Mai multă revoltă, indignare şi aspră condamnare exprim în urma cunoaşterii opiniilor distinsului autor Mircea Popa, expuse într-un articol despre starea de alterare a creierului unuia dintre funcţionarii schemei lucrătorilor din Muzeul Unirii din Alba Iulia. Spun a „unui funcţionar”, pentru că nu este singurul căruia stricăciunea organului de judecată se află în stadiu avansat. Din cele relatate de autor în pagina 19 a publicaţiei „Flacăra lui Adrian Păunescu”, aprilie 2018, reiese că nu este vorba de o nevinovată debusolare sau de o rătăcire de alienat mintal a acestui „contestatar al lui Mihai Viteazul”, ci de nişte convingeri emise de „un pretins conferenţiar universitar”, în care şcoala la care s-a format a picurat în el venin antiromânesc, iar acum seamănă aceeaşi buruiană otrăvitoare. La o ceremonie de depunere de coroane la Statuia lui Mihai Viteazul, un alt funcţionar al Muzeului Unirii şi-a încheiat un mic discurs cu afirmaţia: „Dacia n-a existat!”, iar când ziariştii şi alţi oameni din preajmă l-au luat la rost, insul a răspuns cu obrăznicie: „Acesta-i adevărul”, acesta fiind un junior al orientării antidaciste a colectivului Muzeului Unirii, care, în total dispreţ, nu admite manifestări despre istoria dacilor.
Amărăciunea noastră este accentuată de întreţinerea gărzii imperiale austriece, care trece pe aleea centrală a Cetăţii, pe lângă Muzeu şi Sala Unirii, mărşăluind în ritmul tobelor şi purtând steaguri austriece, fără ca ei, lucrători ai acestei instituţii a românismului, să ceară primarului municipiului Alba Iulia, Mircea Hava (foto), să oprească această paradă zilnică, o insultă cinică pentru români. Primarul oraşului deţine funcţia de peste 20 de ani. În tot acest timp, a revigorat cetatea austriacă, evocatoare a robiei românilor, a plantat din loc în loc imagini statuare de honvezi austrieci şi de soldaţi mercenari romani. În aceşti 20 de ani, nu s-a construit niciun simbol istoric românesc, nicio imagine a unui dac, a lui Decebal, a lui Burebista, nicăieri steagul dacic. Există doar Obeliscul „Horia, Cloşca şi Crişan”, Monumentul „Horia, Cloşca şi Crişan”, Statuia lui Mihai Viteazul, toate moştenite din vremea comuniştilor.
Individul Marius Diaconescu consideră „criminali” pe cei doi eroi ai Ţării, Avram Iancu şi Mihai Viteazul, ambii legaţi de istoria Transilvaniei. Deduci că o asemenea creatură nu poate avea picătură de sânge românesc în butoiul cu pulbere de unde emite această aberaţie şi atunci te întrebi cum a ajuns acest ungur în postură de istoric, lucrător la rădăcinile istoriei româneşti. Din tot ce afirmă în articolele sale despre Iancu şi Mihai, se scurge veninul revanşardului ungur, care neagă actul de Unire al lui Mihai Viteazul şi îl atribuie lui Bathori, aspect pe care domnul Mircea Popa îl lămureşte, aşa cum este firesc, punând în cântar actul de „mare făuritor de ţară” al lui Mihai şi acela de „măgărie istorică”, precum că „Bathori a fost principe peste trei principate române: Transilvania, Ţara Românească şi Moldova” în calitate de cuceritor străin, pus pe ucidere şi umilinţă asupra românilor.
Acest „pretins conferenţiar universitar”, acest „homuncul de tristă amintire”, acest „delincvent” istoric, acest „istoric de doi bani”, acest „mărunt pigmeu” urmăreşte ştergerea meritelor de mare războinic ale lui Mihai Viteazul, afirmând că războiul cu turcii al Ligii Sfinte l-a creat pe Mihai Viteazul. Putregaiul istoric din fiinţa lui Diaconescu nu-mi poate fi animat de adevărul că, în urma marilor sale izbânzi, Mihai Viteazul a fost solicitat de către papalitate să treacă la credinţa catolică, „sfântă” chemare pe care voievodul român a refuzat-o, declarându-se şi rămânând apărător al Ortodoxiei.
Cu un sentiment de aleasă consideraţie, remarc tăria şi prestanţa domnului Mircea Popa cu care îl plezneşte pe istoricul murdar, urmare afirmaţiei acestuia că „în 1600 nu exista o conştiinţă naţională românească”, luminând pagina istorică pentru delirantul comentator prin menţiunea că „rolul istoric al lui Mihai a fost tocmai acela de a fi întemeiat această conştiinţă românească şi de a o fi făcut atât de vizibil şi de salutar măreaţă”, încolţind şi crescând în sufletele românilor în veacurile următoare, până când torţa lui Mihai Viteazul a primit amploare tot în oraşul unde a fost rostită „pofta” voievodului de Unire a celor trei principate româneşti.
Ecoul afirmaţiei domnului Mircea Popa că „prezenţa în oraşul şi Muzeul Unirii a hulitorului M.D. mă umple de scârbă şi revoltă” pătrunde adânc în sufletele locuitorilor Albei Iulia, acest altar al leagănului românilor, mai ales că pentru noi această instituţie a devenit un „sediu urât mirositor, întreţinut cu admiraţie de primarul oraşului, purtător al aceluiaşi venin antiromânesc, bine simţit de cetăţenii care l-au ales”.
Nu, domnule Mircea Popa, cu referire la Mihai Viteazul, „visul său de mărire (nu doar) depăşea înţelegerea secolului”, ci, într-o mare măsură, izbânzile lui înfricoşau mersul secolului, de aceea soluţia de a-i opri ascensiunea a fost crima josnică şi laşă.
În acest an al Centenarului Marii Uniri, oraşul Alba Iulia este trist. Nimic din ce ar putea ilustra Unirea românilor nu are reprezentare aici, urmare mizeriei din caracterul primarului neromân Hava, care refuză crearea de simboluri româneşti în acest răsunător aşezământ istoric. Aşa am ajuns în anul Centenarului fără a avea Monumentul Unirii. Singurul simbol care onorează întreaga istorie a românilor este Statuia lui Mihai Viteazul, Sfântul care înalţă spre cer buzduganul său, trimiţând în văzduh pulberea strălucitoare a istoriei noastre.
