Mai ştiţi o ţară, mai presus de toate,
Cu dealuri, cu câmpii, cu stele-n noapte,
Să aibă frumuseţi ce nu-s pe lume
Şi oameni făcători de lucruri bune?
Mai ştiţi o ţară, unde ce-i de-acum
Să-l aibă pe Adam în cap de drum?
Şi-aici să stea din cela început
Tot frământând în timp acelaşi lut?
Mai ştiţi o ţară, toată lapte-miere
Ce ruptă în bucăţi, să-şi ia putere
Din sine, când furată de vecini
Şi să-mi re-nvie sub dureri de spini?
Mai ştiţi o ţară-nconjurată-n care
Româna limbă-i insulă în mare?
Un os ce stă în gâtul tuturor
Că încă mai rezistă ca popor?
Mai ştiţi o ţară, veche, creştinească,
Ce sorocită-i veşnic să îmi nască
Domni doritori de pace şi dreptate,
Şi-n veci-purure, sfânta libertate?
Mai ştiţi o ţară, floare şi morminte,
Însemne-n huma ei, să ţinem minte
Că-n fiecare palmă de pământ
Îmi dorm vitejii, însfinţiţi în lut?
Aceasta-i Ţara mea, din moşi în moşi
Rămasă moştenire din strămoşi,
Când mai micită-n toate, cât mai plină
E-a Maicii Noastre tainică grădină.
Niciunde nu-s pe-ntinderi de pământ
Atâtea frumuseţi, şi-atâta sfânt
C-aicea, pe piciorul ăst de plai,
Şi pe-nsfinţita gura mea de rai.
Voi cei de azi, le daţi ca moştenire
Din tată-n fiu, să-mi fie veşnicire
Şi pentru toate câte-s de-apărat,
În fiece clipită-i, de luptat.