Cum puteam să nu fim pătrunşi de o puternică emoţie când am păşit pe poarta istoricei Episcopii a Huşilor. Simţeam că paşii noştri calcă pe un pământ românesc, încărcat de istorie şi sfinţit de unii dintre marii ierarhi ai Bisericii noastre strămoşeşti, slujitori, de-a lungul veacurilor, la altarul acestui istoric şi sfânt lăcaş al Bisericii Ortodoxe Române, zidit de Marele Ştefan al Moldovei, devenit Catedrală Episcopală în vremea lui Ieremia Movilă (1598), cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”.
Am poposit la Huşi pentru o întâlnire cu Preasfinţitul Părinte Ignatie, căruia Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 5 octombrie 2017, i-a încredinţat misiunea de a conduce istorica Episcopie, fiind întronizat chiriarh al acestei Eparhii în 22 octombrie 2017.
Ne-a primit cu dragoste, ca pe nişte vechi cunoştinţe. Fiindcă Preasfinţitul Ignatie, pe numele lui de mirean Ilie Trif, este harghitean, născut la Bilbor, în „satul frumos ca-n poveşti, aninat pe crestele Carpaţilor”. A venit pe lume în plină vară, la 7 iulie 1976, aşa că sufletul său, întreaga sa fiinţă, nu pot fi decât pătrunse de căldură şi bunătate. De aici şi dorinţa Preasfinţiei Sale de a se pune în slujba binelui şi frumosului.
Şcoala primară şi gimnazială le-a făcut la Bilbor. După un scurt popas la Topliţa, la Colegiul „Mihai Eminescu”, ascultând îndemnul şi chemarea inimii, s-a dus la Alba-Iulia, spre a urma cursurile Seminarului Teologic Mitropolitan „Simion Ştefan”, iar apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie Ortodoxă de la Universitatea „1 Decembrie 1918”, din acelaşi municipiu. După absolvire, în 2001, Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei, pe atunci Arhiepiscopul Alba-Iuliei, acum Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, l-a hirotonit preot. În perioada 2005-2008, a urmat studii doctorale la Atena, încheiate cu teza de dizertaţie „Contribuţia teologilor români contemporani la dialogul teologic intercreştin”.
În 24 februarie 2008, a fost tuns în monahism de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Andrei. În 2011, la 15 martie, la Facultatea de Teologie „Patriarhul Iustinian” din Bucureşti, şi-a susţinut teza de doctorat cu tema „Sfântul Grigore Palama şi doctrina despre energiile necreate”. În acelaşi an, a fost hirotesit arhimandrit, tot de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Andrei, la Mănăstirea Afteia, judeţul Alba. Şi tot în 2011, în octombrie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales ca Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, rang pe care l-a îndeplinit până în 5 octombrie 2017, când, aşa cum am arătat deja, i s-a încredinţat conducerea importantei Episcopii a Huşilor.
Am profitat de popasul făcut la Episcopia Huşilor, rugându-l pe Preasfinţitul Părinte Ignatie să acorde un interviu exclusiv publicaţiei noastre bilunare, de atitudine românească şi spiritualitate ortodoxă, „Condeiul ardelean”. A acceptat cu multă bunăvoinţă, rupându-se pentru un timp de la treburile multiple pe care le are, de dimineaţa devreme şi până târziu în noapte.
- Preasfinţite părinte, sunteţi cel de-al 52-lea Episcop al istoricei Episcopii a Huşilor. La întronizarea Preasfinţiei Voastre, în 22 octombrie 2017, în mesajul adresat preoţilor şi credincioşilor, se spunea: „Astăzi se deschide un nou capitol în istoria Episcopiei Huşilor…”. Desigur, noul capitol era legat de aşezarea Preasfinţiei Voastre în scaunul episcopal. A trecut de atunci aproape un an şi jumătate. Este o perioadă destul de scurtă pentru a vorbi de un bilanţ. Putem vorbi doar de un început. Un început al noului capitol la care se făcea referire atunci. Vă propunem să începem, deci, cu… începutul.
- Aş vrea să vă spun, cu maximă certitudine, că eram conştient că am venit într-una dintre episcopiile cele mai încărcate de istorie. De-a lungul celor aproape şase veacuri de existenţă, câte are Catedrala Episcopală, s-au creat aici valori spirituale, respectiv valori ale credinţei noastre strămoşeşti, cât şi valori culturale de o inestimabilă importanţă. Acestea s-au născut mai ales prin grija episcopilor cărturari, mărturisitori, care s-au aflat în fruntea acestei Episcopii. După cum ştiţi, Catedrala Episcopală este ctitorie ştefaniană, zidită de Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar Palatul Episcopal este ctitoria unui ardelean, Iacob Stamati, venit aici din Ţinutul Năsăudului, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, ajuns apoi Mitropolit al Moldovei. Acestea trebuie păstrate cu mare grijă, fiindcă sunt mărturii ale istoriei noastre româneşti şi ale credinţei strămoşeşti. Aceasta a devenit prima mea grijă şi tot ea va rămâne preocuparea mea permanentă. Fiind cel de-al 52-lea Episcop, aşa cum aţi spus, am marea răspundere de a păstra, dar şi de a întregii patrimoniul lăsat de înaintaşii mei. Sigur, voi putea face acest lucru nu singur, ci împreună cu preoţii, protopopii şi chiar cu credincioşii din Eparhie.
Vorbind despre aceştia, trebuie să vă spun că am găsit aici nişte oameni deosebiţi, pătrunşi de spiritul credinţei până în adâncul fiinţei lor. M-am convins de acest lucru la sfinţirea unei biserici într-un sat de pe lângă municipiul Bârlad. Chiar când Sfânta Liturghie era în plină desfăşurare, a venit deodată o ploaie torenţială. O ploaie nu de câteva minute, cum vine vara uneori, o ploaie de aproape o oră. Turna cu găleata, cum se spune. Nu s-a mişcat unul din curtea bisericii! Toţi au rămas acolo până la sfârşitul slujbei, chiar dacă erau uzi. M-am gândit atunci ce lucru minunat este credinţa! Cât de puternic şi cât de frumos îşi trăiesc aceşti oameni credinţa în Dumnezeu! Pentru ei şi ploaia venită era o binecuvântare dumnezeiască! Sunt convins că aşa au şi primit-o.
- Sintagma folosită - „împreună cu…” - ne-a adus aminte de un interviu pe care Preasfinţia Voastră l-aţi acordat pentru „Ştiri Est”, la împlinirea unui an de la întronizare. Atunci aţi folosit cuvintele rostite de patronul spiritual al Preasfinţiei Voastre, Sfântul Ignatie Teoforul: „Sunteţi împreună, străduiţi-vă împreună, vegheaţi împreună ca iconomi ca oaspeţi şi slujitori ai lui Dumnezeu”. Credem că acestea au devenit pentru Preasfinţia Voastră un adevărat principiu călăuzitor pentru tot ceea ce v-aţi propus să înfăptuiţi aici, la Huşi…
- Sfântul Ignatie Teoforul, patronul meu spiritual, aşa cum aţi spus, a fost şi el Episcop în primele veacuri creştine. Într-adevăr, mi-a fost, îmi este şi-mi va rămâne un model pentru tot ceea ce voi înfăptui în viaţă, ca slujitor al Bisericii noastre strămoşeşti, fiindcă el a fost un model de slujire a lui Hristos, un model de mărturisire a credinţei noastre creştine. Nu întâmplător multe dintre epistolele sale, din cuvintele sale, pe care ni le-a lăsat moştenire, s-au constituit în adevărate devize pentru activitatea noastră, în slujirea noastră teologică. Am rostit aceste cuvinte şi la întronizare, fiindcă este absolut necesar să simţim mereu că suntem împreună, că fiecare este, într-un anumit fel, responsabil faţă de celălalt. Aceasta înseamnă „a fi împreună, a lucra împreună”. Sunt nişte cuvinte care îmi sunt foarte dragi, fiindcă ele presupun ca fiecare dintre noi să avem această conştiinţă a coresponsabilităţii. Fiecare dintre noi să avem această conştiinţă a responsabilităţii faţă de Biserică, faţă de credinţă, faţă de identitatea noastră de români. Nu putem exista altfel decât printr-o comuniune spirituală a clerului şi a credincioşilor. Biserica vie presupune această comuniune permanentă dintre cler şi credincioşi. Fiindcă tot ceea ce întreprindem trebuie să fie ca un rezultat al lucrării împreună, sau a frumoasei sintagme a Sfântului Apostol Pavel, a împreuna-lucrării, din care decurge îndemnul „lucraţi împreună, străduiţi-vă împreună…”. Este, de fapt, o stare de veghe permanentă. Şi este nevoie de ea mai ales în aceste vremuri destul de complicate, de bulversante, în care se manifestă destulă ostilitate faţă de credinţă, faţă de Biserică. Avem nevoie de această stare de veghe pentru a apăra valorile noastre morale, spirituale, culturale şi naţionale. Ea presupune, fireşte, o conlucrare permanentă, aşa cum spuneam, dintre cler şi credincioşi. Altfel nu se poate.
- Nu cu prea mult timp în urmă, în cuvântul de învăţătură rostit în Catedrala Episcopală din Miercurea-Ciuc (10 februarie 2019), referitor la pericopa evanghelică despre intensitatea credinţei femeii cananeence, aţi afirmat: „Omul credincios este un om inteligent, care are capacitatea extraordinară de a vedea ceea ce este esenţial în viaţa lui”. Trebuie să înţelegem că omul credincios trebuie neapărat să fie şi inteligent? Că fără inteligenţă nu poate exista credinţă?
- Am plecat de la un text evanghelic referitor la vindecarea fiicei femeii cananeence. Am simţit nevoia să vorbesc despre aceasta tocmai pentru că de multe ori se crede, eronat desigur, că un om credincios este mai puţin inteligent. Pornind de aici, am spus că un om credincios nu poate fi decât inteligent, gândindu-mă, mai ales, la inteligenţă ca o formă a înţelepciunii, chiar dacă trebuie să facem distincţie între inteligenţă şi înţelepciune, fiind totuşi două lucruri deosebite. Vreau să spun că omul credincios le are pe amândouă: este şi inteligent, şi înţelept. Fiindcă a fi credincios înseamnă să fii şi înţelept, pentru a putea înţelege credinţa şi pentru a o putea transmite şi altora. Un mare neajuns, o mare slăbiciune a noastră este aceea a neputinţei de a transmite credinţa, astfel încât oamenii să priceapă de ce e nevoie să fim credincioşi, de ce mergem la biserică, de ce ne spovedim, de ce ne împărtăşim. Toate acestea nu trebuie făcute doar în virtutea unei tradiţii, care este foarte frumoasă desigur, dar nu suficientă pentru a înţelege credinţa ca o necesitate, însuşită prin inteligenţă, nu doar prin tradiţie, astfel încât şi cei care vin după noi să priceapă de ce anume suntem credincioşi. Este vorba aici de ceea ce am putea numi o credinţă vie, sumată în mod inteligent.
Îmi aduc aminte de o întâmplare petrecută într-o biserică din Alba-Iulia. Un bătrân, frumos la chip şi frumos îmbrăcat, îi cerea preotului o „Biblie bogată”. Iar preotul nu înţelegea ce fel de Biblie voia bătrânul. „E Biblia aceea pe care nu o au sectanţii (neoprotestanţii - n.r.). Vreau Biblia noastră creştin-ortodoxă”. Am rămas uimit de inteligenţa sa. El voia o „Biblie bogată”! Câtă inteligenţă exprimată printr-o sintagmă simplă!
- Preasfinţia Voastră, aţi petrecut câţiva ani în vestul Europei, ca Episcop Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei. Aţi avut prilejul să cunoaşteţi realitatea din statele vest-europene. Ne-aţi povestit, când am mai stat de vorbă, ce deosebire uriaşă este în modul în care este percepută credinţa acolo şi cum este percepută credinţa în Ţara noastră. Acolo avem de a face cu un fel de credinţă „modernizată”. Oare este nevoie şi la noi de o „modernizare” a Bisericii Ortodoxe Române? Este nevoie de „modernizarea credinţei”?
- Este vorba de un nonsens, de o absurditate. Nu se poate vorbi de o „modernizare a credinţei”. Biserica Ortodoxă Română nu are nevoie de o modernizare. Fiindcă a rămas aceeaşi credinţa care a fost şi la începutul erei creştine, nu poate fi „modernizată”! Tocmai de aceea este nevoie să luăm aminte la greşelile de acolo, pentru ca să nu le facem şi noi. Occidentul a încercat să facă acest lucru, însă a eşuat lamentabil. Ţinând seama că omenirea se află într-o epocă marcată de „criza de timp”, bisericile occidentale au încercat să facă ceva altfel de cum a fost. S-au scurtat slujbele, pentru ca să nu mai stea credincioşii în biserică două, trei ore, să stea doar o jumătate de oară. Este foarte puţin. Dar credeţi că au reuşit prin aceasta să atragă un număr mai mare de credincioşi? Nu, deloc. Participarea credincioşilor la slujbele din biserici a rămas la fel de scăzută. Această situaţie a dus şi la reducerea numărului preoţilor, şi la scăderea numărului bisericilor. Sunt multe biserici în Apus transformate în cluburi, sau în restaurante, fiindcă nu mai are cine să le întreţină.
- Acelea, deci, nu mai sunt biserici…
- Nu mai sunt biserici, din păcate. Este un lucru foarte trist. Dacă te duci în Anglia, de exemplu, vezi peste tot nişte biserici uriaşe, edificii impresionante. Ele dovedesc că acolo a existat cândva o credinţă puternică, că acolo a trăit puternic duhul credinţei, iar numărul credincioşilor a fost mare. Că doar acele biserici uriaşe au fost zidite de credincioşi şi pentru credincioşi, nu doar să fie nişte zidiri pustii.
S-a scăpat din vedere un singur lucru, însă unul esenţial: zidirea bisericii din sufletul omului! Este un lucru esenţial şi foarte greu. Iar dacă nu vom fi atenţi ca să lucrăm, fără preget, la zidirea bisericilor din sufletele oamenilor, vom pierde. Dacă ne vom preocupa numai de zidirea de biserici, ca edificii de cult, vom pierde. Dacă nu vom avea grijă de un concept, la care eu ţin foarte mult, anume acela de a transmite credinţa, vom pierde. Credinţa, ca şi dragostea de neam, nu vine aşa, de la sine, nu cade peste noi de undeva, din senin; credinţa şi dragostea de neam se transmit. Însă transmiterea trebuie să fie vie, inteligentă. E nevoie acum, mai mult ca oricând, de acest lucru: de a transmite inteligent credinţa şi iubirea de Neam şi de Ţară. Pentru că trăim într-o perioadă oarecum potrivnică acestor sentimente. Tineretul de azi este atras de multe tentaţii, unele bune, dar cele mai multe rele, potrivnice formării tinerilor ca oameni adevăraţi, buni patrioţi, buni creştini. Tinerii pierd repede legăturile cu biserica, cu credinţa.
Am fost invitat la un post de televiziune, la care tema emisiunii era: de ce nu vin tinerii la biserică? ,,Nu îmi place formularea aceasta - am zis. Haideţi să o reformulăm în felul următor: de ce să vină tinerii la biserică?”. Fiindcă îmi este mult mai simplu să dau un răspuns la o asemenea întrebare. Pentru că motivele nevenirii tinerilor la biserică sunt multiple şi diverse: nu au timp, au alte preocupări, alte alternative mult mai atractive pentru ei. Este, în schimb, mult mai greu să-l convingi pe tânăr să vină la biserică. Pentru că e mult mai benefic să vină la biserică pentru sufletul său, decât să piardă vremea prin discoteci, prin alte părţi, de pe urma cărora nu are niciun beneficiu. Ştim, desigur, că tineretul a fost şi a rămas atras de asemenea divertismente, trebuie să înţelegem acest lucru, să ţinem seama de el, aşa că trebuie schimbată perspectiva, spre a-i convinge pe tineri că Biserica şi Credinţa sunt cu adevărat importante pentru viaţa lor. Pentru că vor găsi acolo ceea ce caută spre a se putea forma ca oameni adevăraţi. Numai când ei vor simţi în fiinţa lor că au nevoie de Biserică şi de Credinţă, atunci vom putea spune că munca noastră nu a fost zadarnică.
- Schimbând puţin registrul, Preasfinţia Voastră, pe una dintre uşile Palatului Episcopal am văzut numele lui Grigorie Leu…
- Grigorie Leu a fost unul dintre cei mai vrednici episcopi ai Huşilor, pe care mi l-am ales ca model de comportare şi activitate. De ce? Fiindcă a fost un mare apărător al credinţei noastre ortodoxe. El a condus această Episcopie în vremuri deosebit de grele, potrivnice credinţei, în perioada de instalare a regimului comunist în România. Între episcopiile ce trebuiau să dispară era şi Episcopia Huşilor. Însă Episcopul Grigorie Leu s-a opus cu înverşunare desfiinţării Episcopiei. După o întrevedere pe care a avut-o cu Petru Groza, la numai câteva zile a trecut la cele veşnice. Se pare că moartea sa nu a fost una normală, datorată unei boli, ori bătrâneţii. Cineva a avut grijă să-i grăbească sfârşitul, prin otravă. Noi comemorăm, în acest an, 70 de ani de la moartea sa. Trebuie să vă spun, folosind o sintagmă biblică, că toată viaţa lui nu a fost altceva decât o credinţă mărturisită prin iubire.
- Apropo de acele vremuri potrivnice şi tulburi în care a trăit Episcopul Grigorie Leu. Oare noi ce vremuri trăim astăzi, Preasfinţia Voastră? E adevărat, nu mai sunt cele de atunci, nu mai sunt războaie, cu suferinţele de pe urma lor, dar, într-un fel, trăim şi noi în vremuri de război, un război paşnic, în care nu se trage cu puşca… Trăim vremuri de război pentru că suntem cuceriţi, cum spuneam, fără puşcă. Vorbeaţi de Occident, de secularizarea de acolo. Aceea este treaba lor. Ce facem, însă, noi, cu treaba noastră?! Fiindcă noi, după ultimul referendum - primul liber, cu adevărat, din România post-decembristă - am rămas doar 21 la sută. Noi, creştinii ortodocşi practicanţi. Aşa ne-a spus rezultatul Referendumului pentru apărarea familiei, nu este afirmaţia noastră. Aceştia mai suntem noi la număr: 21 la sută! Şi-atunci vă întrebăm: ce facem noi, românii, cu Biserica străbună? Iată, sunt în jurul nostru popoare care ţin mult mai mult la biserica lor faţă de cum o mai facem noi, românii, din păcate, dar de la care nu învăţăm nimic, cu toate că sunt pe-aici, prin preajmă. Şi-atunci nu putem să nu ne întrebăm şi să nu vă întrebăm: de ce am ajuns noi, mulţi dintre români, nu generalizăm, să ne hulim propria noastră Biserică Ortodoxă? De-a lungul veacurilor, Biserica a fost cea în jurul căreia s-au unit românii. Biserica a fost cea mai iubită şi respectată instituţie a Neamului Românesc. În „secuime”, adică în judeţele Covasna şi Harghita, Biserica este şi acum tot la fel. De nu ar fi fost Biserica Ortodoxă, în ultimii 30 de ani, nu ştim dacă am mai putea acum vorbi de existenţa românilor pe meleagurile din inima Ţării. De ce s-a ajuns oare aici? Se poate oare întâmpla un miracol să depăşim această situaţie tristă şi delicată?
- Sunt multe adevăruri în cele spuse de dumneavoastră. De obicei, cel mai uşor este să găsim vinovaţii atunci când lucrurile nu merg aşa cum ar trebui. Însă cel mai greu este să punem un diagnostic corect. În general noi ne lamentăm şi considerăm referendumul la care v-aţi referit un fel de dezastru. Eu nu vreau să înţeleg lucrurile aşa, ci altfel. Referendumul a fost o mare încercare prin care am trecut, dar care ne-a trezit la realitate. Trebuie să ne întrebăm de ce nu am reuşit să convingem oamenii să se exprime asupra unei valori fundamentale a neamului nostru, care este familia. Nu am reuşit fiindcă nu am ştiut să folosim acel „limbaj modernizat”, de care am vorbit mai devreme. Este foarte necesar acest lucru, pentru a putea să se penetreze mintea tânărului, care îşi lasă structura sufletului său modelată de ideologiile contemporane şi astfel se îndepărtează, fără să vrea, de credinţă. Deci în faţa lor, a tinerilor, nu suntem suficient de credibili. O spun cu mare tristeţe. Sunt mai credibili cei care vin cu sunetele stridente, de sirenă, decât mesajul Bisericii.
Iată, deci, unul dintre motivele pentru care referendumul, într-un fel, a eşuat. E foarte bine că a eşuat. Folosesc, desigur, o metaforă. Pentru ca să nu ne mai culcăm pe cifre, pe statistici, pe faptul că avem o prezenţă bună a credincioşilor la biserică, ci să ne întrebăm: cine sunt cei care vin la biserică? De aici nevoia de a vedea referendumul ca pe un termometru, care ne-a indicat că ne aflăm undeva în zona aceea de înfrigurare, de reflecţii. Să vedem ce ar trebui să facem, pentru a depăşi propaganda globalistă, foarte puternică şi foarte diversă.
- Preasfinţia Voastră, vrând, nevrând, nu putem încheia discuţia noastră fără să ne întoarcem la… „baştină”, cum spun fraţii noştri de peste Prut. La Bilbor, adică. Noi, cei născuţi şi crescuţi într-un sat, oriunde ne-am duce, oricât ne-am depărta de satul în care ne-am născut, cel puţin o mică parte din fiinţa noastră, din sufletul nostru, rămâne acolo, legată de satul acela. Extraordinar de frumos exprimă această legătură tot un fiu de seamă al Bilborului, Octavian Codru Tăslăuanu, referindu-se, desigur, la satul său natal: „Numai cine s-a născut şi a trăit într-un sat îşi poate da seama câte miriade de fire ale tradiţiei îl înlănţuiesc de lumea satului. În anii tinereţii mele, clipele de adevărată mulţumire sufletească nu le-am găsit decât în liniştea satului meu natal”. Preasfinţite Părinte Ignatie, ştim cât de mult vă simţiţi legat de satul natal, cât de mult iubiţi Bilborul, fiindcă este aici vorba de acea „chemare tainică a iubirii părinteşti”, cum spune tot Tăslăuanu.
- Nu ştiu cum să vă răspund, îmi este greu, fiindcă oricând mă puteţi acuza de subiectivism, şi e normal să fie aşa atunci când vorbim de satul în care ne-am născut. Pentru mine Bilborul nu este doar satul natal, ci este şi o adevărată academie naturală, fiindcă majoritatea studiilor mele, şi în perioada când eram elev, şi în timpul studenţiei, le-am făcut acolo, cum spuneam noi, în limbajul acela frumos, popular, între brazii din fundul grădinii. Acolo, în duminici, sau în sărbători, după Sfânta Liturghie; în zilele de lucru, când lucram la fân, aveam întotdeauna cu mine o carte, de care nu m-am despărţit niciodată. Sigur, acum, la maturitate, avem mereu tendinţa de a idiliza satul în care ne-am născut, oamenii între care am crescut, ceea ce este legitim, nu-i nicio greşeală. Însă în ce mă priveşte, realmente lucrurile au stat aşa. Mă întristează oarecum modul în care s-au schimbat lucrurile. Ele nu mai sunt aşa cum erau pe vremea copilăriei mele, respectiv cum erau în urmă cu vreo 25 de ani. Atunci oamenii satului meu erau foarte cuminţi şi foarte credincioşi. Într-un interviu dat la Radio România Actualităţi, am fost rugat să vorbesc despre Bilbor. Şi am spus cam aşa: dacă n-ar fi existat Biborul, n-ar fi existat nici Alba-Iulia, nici Atena, nici Parisul, nici Anglia, nici Irlanda.
- Şi nici Huşii…
- Da, nici Huşii, bineînţeles. Cu asta cred că am spus totul.
- Preasfinţia Voastră Părinte Episcop Ignatie, vă mulţumim din suflet pentru amabilitatea cu care ne-aţi primit şi ne-aţi acordat acest interviu în exclusivitate. Vă dorim să aveţi o păstorire rodnică, întru mulţi ani!
- Şi eu vă mulţumesc frăţiilor voastre şi vă aştept de fiecare dată cu toată dragostea în istorica Cetate a Huşilor!
Au consemnat pentru dumneavoastră de la Huşi (judeţul Vaslui), Ilie Şandru şi Doru Decebal Feldiorean