Jertfa Unirii
(1918 - 1919)
„Şi ne-mbiau la cina de iubire”
(Dante Aligheri, vers din Divina Comedie)
Mulţimea celor 800.000 de români ortodocşi, care au trecut la cele veşnice pe câmpul de luptă din Primul Război Mondial, pentru unitatea Ţării, este o jertfă de sânge care ar trebui să mişte către durere şi recunoştinţă pe orice român şi pe oricare persoană de pe acest pământ care lucrează compătimirea în sufletul său.
Din nefericire, asistăm la o insensibilitate înspăimânătoare.
Aducem aminte că pierderile de la începutul războiului au fost catastrofale şi au fost o pedeapsă a Divinităţii pentru viaţa imorală a bogaţilor şi „marilor” boieri români. Abia după chemarea la arme a oamenilor curaţi din popor, a ţăranilor de către Rege, România a învins cu ajutorul lui Dumnezeu şi a câştigat mult teritoriu.
Gândul îmi spune că toţi aceşti eroi, 800.000, au fost naţionalişti şi, în majoritate covârşitoare, ortodocşi, dar fără să urască alte neamuri, chiar duşmane fiindu-ne. Doresc să accentuez pentru a le apăra memoria că nici într-un caz nu au fost şovini.
Şi dacă unii au făcut-o din neştiinţă sau slăbiciune omenească, datoria noastră este să ne rugăm pentru ei, fiindcă eroii de la 1918 sunt aceia care ne-au deschis uşa către infinitul dumnezeiesc.
De ce uităm aşa de uşor faptul că pentru a se înfăptui idealul Unirii s-au jertfit 800.000 de români în Războiul de Reîntregire din anii 1916 - 1919?! Îi cinstim şi venerăm de multe ori de faţadă; fără frângere de inimă…, adică doar la Înălţare şi poate în alte câteva împrejurări, dar e aşa de insignifiant. Şi le suntem datori cu un imposibil de plătit preţ de RECUNOŞTINŢĂ!!! Dar eu cred cu toată inima că nu refuză nici compătimirea noastră, care e născută din iubire.
Suntem în anul 2019 şi se cuvine să amintim că, deşi războiul întâi mondial s-a încheiat oficial în 1918, Armata Română şi toată suflarea românească dimpreună cu Regele Ferdinand, Regina Maria şi primul-ministru Ionel Brătianu au fost nevoiţi să mobilizeze Oastea Ţării pentru a răspunde actului de război pe care l-a declanşat conducătorul bolşevic al ungurilor Kun Bela.
Să nu uităm Armata Română! Dar înainte, ca un drapel nevăzut, stă Credinţa neclintită. Pot s-o asemăn cu Munţii Carpaţi prinşi de o tempestă severă. Carpaţii rămân neclintiţi, ieşind biruitori din potopul de nori şi apă. Aşa sunt şi sufletele răstignite pe Crucea Unirii de la 1918. Mai pline de lumină şi decât Carpaţii. Poate că în aceasta constă taina: că noi nu ne purificăm pentru a izbuti să vedem lumina dumnezeiască. Şi pentru că tot suntem în rătăcire şi nu am întrezărit un ideal, atunci să începem după puterea fiecăruia nevoinţa în vederea drumului către Lumină. Lipsa de ideal ne face să orbecăim prin istorie şi să ajungem pentru veşnicie victimele întunericului. Tot de lipsă de ideal era preocupat marele savant Mircea Eliade în perioada interbelică, fiindcă simţea pericolul care era inevitabil pentru România. Nu s-a înţeles clar că Unirea nu o face un tratat, fie el şi Trianonul. Astfel s-a ajuns la dezmembrarea din 1940, cu consecinţe aşa de dezastruoase care, e posibil, să nu se mai rezolve niciodată.
Se omite conştient că în perioada interbelică (1918 - 1940), „pe pământul Ţării fărădelegea se instituise ca putere legală în stat, ignorând şi voinţa poporului şi, mai ales, Biserica lui Hristos” (Virgil Maxim).
Acum, în timpul care a rânduit Domnul să fim noi trăitori ai României, situaţia este identică cu aceea din perioada interbelică. Îmi veţi spune că, totuşi, la noi domneşte democraţia. Dar ce este democraţia? „Democraţia e arta de a sacrifica poporul în interes personal… Crima democraţiei e că a pus la mezat Patria. Două mari neajunsuri ne-au pulverizat puterile şi au contribuit la eclipsa conştiinţei noastre de stăpâni: Etnocraţia nu se poate întemeia pe teoria claselor şi nu se poate realiza prin mijlocul partidelor. Clase şi partide înseamnă război de nimicire între părţile alcătuitoare ale naţiunii” (Nichifor Crainic).
Nu ne nimicim noi unii pe alţii de la aşa-zisa Revoluţie încoace?! De ce? Fiindcă forţe obscure conduc România ignorând voinţa poporului şi umilesc Biserica lui Hristos.
Ce e de făcut? Să ne inspirăm din istoria creştin-ortodoxă a Neamului. Cum a unificat Moldova, Ştefan cel Mare şi Sfânt? Ne amintim că prin Cruce şi luptă. Sfântul Ştefan a avut Biserica de Mamă şi de Tată pe Dumnezeu.
Să ne inspirăm şi din copleşitoarea luptă a Sfântului Neagoe Basarab. În şapte ani de domnie a reuşit ca prin credinţă şi moralitate să dezvolte Ţara Românească cât alţi domnitori nu au reuşit într-o sută de ani. Dar pe deasupra a reuşit ca Domn, cu aşa de multe griji, să primească rugăciunea inimii şi să scrie Învăţăturile către fiul său Teodosie, care uimesc prin profunzime şi fericesc pe orice român ortodox, catolic, chiar şi ateu, fiindcă nu poate rămâne insensibil la trăirea Domnitorului Neagoe Basarab. Şi apoi a ajutat fără zăbavă, centrul Ortodoxiei, mănăstirile de la Sfântul Munte Athos. În concluzie pentru a răzbi şi a salva România este neapărată nevoie de Credinţă neclintită.