Timpul absolutismului austro-ungar, deşi apăsător, a fost pentru noi, românii din Ardeal, un timp de reculegere culturală, economică şi politică, un timp de concentrare naţională, un timp de visare a Marii Uniri, a tuturor românilor, de la 1 Decembrie 1918. Copiii iobagilor români, care au trăit de veacuri în întuneric, voiau să-şi croiască o viaţă mai luminoasă şi mai bună, să nu mai muncească pe moşia nemeşească, ci pe peticul de loc care li se cuvenea.
La sfârşitul Primului Război Mondial, supranumit şi Războiul Naţiunilor, s-a pus problema restabilirii graniţelor şi ordinii internaţionale, triumfând principiul naţiunilor, şi anume dreptul de-a se forma statele naţionale libere şi stăpâne pe destinele lor. La 1 Decembrie 1918, Transilvania se uneşte cu Regatul României, devenind o Românie Mare. Era vremea înmormântării vechiului Imperiu austro-ungar şi vremea învierii statelor naţionale, cum a fost şi România Mare. Cu toate că Marea Unire s-a făcut la 1 Decembrie 1918, la Trianon, la 4 iulie 1920, s-a semnat un tratat între puterile aliate câştigătoare, pe de o parte, şi Ungaria pe de cealaltă parte, ca naţiune învinsă. Tratatul de la Trianon a schimbat radical fiziogeografia Europei şi a vechii Ungarii, care avea politica ei seculară de impunere a violenţei asupra naţiunilor, crezând în dreptul ei de cucerire, ca urmaşă hunilor lui Attila. Ungaria semnează tratatul şi renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor ocupate şi aici ne referim la următoarele articole din Tratatul de la Trianon, foarte important: art. 36 se referă la Italia, art. 42 se referă la statul sârbo-croato-sloven, art. 49 la Ceho-Slovacia, art. 71 la Austria şi art. 45 la Transilvania, care va reveni Regatului Român, formându-se astfel România Mare. Încă dinainte de 1 Decembrie 1918, deputatul român în Parlamentul de la Budapesta, dr. Alexandru Vaida-Voievod, când Transilvania făcea parte din Ungaria, spunea răspicat că independenţa Naţiunii Române din Ardeal este un fapt incontestabil şi Unirea cu Patria-mamă se va face cât de curând. Urmează apoi, după semnarea Tratatului de la Trianon, acţiuni în forţă ale revizioniştilor maghiari în ceea ce priveşte aplicarea tratatului şi, visau ei, revizuirea acestuia în următorii ani, însă acest lucru nu s-a întâmplat. Revizionismul maghiar a găsit o portiţă în Pactul Societăţii Naţiunilor Unite şi, mizând pe acest lucru, a provocat o serie de dificultăţi României Mari, pe care aş vrea să vi le amintesc, păstrând ordinea cronologică.
Încercarea, la 20 octombrie 1920, a ex-regelui Carol al IV-lea de a-şi recăpăta tronul Ungariei de la guvernatorul Ungariei de atunci, Horthy Miklos, ales regent la 1 martie 1920. Din păcate, regele a început să negocieze cu primul-ministru Teleki Pal, dar fără succes. Era o primă încercare a regelui împotriva revizionismului maghiar impus de Horthy. El se retrage în Elveţia şi revine de două ori, dar Horthy, care a jurat credinţă Ungariei independente, îl alungă pe ultimul rege habsburgic maghiar şi, după o bătălie, la Budaors în sudul Ungariei, Horthy câştigă şi îl exilează pe rege în insula Madeira, unde moare după un an. După acest lucru, Horthy Miklos şi-ar dori pentru Ungaria o regiune la graniţă cu Austria, şi anume Burgerland, dar, din păcate pentru el şi Ungaria, la un plebiscit, populaţia, ce vorbea 90 la sută germană, doreşte anexarea la Austria, anexare consfinţită de Tratatul de la Saint Germain, din 10 septembrie 1919. Tot atunci, Ducatul Bucovinei devenea de drept al României.
Tot ca acţiune revanşardă a fost faptul că Ungaria horthyistă transporta în secret mitralierele de la Saint Gothard, contra tratatelor de pace. Această acţiune a fost investigată de Liga Naţiunilor, dar din cauza conspiraţiilor revizioniştilor a rămas în coadă de peşte.
Însă cea mai mare dificultate provocată de Ungaria României a fost acţiunea Rothermistă, care sub diferite forme continuă până în zilele noastre. O campanie bruscă, agresivă şi vehementă a fost lansată de cercurile politico-revanşarde ungureşti, cerând puterilor străine din toată Europa şi de peste ocean, revizuirea Tratatului de la Trianon, de urgenţă. Conferinţe, crearea de birouri de presă în străinătate, ziare, reviste, hărţi revanşarde, atragerea imigraţiei ungare din SUA şi Israel, dar şi din Europa, iată câteva acţiuni revanşarde care continuă şi astăzi. Imediat după expirarea termenului de supraveghere a Ungariei învinse, unul din liderii mişcării iredentiste, generalul Gombos Gyula, a fost numit ministru de Război, iar la 5 aprilie 1927, primul-ministru al Ungariei, contele Bethlen Gabriel, a semnat, la Roma, Tratatul de prietenie cu Italia lui Mussolini, acesta promiţându-i lui Horthy ruperea Tratatului de la Trianon. Promotorul acestei acţiuni a fost lordul Rothmere, magnatul de atunci al presei britanice, care, probabil plătit de revizioniştii maghiari, îi sprijină pe aceştia în trei articole: Locul Ungariei sub soare, Butoiul de pulbere al Europei şi O gravă injustiţie, articole care fac propagandă revizionismului maghiar. Ca urmare, în 1927 se creează în Anglia Liga Revizionistă Maghiară, condusă de scriitorul Herteg Ferencz, care îndeamnă Guvernul de la Londra să sprijine Ungaria. Din fericire, foarte mulţi din foreing office, şi anume mulţi lorzi, nu sunt de acord cu această ligă şi îi sprijină pe Nicolae Titulescu şi I.G. Duca, în punctul de vedere al României. Din păcate, premierul Ungariei, Bethlen Gabriel, sprijinit de Horthy în secret, face o vizită la Londra Guvernului laburist de atunci, cerând acestuia sprijin. În acest timp, ziarul „Pesti Hirlap” publică hărţi geografice în care Transilvania era a Ungariei. Iuliu Maniu, în România, organizează o contraadunare la Alba-Iulia, la care participă şi publicistul englez R.W. Seton-Watson, în care declară că Transilvania aparţine României. Această mişcare rothermistă nu a reuşit în Anglia, iar Horthy se aliază cu Germania lui Adolf Hitler şi Italia lui Mousollini, împreună cu Japonia, şi intră în cel de Al Doilea Război Mondial, crezând că după victoria Germaniei, Ungaria Mare se va reface din nou, dar n-a fost să fie aşa.
O altă dificultate pusă de Ungaria revizionistă şi horthyistă României a fost afacerea optanţilor Unguri. Afacerea necurată a optanţilor unguri din Ardeal a târât România în procese internaţionale intentate de grofii şi conţii maghiari care au avut proprietăţi în Transilvania înainte de 1918 şi au fugit din Transilvania în Ungaria sau Occident după ce Ardealul s-a alipit la Patria-mamă. Este vorba de 377 de grofi şi conţi care deţineau 80% din suprafeţele agricole şi de pădure a Ardealului, plus diferite castele şi vile, toate făcute cu sudoarea iobagilor români. Pretenţiile lor erau absurde, şi anume de 33 de miliarde de lei, când bugetul României de atunci nu depăşea 13 miliarde de lei pe an. Cel care a demascat această escrocherie a fost Nicolae Titulescu, reprezentantul României la Liga Naţiunilor. În urma procesului optanţilor unguri, Regatul României a plătit Ungariei despăgubiri în valoare de 100 de tone de aur de 24 de carate. Din păcate, aceste procese şi retrocedări au continuat şi după Revoluţia din 1989, când vile şi castele au revenit foştilor grofi sau conţi ori urmaşilor acestora. În schimb, averea Gojdu cu toate că prin testament, scris cu sânge, revenea României, a fost dată Ungariei, de un anumit prim-ministru, fără nicio pretenţie, creând o gravă nedreptate Poporului Român.
Toate acestea nu reprezintă nimic faţă de teroarea horthyisto-fascistă instaurată la 30 august 1940, prin Dictatul odios de la Viena impus României de Germania nazistă şi Italia fascistă, când a fost smulsă din trupul Ţării partea de nord-vest a României şi anexată Ungariei horthyiste. Iată ce scria marele istoriograf Nicolae Iorga, la 24 septembrie 1940: „Ce s-a întâmplat acolo în nord-vestul Transilvaniei la luarea în stăpânire a acestui teritoriu de către armata şi administraţia ungară fără nicio încercare de a o opri, întrece orice închipuire. Spânzurări cu capul în jos, răstigniri, baterea cuielor în cap, presărarea cu var nestins a rănilor, iată câteva „semne” ale poporului care s-a dezonorat prin aceste acte”. Opinia publică din majoritatea ţărilor europene, dar mai ales cele neutre, i-au înfierat pe horthyişti pentru monstruoasele crime săvârşite împotriva Poporului Român. Un studiu statistic asupra atrocităţilor săvârşite de horthyişti, în perioada 30 august 1940 - 1 noiembrie 1941, în teritoriul de nord-vest al Transilvaniei, arată cam aşa: omoruri - 919, schingiuiri - 1.126, bătăi - 4.126, arestări - 15.893, profanări - 124, devastări colective - 78, devastări locuinţe individuale - 447, în total - 22.713 atrocităţi. Alături de aceste atrocităţi, horthyiştii au luat următoarele măsuri: orele de religie în limba maghiară, preschimbarea numelor româneşti în nume maghiare şi multe alte asemenea planuri de deznaţionalizare în învăţământ, politica şcolară, în religie şi în şcolile confesionale româneşti. Cel mai grav lucru a fost aplicarea ordinului ministerului de interne nr. 6163 din 7 aprilie 1944 privind trimiterea în ghetouri a tuturor evreilor din judeţele aparţinând Districtului 9 Jandarmerie, condus de colonelul Paksy-Kiss Tibor, care erau: Bihor, Satu Mare, Sălaj, Cluj, Bistriţa Năsăud şi Solnoc-Dăbâca. Printre asasinatele în masă săvârşite de horthyişti, aş aminti cele de la Moisei, cele de la Ip, Trăznea, Cămar, Ciumârna, Şimleu-Sivaniei, Huedin, Cosniciul de Sus, Sucutard, Mureşenii de Câmpie. Coşmarul românilor ardeleni ia sfârşit prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, când se anulează Dictatul de la Viena şi Transilvania este redată României în întregime. Toate acestea s-au întâmplat datorită insurecţiei armate din 23 august 1944, care a dus la răsturnarea regimului Antonescu şi participarea României la război alături de Rusia, SUA, Anglia şi Franţa, până la victoria finală şi înfrângerea hitlerismului la el acasă. Rolul Armatei Române a fost foarte important după întoarcerea armelor şi a scurtat cel de Al Doilea Război Mondial cu 200 de zile. Acest fapt a fost recunoscut de însuşi generalisimul Stalin. Din păcate, după cel de Al Doilea Război Mondial, România a intrat în rândul ţărilor socialiste şi comuniste şi în Blocul Militar de la Varşovia şi nu a susţinut în niciun fel Revoluţia Ungară din 1956, în care Nagy Imre a fost arestat şi apoi spânzurat în 1958, fiind captiv şi în România.
Dar anii trec repede şi iată că Mihail Gorbaciov al URSS-ului, care susţinea necesitatea reformelor în socialism, şi George Bush, preşedintele SUA, care cerea respectarea drepturilor omului şi promovarea democraţiei în ţările socialiste europene, au o influenţă tot mai mare în Europa. Datorită lui Mihail Gorbaciov, omul însemnat, s-a dărâmat Zidul Berlinului şi s-au putut unifica cele două Germanii, iar revoluţiile de catifea cuprindeau, rând pe rând, ţările din lagărul socialist, membre ale Blocului militar de la Varşovia. Din păcate, dictatorul Nicolae Ceauşescu nu dorea acest lucru şi profitând de starea de lucruri din România, la 16 iunie 1989, s-au organizat la Budapesta mari festivităţi în care la catafalcul lui Nagy Imre s-au depus coroane de flori din partea demnitarilor maghiari, dar şi din partea corpului diplomatic, printre care aş aminti şi Ambasada SUA. Desigur că au urmat apoi şi manifestări antiromâneşti cu caracter revizionist, iredentist şi anticomunist. Faptul că Revoluţia din 1989 a pornit la Timişoara de la un pastor maghiar, îi dă dreptate lui Ceauşescu, care atunci a luat atitudine împotriva acestor evenimente întâmplate la 16 iunie 1989, la Budapesta, dar fără rezultat. Românii nu mai erau dispuşi să-l asculte pe Ceauşescu, apreciind că situaţia lor devenise insuportabilă, iar naţionalismul lui nu le mai ţinea nici de foame, nici de frig. În România nu a fost o revoluţie de catifea, a fost o revoluţia sângeroasă, care a culminat cu omorârea soţilor Elena şi Nicolae Ceauşescu în noaptea de Crăciun a anului 1989.
La sfârşitul perioadei comuniste, revizionismul a reînviat la Budapesta, după cum vedeţi, cu aprobarea tacită a regimului Kadar. După Revoluţia din 1989, Goncz Arpad, pe atunci preşedintele Ungariei, a tradus şi patronat, în 1991, reeditarea lucrării iredentiste a şovinului Bajesy-Zilimszky Endre, publicată în limba engleză şi numită Transilvania trecut şi viitor. Iată ce spunea această carte: „Nu va exista niciodată o generaţie de unguri dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric de a lua Ardealul înapoi”. În euforia generală generată de Revoluţia din 1989 şi datorită vidului de putere, se înfiinţează un partid etnic numit UDMR, al cărui ţel, încă din 1989, a fost impunerea maghiarizării totale a celor trei judeţe: Mureş, Harghita şi Covasna, şi independenţa lor teritorială. Datorită acestui fapt, la 8 februarie 1990 se înfiinţează Uniunea Naţională Vatra Românească, drept piedică în calea acţiunilor UDMR-ului. Una dintre cele mai mari acţiuni revizioniste a fost manifestarea violentă a maghiarilor din 19-20 martie 1990 de la Târgu-Mureş, confruntare din care rezultă 278 de răniţi şi 6 morţi, iar la televizor îl vedem pe însuşi Mihăilă Cofariu, românul bătut cu bestialitate de maghiari. Ca să nu pară desueţi, iredentiştii maghiari nu vor întreaga Transilvanie, ci „numai” aşa-zisul ţinut secuiesc, Transilvania de Nord ocupată de horthyişti în 1940 şi o regiune numită Partium. Într-un interviu realizat la BBC, Tokes Laszlo a emis pretenţii de autoguvernare a maghiarilor din Români,a iar în 2013, la Băile-Tuşnad, acelaşi personaj sinistru cerea „protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei”. În 2008, agitaţi de independenţa provinciei Kosovo, Sogor Csaba şi Csapo Ioszef, preşedintele Consiliului Secuiesc, încurajaţi de Orban Viktor, primul-ministru al Ungariei, în desele lui plimbări prin Transilvania, inclusiv la Universitatea de Vară de la Băile-Tuşnad, transmit mesaje naţionaliste şi iredentiste. Strategia oficială a partidului Fidesz al lui Orban Viktor, cu legea dublei cetăţenii acordată cetăţenilor ungari din România, face parte din aceste mişcări iredentiste. Partidul Jobbik din Ungaria, cu biroul teritorial deschis la Târgu-Mureş, încearcă să reînfiinţeze şi să organizeze organizaţii militare para-extremiste, printre care îi amintim pe membri agresivi Beke Istvan şi Szocs Zoltan, ce au confecţionat un material exploziv artizanal pe care urmau să-l detoneze în timpul manifestării Zilei Naţionale a României, în 2015 la Târgu-Secuiesc. Din păcate, cu ajutorul guvernelor post-decembriste, fără a ţine seama de regimul juridic al imobilelor, românii sunt scoşi din centrele oraşelor tocmai ca pe vremea iobăgiei, iar în Cluj-Napoca 170 de clădiri din centrul istoric sunt revendicate şi date unor unităţi de cult maghiare ce nu le-au deţinut niciodată în proprietate, neţinându-se cont de faptul că România a plătit, aşa cum vă spuneam înainte, 100 de tone de aur de 24 de carate Ungariei în procese internaţionale. Practic, românii rămân doar cu cartierele de la periferia marilor oraşe transilvane.
Însă vă spun ceva, cu mâna pe inimă. Declar acum şi aici în Transilvania că alcătuirea Statului Naţional Român Unitar nu a fost un dar de la cineva, poate de la Dumnezeu, sau rezultatul unui tratat gen Trianon, a fost rezultatul luptei neobosite şi jertfei supreme a Martirilor şi Eroilor Neamului pentru întregirea Ţării. Trăiască România Dodoloaţă!
Aparut in :