Călătorul care ajunge pentru prima dată pe meleagurile bilborene, în nordul judeţului Harghita, va fi, fără îndoială, impresionat de peisajul de o rară frumuseţe în care se află comuna situată la cea mai mare altitudine din Ţara noastră. Locuitorii de aici sunt nu numai oameni harnici, ospitalieri şi buni gospodari, ci şi păstrători ai unor bogate tradiţii şi obiceiuri, ce întregesc tezaurul spiritual al acestei zone.
De pe aceste meleaguri au plecat mulţi intelectuali de valoare, care, indiferent de cărările pe care i-a purtat destinul, nu au uitat locurile natale, încărcate de frumuseţile pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru acest colţ de Ţară.
Din acest „… sat frumos ca-n poveşti, aninat pe crestele Carpaţilor…” a plecat în lume şi Octavian Codru Tăslăuanu, despre care Ion Agârbiceanu scria că acesta „… cobora din munţi, dintre brazi, din aerul pur, din lumina puternică a înălţimilor de piatră…”.
În volumul comemorativ dedicat lui O.C. Tăslăuanu, volum apărut în anul 1978, este evocată personalitatea acestuia, văzută ca „… o flacără crescută impetuos în vatra Bilborului… obişnuit să privească stelele şi curcubeele din însăşi marginea cerului rezemat pe crestele pierdute în adâncul norilor…”.
În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm felul în care a fost percepută şi redată frumuseţea peisajului bilborean în scrierile lui O.C. Tăslăuanu şi ale lui Ilie Şandru.
Din fragedă copilărie, O.C. Tăslăuanu se simţea atras de frumuseţea dealurilor ale căror vârfuri erau împodobite cu brazii cu cetina veşnic verde. Privindu-le, i se părea că aceste coame împădurite se sprijină pe imensitatea cerului senin, în sufletul lui născându-se dorinţa nevinovată de a ajunge pe acele vârfuri, de unde el credea că ar putea atinge cerul cu mâna, iar, dacă l-ar prinde noaptea acolo, ar putea chiar să culeagă stelele a căror strălucire jucăuşă o urmărea în nopţile senine.
Iată cum descrie O.C. Tăslăuanu în „Spovedaniile” sale aceste gânduri ale copilăriei: „De cum am deschis ochii, mi s-au îndreptat spre piscurile munţilor şi spre cerul albastru ce se răzima pe coamele lor…”.
Codrii pe care i-a colindat în anii copilăriei l-au făcut să simtă maiestatea şi poezia pădurii, despre care va scrie: „Cântecul pădurii e cel mai melodios din câte am auzit. E o simfonie cântată de mai multe orchestre, pe cari le armonizează legănatul brazilor”. Aceste sentimente pe care i le trezeşte „cântecul pădurii” ne duc cu gândul la partiturile muzicale ale unor compozitori, care, prin forţa şi vraja sunetelor, ne creează acele stări care ne transpun în universul magnific din mijlocul naturii încărcate de nebănuite frumuseţi.
Pentru Octavian C. Tăslăuanu cei mai buni dascăli în ale artei au fost poienile înflorite şi pădurea. De la ele a învăţat frumosul, iar Bilborul e încărcat de peisaje, ce-i impresionează şi pe oamenii locului obişnuiţi cu ele.
Petrecând anii copilăriei şi ai tinereţii în mijlocul naturii din satul natal, Tăslăuanu a învăţat să o iubească, să-şi simtă fiinţa ca parte a acelor privelişti de o rară frumuseţe. El iubea florile şi deseori se întorcea acasă cu braţele pline de flori, culese de pe dealurile din împrejurimi.
Cu sensibilitatea ce-l caracteriza, puternic influenţat de mediul geografic în care a văzut lumina zilei, Octavian Codru Tăslăuanu s-a simţit întotdeauna legat de locul natal prin fibrele atâtor sentimente. În timpul studiilor, departe de casă, adolescentul Tăslăuanu tânjea după mirificul peisaj montan al Bilborului. El era convins de faptul că „… poezia nu e nicăieri mai curată şi mai frumoasă ca în munţi”, argumentând că „Mioriţa” s-a născut pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”.
Cu ocazia deselor reveniri pe meleagurile natale, pe care le-a purtat mereu şi pretutindeni în suflet, îi plăcea să hoinărească prin munţi şi văi, admirând frumuseţile peisajului cu care era atât de familiarizat încă din primii lui ani de viaţă. Din mărturisirile sale aflăm că sufletul său „… a luat fiinţă în creierii munţilor, departe de mare”. De aceea, marea, deşi are farmecul ei şi te predispune la visare, nu-ţi poate domoli dorul de peisajul montan în care ai copilărit.
Edificator în sensul acestor legături de suflet este şi următorul fragment din „Spovedaniile” sale: „Într-o zi de vară, stăteam întins pe o stâncă de pe malul Mării Negre. Mă uitam la albastrul cerului şi ascultam zbuciumul valurilor ce se frângeau, în horbota de spume, de poalele stâncilor. Trăiam o clipă rară, când mă simţeam una cu pământul, cu văzduhul ce-l împrejmuieşte… Soarele trimitea săgeţi tot mai aprinse din tăria cerului albastru, tâmplele mi se înfierbântară şi pe aripile închipuirii şi ale dorului, mă pomenii dus departe, departe, tocmai în satul în care m-am născut. Cum te simţi singur, gândul îţi zboară spre leagănul copilăriei… În ziua aceea de vară, pe ţărmul mării, mi se părea ciudat că m-am născut într-un sat din vârful munţilor. Mă întrebam nedumerit: de ce m-am născut tocmai acolo şi nu în altă parte…”.
Din această succintă descriere a locului din vecinătatea mării, se degajă aceeaşi sensibilitate a autorului în a recepta şi reda frumuseţile naturii, dar gândul îl trimite tot spre satul frumos ca-n poveşti, din care a coborât în largul vieţii. E posibil ca oricare dintre noi, cei născuţi în peisajul dominat de brazi falnici, stând pe malul mării şi ascultând zbuciumul necontenit al valurilor, închizând ochii, să ni se pară că auzim tânguirea brazilor în bătaia vântului.
Pentru Octavian C. Tăslăuanu, locurile din „Împărăţia bradului alb” au constituit mereu sursa celor mai frumoase amintiri, care-i alimentau o adevărată desfătare sufletească.
*
Scriitorul şi publicistul Ilie Şandru, „fiu adoptiv” al Bilborului, în care şi-a petrecut frumoşii ani ai tinereţii în calitate de cadru didactic, a descris, în multe din lucrările sale, oamenii şi locurile de la poalele Călimanilor. El evocă cu încântare şi reală emoţie această localitate, cu casele răsfirate „… pe minunatul platou intramontan, străjuit de jur-împrejur de masivele muntoase ale Bistriţei, Călimanilor şi Giurgeului - adevărate metereze ale unei fabuloase fortăreţe…; peisajul înconjurător este de-a dreptul fabulos, în care munţii înconjurători se bat în capete ca-n poveşti…”.
El se simte legat sufleteşte de aceste meleaguri, pe care le-a străbătut de nenumărate ori spre a-şi încânta fiinţa sa, privind „… fruntea de piatră a munţilor Dobreanu, … sau culmile împădurite ale Harlagiei…”, toate acestea alimentându-i o reală bucurie şi poftă de viaţă.
Descriind timpul petrecut în „Împărăţia Bradului Alb”, autorul este fascinat de nopţile pline de farmec, când „… dacă priveşti bolta încărcată de puzderie de stele - briliantele de aur ale cerului - , acestea ţi se par mai strălucitoare, mai aproape parcă de pământ, încât, dacă întinzi mâinile, le-ai putea chiar mângâia”.
Pentru Ilie Şandru, „… nopţile au un farmec aparte şi o frumuseţe de-a dreptul dumnezeiască, poate şi datorită faptului că aici cerul este mai aproape de Pământ. Ori Pământul mai aproape de cer”.
Nopţile de vară petrecute la Bilbor îl transpun pe autor într-o lume de basm, în care, cu o candoare specifică copiilor, privind luna „… cum se înalţă bălaie şi misterioasă peste vârful brazilor din Bâtca Bisericii…”, o simte atât de aproape, încât îi vine să întindă mâinile ca s-o mângâie. Gândul îndrăzneţ parcă-i şopteşte: „Aş putea mângâia, cred, chiar şi stelele jucăuşe şi strălucitoare, care atârnă deasupra mea, ca nişte candele ale cerului…”.
Din peisajul nocturn al locurilor descrise de Ilie Şandru nu putea lipsi „Regina Nopţii”, care, în serile senine, îşi revarsă lumina peste întreaga natură, creând o atmosferă de mister şi vrajă.
Fascinat de frumuseţea şi farmecul pe care bolta cerească le oferă în nopţile de vară, Ilie Şandru îşi aminteşte de cuvintele rostite la Bilbor de Preasfinţitul Părinte Ioan, primul Episcop al Covasnei şi Harghitei, care, într-un cuvânt de învăţătură rostit în biserica de acolo, spunea că: „Dacă Dumnezeu şi-ar întinde o mână spre Pământ, cu siguranţă ar atinge mai întâi aceste minunate meleaguri româneşti”.
Admirând peisajul nocturn, luminat de razele lunii, autorul te face să ai senzaţia că te afli într-un univers al basmelor, cu personajele specifice, un peisaj pe care Ilie Şandru ni-l descrie astfel: „Obcina Călimanilor îmi pare o uriaşă spinare a unui balaur legendar, care s-a împreunat cu bolta înstelată a cerului. Muntele Dobreanu pare a fi o santinelă mereu trează, care veghează la liniştea satului, deasupra căruia se înalţă. Pădurile nesfârşite ale Harlagiei parcă ar fi un imens covor verde-aurit, pe care îngerii cerului l-au întins acolo ca să ocrotească necropola în care îşi dorm somnul de veci ostaşii-eroi, ce şi-au jertfit viaţa pentru împlinirea acelui ,,vis neîmplinit” - idealul unităţii statale şi naţionale, pe care generaţiile de români le-au purtat „în cuget şi-n simţiri de-a lungul veacurilor””.
Comparând scrierile lui Octavian C. Tăslăuanu şi ale lui Ilie Şandru, putem remarca o similitudine în modul în care sunt percepute şi redate frumuseţile peisajelor montane din zona Bilborului. Ei nu sunt doar admiratori pasivi ai acestor peisaje, ci trăiesc cu toată fiinţa lor ceea ce redau în scris. Ei filtrează aceste splendori prin sufletul lor sensibil în care acestea îşi găsesc un ecou, oferind cititorilor şansa şi bucuria de a cunoaşte aceste locuri de o rară frumuseţe.
Bogăţia de comparaţii şi metafore sunt folosite cu generozitate pentru descrierea peisajelor ce dau un farmec aparte acestor locuri, atât în scrierile lui Octavian C. Tăslăuanu, cât şi în cele ale lui Ilie Şandru.
Descrierile făcute de cei doi scriitori ne oferă elementele peisagistice pentru conturarea unui tablou de o rară frumuseţe, în care se află Bilborul. Ele constituie, totodată, un îndemn de a admira pe viu aceste meleaguri, iar cine ajunge aici este pe deplin convins că natura a fost foarte generoasă, oferind vizitatorilor un tărâm de basm.
Peisajele din zona Bilborului ne încântă prin splendoarea şi farmecul lor, iar oamenii locului dau valoare acestei localităţi, în care tradiţiile, obiceiurile şi hărnicia sunt la ele acasă. Prin strădania lor constantă, aceşti oameni minunaţi au reuşit să asigure adaptarea localităţii lor la cerinţele vieţii moderne, păstrând, totodată, şi valorile spirituale din acest spaţiu geografic.