Tragic de singură am aflat casa în care a sihăstrit pentru scurtă vreme Eminescu, situată lângă cimitirul Mănăstirii Văratic. O singurătate ce n-o poate alina decât inefabilul plin de lumină al lacrimilor.
E pentru întâia oară când ajung la casa de la Mânăstirea Văratic în care a zăbovit sporadic Mihai Eminescu. Am ieşit din cimitir către pădurea muntelui. Fără să vreau, în ochi mi-a apărut casa veche…, o ruină cu mireasmă de secol XIX. Poate să tot aibă vreo două veacuri. În prima clipă mi s-a părut, sau poate a fost real, că văd silueta poetului (transfigurată evident) ce se deplasa încet către uşă să iasă din casă. Gârbovit, dar, paradoxal, iute în mişcări se grăbea să iasă din casa ce stă să cadă. Are goluri aşa de multe în acoperiş. Şindrila au desprins-o nemilos vânturile şi vremile. Da, l-am văzut pe nevăzutul Eminescu.
Aura poetului, care a ezitat o clipă şi s-a întors înapoi când m-a văzut că înaintez spre casă, avea culoarea gri spre alb din care iradia viaţă imaterială, dintr-un ipostas transfigurat pe fond negru. Părea un fel de întuneric (care tot lumină era), dar ochii mei nu puteau să recepteze lumina aceea harică despre care vorbeşte Sfântul Dionisie Areopagitul în scrierile „Numirile dumnezeieşti”.
Pe loc am gândit că poetul şi-a dorit să-i fie aici mormântul, foarte aproape de Dumnezeu, şi de Veronica Micle: „Lumina era în întuneric, dar întunericul nu a cuprins-o”. Dacă societatea ar fi fost curată asemenea Paradisului, nu încape nicio îndoială că Veronica e aceea cu care [împreună] Eminescu ar fi alcătuit omul de dinaintea căderii.
O teamă asociată cu o indefinită melancolie m-au cuprins fără să vreau, sigur izvorâte din apropierea cimitirului şi a casei, aşa de singură, de părăsită şi de tristă.
Eminescu singur la Văratic. Locul de sub casă, unde, aşezat pe o piatră de munte, scriu aceste cuvinte, e periculos, fiindcă o grindă s-a desprins de la unul din capete şi stă spânzurată ca de o funie crudă a indiferenţei.
De mult timp nu am mai fost cuprins în chip spontan de o emoţie aşa de sinceră şi de reală. O compătimire pentru propria-mi indiferenţă ce n-o pot spăla cu nicio părere de rău. De ce?! Fiindcă sunt în Agapia de aproape patru ani şi nu m-am ostenit să ajung până acum la casa poetului, să îi ţin măcar o clipă companie în singurătatea aceasta de plumb în care e străjuită casa unde a locuit o bucată de timp geniul, poate singurul care l-a zămislit Neamul Românesc.
Şi totuşi, o stare de bucurie începe să răsară din inima infinitului, ce pare că învinge tensiunea care-mi cuprinsese tâmplele. Iată că şi după moarte, posteritatea însăşi nu-l apără, nu-l înţelege şi nu are grijă de Mihai Eminescu. De ce spun acestea?! Pentru că cele trei biserici ale Mănăstirii arată impecabil. Totul e nou. La una din ele se schimbă tabla acoperişului, deşi ar mai rezista mult şi bine. Iubesc, evident, bisericile - doar nu sunt ziduri, ci lumină, şi mai mult decât lumină, sunt Hristos. Dar poate se găseau câţiva lei şi pentru acoperişul casei lui Eminescu. Au apărut, în satul mănăstiresc, case moderne, luxoase. Vile şi drumuri făcute cu zeci de mii de euro. Şi, iată, că această casă, în care a locuit Poetul Naţional, zace în ruină, cuprinsă şi sugrumată de greutatea vremurilor. Îmi spun că este strigător la cer să fim aşa de nepăsători cu Domnul Poeziei şi Culturii - Mihai Eminescu, care, prin poezie, ne veghează paşii pe cărările tremurătoare ale infinitului.
Să cităm din „Memento mori”:
„Sau ghicit-aţi vreodată ce socoate-un mândru soare
Când c-o rază de gândire ţine lumi ca să nu zboare,
Să nu piard-a lor cărare, să nu cadă-n infinit?”.
Noi, mai suntem iubitori de cugetare, sau am căzut iremediabil în abisul lăcomiei, nepăsării şi deşertăciunii lumeşti!?
Să-l avem în suflet pe Eminescu, îmi spune o măicuţă care îngrijeşte mormintele din cimitir. O altă maică afirmă că nu mai ai ce reconstitui - ce să mai refaci? Casa s-a năruit. Într-adevăr, pare un mort căruia îi lipseşte cavoul. S-au rupt tălpile în câteva locuri. Grinzile au căzut. Prin acoperiş pot pătrunde meteoriţi. Că alungarea poeţilor din cetate nu este o legendă, m-am convins de mai multă vreme. La fel arată şi casa în care a locuit Vasile Alecsandri, din municipiul Bacău. Indiferenţa aceasta pentru cultura şi arta românească ne va fi fatală. Pentru că nepăsarea reflectă fără tăgadă că şi credinţa noastră a pierit. Pentru că religia „adaugă omului o putere, pe care el singur nu şi-o poate da”, zice Jacob Burckhardt, care nu e numai celebrul istoric al Renaşterii italiene, dar şi un admirabil filozof, după cum ne încredinţează inegalabilul nostru eseist al Ortodoxiei, Nichifor Crainic.
Aparut in :