Motto: „Bucură-te, Ceea ce eşti Plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veseleşte-te şi tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în braţe pe Izbăvitorul sufletelor noastre, Cel Ce ne-a dăruit nouă şi Învierea”
(Tropar la Praznicul Întâmpinării Domnului)
„Parcă nici iernile nu mai sunt ce-au fost odată!” - se-aude tot mai des în spaţiul public şi privat. Da, este adevărat! Nici iernile, nici verile, nici oamenii, nici vremurile. Şi nu este de vină „încălzirea globală” cea mincinoasă, impusă ideologic pentru prostirea şi înrobirea omenirii, ci lipsa de raportare a omului contemporan la dimensiunea verticală, cosmică, în strânsă legătură cu Creatorul a toate. Dacă omul tradiţional românesc a ştiut, din vremuri imemoriale, să „se împace” cu natura (văzută şi nevăzută), cu semenii şi (în primul rând!) cu Dumnezeu, printr-un sistem complex de credinţe şi cutume, printr-o conştientizare a apartenenţei sale la o lume ale cărei rosturi a încercat să le înţeleagă, omul contemporan a pierdut această dimensiune ontologică, se înstrăinează şi se îndepărtează, pe zi ce trece, atât de natura cea văzută, cât şi de „natura” cea tainică, zidită de către Dumnezeu în fiecare fiinţă umană.
Luna februarie este cunoscută în popor, pe tot teritoriul locuit de Români, şi cu denumirea de Făurar sau Faur; unele interpretări semantice fac trimitere stricto sensu la analogia termenilor, respectiv la meşterii fierari (făurari sau fauri) care făureau, în această lună, toate uneltele de muncă, ascuţeau sau confecţionau fiarele şi cuţitele de plug înainte de începerea sezonului agrar (Ion Ghinoiu, Calendarul ţăranului român. Zile şi mituri, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2017, p. 51). Însă în această lună se încheie şi câşlegile de iarnă (sau dulcele Crăciunului) şi se face trecerea spre Postul Mare, care urmează să înceapă mai devreme sau mai târziu, în funcţie de data Paştilor din anul respectiv. În luna lui Făurar (însă doar până la Lăsatul secului de carne) se mai puteau face nunţi, mai ales în satele pastorale; de asemenea, după începerea postului, se încheiau şi şezătorile, care constituiau motive de distracţie pentru tineri, în serile şi nopţile lungi de iarnă.
În data de 2 februarie, în Biserica Ortodoxă este sărbătorită Întâmpinarea Domnului, cunoscută în popor şi sub numele de Stretenie (din slavonul Сретение Господово), unul dintre Praznicele Împărăteşti din cadrul anului liturgic. Biserica învaţă că Întâmpinarea Domnului şi Dumnezeului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos reprezintă un eveniment important din viaţa pământească a Domnului, prin care Dumnezeu, întrupat prin Domnul Iisus Hristos se întâlneşte cu poporul Său, Israel, în persoana dreptului Simeon şi a proorociţei Ana (Luca 2, 22-40). Tradiţia populară a suprapus peste această sărbătoare creştină (care se prăznuia, conform calendarului iulian, în 15 februarie) Ziua ursului. Ursul ocupă o poziţie aparte, complexă şi privilegiată, în cadrul culturii populare româneşti. Zilele ursului marchează momentele de mijloc ale tuturor anotimpurilor, stând la „cumpăna vremilor”, în clipele ambivalente şi nesigure ale trecerii anotimpurilor, când energiile naturii nu s-au înscris încă pe matca lor obişnuită: la Stretenie (2 februarie), la Macovei (1 august), la Sfântul Andrei (30 noiembrie) şi primăvara, de obicei la Sâmbăta lui Lazăr (Mihai Coman, Mitologie populară românească, vol. I, Vieţuitoarele pământului şi ale apei, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 181). „Povestea” zilei ursului (de la Stretenie) este relatată în una din cele mai frumoase variante cunoscute până în prezent: „În ziua ursului însă, deşteptându-se din somnul său de peste iarnă, iese din vizuina sa între 9 şi 10 ore înainte de amiază şi prinde a juca jur-împrejur, ca într-o arie, prin neaua dinaintea vizuinii sale şi a se desfăta. Şi dacă în această zi [...] e senin şi soare şi ursul îşi vede umbra sa, atunci se bagă iarăşi în peştera sa şi mai doarme încă şase săptămâni, prevestind prin aceasta cum că atâtea săptămâni are să mai ţie iarna [...]; iar dacă afară e înnorat şi din cauza aceasta nu-şi vede umbra, atunci nu se vâră mai mult în vizuină şi rămâne afară, prevestind prin aceasta că iarna va înceta” (Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. I, Cârnilegile, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice, 1898, p. 249).
Tot la 2 februarie, în unele zone din Oltenia se serba Târcolitul viilor, ca început al Anului Nou Viticol, o practică magică pentru invocarea belşugului. În unele locuri era chemat preotul, care înconjura via, stropind-o cu aghiazmă.
În final, vă propun o povestire populară cu tâlc despre februarie, acest „copil năzdrăvan” între lunile anului: „Anul, un moş bătrân, avea 12 feciori numiţi ca lunile anului: Ianuar, Februar, Martie şi aşa mai departe. Altă avere nu avea, decât o vie. Dă Dumnezeu şi culeg şi ei via. Vinul ce le-a ieşit l-au pus într-un singur butoi şi s-au înţeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Bun şi făcut! Ca să cunoască până unde este vinul fiecăruia în butoi, au tras cu cărbunele câte o linie de-a curmezişul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu aibă neplăceri, fiecare şi-a pus cana (robinet). Oameni cuminţi. Cel mai mic dintre ei, Februar, şi-a pus cana jos de tot, aproape de doagă. Aşa era pe vremuri: cel mai mic rămânea la urmă. Fiecare din fraţi dorea să rămână cu vinul nebăut în butoi ca să facă în necaz celorlalţi. Numai Februar a început să tot bea din partea lui. Când îl căuta omul, tot vesel şi plin de vorbă îl vedea. Trăncănea verzi şi uscate şi tot fluierând mergea. Ceilalţi râdeau în sinea lor şi-şi spuneau: «Repede, repede isprăveşte el vinul şi să-l vedem ce face». Îi vine poftă lui Ianuar să-şi guste şi el vinul. Suceşte de cană, vin nu curge deloc. Încearcă şi ceilalţi, vin nici un pic nu mai aveau. Numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea. Fraţii, necăjiţi, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă şi să-i dea ceva de cheltuială pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau, râdea ca un copil. De atunci se zice că luna februarie poartă numele lui Februar şi e schimbătoare: aci cald, aci viscol, aci frig - după felul cum a fost când l-au alergat fraţii lui” (Tony Brill, Legendele cosmosului, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet, 1994, p. 212-213, apud Ion Ghinoiu, Calendarul…, op. cit., p. 56).
P.S.: Se zvoneşte, pe la colţuri, că ursul a ieşit şi-n acest an din bârlog. Fiind o zi frumoasă şi călduroasă, în aproape toată România, el s-a speriat de umbra lui şi s-a vârât degrabă la loc, căci şi-a dat seama că iarna va mai dura încă (cel puţin) 40 de zile de acum înainte: ba un „îngheţ” al salariilor, pensiilor şi alocaţiilor pentru copii, ba o moţiune, ba încă o îndatorare a statului la dobânzi împovărătoare, ba o privatizare a serviciilor medicale şi a educaţiei naţionale, ba un atac imund la adresa câte unui artist sau om de cultură, ba una sau mai multe diversiuni, nu se ştie de unde, cum şi de cine „orchestrate”, şi câte încă alte multe „furtuni de zăpadă”, menite să ţină sub „criogenizare” atenţia, conştiinţa, mintea şi sufletul Românilor. Să nu deznădăjduim, însă, ci să aşteptăm cu răbdare şi încredere „dezgheţul”, mai ales acela din minţile, din sufletele şi din inimile Românilor, conform cu zicala populară: „Dă, Doamne, Românului mintea cea de pe urmă!”.
Cu îndemnul la o atentă socotinţă asupra vieţii noastre, vă dau întâlnire tot aici, la rubrica „Tradiţii”, exclusiv în paginile bilunarului de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean”. Şi, nu uitaţi: „Tradiţia este în noi, tradiţia suntem noi!”.