Autor:
L-am reîntâlnit pe poetul Nicolae Dabija, redactortul-şef al săptămânalului „Literatura şi Arta” şi preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română” la Casa Scriitorilor din Chişinău, unde avea loc un eveniment deosebit pentru toată suflarea scriitoricească din Republica Moldova: aniversrea a 75 de ani de la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor din Basarabia. Evenimentul s-a înscris între manifestările dedicate sărbătorii naţionale „Limba noastră cea română”, din vara anului trecut (1996). Nu ne mai văzusem din august 1990, de la cea dintâi aniversare a acestei sărbători, când Domnia Sa a avut bunăvoinţa să-mi acorde un interviu. Atunci, la un moment dat, afirma: „Voi, cei de dincolo de Prut, sunteţi noi, cei de dincoce, iar noi, cei de dincoace, suntem voi, cei de dincolo!”.
Am început discuţia noastră de la această afirmaţie, întrebându-l dacă şi acum, după şapte ani, mai suntem tot la fel?
Nicolae Dajija: Da, sigur că suntem tot la fel, ba aş spune chiar mai mult, fiindcă suntem un singur trup şi un singur suflet, cu siguranţă, un singur neam românesc! E drept, în utimii cinci ani, s-au mai schimbat nişte lucruri pe aici pe la noi, în Basarabia. Fiindcă, unii dintre cei ajunşi la putere încearcă să ne dovedească nouă, românilor ce trăim de o parte şi de cealată a Prutului, că nu suntem noi, cei ce suntem, adică români, ci am fi altcineva! Ăştia sunt cei care şi-au lăţit puterea peste noi, atât în 1812, cât şi în 1940. Ei vor să ne lămurească că părinţii noştri ar fi fost de altă naţionalitate decât noi, că buneii mei ar fi vorbit altă limbă decât cea românească, cea în care au scris marii noştri clasici. Deci noi, nepoţii lor, ar trebui să vorbim altă limbă, cea pe care ne-au impus-o cei care ne-au deznaţionalizat şi ne-au rusificat!
- În situaţia actuală, existentă în Republica Moldova, care ar fi, după părerea dumneavostră, rostul şi rolul unui scriitor basarabean?
- Eu cred că a fi scriitor în Basarabia înseamnă ceva mai mult decât a fi… scriitor. Înseamnă a fi purtător de limbă românească! Iar ca să fii purtător de limbă românească aici, în Basarabia, înseamnă altceva decât în România. Fiindcă noi, românii basarabeni, suntem minoritari în majoritatea oraşelor de aici. Cei care au venit după 1940 s-au instalat cu toţii în oraşe, unde au primit case şi funcţii. Lor nu le place munca câmpului, le plac numai roadele sale, pentru care trudesc din greu ţăranii noştri. Datorită lor mai suntem noi azi români aici şi vorbim o limbă românească! Ei sunt cei care au păstrat Limba Română, cultura română, obiceiurile şi tradiţiile româneşti, dar şi credinţa noastră strămoşească!
Dacă ne-am fi luat după stăpânii „luaţi din drum”, ar fi trebuit să credem nemerniciile cu care ne întoxicau, precum, de exemplu, că Mihai Eminescu nu a fost român, ci moldovean, iar I.L. Caragiale, contemporanul şi prietenul său, a fost român! Iată pentru ce trebuie să facem totul pentru a ne regăsi pe noi înşine. Este foarte important ca noi toţi, cei de dincolo şi de dincoace de Prut să ne întâlnim la sărbătorile noastre. La marile noastre sărbători naţionale! Aşa cum încearcă să fie şi „Limba noastră cea română”. Spun „încearcă” fiindcă nu este ceea ce ar trebui să fie, ceea ce noi am dori să fie. Pentru că ne-a fost furată…
- Prima aniversare, cea din 1990, a fost totuşi o mare sărbătoare de spirit şi de simţire românească. În ce mă priveşte, pot spune, fără nicio exagerare, că a fost una din cele mai emoţionante la care am luat parte vreodată...
- Atunci, în 1990, a fost, într-adevăr, o mare sărbătoare, la care au luat parte sute de mii de români basarabeni, dar şi foarte mulţi români veniţi din Ţară, unii dintre cei mai mari scriitori ai României de azi, între care şi marele poet Adrian Păunescu, care a fost primit, dacă vă mai aduceţi aminte, cu un entuziasm extraordinar. Şi, într-adevăr, ne-a încâtat pe toţi cei prezenţi în Piaţa Marii Aunări Naţionale prin spectacolul oferit de Cenaclul „Totuşi iubirea”.
Din 1991 n-a mai fost aşa, fiindcă i s-a deturnat sensul adevărat, renunţându-se la sintagma „Limba noastră cea română”, pentru a rămâne doar cu „limba noastră”. În acest fel, i s-a pierdut identitatea cea adevărată, fiindcă fiecare a înţeles ce-a vrut. Unii au spus că este „moldovenească”, alţii că e rusă.
- Anul acesta s-ar părea că au fost unele semne, e drept, timide, de revenire la ceea ce a fost iniţial, adică la sărbătoarea naţională „Limba noastră cea română”. Ori, poate, mă înşel...?
- S-au făcut nişte eforturi în această direcţie, care, timid, cum ziceţi, şi-au arătat puţin roadele. Ele au fost departe de ceea ce ar trebui să fie. Eu zic însă că important este să ne regăsim cu toţii între hotarele Limbii Române, ştiut fiind faptul că un neam se întinde până unde se întinde limba sa, cum spunea Kogălniceanu. Dacă vom reuşi acest lucru, nimeni nu va mai putea spune că sutem două popoare, care vorbesc două limbi diferite. Acest adevăr va trebui să triumfe odată şi-odată! Pentru că este adevărul despre cauza noastră sfântă şi dreaptă, în slujba căreia mă aflu şi eu, ca scriitor basarabean, dar şi ca preşedinte al Societăţii „Limba noastră cea română”.
(februarie 1997 - n.a.)
*
P.S. Nicolae Dabija a fost unul dintre cei dintâi scriitori basarabeni pe care i-am cunoscut încă în 1990. Ne-am reîntâlnit de mai multe ori la Chişinău. De la bun început l-am simţit aproape de inima mea. La cea dintâi aniversare a sărbătorii naţionale Limba noastră cea română, din 31 august 1990, de pe scena din faţa Arcului de Triumf, poetul Nicolae Dabija, preşedintele Societății „Limba noastră cea română” a rostit jurământul în faţa Poporului şi a Bisericii de a milita pentru propăşirea Limbii Române, de a milita pentru îmbogăţirea şi înălţarea ei, astfel încât sădevină cu adevărat „un şirag de piatră rară, pe moşie revărsat”.
Nicolae Dabija a fost un luptător pentru triumful românismului pe pământul Basarabiei; a fost un mare român şi va rămâne unul dintre cei mai importanţi scriitori basarabeni. Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească în împărăţia sa cea cerească, spre a se odihnii, fiindcă aici, pe pământ, a avut parte numai de neodihnă.