Autor:
1 aprilie
Astăzi se împlinesc 80 de ani de la unul dintre cele mai oribile masacre din secolul XX, îndreptat împotriva Poporului Român, în teritoriul său de drept şi confiscat de adversar, masacrul de la Fântâna Albă. Am în pregătire un poem dramatic coral dedicat memoriei lor, Agon sau Memoriile copiilor de la Fântâna Albă… Dacă s-ar găsi un compozitor dispus să îi scrie muzica, ar ieşi o splendidă cantată sau un oratoriu monumental.
*
Discţii şi reacţii publice legate de antisemitism. Antisemitismul e demn de a fi condamnat, cu condiţia să chiar fie antisemitism, iar nu pretext de intimidare naţională. Mă întreb dacă nu cumva diversiunea conform căreia există o mişcare real antisemită, astăzi, în România are două scopuri (legate între ele):
1) Să aibă dl. Muraru (viitorul ambasador în SUA) cu ce merge la Biden: să le spui neo-comuniştilor că te lupţi cu fascismul e ideal, cu toate că e o ticăloşie care jigneşte un popor întreg, tras sub o etichetă nemeritată.
2) Ar trebui văzut în ce măsură e o coincidenţă faptul că acest scandal artificial apare chiar înainte de comemorarea a 80 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă, făcut de sovietici, şi faţă de memoria căruia autorităţile ucrainene se comportă ticălos, afirmând recent că serviciile româneşti au pus la cale uciderea a circa 3.000 de români la 1 aprilie 1941, când aceştia încercau să treacă în România. Probabil toate acestea fac parte dintr-un plan de a contracara comemorarea vizibilă a acestui masacru, evitând internaţionalizarea lui (câtă vreme rămâne provincial şi nu are vizibilitate precum, de pildă, masacrul asupra armenilor, România e bună să încaseze toate acuzele de lungă durată şi să pară că nu a fost victima nimănui!).
Cumva nu trebuie Ucraina să apară pătată pe scena internaţională? Cumva pentru a nu se redeschide subiectul afacerilor lui Biden de acolo? Cumva Berlinul vrea asta?
P.S. S-a comemorat azi, în România, la nivel oficial (preşedinte, premier, Parlament) Masacrul de la Fântâna Albă? Nu. Oare de ce? Preşedintele Iohannis sărbătoreşte cu fanfară şi gardă de onoare 100 de ani de la înfiinţarea Institutului Cantacuzino. Dacă acest institut ar fi realizat un vaccin anti-Covid, ar fi fost probabil de înţeles gestul. Altfel, nu e decât o formalitate lipsită de consistenţă. Ieşirea lui solemnă ar fi trebuit să fie astăzi în memoria a peste 3.000 de români ucişi în Masacrul de la Fântâna Albă, de la care se împlinesc fix 80 de ani. Dumnealui are de sărbătorit ceva azi, se pare. Orice, numai nu de comemorat ce e firesc să comemoreze un preşedinte al României. Aşa cum s-a vaccinat de 15 ianuarie, ca să nu amintească de Eminescu, face şi acum, schimbând neadecvat subiectul.
2 aprilie
Caut să cumpăr Vitamina C. Simplă, rudimentară, cum era în copilăria mea, vărsată în cutie şi cu vată sub capac. Terapia Iaşi sau nu mai ştiu cine o producea. Era eficientă şi bună. Nu găsesc decât aproape exclusiv cu gust de fructe. Dar eu nu vreau cu gust de fructe. Oare mai există vreo companie farmaceutică românească producătoare de Vitamina C (nu de vaccinuri, ci de o amărâtă de Vitamina C, adică un pic peste nasturi!)? Sau ne-au pus gustul de fructe, ne-au amăgit cu el şi şi-au băgat firma lor străină inclusiv acolo?
3 aprilie
Am început să îmbătrânesc. La 32 de ani, cumpăr mai des din anticariate decât din librării. Dacă îmi plac librăriile, îmi plac cele mici, prăfuite, de tip vechi, cu cărţi uitate, de la edituri mici, fără monopol. Palatele de carte (gen Cărtureşti) nu mă atrag, pentru că acolo merg femei tinere care citesc lecturi previzibile, iar asta nu mă incită deloc, nu îmi spune nimic. Dacă mai au şi o plasă cu Frida Calului pe umăr, dezamăgirea e completă (şi fiindcă, de obicei, prejudecata se dovedeşte a fi întemeiată). Îmi lipsesc anticariatele bucureştene care erau la metrou, în cerc, la staţia Universităţii. Sunt vreo zece ani de când au fost desfiinţate, înlocuite fiind de nişte magazine aseptice şi fără noimă. E spaţiu mai mult (da, sufăr de horror vacui) şi angoasant… (Sufletul meu e de bazar cu cât îl agit prin Franţe de mentalitate tăiată germanic.) Îmi plac anticariatele fiindcă în ele pot scotoci şi îmi vin idei. În librării aproape niciodată nu mi-a venit vreo idee. Să fie din cauza faptului că acele cărţi nu au fost atinse de oameni şi nu sunt purtătoare de bacterii benigne? Potrivit acestui principiu, poate şi faptul că nu ne mai dăm mâna şi ne spălăm maniacal pe mâini ne şubrezeşte imunitar. Ne-au frânt oare astfel? Prin atingere, transmitem, îl împuternicim pe celălalt cu experienţă tactilă, cu încercări care îl întăresc, îl fac rezistent. Când nu te atinge nimic, nu poţi avea experienţă. Unora le place cum miros cărţile noi. Mie îmi plac cele vechi, de parcă s-ar transfera ceva din experienţa de lectură a precedenţilor care le-au avut în mâini. Când iei un volum de la 1900, cu sublinierile de rigoare, poţi înţelege câte ceva despre gustul acelui timp. Cu atât mai mult cu cât poţi găsi impresii de cititor, adnotări etc.. Tot acest sentiment e o paraliteratură care stârneşte, incită. Poezia congenerilor mei e din ce în ce mai slabă, rar de tot câte o poezie altfel, iar un volum întreg aproape niciodată. Foarte puţini se disting într-o pretenţie de autorlâc în care, vai!, majoritatea sunt aproape la fel. Nici proza tânără nu mă încântă. Sunt bătrân: îmi vin mai des notificări online în urma unor cărţi căutate decât scrisori de dragoste sau de amar. Cărţi din 1968, cărţi din 1975, cărţi din 1890, cărţi din 1923. Curierii mei, pe care îi bănuiesc de userism (sunt şi paranoic pe deasupra) ar fi jigniţi dacă ar şti că nu comand Harari sau altă maculatură propagandistică din care îşi fac ei cultura. G. Călinescu? Rădulescu-Motru? H. Bonciu (delicios prozator)? Conta? Ion Marin Sadoveanu? „Comunistu ăla?” Nu, nu, altul! „Cum altul? Sadoveanu scrie, Sadoveanu se citeşte.” Vorba unei glume: „Când vor lua puterea cei de la USR, vom mânca cu toţii cartofi”.„Dar mie nu îmi plac cartofii!”„Îţi vor plăcea!”
5 aprilie
În ultimele săptămâni, cineva pare că ţine cu tot dinadinsul să demonstreze că Poporul Român e antisemit, căutând pretexte de cazuri neelucidate. Câtă vreme nu avem un nume al celui care a adresat ameninţări la adresa unei actriţe celebre, există suspiciunea că totul a fost o diversiune pusă la cale de servicii. Dar care servicii? Ale noastre ar trebui să apere Interesul Naţional şi să nu se joace cu focul: o asemenea etichetă precum cea a antisemitismului se şterge foarte greu, aduce mari prejudicii de imagine şi, în cazul de faţă, e nemeritată. Chiar atât de masochiste să fie serviciile noastre, încât să caute să demonstreze ca fiind o mişcare ceva ce nu există la nivel de curent? Dezaxaţi şi nebuni or fi existând, ca peste tot, dar un nebun e un nebun, nu un antisemit. Antisemitismul e ceva groaznic, dar conştient. A spune că un nebun e antisemit e însă un excelent vehicul de propagandă pentru minţile celor ce nu stăpânesc termenii şi se inhibă în faţa lor înainte de a vedea dacă ei corespund realităţii. A numi antisemit un nebun fiind un nonsens, nu implică răspundere, dar creează climat şi un murmur ca şi cum antisemitismul ar fi un fenomen real în societatea românească de astăzi. Slavă Domnului, nu este! Şi dacă acest individ se va constata că nu e nebun, ci conştient, el va fi fost doar un om radicalizat şi demn de milă, nu un „exponent”, cum le place unora să îl numească. Spre cinstea lui, cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea lui Octavian Goga, Mihai Chirica, primarul Iaşului, a inaugurat un bust al poetului, contestat repede de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Încă de pe vremea celor mai odioşi comunişti s-a făcut distincţia între poezia şi activitatea politică a lui Goga (Mihai Beniuc, 1957; Ion Cristoiu, 1957. Comunistul Mihai Beniuc îl reabilitează pe „Fascistul” Octavian Goga, cristoiublog.ro, 5 aprilie 2021), semn că aceştia erau mai puţin obtuzi (sau mai puţin rău intenţionaţi) decât acest institut de învrăjbire publică. Greşelile omului politic Octavian Goga (lipsit de talent politic) nu trebuie să umbrească marele poet la fel cum nici pe Ezra Pound nu îl alungăm din literatura americană frecventabilă, cu toate că a fost fascist, antisemit şi a scris lucruri greu de citit (oare le vor publica Horia Roman Patapievici şi Radu Vancu în ediţia şi traducerea lor - remarcabilă şi necesară, de altfel - care tocmai se desfăşoară la Humanitas?). Câtă vreme internetul e plin de fotografii reprezentându-l pe Ezra Pound făcând salutul fascist, dar el continuă să fie considerat un mare poet şi să rămână frecventabil, şi lui Octavian Goga i se pretinde aproximativ acelaşi tratament, indiferent ce vor anumiţi indivizi de casă ai preşedintelui Iohannis să acrediteze pentru a avea cu ce să meargă în desagă la Joe Biden. Un preşedinte e trecător (fie el şi al SUA), în timp ce poezia lui Octavian Goga şi Ezra Pound sunt perene.
Octavian Goga e un mare poet, un Milton românesc al începutului de secol XX (uşorul anacronism al poeziei sale trebuie citit în cheia ocupaţiei maghiare ca nostalgie a paradisului pierdut, dar idealismul lui e o reală supapă, un real contrapunct la adresa „angoasei influenţei” istoriei, dacă ar fi să producem un derivat necesar al teoriei lui Harold Bloom, eminentul teoretician al Canonului Occidental). După 1918, poezia lui Octavian Goga va rămâne un document de epocă, idealul înalt al evocării ei împlinindu-se. De aceea, Octavian Goga trebuie preţuit (dacă şi iubit, fiecare va decide pentru sine.) Nici chiar istoricii nu pot decide însă scoaterea lui din Literatura Română, cu atât mai puţin un institut politizat cum e sus-numitul. Istoricii să se ocupe de activitatea lui politică, iar de activitatea lui literară criticii şi istoricii literari, cu toate că nici ei nu au dreptul de a hotărî canonul sufletesc al acestui popor, ci doar de a-l educa în deplină cinste. Trăim în ţara în care orice politruc îşi permite să îi spună acestui neam în cine să creadă, poeziile cui să le păstreze în suflet, neţinând seama de specific şi de tradiţie. Antisemitismul trebuie condamnat, dar în egală măsură el trebuie privit în context. Literatura lui Louis-Ferdinand Céline sau filosofia lui Martin Heidegger nu mai sunt demne de atenţie, dacă aceştia au avut opinii şi atitudini greşite sau îndoielnice, doar pentru că le scoatem noi din context împotriva minimului spirit istoric? Occidentul a răspuns demult acestei întrebări în care ne împiedicăm noi provincial. Contextualizarea nu e o scuză, ci o situare a discernământului nostru de azi, când ne explicăm monstruozităţile veacului trecut. Insulina lui Paulescu nu mai salvează vieţi dacă el, omul, a avut opiniile pe care le-a avut? Exact la fel e şi cu literatura, ea salvând sufletul estetic al epocii (o ştim tocmai de la Heidegger, acesta analizându-l pe Hölderlin). Pentru ardeleni (şi nu numai pentru ardeleni), Octavian Goga e important pentru că le-a cântat durerea sub ocupaţia maghiară şi a ştiut să le traducă jalea ca nimeni altul, într-un timbru de curată continuitate eminesciană. Volumul Poezii, apărut la Budapesta, în 1905 (şi premiat de Academia Română la recomandarea lui Titu Maiorescu), a fost prima mare carte de poezie română apărută în secolul XX. Poate că astăzi, când gusturile s-au schimbat, nu ne mai place Octavian Goga, dar el e important indiferent de gustul discutabil al zilei de azi şi/sau al nostru. Fără el, nu am fi ajuns aici. Fără poezia sa, jalea nu ar fi găsit o expresie sublimă şi care să reprezinte. Fără anumite portrete din Mustul care fierbe (Avram Iancu, de pildă), conştiinţa naţională ar fi fost poate deficitară, iar fără Domnul notar, Ion, de Liviu Rebreanu, nu ar fi avut un precedent dramaturgic, din care să cunoaştem epoca după ce o vom fi uitat. Cu Emil Cioran ne mândrim în lume? Cioran nu ar fi fost posibil fără vecinul lui de la două case distanţă, răşinăreanul Goga, precum şi fără generaţia imediat anterioară, care să lucreze în favoarea spiritului naţional, insuflând curajul de a scrie în Limba Română, pe care propaganda maghiară o socotea nedemnă de a găzdui opere literare şi nici chiar jalbe. Primele încercări literare ale lui Liviu Rebreanu au fost în maghiară şi, probabil, ar fi continuat aşa, dacă, totuşi, conştiinţa naţională (în sânul căreia Octavian Goga a jucat un rol important în tinereţe) nu ar fi dat speranţă printr-o limbă română şi un vers de adânc fior tragic. Paradoxul face că Octavian Goga ar trebui preţuit inclusiv de ungurii de bună-credinţă, prietenia lui cu Ady Endre (ca şi a lui George Enescu şi Bartok Bela) pot fi modele de bună-înţelegere şi chiar de ajutor (se ştie că, după moartea lui Ady, Goga i-a ajutat financiar văduva).
Orice mare scriitor are lumini şi umbre, merite şi păcate şi nu trebuie privit părtinitor, ci prin ceea ce a însemnat el în cultura neamului său. Poetul Octavian Goga a însemnat mult, iar relegarea lui ar însemna să reîntoarcem poezia română la execuţiile publice din anii 1950. Existenţa unui bust al lui Octavian Goga la Iaşi se justifică nu fiindcă Iaşii sunt oraşul nenorocirii Pogromului, ci fiindcă sunt oraşul în care, în iunie 1917, evadau din lagărul maghiar mii şi mii de ardeleni pentru a se înrola pe front de partea României, jucând Hora Unirii în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza şi realizând idealul naţional. În acel moment, la Iaşi, un discurs de mare emoţie a luptei pentru reîntregire l-a avut însuşi Goga, adresându-se mulţimii. Din ce reflectă presa, se înţelege că primarul Chirica fie va retrage bustul, fie va marca lângă el faptul că Octavian Goga a fost acuzat de antisemitism. Sper ca bustul să rămână în picioare pentru a nu crea un precedent nedorit şi pentru a echilibra simbolic nu puţinii ardeleni care au făcut istorie la Iaşi (inclusiv Titu Maiorescu sau Veronica Micle). Când Nicolae Iorga a observat că statuia lui Matia Corvin (din centrul Clujului) conţine un fals istoric, nu a cerut dărâmarea ei (cu toate că românii ar fi fost poate îndreptăţiţi să o facă). Nu au făcut-o, totuşi, fiindcă Matia, fiul lui Iancu de Hunedoara, a fost român pe jumătate - în Evul Mediu, originea etnică se socotea după tată, deşi cu o relevanţă relativă, mai ales când numitul era rege al Ungariei. N. Iorga a cerut să se monteze însă o placă având menţiunile cuvenite. S-ar putea realiza una şi în cazul de faţă sau să se menţioneze poet sub numele lui, pentru a clarifica intenţia şi a distinge. Deşi inclusiv acest fapt mi se pare o exagerare la rândul ei radicală.
În treacăt fie spus, Uniunea Scriitorilor ar trebui să îl apere literar pe Octavian Goga măcar cât a făcut-o preşedintele ei (dacă nu a amorţit de tot) în Istoria critică a literaturii române. Orice e criticabil, dar a desfiinţa e un act nazist şi comunist deopotrivă. Departe de mine orice tendinţă legionară sau fascistă, dar furia care nu distinge e o barbarie pentru moştenirea culturală românească şi o cenzură impusă poeziei române, amintind de „obsedantul deceniu”, reabilitat din păcate acum de ideologia sintetică a „corectitudinii politice”. A judeca literatura după criteriile politicului e la fel de greşit precum a fi antisemit. Nu cu aceleaşi urmări, dar la fel de greşit.
9 aprilie
Dezbateri publice legate de faptul că mii de oameni sunt înmormântaţi goi, într-un sac, cu hainele alături, puse într-un sicriu sigilat, în pungă. Vremelnicii de la cârma Ţării calcă în picioare tradiţiile acestui neam şi batjocoresc omul şi după moarte. Ministrul Sănătăţii (un neo-marxist incompetent) a primit scrisori pentru a repara această încălcare a tradiţiei şi nu a avut nicio reacţie. Până la urmă, cei care îţi încalcă dreptul la o înmormântare realizată conform credinţei tale sunt nişte profanatori de cadavre şi de morminte. Pe de altă parte, m-am săturat să urce califul Covid pe internet filmuleţe despre cât de rău e la ATI. Nu e medicină asta (întrucât ea nu se face nici la tv şi nici pe reţelele de socializare), ci manipulare emoţională. E indecent ce fac aceşti oameni (dacă nu grotesc de-a dreptul). Ar trebui să ne mai scutească de a-şi etala „eroismul”. Nu sunt eroi, ci oameni care îşi fac meseria, care au jurat pentru ea şi care sunt plătiţi regeşte pentru asta (ba care, unii dintre ei, se mai şi răstesc public la noi). Cine le permite să manipuleze lumea? Taximetristul, care duce mii de oameni, gunoierul, care duce inclusiv resturile menajere ale celor în carantină, vânzătoarele, care se expun câte opt ore pe zi, unde sunt în această ecuaţie? Ei chiar nu au niciun licăr de eroism? L-au privatizat cumva pe tot cei care autocratic ne spun ce să facem?
P.S. Califul Covid adnotează la filmuleţul panicard pe care îl urcă: „Poate îl distribuiţi la cât mai mulţi prieteni ca să înţeleagă care este realitatea, şi ca să facă parte din marea echipă care încearcă să ajungă la normalitate cât mai repede”. Ca „să înţeleagă”? Din formulare se vede foarte clar că acest individ nu permite altă opinie decât a sa. Chestiunea în cauză nu are de a face cu a înţelege sau nu, ci cu faptul că poate unii au altă opinie. Nu l-a cocoţat nimeni în rolul de dascăl al neamului, nici de tătuc. În altă ordine de idei, nu văd nici scrisori comune ale unor specialişti care să ceară să înceteze manipularea emoţională pe care o întreţine acesta. Au murit mulţi artişti în această perioadă, dar nu ni s-a răspuns public la multe întrebări legate de degradarea sănătăţii lor, nici legate de înhumarea acestora. De pildă, de ce a fost înmormântat Nelu Ploieşteanu în sac sigilat, deşi se pare că trecuse perioada în care putea să mai aibă Covid şi să infecteze pe alţii? Simplu: probabil pentru caracterul exemplar. Puteau aceşti indivizi eventual să nu folosească un mort popular ca propagandă? Puteau să îl rateze?
*
Astăzi se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Charles Baudelaire, mare, imens poet. Când m-am mutat la Paris, unul dintre primele gesturi a fost să îi duc o floare la mormânt. Alături de Eminescu, e fără dubiu cel mai mare poet din secolul său. Nu avem timp şi dispoziţie să ne bucurăm de înaltul desfrâu al acestui poet…
10 aprilie
Ce nu pot unii să simtă (de aici şi revanşa unor titluri precum „nu a crezut în virus şi a murit de Covid”) e că nici chiar dacă mor mâine de Covid, acest fapt nu invalidează automat afirmaţiile, îndoielile mele, din simplul motiv că luciditatea nu implică neapărat instinctul de supravieţuire. Respect regulile de bun-simţ (distanţă, mască), dar afirm, totodată, că îndoielile sunt mai umane decât revanşa unui titlu postum, simplificator şi comod ca reacţie. Unii pot merge cu adevărurile lor şi în groapă. Şi ar trebui să ştim respecta asta. Nu doar ce ne e util sau salvator e adevărat.
11 aprilie
Oameni îngropaţi goi, noaptea, la lumina buldozerului care le-a săpat groapa. Vinovat pentru toate va fi cel care a condus buldozerul. Nimeni dintre nelegiuiţii neomarxiști de la putere. Trăim parcă un groaznic joc de păpuşi în care se bagă pe dedesubt mâini, iar una e a buldozerului. Când acesta îţi întinde cupa, îţi vine să îi pui în ea un leu. Din reflex.
12 aprilie
Consider că trebuie să spui ce crezi şi, dacă eşti om liber, să nu te poziţionezi de partea puterii, ci de partea celor fără de putere. Dacă aş fi fost un actor public de tipul Marius Manole, mi s-ar fi jucat piesele şi mi s-ar fi vândut cărţile de poezie. Aşa, din ultimele cărţi, nu mi s-a vândut nici măcar un singur exemplar. Dar nu mă plâng, căci ştiu că inclusiv cei care se presupune că au aceleaşi opinii cu tine sunt doar o oaste de strânsură, iar patrioţii sunt patrioţi doar câtă vreme fluturi superficial un steag. Cum le contrazici preconcepţiile, fiind mai inteligent şi mai citit decât ei, cum îţi dau în cap cu aceeaşi mentalitate bădărană a celor pe care îi numesc marxişti. Diferenţa e fină şi rară. E mai mult de nuanţă şi de umoare decât de fond. De aceea, principala mea calitate tristă este că nu mă iluzionez. Îmi scriu cărţile şi prin ele voi izbândi. Like-ul e un instinct, dar, dincolo de el, nu se face pasul. Nu pot să mă plâng că, dincolo de like, nu mi se vând cărţile, când, dincolo de like, nu iese lumea în stradă, cu toate că se întâmplă ce se întâmplă. Sute de mii ar trebui să fim acum pe străzi şi să combatem acest guvern. Şi nu suntem. Nu reuşim să fim decât o mămăligă făcută de un corporatist. De obicei îi iese lichidă.
13 aprilie
Să nu ne mirăm dacă mâine ne vor numi antisemiţi fiindcă refuzăm să ne înmormântăm goi. De la aceşti globaliști ne putem aştepta la orice manipulare, la orice neadevăr. Nu suntem, bieţii de noi. Dar se pare că pe noi, cei mulţi, nu ne mai ascultă nimeni. Nu cumva ne pun pe noi în mormânt goi, ca să nu se vadă că regele e gol?
*
Aflu dintr-un foileton al istoricului Vasile Lechinţan despre posibilul istoric de familie al unor înaintaşi. În Ţara Chioarului, de pe linia bunicului din partea mamei, Ioan Tarţa : „În Cărbunari erau următoarele familii de nobili: Tarţa de Cărbunari, înnobilată de principele Acaţiu Barcsai la 22 august 1659; […]”„Familia nobilă Tarţa de Săcălăşeni s-a răspândit în alte localităţi de la înnobilare până în sec. XIX. Pe la 1895, în Câţcău erau 8 membri de familie, în Pinticu 36, în Măgheruş 2 şi în Iclod 1.” Ioan Tarţa s-a refugiat la Târnăveni (Diciosânmărtin), după ocuparea de către trupele horthyste a Nordului Ardealului, din Nima, de lângă Cluj. Ştim însă, din tradiţia familiei (şi din reproşurile glumeţe ale bunicii mele) că veneau din Pintic, iar prin cealaltă ramură din Jichiş. Pe lângă aceste informaţii relativ sigure (din 36 de membri, e foarte probabil ca unul să fi dat ramura care a ajuns la mine), familia Tarţa are şi blazon. Domnul Lechinţan îl alătură. Oare de ce nu s-au transmis până la noi, prin familie (destul de numeroasă chiar şi astăzi, deşi răsfirată) aceste titluri nobiliare acordate de principele mărunt (maghiarizat şi calvin) Acaţiu de Bârcea, el însuşi de origine română? Poate că s-au păstrat un timp, ele fiind privilegii, dar nu au avut bătaie lungă întrucât: 1) noi, românii, aveam mai mult umilitatea credinţei decât orgoliul titlului; 2) erau acordate de ocupant (deşi această interpretare nu putea fi valabilă atunci decât prin intermediul religiei, în timp s-au dovedit a fi ilegitime şi au început să transpară ca fiind, în fapt, un compromis). Apoi, au fost cu totul uitate. Cum probabil, uitate au fost şi cele ale ducilor mei sărăciţi, pe linia tatei, din Moldova.