Asistăm cu nepăsare la răstignirea satelor pe o „cruce” a indiferenţei şi apostaziei ce a cuprins suflarea românească. Golirea (Kenoza) spaţiului mioritic este evidentă şi prin multe localităţi atmosfera este dezolantă. Cum vom privi către poetul Lucian Blaga când vom da ochii cu dânsul în lumea de Dincolo? Putem să vorbim şi de o agonie a satelor… fără teama de a greşi. Şi dacă satele sunt exilate din Veşnicie, suferă şi oraşele. E ca un organism viu şi un popor. De se îmbolnăveşte vreun organ al omului, suferă întregul trup.
Nu credeţi că pentru tratarea acestei crize ar trebui să decretăm stare de urgenţă în inimile noastre fără ca nimeni să ne spună şi fără a fi publicată hotărârea în Monitorul Oficial? Oare a pierit nostalgia după spaţiul cel mai plin de dor şi sfinţenie, din câte se află pe pământ? Cineva spunea că doar relieful Canadei întrece în frumuseţe Raiul natural dintre Carpaţi şi Dunăre.
Câtă nostalgie şi câtă durere ne cuprinde atunci când, în unele sate, vedem şcolile în ruină şi aşezarea golită de români. Mai întâi şcolile devin pustii şi apoi se prăbuşesc satele.
De curând am fost în satul meu, acolo unde am văzut lumina zilei. Şcoala, o ruină, părăsită de mulţi ani, de pe timpul comunismului, zăcea în agonie. O tufă mare de liliac înveselea locul şi mai păstra amintirile copilăriei. Spunea un preot, cu mare tristeţe şi amar în glas, unui alt confrate, că a ajuns gropar. Fiindcă la sate, acum au rămas înmormântările şi parastasele pe ordinea zilei.
Oraşele au înghiţit, la comandă, milioane de suflete de ţărani. La o mare parte dintre fiii satului, răceala oraşelor a reuşit să le desfigureze şi să le împietrească şi sufletele…
Am citit, auzit şi trăit o astfel de experienţă traumatizantă. Cum să nu te buşească plânsul şi suspinele existenţiale, sau măcar să nu fii cuprins de un regret copleşitor, când vezi cum spaţiul mioritic rămâne gol, pustiu, imponderabil, lipsit de iubire şi comuniune între persoane?
Ştim… şi am simţit cu toţii că dacă mergem într-o aşezare umană şi aflăm acolo oameni lipsiţi de iubire, cu gândire şi, poate, trăire sodomică, atunci căutăm refugiu în alt loc, fugim, pur şi simplu, de otrava urii şi răutăţii.
Prin 1995, a fost întrebat ultimul supravieţuitor, martor la spânzurarea sublocotenentului Emil Rebreanu, din localitatea Palanca, judeţul Bacău: - ,,Domnule, ce eveniment, din tot secolul al XX-lea, te-a impresionat cel mai puternic?”. Cei care am citit „Pădurea spânzuraţilor”, romanul marelui scriitor Liviu Rebreanu [nimeni altul decât fratele lui Emil (Apostol Bologa în roman)], ne amintim cum Apostol a cerut cu un ultim cuvânt să fie înmormântat la Palanca, în pământ românesc, bineştiind că, la acea vreme, învecinatele localităţi Ghimeş şi Lunca de Sus se aflau în Imperiul austro-ungar, locul concret unde a avut loc execuţia.
Spune acel supravieţuitor că cel mai dureros eveniment care l-a marcat nu a fost nici războiul, nici foametea, ci răutatea oamenilor, dezbinarea care-i defineşte, din păcate, pe români. Scurt spus: lipsa iubirii. Nici zdrobirea României, din 1940, nu l-a rănit aşa de tare pe acel frate al nostru din Palanca, cum l-a durut lipsa iubirii căreia i-a luat locul ura, răutatea, egoismul. Că acolo unde nu e dragoste, ştim că se instalează împărăţia nimicului, o invenţie a diavolului, ce are la temelie minciuna şi întunericul.
Desigur că un demnitar cu salariu mare, nu vede toată această barbarie a concretului adusă peste noi de ucigătoarea societate de consum şi alungarea credinţei din inimile oamenilor.
Întrebi câte un ţăran care a părăsit Ţara de vreo zece ani: „- Mai revii în Patrie, frate?!”. „- Nu mai vin decât atunci când voi auzi că Delicateţea a învins bădărănia şi Adevărul, minciuna”.
Să revenim la subiect. În satele noastre, nu numai şcolile au rămas încremenite în cavourile ruinei. Nu. S-a făcut o cercetare de către o echipă de sociologi care au descoperit că, începând de la Revoluţie, au dispărut o sută de sate de pe harta spirituală şi duhovnicească a României.
Ştim că acolo, în acele sate privighetoarea mai cântă încă pentru a ţine vie bucuria acelor „locuitori” ce sunt în cimitir. Dar poeţii spun că privighetoarea cântă doar în luna mai, în cealaltă vreme a anului e absolut sigur că veghează la singurătatea satului care poate va mai învia cândva, dacă urmaşii noştri se vor întoarce la credinţa strămoşilor. Fireşte că vine şi ajută la lumina şi frumuseţea primăverii şi armonia cântecului cucului, cucuvelei, pupezei şi al tuturor celorlalte păsări ale cerului care aduc o aşa de sfântă veselie în inima românului.
Numai că distingem o jale sfâşietoare în cântecul păsărilor fiindcă ele simt că oamenii au rătăcit, au pierdut Calea, Adevărul şi Viaţa, prin ruperea voită, sau inconştientă, de tainele cereşti ale spaţiului mioritic. Spaţiu mioritic care nu e altceva decât Grădina Maicii Domnului.
De ce ne-am lăsat ademeniţi de cântecul ucigaş al sirenei care e suflarea mincinoasă a demonilor?!
Însă, nu toate satele dispar şi se leapădă de Ortodoxie. Cu optimism strigăm; şi cu bucurie, că nu mor toate satele româneşti!!!
Am avut privilegiul să fiu prezent la Denia Prohodului Domnului, din Vinerea Scumpă, la Biserica din satul Filioara, ce are vecini, la Nord, Mănăstirea Agapia; iar către sud, Mănăstirea Văratec.
Locaşul de închinare a fost plin; Biserica fiind spaţioasă. La timpul rânduit, trei coruri: unul format din copii şi tineri, mai mult copile şi tinere. Apoi altul de femei măritate şi bătrâne, şi un al treilea alcătuit din bărbaţi; au cântat din inimă, Prohodul Domnului transfigurând întreaga aşezare cu ajutorul amplificatoarelor de la boxele staţiei…
Mărturisesc sincer că un astfel de Imn al Prohodului cântat cu o evlavioasă şi înaltă simţire, auzit la Filioara, nu l-am mai receptat decât la vestitul cor de monahi de la Mănăstirea Vatoped, din Sfântul Munte Athos, acolo cântarea fiind cu adevărat sublimă, adusă din Cer.
După ce Sfântul Epitaf a fost ridicat de pe masă şi a fost dus la uşa Bisericii pe sub care au trecut toţi creştinii prezenţi, sunt convins că au fost de faţă şi din cei plecaţi la Domnul… când am auzit Imnul Mergi la Cer:
Mergi la cer şi te aşează
Lângă Tatăl Creator
Tu ce laşi în urmă pace
Iisuse Salvator.
Apoi se repetă de opt ori refrenul, Iisuse Salvator, semnificând intrarea în Veşnicie. Pur şi simplu, cine are şansa să fie prezent la o astfel de Denie, e musai să afle că trece în Transcendent fără să simtă şi să înţeleagă. Deodată! Instantaneu, cum se spune acum!
Şi totuşi, de ce nu ne împăcăm? Ce avem de împărţit? Nu am descoperit că ne lăsăm dirijaţi de forţele răului? Am mers cu un autocar de la Deva către Timişoara. Foarte puţine aşezări locuibile am văzut. Mi s-a părut aproape pustie acea imensitate de spaţiu. O jumătate de Românie a ales emigraţia!!! Să răspundem fiecare dintre noi care sunt pricinile… Că e o problemă naţională… Existenţială!
Pământul
Tăcere-apăsătoare stăpânea pământul,
şi-o întrebare mi-a căzut în suflet până-n fund.
N-avea să-mi spună
Nimic pământul? Tot pământul acesta
neîndurător de larg şi-ucigător de mut,
nimic?
Ca să-l aud mai bine mi-am lipit
De glii urechea - îndoielnic şi supus -
Şi pe sub glii ţi-am auzit
A inimii bătaie zgomotoasă.
Şi când ne gândim că o mulţime de români [jumătate de Ţară] plâng şi suspină de dorul care le seacă inimile fiindcă nu pot să-şi lipească urechea de pământul de sub glii şi nu pot auzi „a inimei bătaie zgomotoasă”…!!!
Poate nu e pentru toţi aşa de dramatic, însă mi-au povestit prea mulţi români despre tristeţea apăsătoarea ce le e prezentă în suflete în amara străinătate.