Autor:
25 iunie
Dimineața. Pe Primăria arondismentului 19 sunt arborate drapelul Franței, al Uniunii Europene și al așa-zisei diversități sexuale. Pentru steagul Franței s-a murit. Pentru al Uniunii Europene s-a murit tot în contul Franței (oare avem ipocrizia să nu vedem asta?). În schimb, pentru steagul LGBTQ etc. nu s-a murit, confiscându-se curcubeul din imaginarul creștin, de la Noe. Și nu doar că a fost confiscat, ci și denaturat ca sens, în scopul unei oribile și grosolane propagande (tot ce are nevoie de falsificare e grosolan!).Ce mi-a trecut prin gând, însă, văzând această alunecare a simbolisticii spre totalitarism, e starea de pleonasm a steagurilor: libertatea de orice tip, inclusiv sexuală există în legea franceză, e inclusă în logica drapelului lor începând cu Revoluția Franceză. A dubla prin reprezentare e, în primul rând, o formă de ignoranță. Franța se autoignoră, arborând drapelul LGBTQ etc. pe primării? Trebuie să vin eu, răsăriteanul, să remarc asta?
La prânz. Revine o obsesie. Anul acesta sărbătorim, ca într-un joc al minorului cu majorul (sau al lui I.L. Caragiale cu Mihai Eminescu), 500 de ani atât de la Scrisoarea lui Neacșu de la Câmpulung, cât și a Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie (1521). Față de Învățături,Scrisoarea e o glumă de relevanță (o sabotare a minorului să vadă cum facem față, altfel spus, cu rol imunitar în percepție și echilibru, de consistență ontologică). Dacă nu s-au descoperit texte mai vechi în Limba Română (atestată involuntar, în primii ei pași, de Theofilact din Simocatta la anul 587), nu înseamnă că trebuie să sacralizăm un petec de hârtie al hazardului. Sunt convins că se vor descoperi în viitor și altele, mult mai vechi. Capodopera prin care existăm în secolul XVI e, fără îndoială, această instituție a legatului ereditar și a predaniei sale, consfințită magistral și unic prin cartea lui Neagoe Basarab. În Jurnal filozofic, Constantin Noica remarcă faptul că am evoluat în ritmul câte unui cuvânt pe veac. Iată că, deși pare o metaforă, are și ceva plauzibil în raportul a ceea ce (în sens modern, nu arhaic) numim cultură. De la anul 500 la anul 1500 sunt 1000 de ani. Câte un cuvânt pe veac, așadar. Unde am fost extraordinari, fără să știm că se va schimba paradigma culturii, e domeniul arheal, pe care modernitatea (și mai ales postmodernitatea) l-au alungat din cultură, considerându-l cel mult antropologie, angajându-l cel mult ca portar. Bref, nu câte un cuvânt pe veac ar fi corect să spunem, ci câte un cuvânt scris pe veac. Fiind noi de noi foarte multă vreme și nevenind alții să scrie ca să își justifice origini, nu am avut motiv să o facem. Când am învățat să scriem, am făcut-o ca să reacționăm. Să fie trecerea de la viu grai la scris un act politic de trezire, precum cel din Imn? Andrei Mureșanu vine după Școala Ardeleană, care vine după Școala Aromână și ajutată de aceasta în numele românității. A scrie ca să combați e semnul că ai pe cine să combați. Iar a nu scrie, fiind numai tu cu tine, e nu semnul însingurării, ci al naturii. Un mare prozator american spunea că un bărbat adevărat nu scrie, ci învârte beton și procreează, adică e suprapus sieși. Într-un anumit sens, are dreptate. Răzbirea noastră înainte de cultura scrisă a constat tocmai în acest atu. Îl împuținăm direct proporțional cu faptul că îl uităm. Ne adaptăm veacurilor? Aș fi preferat să nu.
În crucea nopții: decât nimic organic, o picătură de păcură dacă ar fi în noi, și tot am fi Salvați.
26 iunie
Ți se dă în cap când semnalezi că unii au confiscat curcubeul lui Noe și i-au mutilat semnificația: diversitatea, pe Arcă, era a speciilor, doar că fiecare dintre ele urca în câte două exemplare: masculin și feminin.Nu mai e Arcă aceasta, ci Babel, turnul nebunilor, pe care, dacă îi deranjezi neaplaudând în ritm cu ei, își scot toxina psihică la vedere.Nu aduc Salvarea aceștia, ci Oroarea. Dar nu ei direct. Ei sunt, săracii, și ei, niște victime ale celor ce îi transformă în instrumente... Prozelitismul acesta atinge, uneori, patologicul. O companie care face supă alfabet a anunțat că literele care vor fi disponibile în acest preparat vor fi strict LGBTQ etc., urmând să se adauge câte una, pe măsură ce „știința” va descoperi noi posibilități. Școala viitorului anunță că, dacă fideaua va fi expirată și literele nu se vor înmuia la contactul cu apa fiartă, vom lua drept abecedar fiecare curu' celuilalt și vom citi în el ca-n oracol. Il Culo della Verità va înlocui orice pedagogie. Clismele vor fi scoateri la tablă, iar cufurelile adevărate lucrări de control. Admiterea, licența și masteratul vor fi, pe rând, haznale întreite. Doctoratul va fi scris (pe hârtia roz și moale a dragostei) ținând stiloul între intestinul gros și intestinul subțire. Amin.
29 iunie
80 de ani de la Pogromul de la Iași. Ample manifestări.
80 de ani de la Trecerea Prutului. Niciuna.
Să nu ne mirăm de ce suntem așa dezechilibrați istoric.
30 iulie
Semnalez apariția a două cărți senzaționale ale istoricului Lavinia Betea: Ceaușescu și epoca sa (832 p.) și Tovarășa (400 p.), apărute la Editura „Corint”. Sunt cele mai bune biografii ale ceaușeștilor și,totodată, primele care se îndepărtează de clișeele resentimentului, apelând la document. Era timpul ca, după 30 de ani, să fie scrise.
În tot acest desfrâu ideologic de sărbători inventate și irelevante, sunt și câteva simpatice. Ele consfințesc un mit de creație și se vor un elogiu adus ficțiunii. 16 iunie este Bloomsday, ziua personajului lui James Joyce din romanul Ulise, iar 29 iunie este considerată Ziua Micului Prinț, personajul povestirii omonime a lui Antoine de Saint-Exupéry, sărbătorit în ziua nașterii scriitorului (probabil și ca să apese moartea ideii de autor, contrapunându-i personajul, pe linia lui Roland Barthes). Se cere pusă întrebarea: oare care ar fi personajul literaturii române care s-ar detașa într-o mitologie aflată la apogeu? Miorița s-ar putea sărbători în ziua publicării ei în varianta Alecsandri? Unul dintre personajele alegorice ale Istoriei ieroglifice a lui Dimitrie Cantemir sau mai degrabă gluștele din Descrierea Moldovei, că tot vorbim și nu ne auzim în ultimii 30 de ani de surdină pusă între scontata libertate și obținuta democrație? Ziua Reflectorului inamic, doborât de Apostol Bologa? Ziua în care Vitoria Lipan s-a odihnit, cugetând între Suha și Sabasa, punându-se în rolul lui Nichifor precum Columbo, pentru a-i investiga moartea? Ziua Tăierii Salcâmului din curtea lui Moromete sau Ziua Fugii lui Paraschiv și Nilă? Multe ar putea fi, însă cea mai frumoasă dintre toate e referirea la autor și faptul că el e așezat în legile aproape bisericești ale naturii, nașterea și moartea: 15 ianuarie, respectiv 15 iunie, eminesciene amândouă, uneori, la comemorarea de 15 iunie având și colivă, semn care ar putea părea un exces, dar care e cel mai frumos elogiu al mitului care a fost om cândva. O literatură cu capul pe umeri nu confundă actul organic sărbătoresc și sărbătorește autorul, nu personajul său. Forța unui scriitor genial e aceea de a produce mitologie curentă contradictorie și în serie. Ziua lui Shakespeare nu e ziua lui Hamlet tocmai pentru că Shakespeare nu a scris o singură capodoperă, ci mai multe. Selecția nici nu știm dacă ține neapărat de specific, dar cu siguranță că literaturile mature nu alunecă în sărbătorescul reinventat, maginalizând individuația în numele popularității (fie ea și a elitei). Personalitatea scriitorului, geniul personal sunt cele care fac literatura, nu popularitatea (care poate fi facilitată inclusiv prin film). Semnul de cel mai înalt și firesc conservatorism în literatură îl dăm prin dubla sărbătorire a lui Mihai Eminescu. Acesta, în ciuda unei sărbători care disociază deliberat și tendențios, este limbă înainte de a fi cultură.
1 iulie
Îmi plac preoții, deși nu știu dacă sunt credincios. Cred în Dumnezeu, deși nu știu dacă cred „cum trebuie”. Tocmai pentru că îmi plac preoții, nu o să mă seducă scrisul unui Savatie Baștovoi, amestec de milă care a fost cândva creștină și psihoterapie pentru a răscumpăra corporatistul dezabuzat, a-l liniști sufletește că se îndreaptă spre drumul cel bun. Astfel de cărți sunt o iluzie nefastă, de Osho nesincer, comercial. Iluziei credinței, pe care o poți întreține cu un astfel de discurs (în care ți se spune, când ești doborât de tristețe, să îți scrii testamentul și să te gândești cine s-ar bucura să îți păstreze cana din care bei sau cămașa de la H&M), îi prefer necredința cruntă. Găsesc că aceste cărți abuzează de sufletele unor tineri rătăciți, care caută credința și cărora le livrează un surogat de idei benigne, scoase din mai multe religii. Acest împăciuitorism îmi stârnește suspiciune și, personal, nu îl cred. În plus, scrisul e prea artistic (cu exemple din zilele noastre) ca să nu fie de fapt o formă de captatio benevolentiae, în fond un agațament comercial pentru cei care nu știu să distingă. Sunt cărți de, vai, „spiritualitate”, nu de credință. Cărți care nu merg pe calea credinței, ci care parazitează credința. Prefer să citesc Filocalia (în traducerea lui Dumitru Stăniloae). Deocamdată, nu are seamăn în Limba Română. În rest, îmi plac preoții de țară, inclusiv cei mai din topor, dar pe chipul cărora ghicesc binele.
2 iulie
O problemă cu care se confruntă spațiul și discursul nostru public poate fi definită de apariția „fake news” și a „conspirațiilor”. Universitarii vorbesc despre aceste fenomene, le analizează sociologic, ca și când ar fi niște adevăruri vechi și certe, nu niște manipulări mentale ale prezentului. Opinia mea este că avem de a face cu o capcană în care au căzut (fără să distingă) sau pe care au acceptat-o deliberat (din partizanat politic) inclusiv universitarii, validând conceptual cele două fenomene, în loc să le repudieze. Din sintagma „fake news”, partea care îmi ridică suspiciuni nu e „fake”, ci „news”. Nu orice e o știre (presa e complexă, cu multe registre derivate din genurile literare, astfel încât, înainte de a defini ce e „fake”, trebuie definit ce înseamnă „news”. Abia în acest raport ceva poate fi sau nu fals. Nu poate fi fals (ca știre) ceva ce nu e știre. „Fake news” ar trebui să funcționeaze cu logica subliminală de „falsă știre”, nu de „știre falsă”). Tocmai în traducerea din logică în expresie se vede manipularea și instrumentalizarea politică. (Vorba lui Ion Cristoiu, nu e știre faptul că găina a făcut un ou, ci știre este dacă găina a făcut un ou de aur.) Apoi, termenul peiorativ de „conspirație” e un blocaj mental indus printr-o etichetă cu scopul subtil de a obliga, chiar a reduce (prin presiune socială) indivizii la autocenzură. Un mecanism de gândire și de control psihic, nimic mai mult. Cele două ustensile de control se comportă ca niște concepte literare în afara ficționalului, expandate social. Doar că se vede în ele intervenția de laborator, așa cum se vede în virusul recent apărut. Altfel spus, cele mai sofisticate (în simplitatea lor) vehicule de propagandă. Pentru a lovi adversarul. Ele nu definesc realități, ci induc proiecții de cea mai pură medievalitate a superstiției.
3 iulie
În urmă cu câteva luni, primarul Iașului a inaugurat, spre cinstea lui, un bust al lui Octavian Goga. Un anumit pitic de grădină al Cotroceniului și al slugărniciei politice a cerut fie înlăturarea bustului, fie delimitarea de el, pe motiv că Goga ar fi o personalitate controversată (care personalitate adevărată nu este?). Acum câteva luni, la inaugurarea bustului, scriam în presă: „Existența unui bust al lui Octavian Goga la Iași se justifică nu fiindcă Iașii sunt orașul nenorocirii Pogromului, ci fiindcă sunt orașul în care, în iunie 1917, evadau din lagărul maghiar mii și mii de ardeleni pentru a se înrola pe front de partea României, jucând Hora Unirii în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza și realizând idealul național. În acel moment, la Iași, un discurs de mare emoție a luptei pentru reîntregire l-a avut însuși Goga, adresându-se mulțimii, fapt care a determinat creșterea numărului înrolărilor de români care treceau din Ardeal (foto 1). Din ce reflectă presa, se înțelege că primarul Chirica fie va retrage bustul, fie va marca lângă el faptul că Octavian Goga a fost acuzat de antisemitism”. A venit momentul adnotării bustului cu o placă stupidă și lozincardă (foto 2,3).
Cine le dă dreptul acestor pigmei să judece, scoase din context, acțiunile politice ale trecutului și să menționeze că „activitatea politică a lui Goga este regretabilă pentru istoria României”? Toată activitatea sau numai o parte? Când îndemna cu sufletul deschis să se înroleze ardeleni la Iași, ca să facem o Țară cum se cuvine să fie, tot regretabilă era politica lui militantă? Asta e când simplifici istoria, necunoscând-o, doar pentru a o transforma în obediență corectă politic. Goga este, în volumul din 1905, un poet uluitor. Acest volum a stat lângă cartea de rugăciuni în multe case de-a lungul vremii. Orice se poate discuta, însă indistincția e semnul barbariei. În plus, spre deosebire de articolele lui Goga, placa e nesemnată. Bune sau rele, el a avut cinstea de a și le asuma. Cine afirmă cele scrise pe placă? Neantul?
Volumul de Poezii al lui Octavian Goga, din 1905, la îndemnul lui Titu Maiorescu, a fost premiat de Academia Română. Oare nu s-ar cuveni ca această instituție și Uniunea Scriitorilor să dea un comunicat prin care să distingă omul politic de poet și să împiedice adnotarea penibilă a busturilor, propunând un recurs măcar la cronologie, dacă nu la istorie? Academia Română e condusă de un istoric renumit, față de care am tot respectul. Cred că ar trebui să reacționeze. Pe de altă parte, domnul Manolescu l-a publicat în antologii (când nu prea era voie) și, mai nou, i-a întrebat pe neo-marxiștii tineri „cui îi e frică de Titu Maiorescu?”.Oare nu inclusiv despre acesta, care lăuda volumul lui Goga, vorbea? Dacă nu, să se delimiteze! Ce se întâmplă la Iași poate fi un precedent periculos și să ducă la, în fond, adnotarea tuturor statuilor, ca să le aducă la nivelul îngustimii noastre culturale de astăzi. Unde ne sunt disidenții? Unde ne sunt blandianele și alții vopsiți disidenți? Sau, brusc, nu mai sunt scriitori în astfel de momente?
4 iulie
Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri, primul dramaturg sistematic remarcabil al teatrului românesc. Ar fi trebuit ca toate teatrele (măcar cele naționale) să îl joace diversificat, declarând anul Vasile Alecsandri. Nu au făcut-o, așa cum nu au nici cea mai mică aplecare spre teatrul autohton, cu câteva excepții, reluate din inerție și din ignoranța față de altele. TNB a revenit, după închiderea din cauza epidemiei, cu Dineu cu proști, o piesă agreabilă, dar nu de Național. Puteau să nu piardă ocazia și să facă un Alecsandri frumos, reinventând Chirițele în pandemie sau Despot-Vodă, cu subtextul Pandemiei-Despot (dar, aici, ar fi atins puterea și abuzurile ei). Dar, pentru asta, trebuie să ai conștiință. Iașul e singurul care îl sărbătorește cum se cuvine. Adevărul e, cum am mai spus, că nu avem nicio tradiție dramaturgică reală. I.L. Caragiale însuși a fost o excepție, iar nu ieșit dintr-o școală de scriitură dramatică (nici măcar din cât i-ar fi permis istoria familiei sale). Singura noastră tradiție dramaturgică reală a fost începută la Iași, puțin înainte de Alecsandri, și încheiată după mutarea capitalei la București. A fost cea mai viguroasă și autentică mișcare din teatrul românesc (cca.1848-1862). Ce a urmat au fost excepții, degeaba ne amăgim că avem o tradiție a dramaturgiei. Interbelicul a fost o tentativă eșuată. Nu avem nicio altă tradiție de școală dramatică. Camil Petrescu, mare dramaturg și teoretician, nu a creat școală. Nici Mihail Sorbul sau Tudor Mușatescu, dramaturgi buni și ei. Sebastian e un dramaturg bun, cu o construcție solidă, dar nu foarte interesat de personajele sale. (Extraordinar cu adevărat este în critica lui literară, care ar trebui privită într-un sens mai larg decât cea a criticii de întâmpinare.) Avem, în schimb, o tradiție de joc, actoricească, ceea ce e cu totul altceva. Totuși, să nu ne amăgim, confundându-le.
6 iulie
Puțină lume știe că marele poet al Canadei de limbă franceză, Émile Nelligan (1879-1941), a scris o poezie despre România. O citez în întregime (Je sais là-bas une vierge rose, Poésies complètes):„Je sais là-bas une vierge rose/Fleur du Danube aux grands yeux doux/Ô si belle qu’un bouton de rose/Dans la contrée en est jaloux./Elle a fleuri par quelque soir pur,/En une magique harmonie/Avec son grand ciel de pâle azur:/C’est l’orgueil de la Roumanie.”. Cheia e în ultimul vers, care deturnează aparența poeziei de dragoste și o restituie esenței, ontologicului. „L’orgueil de la Roumanie” nu trebuie tradus prin „mândria României”, ci prin „orgoliul României”, pentru că sensul fundamental nu e acela de este, ci de are. Am fost cucerit de această poezie în 2009, când, aflându-mă trei luni de zile la Montréal, am cercetat poezia din Quebec. Iată unul de departe, care ne-a înțeles! - am exclamat. Traducerea lui orgueil în orgoliu ar părea că e un decalc din franceză. Or, tocmai în acest loc se observă (prin contaminare stilistică și cognitivă, aproape o explicație) înțelegerea românilor de către marele poet. Nu frumusețea, nu puritatea e ce are femeia respectivă mai frumos, ci orgoliu (faptului că se trage din romani, aș adăuga eu). O intuiție de geniu într-o poezie simplă și aparent de dragoste. Nu afirmă, ci, ca marea poezie de oricând, sugerează. Orgoliul, de fapt, îi naște frumuseșea, în triplă metamorfozare: floare, femeie, țară, țara înflorind prin uman. Parcursul acesta ține de diversiunile punerii în scenă a poeticului.
7 iulie
Știre, în „Evenimentul Zilei”: „Sibiul, peste Paris și Viena. Topul celor mai bune orașe europene pentru city break-uri”. Prima condiție ar fi să încapă fraza în oraș… Abia apoi acești indivizi trebuie să învețe să își credibilizeze propaganda. Oare de cear fi ales Sibiul ca bicicletă comunală prin care să arate că suntem europeni? Fiindcă nu trăim într-o Uniune Europeană, ci într-o Euro-Germanie sau fiindcă simt că trebuie să facă sluj de imagine la cineva ales din aceleași motive? Oricum, acel cineva e pe ducă, cu toți neofiți provinciali ajunși în birourile de la București și atinși, din acest motiv, de sindromul Hybris (cu toate că își mănâncă mămăliga de sub unghii). Oare de ce nu au ales Constanța, care are o istorie aproape de trei ori mai mare decât a Sibiului și un multiculturalism pe măsură? Pentru că o altă zonă trebuie indusă în mentalul colectiv ca aflându-se impropriu în România. În altă zonă trebuie instituit șovinismul regional. În parte, există în Timișoara. În parte, există și la Cluj-Napoca. După mai bine de o sută de ani, mare parte dintre noi, cei din Vestul României, nu am priceput care e scopul pentru care ne gonflează unii și ne umflă în pene artificial. Am sentimentul că am rămas și naivi (ca să nu spun mai mult) și făloși (fără prea mult merit), seduși de orice vânt pradă dinspre Occident. Constanța și Iașul sunt orașele cu cel mai pronunțat caracter multicultural. Aceste etnii, în Constanța, încă există. Constanța nu e europeană? Îți faci cruce încă de când nu se făcea cruce. Îți faci cruce încă de când ea se tatua pe frunte, în fața acestora. Unde mai încape că românitatea noastră din Sibiu, cea istorică, e de la Sud de Dunăre, adică din Lenavtul cel mai hulit, acest lucru văzându-se și pe arhitectura Catedralei. Șaguna era cumva din și-mai-Vest, de ni se induce transilvanismul, conform tehnicii colajului?
Prânz.Într-un oraș din România, un om s-a cățărat într-un tei de pe domeniul public să rupă flori și să le vândă. I s-a făcut frică să mai coboare și, având la el telefonul mobil, a sunat la 112 să vină să îl dea jos. „Unde sunteți? ”„Într-un tei.” Uluitoare țară! Uluicioasă! Trebuia să nu mai coboare deloc de acolo, creștinându-se instant: devenind stâlpnic, precum Sfântul Simeon. Teinic. Ceainic, la o adică.
Seara. Citesc Integrala poemelor, antologia Anei Blandiana. O poetă bună (ceea ce nu e deloc puțin lucru!), dar probabil nu o mare poetă. Ce îi lipsește? Anvergura impurului, urmată de purificarea durabilă estetic, tocmai acest proces. Poate etosul foarte puternic? Sau să fie prejudecata că femininul nu trebuie să se manifeste politic în poezie, căutând puritate? Trecând peste cariera ei internațională (care nu mă poate impresiona, întrucât e o creație artificială), rămâne o poetă bună, sinteză a poeziei feminine de la Veronica Micle la Magda Isanos. Fiind o poetă de sinteză, nu se disociază radical de ele și de aceea nu își găsește un loc, ci mai degrabăreprezintă. Dincolo de aceasta, nu mi-a plăcut niciodată afectarea ei jucată, felul în care își recită versurile. Dar asta e o chestiune strict personală față de recitare, nu privește scrisul poetei. E, oare, fiindcă niciodată nu am reușit să o cred? Cele mai profunde poezii se află în Patria mea A4 și Variațiuni pe o temă dată, deși poezie valabilă și chiar foarte bună există în toate volumele. Față de solarul virginal dinPersoana întâia plural, aici aveam o răstălmăcire a beatitudinii spre amar. Mutilarea sentimentală provoacă memoria prin cinismul simbolic al acelei „teme date”. Suferința personală se află camuflată în locul comun. Nu comunism subdiacent trebuie citit în acest raport, ci mai curând o integrare în ritmul naturii, depersonalizarea prin moarte, asumarea. O reîntoarcere la calendar, iar nu o stricare a lui. Cinismul atinge metafizica și reabilitează etosul. Prin acest ultim volum pare că se vindecă de sindromul Mozart, în care se vede cu greu evoluția.