Într-un mediu de lucru internațional din Bruxelles, se angajase de câteva săptămâni tânăra Francesca, venită din Bari, în căutarea unui trai mai bun. Încă nu vorbea foarte bine franceză și vedeam că de la o zi la alta comunicarea cu clienții și colegii o obosește tot mai rău, iar din cauza asta devine din ce în ce mai irascibilă, mai demotivată...
Mi-a fost ușor să recunosc „simptomele”, trăisem și eu frustrarea că nu pot să fiu cea mai bună versiune a mea decât în limba maternă. Ba chiar într-o zi, când mi s-a părut că mă prezint absolut jalnic la o ședință care se desfășura în franceză, îmi venea să mă opresc și să urlu de ciudă „hei, voi aveți idee cam cât de deșteaptă sunt eu în limba română???”. Francesca îmi oglindea acum exact starea aceea de neputință pe care o trăisem cândva, așa că m-am decis să-i ofer prilej de un debușeu. Sunt convinsă că niciodată n-am făcut cuiva un mai mare bine.
M-am apropiat de ea și am întrebat-o în italiană dacă vrea să vorbim. „Signora Sanda, conosce l'italiano!?”, a strigat cu un entuziasm greu de stăpânit, iar după ce am asigurat-o că „solo un po”, să te ții! Francesca mea și-a schimbat pe loc expresia feței, din fata timidă cu zâmbet profesional încremenit într-o grimasă tot mai greu de menținut a ieșit italianca vulcanică, expresivă care mi-a povestit cu patos despre tot ce o enerva: soț, vecini, clienți, mâncare, blestemându-i din când în când pe politicienii de la Roma „care nu fac nimic, signora, să scoată sudul Italiei din sărăcie și de-asta umblăm atâția tineri italieni pe-aici, disperați!”. Din când în când, ca să mai respire un pic sau să ia o gură de apă, îi mai adresam câte o întrebare simplă, după care o lăsam să se răcorească în limba ei maternă, încuviințând din cap, așa, ca reporterii la interviu.
De la câteva scaune distanță, dna N., bruxelleză flamandă, observa cu atenție conversația noastră. Când m-am dus spre mașina de cafea, mi-a ieșit în cale să-și clarifice o nedumerie: „Mme Sanda, mais... vous êtes roumaine, n'est-ce pas?”. I-am răspuns că da, știe bine ce știe, sunt româncă. „Și unde ați învățat italiană?” Am început să-i spun că am făcut niște cursuri, dar mai mult am învățat singură și i-am explicat cât de mult seamănă cele două limbi și cât de ușor ne este nouă, românilor, să o învățăm etc. etc.. Asta în vreme ce Francesca era complet nedumerită de ce italienilor nu li se pare la fel de ușor să învețe româna. Ei aud foarte multe „ș”-uri și „ț”-uri și se împiedică în ele scăpând din vedere esența.
Un sfert de oră mai târziu, din stradă ne face cu mâna M., profesoara de spaniolă originară din Republica Dominicană, care predă la institutul de alături. Francesca îi face semn să intre să-i dea un plic. „Hola, chicas!”, ne salută M. călduros, apoi schimbă cu mine câteva replici în „espagnol”. Vocabular de bază pe care sunt sigură că îl stăpânește orice bunică din România care a urmărit, tricotând, serialul „Muneca brava”, ăla cu Natalia Oreiro..., nimic complicat, însă suficient cât să o impresionez din nou pe dna. N. „Spaniolă de unde știți, Mme Sanda?” ”Păi, nu cred că pot spune că știu, am răsfoit cândva un manual de studiu fără profesor, dar, vedeți dumneavoastră, noi românii....” și urmează iar o explicație despre cât de ușor e pentru un român să învețe spaniola, sau alte limbi romanice etc. etc..
Dna. N a căzut pe gânduri, a numărat apoi toate limbile romanice, țările în care se vorbesc limbi romanice, a exclamat un „Wow!” și s-a întors la mine să-mi spună cel mai mare adevăr despre limba noastră. „Mme Sanda, mă scuzați, dar găsesc că limba dumneavoastră este cu adevărat excepțională! Vă deschide ușile spre atât de multe culturi, nu-i de mirare că voi, românii, vă adaptați atât de ușor trăind în străinătate. Acum înțeleg perfect de ce.”
M-am gândit de multe ori la cât de revelator a fost ce mi-a spus dna. N și cred că Limba Română ar merita chiar un soi de recunoaștere pentru felul în care oferă, din oficiu, celor care o vorbesc, șanse suplimentare de integrare în atâtea alte culturi. Cu toată stima pentru „ritualul călușului”, „colindatul de ceată bărbătească” sau „Feciorescul de Ticuș”, cred că dacă e ceva de-al nostru care merită să intre în patrimoniul imaterial UNESCO, acel ceva este, categoric, Limba Română.
Cu dragoste,
S.
(Preluare de pe internet)
Aparut in :