„Ziduri şi turnuri ca ale Dragomirnei nu se mai văd la vreo mănăstire a neamului nostru” (Nicolae Iorga)
Am văzut Mănăstirea Dragomirna cuprinsă în tăcerea luminii, iubirii şi rugăciunii. Pentru că „fericirea negrăită, este dragostea lui Dumnezeu”, spune într-un loc părintele Dumitru Stăniloae, care exprimă magistral starea pe care am trăit-o în clipele petrecute la Dragomirna.
Se vorbeşte pe bună dreptate de o memorie a locurilor şi de o chemare a lor adresată sufletelor noastre. Şi cum nimic nu e întâmplător, în cazul meu, am auzit chemarea din acest loc, unde e aşezată Dragomirna, spaţiu pe care nu-l văzusem niciodată. E drept că citisem în cărţi şi cuvântul a aprins în mintea mea ideea de a cerceta această mănăstire.
M-a trezit din somn mustrarea istoricului Nicolae Iorga, care spunea: „Suntem un popor care nu se cunoaşte pe sine şi nu-şi cunoaşte Țara. Dacă le-ar cunoaşte, le-ar preţui şi ar căpăta o încredere în viitor, care, de fapt, îi lipseşte”.
Tot ce am văzut la Mănăstirea Dragomirna e rodul dragostei pentru frumos şi armonie a Mitropolitului - cărturar şi artist - Anastasie Crimca şi a celorlalţi ctitori, care au jertfit totul pentru Credinţă, Neam şi Ţară. Iubirea unifică şi cheamă la comuniune şi la o nevoinţă continuă a sufletului pentru învingerea răului. Dragomirna a fost lovită de oşti, jefuită de tâlhari străini şi autohtoni.
Dar mai cu seamă a fost prigonită. Trecerea prin nevoinţă a scos-o din acest „botez”… plină de frumuseţe şi lumină. Peste tot locul se văd doar luminile iubirii răsărite din arta moldavă şi preţuită până şi de greci, înţelepţi şi rafinaţi într-ale culturii şi… cu predilecţie în cunoaşterea Ortodoxiei.
Sfântul Paisie Velicikovski va pleca din această lume, din Dragomirna, cu adâncă durere în inimă, în 1755, când turcii vor ceda întreaga Bucovină Imperiului Habsburgic, prin urmare Dragomirna va rămâne pe loc şi va trece sub o stăpânire catolică şi protestantă care dorea desfiinţarea Ortodoxiei. Domnul Dumnezeu a fost de partea Dragomirnei, care astăzi se poate exprima prin trei cuvinte, după ce fiecare pelerin a văzut-o: „grandios, spectaculos, copleşitor”.
Între anii 1763 şi 1775, la mănăstirea Dragomirna se stabileşte Sfântul Paisie Velicikovski, împreună cu mai mulţi ucenici.
Aflarea acestui fapt mi-a aprins sentimentul neclintit de a închina o zi şi a o transfigura într-un pelerinaj la locurile pline de istorie şi de veşnicie românească.
Când am ajuns la Dragomirna şi i-am mărturisit maicii de la intrare motivaţia care m-a mânat la mănăstire, a deschis, spontan, un pliant şi mi l-a înmânat să citesc cuvântul Sfântului Paisie, după ce a părăsit Dragomirna în anul 1775. Citez: „O, Dragomirna, Dragomirna! Amintirea vieţii dintre zidurile tale e dulceaţă şi mângâiere sufletelor noastre şi poate ar fi şi mai bine să tăcem, pentru ca inimile noastre să nu se umple de durerea pierderii tale. […] O Dragomirna, Dragomirna! De tine şi de viaţa noastră întru tine se cuvine să ne aducem aminte numai în zilele de sărbătoare, fiindcă tu ai fost pentru noi ca un rai al desfătării”.
Tot la uşa mănăstirii am mai aflat că Mitropolitul Anastasie Crimca, ctitorul principal al Dragomirnei, este ierarhul ridicat în treaptă de către Mihai Viteazul, care apoi, e posibil să-l fi uns cu Sfântul şi Marele Mir pe Voievod în anul 1600, când a cuprins Moldova unind sub acelaşi sceptru cele Trei Ţări Române. Impresionant, mă gândesc că este spiritul de discernământ al Marelui Voievid român de a vedea vrednicia viitorului Mitroplit al Moldovei, fiindcă în 1600 Anastasie Crimca era preotul Ilie care slujea în Biserica din Cetatea Suceavei.
Mănăstirea Dragomirna (foto) este menţionată pentru prima oară la 4 septembrie 1605, când Ieremia Movilă a confirmat că Luca Stroici, marele logofăt al Moldovei, a dăruit „nou ziditei Mănăstiri Dragomirna, unde este hramul Pogorârea Sfântului Duh”, mai multe proprietăţi (sate şi vii), cu o valoare totală foarte mare.
Însă împrejurările în care s-a proiectat ridicarea marii mănăstiri de la Dragomirna sunt explicate de Petru Movilă, 1596-1646, fiu a lui Simion Movilă, ajuns Arhiepiscop şi Mitropolit al Kievului, oraş aflat, în vremea aceea, în Polonia. El povesteşte că Anastasie Crimca a ridicat „mănăstirea sa, numită Dragomirna folosind avuţia lui Luca Stroici, marele logofăt al ţării Moldovlahiei”.
În cartea „Împăcarea Bisericii Ortodoxe”, Sfântul Petru Movilă lămureşte desăvârşit profilul Logofătului Luca Stroici, ctitorul mare al Dragomirnei: „Acest Stroici, nedorind laudele trecătoare ale oamenilor, cu care unii s-au deprins să dea pierzaniei răsplata Domnului pentru osteneală şi virtuţile lor, ci căutând să dobândească cinstire de la Dumnezeu, Cel Care cunoaşte tainele inimilor omeneşti, i-a dat cu jurământ acestui mitropolit, fără să ştie nimeni, cu câţiva ani înaintea morţii sale, toată averea, ca să ridice o mănăstire ca din partea sa şi n-a spus nimănui că o zideşte cu averea lui, după cum a şi făcut; a zidit o mănăstire mai mare şi mai frumoasă decât toate câte sunt în Moldovlahia, a împodobit-o cu mult aur şi argint, cu multe odăjdii sfinte şi a îmbogăţit-o cu sate şi vii”.
Fraţii Stroici aparţineau uneia dintre cele mai însemnate familii ale Moldovei, erau pioşi şi iubitori de cultură. Înrudirea lor cu vechea dinastie, aşa-zişii (Muşatini), le-a îngăduit să găsească în Biserica Mănăstirii Probota, ridicată de Petru Rareş, locul de înmormântare pentru mai mulţi membri ai familiei lor.
Luca Stroici - pe care B.P. Haşdeu l-a numit părintele filologiei latino-române - era un om învăţat; el este singurul dregător moldovean care, într-o anumită perioadă, şi-a pus numele în litere latine pe actele ieşite din cancelaria voievodală şi cel dintâi care a avut ideea că Limba Română, limbă neolatină, ar putea folosi alfabetul latin; cu acest gând a scris rugăciunea „Tatăl nostru” în Limba Română cu litere latine. Acesta este omul care a făcut lui Anastasie Crimca propunerea sa spre a ridica o mănăstire, fără ca acest lucru să devină de cunoştinţă publică.
Anastasie Crimca a dispus să se scrie un text cunoscut astăzi ca fiind „testamentul” său. Acest text a fost găsit pe una din filele Apostolului din martie 1610. Iată-i cuprinsul:
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea Sfântă, singură şi nedespărţită. Noi, robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnului Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, închinătorii Sfintei Treimi, kir Anastasie Crimcovici, Mitropolitul Ţării Moldovei, marele ctitor Lupu Stroici şi filul său Ionaşco Stroici, Ioan Crimca şi Cristina, şi toţi ctitorii sfintei mănăstiri din nou zidită, numită Dragomirna, unde este hramul Pogorârii Sfântului Duh, mărturisim cu această scrisoare a noastră că, dacă se va întâmpla, după moartea noastră, în oricare timpuri, vreo nevoie Sfintei Mănăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu să fie stăpânitorul Ţării Moldovei, dacă s-ar atinge careva dintre domni, ctitori, boieri sau din neamul nostru, să închine Sfântului Munte sau Ierusalimului, sau să dea mănăstirea noastră sub stăpânirea vreunui patriarh sau mitropolit, sau să schimbe pe călugării Ţării Moldovei [aflători în mănăstire], sau să pună egumen din mănăstire străină, să aveţi a lăsa mai sus scrisa mănăstire întru toate în pace şi neclintită în veci. Iar cel ce va strica scrisoarea noastră şi alcătuirea noastră, acela să fie proclet şi triclet, anathema maranatha de Domnul Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Amin. În zilele fericitului domn, Io Ieremia Moghilă Voievod, fiul lui Io Ieremia Moghilă voievod, în anul 7118 (1610) luna martie, în 16 zile”. (Acest „testament” este extras din textul slav şi tradus de Ioan Bogdan, Scrieri alese, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 505-507)
Se cuvine să consemnăm cu evlavie faptul revelator că Sfântul Paisie a pregătit, după raţionala observaţie sintetică a lui Nicolae Iorga, „un nou capitol în opera de traduceri şi tipărituri bisericeşti, în care învinse curentul românesc, aşa de puternic” (Nicolae Iorga, Istoria românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 265). Această extraordinară activitate a început între zidurile Mănăstirii Dragomirna.
Anul 1775 stă ca o piatră de hotar în Istoria Mănăstirii Dragomirna. În urma plecării obştii paisiene, ea a fost lăsată în grija monahului Narcis, care a şi reprezentat-o cu prilejul cercetării noii provincii a imperiului, în faţa autorităţilor austriece.
Restaurarea ansamblului de la Dragomirna a fost argumenatată printr-un memoriu de arhitecta Ioana Grigorescu (1915-2015), care scotea în evidenţă faptul că Dragomirna este unul „dintre puţinele complexe mănăstireşti ce păstrează, aproape nealterate de vreme şi restaurări nefericite, formele iniţiale. Biserica este monumentul, de proporţii puţin obişnuite în arhitectura moldovenească […], cu împrejmuire puternică, cu drum de strajă pre arce adosate şi contraforţi, flancată la colţuri cu patru turnuri rectangulare, cu câte trei nivele superioare şi tainiţe în beciuri adânci”.
Cimitirul Mănăstirii Dragomirna de azi poartă pecetea spiritului ei adânc înţelegător şi inventiv, aşa încât se poate spune că, privind în jurul său, pelerinul aflat în incintă trăieşte simultan în veacurile XVII şi XX.
Oricărui pelerin, curtea i se deschide larg, înfăţişând privirilor silueta de neimaginat a unei biserici subţiri şi înalte - pe care Nicolae Iorga o văzuse „ca o frumoasă cutie de moaşte”.
„Iisus i-a zis: nu Ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (Ioan 11, 40).
Mănăstirea Dragomirna, cu tot ce o înconjoară, cu glasul trecutului şi al viitorului, cu toţi ctitorii, monahii, monahiile şi credincioşii - mintea noastră, a celor care ajungem la Mănăstire şi care preţuim Ortodoxia - îi vede pe toţi şi pe toate în slava lui Dumnezeu. Aceasta este chemarea Dragomirnei către toţi românii: să creadă şi vor ajunge în lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Ne oprim aici cu această declaraţie de iubire pentru Dragomirna, fiindcă oricâte cuvinte am cheltui, ele nu pot exprima întreaga suferinţă de pe cruce a celor care şi-au jertfit sângele pentru Mănăstire şi iubirea lui Dumnezeu.
Se vorbeşte pe bună dreptate de o memorie a locurilor şi de o chemare a lor adresată sufletelor noastre. Şi cum nimic nu e întâmplător, în cazul meu, am auzit chemarea din acest loc, unde e aşezată Dragomirna, spaţiu pe care nu-l văzusem niciodată. E drept că citisem în cărţi şi cuvântul a aprins în mintea mea ideea de a cerceta această mănăstire.
M-a trezit din somn mustrarea istoricului Nicolae Iorga, care spunea: „Suntem un popor care nu se cunoaşte pe sine şi nu-şi cunoaşte Țara. Dacă le-ar cunoaşte, le-ar preţui şi ar căpăta o încredere în viitor, care, de fapt, îi lipseşte”.
Tot ce am văzut la Mănăstirea Dragomirna e rodul dragostei pentru frumos şi armonie a Mitropolitului - cărturar şi artist - Anastasie Crimca şi a celorlalţi ctitori, care au jertfit totul pentru Credinţă, Neam şi Ţară. Iubirea unifică şi cheamă la comuniune şi la o nevoinţă continuă a sufletului pentru învingerea răului. Dragomirna a fost lovită de oşti, jefuită de tâlhari străini şi autohtoni.
Dar mai cu seamă a fost prigonită. Trecerea prin nevoinţă a scos-o din acest „botez”… plină de frumuseţe şi lumină. Peste tot locul se văd doar luminile iubirii răsărite din arta moldavă şi preţuită până şi de greci, înţelepţi şi rafinaţi într-ale culturii şi… cu predilecţie în cunoaşterea Ortodoxiei.
Sfântul Paisie Velicikovski va pleca din această lume, din Dragomirna, cu adâncă durere în inimă, în 1755, când turcii vor ceda întreaga Bucovină Imperiului Habsburgic, prin urmare Dragomirna va rămâne pe loc şi va trece sub o stăpânire catolică şi protestantă care dorea desfiinţarea Ortodoxiei. Domnul Dumnezeu a fost de partea Dragomirnei, care astăzi se poate exprima prin trei cuvinte, după ce fiecare pelerin a văzut-o: „grandios, spectaculos, copleşitor”.
Între anii 1763 şi 1775, la mănăstirea Dragomirna se stabileşte Sfântul Paisie Velicikovski, împreună cu mai mulţi ucenici.
Aflarea acestui fapt mi-a aprins sentimentul neclintit de a închina o zi şi a o transfigura într-un pelerinaj la locurile pline de istorie şi de veşnicie românească.
Când am ajuns la Dragomirna şi i-am mărturisit maicii de la intrare motivaţia care m-a mânat la mănăstire, a deschis, spontan, un pliant şi mi l-a înmânat să citesc cuvântul Sfântului Paisie, după ce a părăsit Dragomirna în anul 1775. Citez: „O, Dragomirna, Dragomirna! Amintirea vieţii dintre zidurile tale e dulceaţă şi mângâiere sufletelor noastre şi poate ar fi şi mai bine să tăcem, pentru ca inimile noastre să nu se umple de durerea pierderii tale. […] O Dragomirna, Dragomirna! De tine şi de viaţa noastră întru tine se cuvine să ne aducem aminte numai în zilele de sărbătoare, fiindcă tu ai fost pentru noi ca un rai al desfătării”.
Tot la uşa mănăstirii am mai aflat că Mitropolitul Anastasie Crimca, ctitorul principal al Dragomirnei, este ierarhul ridicat în treaptă de către Mihai Viteazul, care apoi, e posibil să-l fi uns cu Sfântul şi Marele Mir pe Voievod în anul 1600, când a cuprins Moldova unind sub acelaşi sceptru cele Trei Ţări Române. Impresionant, mă gândesc că este spiritul de discernământ al Marelui Voievid român de a vedea vrednicia viitorului Mitroplit al Moldovei, fiindcă în 1600 Anastasie Crimca era preotul Ilie care slujea în Biserica din Cetatea Suceavei.
Mănăstirea Dragomirna (foto) este menţionată pentru prima oară la 4 septembrie 1605, când Ieremia Movilă a confirmat că Luca Stroici, marele logofăt al Moldovei, a dăruit „nou ziditei Mănăstiri Dragomirna, unde este hramul Pogorârea Sfântului Duh”, mai multe proprietăţi (sate şi vii), cu o valoare totală foarte mare.
Însă împrejurările în care s-a proiectat ridicarea marii mănăstiri de la Dragomirna sunt explicate de Petru Movilă, 1596-1646, fiu a lui Simion Movilă, ajuns Arhiepiscop şi Mitropolit al Kievului, oraş aflat, în vremea aceea, în Polonia. El povesteşte că Anastasie Crimca a ridicat „mănăstirea sa, numită Dragomirna folosind avuţia lui Luca Stroici, marele logofăt al ţării Moldovlahiei”.
În cartea „Împăcarea Bisericii Ortodoxe”, Sfântul Petru Movilă lămureşte desăvârşit profilul Logofătului Luca Stroici, ctitorul mare al Dragomirnei: „Acest Stroici, nedorind laudele trecătoare ale oamenilor, cu care unii s-au deprins să dea pierzaniei răsplata Domnului pentru osteneală şi virtuţile lor, ci căutând să dobândească cinstire de la Dumnezeu, Cel Care cunoaşte tainele inimilor omeneşti, i-a dat cu jurământ acestui mitropolit, fără să ştie nimeni, cu câţiva ani înaintea morţii sale, toată averea, ca să ridice o mănăstire ca din partea sa şi n-a spus nimănui că o zideşte cu averea lui, după cum a şi făcut; a zidit o mănăstire mai mare şi mai frumoasă decât toate câte sunt în Moldovlahia, a împodobit-o cu mult aur şi argint, cu multe odăjdii sfinte şi a îmbogăţit-o cu sate şi vii”.
Fraţii Stroici aparţineau uneia dintre cele mai însemnate familii ale Moldovei, erau pioşi şi iubitori de cultură. Înrudirea lor cu vechea dinastie, aşa-zişii (Muşatini), le-a îngăduit să găsească în Biserica Mănăstirii Probota, ridicată de Petru Rareş, locul de înmormântare pentru mai mulţi membri ai familiei lor.
Luca Stroici - pe care B.P. Haşdeu l-a numit părintele filologiei latino-române - era un om învăţat; el este singurul dregător moldovean care, într-o anumită perioadă, şi-a pus numele în litere latine pe actele ieşite din cancelaria voievodală şi cel dintâi care a avut ideea că Limba Română, limbă neolatină, ar putea folosi alfabetul latin; cu acest gând a scris rugăciunea „Tatăl nostru” în Limba Română cu litere latine. Acesta este omul care a făcut lui Anastasie Crimca propunerea sa spre a ridica o mănăstire, fără ca acest lucru să devină de cunoştinţă publică.
Anastasie Crimca a dispus să se scrie un text cunoscut astăzi ca fiind „testamentul” său. Acest text a fost găsit pe una din filele Apostolului din martie 1610. Iată-i cuprinsul:
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea Sfântă, singură şi nedespărţită. Noi, robii Domnului nostru Iisus Hristos, Domnului Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, închinătorii Sfintei Treimi, kir Anastasie Crimcovici, Mitropolitul Ţării Moldovei, marele ctitor Lupu Stroici şi filul său Ionaşco Stroici, Ioan Crimca şi Cristina, şi toţi ctitorii sfintei mănăstiri din nou zidită, numită Dragomirna, unde este hramul Pogorârii Sfântului Duh, mărturisim cu această scrisoare a noastră că, dacă se va întâmpla, după moartea noastră, în oricare timpuri, vreo nevoie Sfintei Mănăstiri, pe oricine va alege Dumnezeu să fie stăpânitorul Ţării Moldovei, dacă s-ar atinge careva dintre domni, ctitori, boieri sau din neamul nostru, să închine Sfântului Munte sau Ierusalimului, sau să dea mănăstirea noastră sub stăpânirea vreunui patriarh sau mitropolit, sau să schimbe pe călugării Ţării Moldovei [aflători în mănăstire], sau să pună egumen din mănăstire străină, să aveţi a lăsa mai sus scrisa mănăstire întru toate în pace şi neclintită în veci. Iar cel ce va strica scrisoarea noastră şi alcătuirea noastră, acela să fie proclet şi triclet, anathema maranatha de Domnul Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Amin. În zilele fericitului domn, Io Ieremia Moghilă Voievod, fiul lui Io Ieremia Moghilă voievod, în anul 7118 (1610) luna martie, în 16 zile”. (Acest „testament” este extras din textul slav şi tradus de Ioan Bogdan, Scrieri alese, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 505-507)
Se cuvine să consemnăm cu evlavie faptul revelator că Sfântul Paisie a pregătit, după raţionala observaţie sintetică a lui Nicolae Iorga, „un nou capitol în opera de traduceri şi tipărituri bisericeşti, în care învinse curentul românesc, aşa de puternic” (Nicolae Iorga, Istoria românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, p. 265). Această extraordinară activitate a început între zidurile Mănăstirii Dragomirna.
Anul 1775 stă ca o piatră de hotar în Istoria Mănăstirii Dragomirna. În urma plecării obştii paisiene, ea a fost lăsată în grija monahului Narcis, care a şi reprezentat-o cu prilejul cercetării noii provincii a imperiului, în faţa autorităţilor austriece.
Restaurarea ansamblului de la Dragomirna a fost argumenatată printr-un memoriu de arhitecta Ioana Grigorescu (1915-2015), care scotea în evidenţă faptul că Dragomirna este unul „dintre puţinele complexe mănăstireşti ce păstrează, aproape nealterate de vreme şi restaurări nefericite, formele iniţiale. Biserica este monumentul, de proporţii puţin obişnuite în arhitectura moldovenească […], cu împrejmuire puternică, cu drum de strajă pre arce adosate şi contraforţi, flancată la colţuri cu patru turnuri rectangulare, cu câte trei nivele superioare şi tainiţe în beciuri adânci”.
Cimitirul Mănăstirii Dragomirna de azi poartă pecetea spiritului ei adânc înţelegător şi inventiv, aşa încât se poate spune că, privind în jurul său, pelerinul aflat în incintă trăieşte simultan în veacurile XVII şi XX.
Oricărui pelerin, curtea i se deschide larg, înfăţişând privirilor silueta de neimaginat a unei biserici subţiri şi înalte - pe care Nicolae Iorga o văzuse „ca o frumoasă cutie de moaşte”.
„Iisus i-a zis: nu Ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (Ioan 11, 40).
Mănăstirea Dragomirna, cu tot ce o înconjoară, cu glasul trecutului şi al viitorului, cu toţi ctitorii, monahii, monahiile şi credincioşii - mintea noastră, a celor care ajungem la Mănăstire şi care preţuim Ortodoxia - îi vede pe toţi şi pe toate în slava lui Dumnezeu. Aceasta este chemarea Dragomirnei către toţi românii: să creadă şi vor ajunge în lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Ne oprim aici cu această declaraţie de iubire pentru Dragomirna, fiindcă oricâte cuvinte am cheltui, ele nu pot exprima întreaga suferinţă de pe cruce a celor care şi-au jertfit sângele pentru Mănăstire şi iubirea lui Dumnezeu.