Lucilia Dinescu, din Arad, are o poezie ca o haină de duminică şi face parte din acel segment de trăitori frenetici într-un cuvânt, care se identifică cu vâltoarea flăcării perpetue pentru a da o anumită proiecţie luminii cuvântului, să te facă părtaş la fantasticele călătorii imaginare în tonul istoriei noastre, să te aducă în miezul meditaţiei asupra destinului sau în universul sensibil al umanului imediat. Poeta are un ochi contemplativ veşnic deschis spre tot ce înseamnă dimensiunea umană, scrisul său având o bună tangentă cu o notă patetică, pe alocuri, dar fără să se abandoneze într-un perimetru sumar.