Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), luând act de manifestarea xenofobă fără precedent a liderilor UDMR Covasna care au declanşat o acţiune politică şi media antiromânescă făţişă, de maximă intensitate, nu pentru solicitarea sau apărarea propriilor drepturi, ci împotriva unei dorinţe legitime a comunităţii româneşti de includere în denumirea Spitalului naţional de recuperare cardiovasculară Covasna a numelui unei personalităţi româneşti, alături de numele „Dr. Benedek Geza” acordat în anul 2010, sub ministeriatul membrului UDMR Cseke Attila,
În numele celor peste 30 de asociaţii
şi fundaţii membre ale FCRCHM şi ale celor peste 400.000 de români din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, facem următoarele precizări publice:
Demersul UDMR Covasna şi al preşedintelui său, Tamas Sandor, de contestare a dreptului comunităţii româneşti de a include în denumirea Spitalului naţional de recuperare cardiovasculară a numelui unei personalităţi româneşti, alături de numele „Dr. Benedek Geza”, reprezintă prin felul de manifestare şi de acţiune un gest de propagandă naţionalist-şovină şi xenofobă.
Preşedinte CJ Covasna, Tamas Sandor, ar fi trebuit să îndemne la respect reciproc al valorilor şi sensibilităţilor naţionale, gestionând echilibrat şi susţinând multiculturalitatea judeţului Covasna, inclusiv prin includerea numelor unor personalităţi româneşti în denumirea instituţiilor publice din judeţul Covasna, fie ele de interes naţional sau local. Să nu înţeleagă, oare, domnul Tamas Sandor conceptul de multiculturalitate sau s-a angajat exclusiv şi fără limite la promovarea unor acţiuni şovine, de purificare a zonei pe criterii etnice şi de desăvârşire a politicii de maghiarizare născută mai ales la 1848 şi practicată asiduu de statul ungar în perioada dualismului de la 1867-1918 şi în anii de cumplită intoleranţă ai Dictatului de
la Viena?
Această campanie de excludere este bazată pe falsuri, minciuni şi demonstraţii de forţă menite să intimideze orice încercare de reacţie românească. Dar însăşi realitatea istorică invită la apropiere, nu la excludere. Se ştie că terenul pe care este construit spitalul a fost naţionalizat de la românii voineşteni, vila A este confiscată de la proprietari români, primul aşezământ balnear a avut ca director un român voineştean (Zaharia Ungureanu), iar primele cercetări care au permis valorificarea resurselor de ape minerale şi gaze mofetice în tratarea bolilor cardiace şi prima Secţie de Balneologie în cadrul Spitalului Unificat din Covasna au fost realizate de către dr. Nicolae Teculescu, al cărui nume nu trebuie să lipsească din titulatura spitalului.
Unitatea spitalicească în care şi-a desfăşurat activitatea dr. Nicolae Teculescu a premers actualului Spital Orăşenesc, parte integrantă a actualului Spitalul de Recuperare Cardiovasculară.
Spitalul este construit de către Statul Român, cu fonduri de la bugetul de stat.
Actualul spital înglobează şi Spitalul din Întorsura-Buzăului, deci şi zona Buzăului Ardelean. În aceste condiţii, dorinţa românilor din Covasna şi Întorsura-Buzăului de a avea şi un nume românesc este legitimă şi europeană, neeuropean fiind spiritul naţionalist-şovin de respingere a unui asemenea demers civic reparatoriu şi îndreptăţit.
Prin înglobarea în actualul spital a Spitalului de distrofici neuro-musculari „Dr. Radu Horia” din Vâlcele a fost ştearsă o filă din istoria medicinii româneşti şi dată uitării o mare personalitate a meleagurilor covăsnene, promotorul cercetărilor în domeniul geneticii, savant recunoscut pe plan mondial. Desfiinţarea spitalului şi schimbarea denumirii a fost realizată fără acordul celor 35.000 de bolnavi, distrofici musculari, fără ştirea şi acordul cetăţenilor judeţului, doar la iniţiativa UDMR.
Nimeni nu a fost întrebat, în anul 2010 când a luat fiinţă actualul spital, prin unificarea Spitalului de Cardiologie Covasna, Spitalului „Dr. Radu Horia” din Vâlcele (desfiinţat), Spitalului Orăşenesc Covasna şi Spitalului Orăşenesc Întorsura-Buzăului dacă românii sunt de acord cu această soluţie şi cu noua denumire „Dr. Benedek Geza”.
Afirmaţia că includerea alături de denumirea „Dr. Benedek Geza” a numelui unui medic român, model multicultural de altfel, este un act care stârneşte - potrivit lui Tamas Sandor - tensiuni interetnice între cetăţenii judeţului sau în rândul personalului este de asemenea falsă, întrucât populaţia judeţului Covasna are o conştiinţă europeană şi nu se lasă fanatizată de ideile şovine ale unor extremişti care şi-au asumat acest rol cu scop politic iresponsabil de purificare a zonei de orice este românesc, fenomen care nu poate fi acceptat de opinia publică românească şi nici de cea europeană.
De aceea, românii din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, prin FCRCHM, propun ca în denumirea spitalului sus-amintit să fie şi denumirea „Dr. Nicolae Teculescu” sau „Dr. Radu Horia” şi fac un apel cunoscutului iniţiator de demersuri antiromâneşti Tamas Sandor să se abţină de la incitare şi inducerea în conştiinţa publică ungurească a unor noi accese de intoleranţă etnică.
Aşadar, aceasta este voinţa celor peste 400.000 de români din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, voinţă de care trebuie să ţină seama inclusiv cei câţiva fruntaşi români din conducerea judeţului, care s-au lăsat timoraţi de extremişti şi sunt de acord cu demersul antiromânesc al lui Tamas Sandor.
FCRCHM condamnă vehement folosirea de către UDMR în retorica sa antiromânească a argumentului personalului medical! FCRCHM consideră că managementul spitalului şi personalul medical trebuie să se preocupe strict de calitatea actului medical - potrivit principiilor vestitului medic al Greciei antice Hippocrate - şi nu de antrenarea lor în acţiuni antiromâneşti ale UDMR.

Biroul de presă

În contextul geo-politic european de astăzi, de trasare a noilor sfere de influenţă în Europa de Est, România a devenit teritoriul de acţiune al marilor puteri în ceea ce Alvin Toffler numea PowerShift-ul tradus prin globalizare.
În această încercare de reconfigurare a cortinei de fier mai la est a marilor puteri, UE şi SUA, răspunsul Rusiei este unul complex, politic şi militar, dar în special etnic, de aţâţare a spiritelor segregaţioniste în destabilizarea societăţilor, speculând năzuinţele milenare ale ungurilor de protectorat şi acaparare a Transilvaniei.
Ungaria a devenit astfel calul troian al Rusiei în NATO şi UE, practic principalul stat cu pretenţii de a specula orice situaţii ca mijloc de acţiune pe teritoriul României, în special în Transilvania. Ungaria se erijează de la sine ca un posibil mijlocitor, purtător de cuvânt, reprezentant al UE şi SUA în relaţiile cu Rusia, în încercarea duală de a acoperi o diplomaţie cu tentă revizionistă, pretinzându-se promotoare a unei politici de încredere în ambele sensuri.
În acest sens, în România acţiunile revizioniste, de identificare a unui spaţiu autonom, de cultivare a unei istorii proprii a acestui teritoriu format din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, au dus la dezvoltarea strategiilor politice, financiar-economice şi de administraţie locală în promovarea unui ţinut ce se doreşte a avea valori proprii, total opuse valorilor majorităţii, dar şi de partenenţă la o altă naţiune.
În constituirea spaţiului şi a propriei identităţi autonome se dau bătălii politice, de şantaj guvernamental, parlamentar, administrativ, de ameninţare cu conflicte interetnice şi, în special, de coerciţie asupra dreptului majorităţii devenită minoritate în această zonă, printr-o delimitare foarte clară în vederea stăpânirii teritoriului prin publicitate şi prin arborarea cu obstinaţie a unui aşa-zis steag reprezentativ.
Prin urmare, nu mai constituie nicio surpriză faptul că Ziua Naţională a României a devenit pentru majoritatea maghiarilor una ce nu-i reprezintă, ce le aminteşte de anul 1918, dar nu de înfăptuirea Unirii, ci de dezmembrarea imperiului dualist austro-ungar şi, în special, de pierderea Transilvaniei de sub stăpânirea ungară.
Atât imnul României, cât şi ziua de 1 Decembrie nu pot constitui, pe cale de consecinţă, decât amintiri răscolitoare, propagarea urii interetnice şi o zi de doliu ce trebuie musai marcată în acest spaţiu de stăpânire nouă şi totală disoluţie a Statului Român, prin arborarea unor steaguri de doliu având în vârful lancei bentiţe în culorile roşu-alb-verde, reprezentând tricolorul Ungariei, ca o aluzie la pierderea Transilvaniei, dar mai ales la nerecunoaşterea Tratatului de la Trianon.
Aceste fapte şi simbolistici au fost marcate de anumiţi indivizi de etnie ungară cu scopul clar de a genera o contramanifestaţie şi sfida prin generarea de incitare la ură interetnică şi discriminare, împotriva puţinilor români care sărbătoreau ziua identităţii lor într-un spaţiu abandonat şi confiscat de către alţii, la Târgu-Secuiesc, judeţul Covasna, acţiune ce în conformitate cu Codul Penal al României art. 369 este o infracţiune ce se defineşte foarte clar: „Incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, sau cu amendă”.
Plângerea penală formulată în baza acestui articol şi înregistrată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu-
Gheorghe în dosarul nr. 3253/P/2014, aşa cum se poate constata din referatul organelor de cercetare penală (vezi facsimil), a primit propunere de clasare, având în vedere faptul că nu au fost întrunite elementele constitutive de incitare la ură şi discriminare, întrucât actul de arborare a steagurilor negre cu ocazia zilei de 1 decembrie 2014 nu reprezintă o acţiune de incitare a publicului la ură şi discriminare, în condiţiile prevăzute de art. 369 Cod Penal!!
Şi, pentru că instituţiile abilitate cu formarea şi consolidarea statului de drept se dovedesc neputincioase în această zonă, pentru că disoluţia statului în acest spaţiu a devenit una totală, pentru că organele de cercetare sunt impotente este foarte normal ca acţiunile antiromâneşti să se înteţească, iar dreptul românilor să fie cenzurat, timp în care Tamas Sandor, în calitate de preşedinte al UDMR Covasna şi al Consiliului Judeţean Covasna, cunoscând letargia instituţională de drept şi nevolnicia românească în aplicarea legii, îşi permite să defileze în spaţiul public românesc incitând la ură, folosindu-se de mass-media locală, de conferinţe de presă, de manifestări publice în oraşul Covasna, toate în numele schimbării denumirii din Spitalul de Cardiologie „Dr. Benedek Geza”, în Spitalul de Cardiologie „Teculescu-Benedek”. Aceasta pentru că, bineînţeles, românilor nu le este cuvenit dreptul la identitate şi reprezentare, deşi în acest context vorbim de un spital cardiologic de interes naţional, subordonat direct Ministerului Sănătăţii, în care autorităţile administrative locale sau judeţene, conform legii, nu au nicio competenţă de jurisdicţie.
Şi, pentru că letargia juridică, complicitatea instituţiilor de resort ale statului de drept, laşitatea şi nevolnicia multor români în apărarea propriei lor identităţi, evident, a eşuat, nu se pot decât naşte monştrii urii de incitare interetnică. Aşa încât, în stilu-i caracteristic, Tamas Sandor s-a pus pe strâns de semnături şi s-a manifestat din nou în forţă, ameninţând cu declanşarea unui conflict interetnic. Ce a urmat? Premierul Victor Ponta şi ministrul Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, s-au speriat şi au revenit urgent, pe 29 aprilie 2015, asupra deciziei de schimbare a denumirii spitalului, anulând primul Ordin printr-un al doilea în care se specifică faptul că, din nou, Spitalul de Cardiologie se numeşte „Dr. Benedek Geza”, în loc de „Teculescu - Benedek”, cum fusese stabilit, cu doar o lună în urmă, pe 1 aprilie 2015.
Înfrângerea este adesea demnă, dar laşitatea guvernanţilor şi a instituţiilor de a aplica legea şi consolida statul de drept este una nevolnică. Autorii morali ai acestei schimbări şi permisivitatea instituţională impusă de decidentul politic central nu pot decât să determine judecarea lor istorică şi ruşinea ce au să o poarte. Dar oare mai pot avea ruşine nişte indivizi cărora nu le pasă decât de interesul lor imediat, neinteresându-i nici măcar că se îndreaptă astfel spre lada de gunoi a istoriei?

(…)
Consilier local PSD Nicolae Enea:

„Săptămâna trecută ne-am întâlnit cu colegii consilieri români şi am discutat despre acest aspect. Şi noi, efectiv, am fost puşi în faţa faptului împlinit! Am fost puţin şi contrariaţi, că se ştie clar, că de la conducerea Asociaţiei Iustinian Teculescu a pornit, şi am fost contrariaţi că n-a fost anunţat în primul rând managerul spitalului de Cardiologie. În al doilea rând, trebuia să fie informat Primarul localităţii, Consiliul Local sau măcar fracţiunea română din Consiliu! Am citit toată documentaţia de la spital, în mod legal am avut acces la ele, şi dl. Neagovici. Acolo scrie că la propunerea Asociaţiei Iustinian Teculescu, care este reprezentantul comunităţii româneşti. Consider că o asociaţie nu e reprezentantul unei comunităţii ci Consiliul Local, pentru că şi maghiarii au vreo 10 asociaţii, dar nu cred că sunt reprezentanţii populaţiei de etnie maghiară. O asociaţie e reprezentanta celor înscrişi pe lista lor. Mai mult, o asociaţie are un statut pe care trebuie să-l respecte!! Mâine-poimâine poate să vină asociaţia X sau Y, deci creem precedente să schimbăm de exemplu pe dl. Kadar de la Electrica că nu ne place moaca lui, punem pe altul sau schimbăm pe dr. Enea sau pe oricine. Deci, sub aspectul aceasta care s-au făcut fără să ştim, pentru că dacă treaba se pornea deschis, se făcea „ziua” cu discuţii, cu consultarea personalului medical, nu se ajungea aici să fie nemulţumiri atât în rândul populaţiei de etnie română cât şi în rândul populaţiei de etnie maghiară. Eu, am avut discuţii şi am remarcat că era o perioadă când mergea totul foarte bine, în sensul că în ultimii ani am mers mai mult pe proiecte economice şi am lăsat cele naţionaliste la o parte, şi treaba a mers foarte bine, s-au făcut multe şi pentru populaţia de etnie română cât şi pentru populaţia de etnie maghiară. S-a discutat deschis, s-a intrat cu proiecte fezabile, s-a votat n-am obţinut nici un obstacol, pentru că totul era legal şi transparent, eu zic, că am colaborat foarte bine! Sunt consilier din anul 2008 dar cred că nu s-a colaborat aşa de bine ca din anul 2011 încoace!! S-a pornit la solicitarea Asociaţiei Iustinian Teculescu, la un moment dat s-a cerut părerea managerului spitalului de Cardiologie, el a spus că „nu pot să dau o decizie personală, până când nu discut cu ceilalţi colegi, pentru că eu reprezint un Spital, avem un Consiliu Director şi în primul rând trebuie să vorbim, să dezbatem acolo”. Managerul a luat legătura telefonic cu d-na dr. Suceveanu şi cu d-na Kadar (ele erau în concediu); şi dl. Deaconu era acolo. Fiind puşi în faţa acestui fapt şi-au dat acordul, fără să cunoască personalitatea respectivă!! Încă dl. manager a cerut de la cineva material despre persoana respectivă, că nu ştia nimic şi nu auzise nimic până atunci de acest domn Teculescu. Şi eu ştiam câteva lucruri despe el din apariţia „Teculeştii din neam în neam” acolo scria foarte scurt ceea ce s-a scris pe urmă şi în comunicatele de presă în limba română. După ce a venit ordinul care s-a dat pe 1 aprilie şi care a sosit la spital de 6 aprilie, managerul a chemat imediat Comitetul medical, a vorbit cu toţi medicii, atât români cât şi maghiari, prin faptul cum s-a procedat, toţi au căzut la unison că nu este bine cum s-a procedat, nu ideea ca atare, dar metoda nu este bună!! Managerul a anunţat Ministerul Sănătăţii. Minis­terul a dat un act unde scria că Hotărârea aparţine Ministerului şi conform Legii 95 - Ministerul având spitalul în subordine poate să dea şi acte cu caracter de schimbare a numelui ş.a.m.d. Deci, aşa au decurs lucrurile până acum! Legat de personalitatea lui Teculescu, cum am vorbit şi cu colegii, trebuia să alegem o altă personalitate. Pentru mine personalitatea lui Teculescu nu este cea care poate reprezenta etnia română din oraşul Covasna. Avem oameni mai importanţi cel puţin doi de acolo pe care puteam să punem lângă numele DR. Benedek - unul este Zaharia, fostul administrator al Casei de Odihnă şi Buzea, care a fost împreună cu DR. Benedek, dar şi asta trebuia făcut „ziua”, deschis. Sau este Dr. Radu Horea de la Vâlcele, el a fost o „doxă de carte”, mai ales cum s-a comasat Vâlcele cu Întorsura Buzăului, comasaţi acum şi cu Spitalul de Cardiologie. Deci, dacă era cazul se găseau nume!! Nu cred că un medic care a lucrat doar 5 ani în Covasna între anii 1952-1957, nu este normal să poartă numele unui spital de aşa mărime cum e Spitalul de Cardiologie, dar nici nu avem dovezi lipsesc rezultatele cercetărilor pe care le-a făcut, metode cu dioxid de carbon se practică din anul 1932 în Franţa şi el a preluat de acolo. Important era să vedem studiile, pe câţi bolnavi a făcut aceste injecţii, pe arterite obliterante, câţi s-au făcut bine, câţi au stagnat sau câţi au murit. Trebuia să avem statistici, dacă le au cei de la Asociaţia Iustinian Teculescu să iasă cu ele, să vedem şi noi, mai mult ei trebuie să iasă public, şi să spună, să ne informeze prin presă şi să vină şi în faţa Consiliului Local să ne spună cum l-au gândit, de ce n-am fost informaţi?!!! Eu vorbesc ca şi medic, ca şi Consilier, ca şi om politic nu ca român. Asociaţia trebuia să ia o reacţie atunci, când s-a pus în anul 2010 numele de DR. Benedek Geza, nu acum, după 5 ani!! Deci felul în care s-a procedat nu s-a făcut transparent, şi eu am fost informat şi cred că şi dl. Primar ştie, mâine soseşte în Covasna Directorul General al Inspecţiei Sanitare din România, se vor purta discuţii pe această temă atât cu personalul medical cât şi cu oamenii politici şi cu Comitetul Director al spitalului de Cardiologie. Se pare că dl. ministru nu a ştiut de această problemă, hotărârea fiind semntată cu „pentru”; cea de pe act nu este semnătura dânsului!! Eu pe dl. Ministru ştiu din televizor, e un om competent, şi cred că a analizat mai mult această problemă, şi... Să nu mă credeţi că sunt împotriva să fie o persoană lângă numele d-lui DR. Benedek, dar trebuie să fie o personalitate care să reprezinte comunitatea românească. Felul cum s-a procedat nu este corect!!!!!!”

Consilier local PSD Vasile Neagovici:

„Vă spun că până azi în 20 de ani nu am avut atâta tensiune şi discuţii, pe lucruri care din punctul meu de vedere nu sunt atât deimportante, făcând o paralelă cu funcţionarea în condiţii normale a ceea ce ne-am propus, o activitate cu comasarea şi este un lucru destul de coplicat cu nişte riscuri majore în fiecare zi!!! N-a existat o iniţiativă, sincer vă spun eu n-am auzit de dr. Teculescu până acum, când a apărul Ordinul ministrului, pentru că alte informaţii nu avem, am mai declarat eu, pentru că dl. manager a trecut printr-o perioadă dificilă, am spus să nu intervină, pentru că ori - şi când o decizie politică de schimbare de spital, aţi văzut ce simplă este. Să dai afară un manager e şi mai uşor în zilele noastre. Să vină acum cei care au propus - şi vă dau răspunsul dl. Gyero, nu există nici un spital din reţeaua Ministerului Sănătăţii azi, cu o denumire a unui medic de altă etnie, azi din cele 52 de spitale pe care le ştiu eu, ştiu şi ce acte au fost pentru că la insistenţele conducerii spitalului, ulterior emiterii Ordinului, era cam şi ruşinos să iasă managerul şi să spună cine a fost dr. Teculescu, în condiţiile în care noi nu avem nici o informaţie concretă!!! S-a iniţiat în data de 23 martie, este o adresă a Asociaţiei Iustinian Teculescu, înaintată Ministerului Sănătăţii, cu un aviz favorabil dat din partea Instituţiei Prefectului Covasna, de două rânduri, există un ordin emis pe data de 1 aprilie, comunicat la Spial în data de 6 aprilie 2015. Pentru mine, este o nebuloasă acest medic. Noi, acum, trebuie să continuăm activitatea în acest spital, şi dacă a fost o decizie politică, aveţi şi dvs. toate pârghiile legale să o reglementaţi, pentru că nu se poate reglementa aici în Covasna!! Chiar nu vreau să există între salariaţi discuţii, chiar azi m-a oprit cineva... Joi, am ieşit în faţa presei ca să protejez pe dl. manager pentru că a fost o presiune foarte mare asupra lui, ceea ce nu e OK. Azi în anul 2015, pe asemenea metode, am spus clar, da, trebuie să ne conformăm, că unii au spus în judeţ că spitalul nu se conformează acelui ordin, de aceea am venit şi am rectificat că nu se poate să nu ne conformăm pentru că există un act normativ. Îmi pare foarte rău sunt cheltuieli mari în plus, cu confecţionare de ştampile, imprimate, atunci când d-na Melinda trebuie să plătească facturi... Şi azi nu e târziu să vină cei care au iniţiat să ne spună de ce au procedat astfel, să ne aducă documentele pe care le deţin, referitoare la activitatea ştiinţifică a lui Teculescu. Dacă a fost o decizie politică atunci trebuie argumentată, asumată!!!!! Până azi, nu avem
niciun argument!! Aşa e frumos în viaţă, eu dacă fac o afirmaţie, îmi asum răspunderea!!!! Nici nu ştiu ce structură avea în anul 1955 Spitalul Unificat din Covasna. Dacă vine presa şi mă întreabă cine a fost acest dr. Teculescu nu pot spune nimic, nu avem cunoştinţă de cauză pentru că ce se întâmpla în anii 1952-1957. Acum discutăm foarte pragmatic!! De DR. Benedek - eu am venit la spital după el, adică la 7 ani după el m-am angajat, dar am spus mereu, fă o poză din avion despre Spital şi îmi spui cine a fost medicul Benedek Geza. El a construit, el a înfiinţat spitalul de Cardiologie îmi confirmă colegii, şi când cărau cărămida, ţiglele la Vila D. Acum îmi pare rău, iar nu pot veni cu argumente de nicio natură despre Teculescu, nu pot să susţin că a făcut nişte injecţii cu CO. Unde? Cum? Când? Pe ce bază? - trebuia să existe foi de observaţie, statistici din acea vreme, lucrări ştiinţifice apărute etc. Nu le avem!! Dacă le are cineva, mai ales iniţiatorii vă rugăm să veniţi cu ele!!! Din păcate s-a creat o situaţie care sincer, mie nu-mi convine!! Pentru că spitalul cu cele două secţii e,xterioare trebuie să funcţioneze în continuare în condiţii foarte bune!! Deciziile acestea politice trebuie asumate de cineva!!! Chiar dacă a făcut o gafă, dar să iasă în public şi să spună „eu am iniţiat, şi să argumenteze de ce? Aşa e normal în viaţă!!! S-a creat o nebuloasă, toată lumea interpretează, şi nu e bine!!! Îmi pare rău, trebuie verificat la Minister oportunitatea şi tot ce s-a făcut acolo, pentru că la o modificare de nume trebuie să existe o fundamentare, cu nişte acte subsecvente!!!!”
(…)

- Guvernul condus de Victor Ponta cedează, din nou, presiunilor extremiştilor din UDMR, în dauna românilor din Covasna
- Ministrul Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, a emis azi (28 aprilie 2015 - n.n.) un ordin prin care modifică denumirea Spitalului de Recuperare Cardiovasculară din Covasna, după ce la începutul lunii aprilie anul curent o modificase tot printr-un ordin de ministru

Guvernul Victor Ponta a cedat, din nou, propagandei extremiste şi şovine maghiare orchestrată de UDMR. De această dată, ministrul Sănătăţii a revenit asupra ordinului prin care a schimbat denumirea Spitalului de Recuperare Cardiovasculară din Covasna.

Guvernul Victor Ponta - orb la doleanţele românilor, atent la şantajul UDMR

La începutul lunii aprilie a.c., Ministerul Sănătăţii a dat curs solicitării Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”, sprijinită de Prefectura Covasna şi managerul spitalului, şi a modificat denumirea instituţiei publice din Spitalul de Recuperare Cardiovasculară „Dr. Benedek Geza” în Spitalul de Recuperare Cardiovasculară „Dr. Teculescu-Benedek”, ca o recunoaştere a activităţii profesionale desfăşurată de dr. Nicolae Teculescu (originar din oraşul Covasna) şi, în special, a activităţii de pionierat în tratamentul balnear şi în valorificarea potenţialului factorilor naturali ai Staţiunii Covasna, în remedierea afecţiunilor cardiovasculare, fiind şi un exemplu de bună convieţuire între cele două etnii ale oraşului Covasna.
Decizia Ministerului Sănătăţii ar fi trebuit să constituie o dovadă de respect faţă de comunitatea românească din judeţ şi un exemplu de bună înţelegere între cele două etnii din judeţ. Din păcate însă, după ce timp de 25 de ani a maghiarizat denumirile a zeci de instituţii publice din judeţ, UDMR nu a putut tolera faptul că o instituţie publică din judeţul Covasna să poarte şi numele unui român. UDMR, alături de celelalte formaţiuni extremiste maghiare, au demarat o serie întreagă de acţiuni şi au făcut declaraţii ultra-şovine şi xenofobe, îndreptate împotriva românilor din judeţ.
La capătul a trei săptămâni de declaraţii ultra-şovine şi acţiuni declarate împotriva românilor, UDMR a reuşit să obţină revenirea la denumirea anterioară a spitalului, cu acordul ministrului Nicolae Bănicioiu, care a emis într-o singură lună două ordine de modificare a denumirii unui spital. Primul ordin a fost emis la solicitarea unei asociaţii de români din Covasna, pentru a respecta activitatea unui doctor român din zona Covasna, al doilea ordin a fost dat la presiunea extremiştilor maghiari din UDMR, PCM şi PPMT, deci împotriva comunităţii româneşti din Covasna.

Românii din Covasna, trădaţi de proprii lor lideri politici

În timp ce extremiştii moderaţi din UDMR s-au aliat cu extremiştii radicali din PCM şi PPMT, deputatul PSD de Covasna, Horia Grama, precum şi senatorul PNL de Covasna, Marius Obreja, au tăcut complice, abandonându-i pe românii din judeţul Covasna, fără votul cărora nu ar fi ajuns niciodată în Parlamentul României.
De asemenea, consilierii locali ai PSD din cadrul Consiliului Local Covasna s-au exprimat public împotriva includerii numelui doctorului Nicolae Teculescu în denumirea oficială a unităţii spitaliceşti, poziţionându-se astfel, culmea, de partea maghiară şi, deci, împotriva românilor din oraş, fără votul cărora nu ar fi ajuns niciodată consilieri locali. Asta în ciuda faptului că doctorul Teculescu a fost covăsnean, iar Spitalul de Recuperare Cardiovasculară din Covasna a fost construit de către Statul Român, cu fonduri de la bugetul de stat, pe un teren naţionalizat chiar de la românii din Voineşti-Covasna. (…)
După ce în anul 2010 denumirea Spitalului de Cardiologie din Covasna a fost schimbată de un ministru UDMR, fără consultarea şi fără acordul comunităţii româneşti din judeţ, în Spitalul de Recuperare Cardiovasculară „Dr. Benedek Geza”, de această dată a venit rândul unui ministru PSD să maghiarizeze denumirea unei instituţii publice din Covasna.
Prin acest nou gest, Victor Ponta confirmă odată în plus că este premierul unui guvern al trădării naţionale. În ultimii trei ani, tot la presiunea UDMR, Victor Ponta a schimbat trei prefecţi în judeţul Covasna. Tot la presiunea UDMR, guvernul condus de Victor Ponta refuză să demareze proceduri administrative pentru înlăturarea steagului secuiesc de pe clădirile publice ale Statului Român, tolerând astfel propaganda revizionistă maghiară orchestrată de UDMR.
Reamintesc şi faptul că Guvernul condus de Victor Ponta este singurul guvern din ultimii 25 de ani care şi-a permis să dea în judecată cel mai reprezentativ ONG al românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. Astfel, în 2013, Guvernul condus de Victor Ponta a dat în judecată Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, prin intermediul ANFP, pentru a impune, culmea, limba maghiară ca limbă obligatorie în administraţia publică locală din Covasna şi Harghita. Guvernul Victor Ponta a pierdut până la urmă procesul.
Atunci când Guvernul României nu se poziţionează de partea românilor, ci de parte adversă, a extremiştilor maghiari, putem vorbi de trădare naţională. Atunci când grija Guvernului Victor Ponta este să promoveze personalităţile maghiare şi refuză promovarea şi a personalităţilor româneşti, putem vorbi de un guvern al trădării naţionale!
(Articol preluat de pe www.dantanasa.ro, din data de 28 aprilie 2015)

Notă: În pagina 3, puteţi citi despre felul în care s-au poziţionat cu privire la acest subiect consilierii locali PSD Nicolae Enea şi Vasile Neagovici, dintr-un extras al Procesului Verbal al şedinţei ordinare a Consiliului Local Covasna din data de 20 aprilie 2015. Lăsăm, aşadar, la latitudinea dumneavoastră, a cititorilor, să trageţi concluziile despre cum îi reprezintă Partidul Social Democrat pe românii din judeţ, reamintindu-vă, totodată, că sloganul electoral al deputatului şi preşedintelui PSD Covasna în campania electorală din 2012 a fost „GRAMA HORIA un candidat puternic, pentru românii din Covasna!”.

- La data de 21 mai, în fiecare an, este Ziua Poliţiei Locale din România, o sărbătoare binemeritată a poliţiştilor locali. Dumneavoastră, domnule director Valentin Constantin Bretfelean, de câţi ani aveţi funcţia asta de răspundere majoră?
- Ocup această funcţie de la înfiinţarea instituţiei, din anul 2011, de la 1 ianuarie, sunt directorul Direcţiei Poliţia Locală Târgu-Mureş. Această instituţie s-a înfiinţat în baza Legii 155 din 2010, Legea Poliţiei Locale, şi a Hotărârii de Guvern nr. 1332 din 2010, care este regulamentul de aplicare a Legii 155. Poliţia Locală Târgu-Mureş a funcţionat, încă de la început, de la 1 ianuarie 2011, pe toate componentele activităţii pe care legea le oferă şi le impune, respectiv: ordine publică, siguranţă rutieră, control comercial, disciplină în construcţii şi afişaj stradal, protecţia mediului şi evidenţa informatizată a persoanei. Noi derulăm activităţi pe toate aceste componente şi avem structuri de nivel: compartiment, birou şi/sau serviciu, în cazul serviciului de ordine publică, al celui de control comerial, disciplină în construcţii şi afişaj stradal, sau al serviciului de logistică.
- Pe parcurs au apărut componente noi în activitatea dumneavoastră?
- Nu. Legea nu s-a modificat. Avem componente noi, în cadrul serviciilor enumerate anterior, diferite activităţi pe care le derulăm, ele fiind unice în ţară sau, în orice caz, nicio poliţie locală din România nu are toate aceste activităţi pe care le derulăm noi. Să vă dau exemplu: avem persoană în Dispeceratul Integrat de Urgenţă - 112, a cărei consolă de supraveghere se află tot timpul la poliţistul local. Deci, avem permanent poliţist local acolo, 24 ore din 24. De asemenea, avem un dispecerat propriu de supraveghere a domeniului public, deci al Poliţiei Locale. Pe lângă aceasta avem cei zece şefi de posturi zonale, fiecare cu biroul lui, în zece cartiere ale municipiului. Este o organizare, zic eu, bună, în sensul că aceşti şefi de posturi zonale ţin legătura cu directori de şcoli, directori de instituţii în general, administratori ai unor societăţi comerciale cu pondere, administratori sau preşedinţi ai asociaţiilor de proprietari, cu preoţi şi, în acest fel, ei reuşescc să cunoască toate aspectele ce privesc sfera socială şi economică a cartierului de care răspund. Şi oamenii din cartierele respective se pot adresa lor, direct acolo, inclusiv cu reclamaţii şi sesizări, nemai fiind nevoiţi să facă drumul până în centrul oraşului, să ajungă la sediul instituţiei. De asemenea, ca particularitate a Direcţiei Poliţia Locală Târgu-Mureş, avem doi câini dresaţi: „Tyson”, un câine ciobănesc belgian din rasa Malinoix, vicecampion european, şi Carlos, din rasa Rothweiller, care este campion mondial, titlu cucerit în Spania. De altfel, şi pe televiziunea naţională, pe TVR1, a fost difuzat, recent, un reportaj cu cei doi câini dresaţi ai Poliţiei Locale. Pe lângă aceasta, derulăm o activitate de poliţie ecvestră. Avem Poliţia Călare a Poliţiei Locale, care, începând din primăvară, până târziu în toamnă, patrulează în zonele împădurite ale Târgu-Mureşului, prevenind furtul din păduri, unele ilegalităţi care se derulează la umbra codrului de către răufăcători, reuşind în acest fel ca în zonele împădurite să diminuăm contravenţionalitatea şi infracţionalitatea cu peste 60%, pentru că libertatea lor de mişcare este foarte mare. De asemenea, avem în dotare şi în organigramă mijloace rapide de intervenţie, cu echipă de 20 de poliţişti locali ce lucrează în „Birouri Intervenţie”, care au timp de reacţie între 3 şi 5 minute la orice sesizare a cetăţenilor municipiului Târgu-Mureş. Pe acelaşi palier aş menţiona şi legătura on-line pe care o avem, conectarea pe care o avem cu baza de date a Ministerului Administraţiei şi Internelor în ceea ce priveşte posesorii de maşini, de premise auto, persoanele fizice, urmăriţii general şi aşa mai departe. Această bază de date ne este foarte utilă în rezolvarea problemelor operative. Bineînţeles că în derularea activităţilor noastre specifice apar şi probleme mai sensibile, cum ar fi, spre exemplu, sacţiunile pe care trebuie să le aplicăm pe linie de disciplină în construcţii, care sunt între 1.000 lei şi 100.000 de lei. Am avut amenzi de 100.000 de lei pe care le-am încasat, pentru persoanele care au construit sau încearcă să construiască ilegal. Este mai mult decât vizibi modul în care s-a construit în unele oraşe din România. Aţi văzut şi dumneavoastră. Să vă dau un singur exemplu, acele căsuţe cu turnuleţe, probabil specifice Indiei şi Pakistanului, în niciun caz unei ţări europene civilizate, de o cultură diferită. Ei, în Târgu-Mureş am reuşit să nu avem aşa ceva. Am intervenit cu toate mijloacele legale. Am avut situaţii în care am fost nevoiţi să demolăm zece construcţii, şi am făcut-o noi, Poliţia Locală. Am făcut treaba cu prisosinţă, fiindcă nu putem să transformăm Târgu-Mureşul, un oraş recunoscut şi renumit pentru arhitectura sa, într-un oraş cu aspect prin care să iasă din norme şi în care să se construiască fără autorizaţie de construire. Pe acelaşi palier, al aspectelor sensibile, aş menţiona şi despre recentele probleme care au fost prezentate deformat, cu precădere în presa de limbă maghiară, referitoare la inscripţionarea ilegală a unor străzi din Târgu-Mureş, unde, din nou, Poliţia Locală a intervenit cu promptitudine, i-a sanţionat pe cei care au fost surprinşi în flagrant că au amplasat pe 50 de clădiri din Târgu-Mureş plăcuţe cu denumire de stradă, neconforme, şi i-au somat pe proprietarii sau administratorii clădirilor care au acceptat aceste plăcuţe pe clădirile lor să le îndepărteze. Putem spune că modul de acţiune al Poliţiei Locale Târgu-Mureş este de felul în care ne aflăm în al cincilea an consecutiv instituţie etalon pe ţară, model care este urmat atât de poliţii locale din România, cât şi pentru delegaţii din străinătate. Pe noi ne onorează faptul că suntem luaţi ca etalon, că inspirăm în activitatea profesională şi alte instituţii similare, dar în acelaşi timp acest lucru ne obligă. În niciun caz, poliţiştii locali târgumureşeni, care respectă întru totul drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi aplică legea în litera şi spiritul ei, nu vor fi timoraţi de unele presiuni ce se exercită asupra lor de către contravenienţi, de către persoane, grupuri de persoane, grupuri de interese, pentru că poliţistul, prin definiţie, trebuie să aplice legea, să aibă curajul să facă acest lucru, nu să aplece urechea la cei care-i cer să n-o aplice. E un joc de cuvinte pe care mi-l asum şi, mai în glumă, mai în serios, vreau să le atrag atenţia celor care încearcă să intimideze instituţia şi cadrele, la rândul lor, în exercitarea actului profesional, că nu vor avea nicio şansă să facă acest lucru.
- În aceşti ani, privit în dinamică, cum se manifestă la nivelul municipiului infracţionalitatea, comparativ cu perioada dinaintea înfiinţării Poliţiei Locale?
- Pot să vă spun, fără a da date certe, deoarece aspectele ce ţin de infracţionalitate nu sunt date în competenţa Poliţiei Locale prin Legea 155. Noi instrumentăm exclusiv contravenţii. Dar, da! Pot să vă confirm, din datele pe care le avem din bilanţul colegilor din IPJ Mureş, că infracţionalitatea a scăzut mult în Târgu-Mureş, în principal datorită foarte bunei colaborări pe care o avem atât cu Poliţia judeţului, Poliţia Municipiului Târgu-Mureş în mod excepţional, pentru că ne suprapunem teritorial şi prin competenţe, cât şi cu cele două unităţi de jandarmi din judeţul Mureş. Avem, de asemenea, pe această componentă, colaborări foarte bune cu Serviciul Român de Informaţii şi cu structurile specializate din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, bucurându-ne însă şi de un sprijin logistic deosebit din partea Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi al Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. Toate aceste instituţii concură la siguranţa cetăţeanului, şi eu consider că niciuna dintre ele, indiferent cât de bine ar fi de dotată şi cât de insistent ar urmări aplicarea legii, niciuna dintre ele, singure, nu ar putea să facă faţă provocărilor actuale, cu atât mai mult cu cât în societatea românească au apărut provocări, ameninţări, aspecte care ne conduc la gândul că, odată ce societatea evoluează, şi aceste ameninţări asimetrice se diversifică şi fiecare dintre noi trebuie să fim pe fază, cum se spune. Nu mai departe, aş da un exemplu elocvent, absolut la toate ameninţările cu bombă care au existat pe raza municipiului Târgu-Mureş, Poliţia Locală a fost, dacă nu prima, cea de a doua instituţie, dar de regulă prima instituţie care a juns la faţa locului, a izolat zona, a îndepărtat curioşii, a sprijinit specialiştii din cadrul compartimentului pirotehnic al Brigăzii Antiteroriste din cadrul Serviciului Român de Informaţii în exercitarea atribuţiilor ce le revin pe această linie.
- Practic, Poliţia Locală intervine în toate situaţiile fiindcă trebuie să existe o perfectă conlucrare între toate instituţiile de ordine şi siguranţă ale statului, conlucrare la care ar trebui să participle şi populaţia civilă, ori cel puţin să înţeleagă necesitatea.
- Aţi pus punctul pe rană, sau punctul pe „i”. Este foarte important ca cetăţenii să înţeleagă că opinia publică şi tot ceea ce ţine de civism este important în realizarea obiectivelor noastre comune, ca şi locuitori ai municipiului Târgu-Mureş, pentru că pe noi, de exemlu în activitate, ne ajută foarte mult sesizările care ne vin din partea lor, criticile pertinente, şi aici aş insista asupra acestora care vin din partea lor, pentru că dacă am primi doar laude şi semnale pe linie de reunoaştere şi recunoştinţă asupra activităţii noastre, nu am mai progresa şi am rămâne la un nivel la care suntem acum. Or, societatea, per ansamblu, progresează. Revenind la cetăţean, cred că ar trebui să aibă un pic mai mult curaj în punerea la punct, în admonestarea, fie şi verbală, a celor care nu-l respectă pe el şi nu respectă oraşul, a celor care aruncă deşeuri, gunoaie în orice loc, a celor care aruncă chiştoace pe stradă şi prin alte locuri, a celor care creează rampe clandestine de gunoi, a celor care îşi fac veacul şi îşi duc traiul din furtişaguri, cum ar fi cele din mijloacele de transport în comun, din staţiile de autobuz, pieţe. Parcă simţim nevoia ca opinia publică să fie mai fermă şi să contribuie la aducerea lor în faţa legii. Ştim că oamenii sunt ameninţaţi în aceste cazuri, că de multe ori sunt timoraţi chiar pe timpul cercetărilor pentru a-şi schimba declaraţiile şi depoziţiile, dar dacă nu vom da dovadă cu toţii de curaj şi nu ne vom asuma responsabilitatea diminuării sau chiar stârpirea acestui flagel al furtului, atunci, Poliţia, singură, nu va putea face acest lucru.
- Ziua de 21 mai este Sărbătoarea Poliţiei Locale. Cum se va derula ea la Târgu-Mureş?
- Ziua de 21 mai, în anul acesta, Ziua Poliţiei Locale se suprapune cu mai multe evenimente. Primul dintre ele ar fi deschiderea oficială a „Zilelor Târgumureşene”, în cadrul cărora, pe lângă deschiderea de la Parcul Municipal, va aveaa loc şi o festivitate de deschidere a „Târgului Meşteşugarilor” în centrul municipiului Târgu-Mureş, în Piaţa Trandafirilor. De asemenea, ziua de 21 mai se suprapune cu două sărbători religioase ortodoxe: Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena şi Ispasul, Ziua Eroilor. Ispasul se raportează tot timpul la Paşte. Distanţa de la Paşte la Ispas se parcurge exact la data de 21 mai. Prin urmare, vor fi multe evenimente. Cu toate acestea, noi vom avea la ora 11.30 o şedinţă festivă la Cinematograful „Arta” din Târgu-Mureş, eveniment la care vă invităm cu drag pe dumneavoastră şi pe toţi exponenţii mass-media şi, premergător acestei zile, vor avea loc activităţi cultural-sportive la care vor participa cadrele militare, funcţionarii publici cu statut special şi unii funcţionari publici din Târgu-Mureş şi din Garnizoana Târgu-Mureş, respectiv Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor prin unităţile de jandarmi şi Poliţia Judeţului şi Poliţia Municipiului, Serviciul de Telecomunicaţii Speiale, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, Serviciul Român de Informaţii, Penitenciarul Târgu-Mureş şi alte instituţii care sunt invitate la competiţii. Dintre disciplinele ce se vor derula, enumerăm: şah, care este sportul minţii şi care ar trebui să caracterizeze orice structură orgnizatorică insituţională, tenis de masă şi atletism. În paralel cu aceste manifestări, şefii de instituţii sunt invitaţi, de asemenea, la o competiţie de tenis cu piciorul, pentru a suda relaţiile profesionale existente între noi, ştiut fiind faptul că atunci când relaţia personală este dezvoltată, şi funcţionalitatea cooperării şi colaborării este mult mai bună. După încheierea „Zilelor Târgumureşene”, vom avea o masă festivă cu poliţiştii locali, dar, ca de fiecare dată, noi punem munca pe primul plan. Nu vom putea ţine de 21 mai, în contextul derulării „Zilelor Târgumureşene”, această masă festivă, dar o vom avea după încheierea lor, după data de 25 mai. Tot în contextul „Zilelor Târgumureşene” şi în contextul marcării Zilei Poliţiei Locale, în calitate de conducător al acestei instituţii, de preşedinte al Asociţiei „Constantin Romanu-Vivu”, în colaborare cu o serie de intelectuali autohtoni, printre care domnul Lazăr Lădariu, redactorul-şef al cotidianului „Cuvântul liber”, domnul Simion Bui, profesor de istorie, domnul Dimitrie Poptămaş, fost director al Bibliotecii Judeţene, domnul Ilarie Gheorghe Opriş, profesor, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş, şi împreună cu alţi intelectuali autohtoni, vom lansa o carte intitulată „Constantin Romanu-Vivu”, cel care a fost erou local, cel care a avut cel mai mare monument ridicat vreodată pe raza municipiului Târgu-Mureş şi cel mai mare monument ridicat unei personalităţi istorice din România. Monumentul a fost ridicat în anul 1936. Acest monument a fost dinamitat în anul 1940 de trupele horthyste. Constantin Romanu-Vivu este cel care a fost primul român care a dus drapelul tricolor românesc - roşu, galben şi albastru - în mână, în anul 1848, în Bucureşti, când revoluţionarii paşoptişti s-au adresat, cu privire la Regulamentul Organic, domniei. Acel moment a fost imortalizat printr-o frescă devenită celebră de atunci - Constantin Romanu-Vivu este cel care duce drapelul românesc, cel care a fost prefect al Legiunii a XII-a a lui Avram Iancu, care a purtat o serie de bătălii la Cecălaca, Bichiş, Ozd, Pănet, Band, cu trupele de represiune ale Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, şi a repurtat o serie de victorii. Constantin Romanu-Vivu a fost ucis mişeleşte, pe locul numit Căpâlna, loc situat între Târgu-Mureş şi Sângeorgiu de Mureş, unde, de altfel, s-a ridicat şi monumentul la care am făcut referire înainte. Această carte va fi lansată în contextul sărbătoririi Zilei Poliţiei Locale, sărbătoririi Zilei de Constantin şi Elena, pentru că pe eroul nostru l-a chemat Constantin.
- Altfel spus, poliţiştii locali îşi vor sărbători ziua prin muncă.
- Da. Pentru că la multe evenimente va trebui să fim la datorie, să acţionăm pentru protejarea cetăţenilor noştri, care vor participa la sărbătoarea oraşului. La Târgu-Mureş vom avea prezente în jur de 12 delegaţii venite din străinătate. De asemenea, toate manifestările de pe domeniul public vor fi asistate de către poliţişti locali, în uniforme sau civili, pentru ca ele să se deruleze aşa cum ne dorim cu toţii, la ceas de sărbătoare.
- Vă mulţumesc pentru această convorbire şi „La mulţi ani!” Poliţiei Locale.
- Şi eu vă mulţumesc! Doamne ajuta!

Intrarea României în sfera de influenţă sovietică, după talciocul politic de la Yalta, a însemnat nu doar o aservire economică şi politică a Ţării în faţa pretenţiilor şi intereselor ruseşti, ci şi începutul unui atentat la esenţele spirituale ale fiinţei noastre naţionale şi al interzicerii oricăror afirmări ale acesteia, atitudine motivată de imperativele unui internaţionalism socialist agresiv. Cei care mai aveau îndrăzneala de a promova valorile autohtone au cunoscut grozăviile temniţelor politice „proletare”, iar scrierile purtătoare de mesaje patriotice au ajuns la index sau au fost arse pe rug, ca într-un Ev Mediu resuscitat. A fi naţionalist, a te revendica de la o vatră cultural-spirituală ancestrală, care te defineşte ca o fatalitate şi care nu este doar o haină de împrumut, pe care să poţi a o schimba oricând cu alta, ajunsese un delict. Timp de două decenii, cozile de topor cu pretenţii de scriitori sau de lideri ai culturii, au încercat să ne impună modele preluate de prin stepele şi de prin pustiurile euro-asiatice.
După vreo trei decenii de relativă normalitate (dacă facem, totuşi, abstracţie de deturnarea parţială a creaţiei patriotice înspre cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu), iată că istoria se repetă, dar - de data aceasta - cu semn schimbat. Luând tocmai ca pretext menţionata canalizare a patriotismului spre un steril mesaj politic, după 1990 un jalnic cor de „globaliza(n)ţi”, de „mondializa(n)ţi”, de „europeniza(n)ţi” fără rădăcini, sau cu rădăcini prea firave în această Ţară, doreşte să inoculeze - îndeosebi noilor generaţii - ideea că a fi patriot este totuna cu a fi retrograd, xenofob şi incapabil de a înţelege comandamentele prezentului. Cei care promovează valorile naţionale sunt marginalizaţi, sunt priviţi ca virtuale piedici în calea orientării României spre un destin demn de Mileniul al III-lea.
În acest context, lirica patriotică, tocmai datorită impactului direct al acesteia asupra sensibilităţii cititorilor, este - mai cu seamă - denigrată şi este considerată o rarmură săracă, secundară şi facilă a literaturii.
Dorinţa de a exemplifica poezia patriotică de valoare şi obligaţia morală de a omagia pe martirul executat prin metode barbare de nemeşimea maghiară pe Dealul Furcilor de lângă Alba-Iulia, la 28 februarie 1785, sunt cele două motive care ne-au îndemnat să răsfoim volumele unor scriitori reprezentativi care au evocat cu pietate figuri şi momente majore ale istoriei naţionale. Nu întâmplător ne-am oprit la poeme aparţinând lui Mihai Eminescu, Aron Cotruş şi Ioan Alexandru; ele ilustrează o continuitate a sentimentului naţional-patriotic în poezie, de-a lungul mai multor generaţii şi epoci literare, care acoperă peste un veac de lirică românească şi care dovedesc viabilitatea şi vitalitatea creaţiei patriotice.
* * *
În publicistica sa, Mihai Eminescu s-a arătat, în mod constant, interesat de problematica românilor aflaţi în afara graniţelor României „mici” din acea vreme: românii sud-dunăreni, cei din Basarabia, Bucovina şi Banat; dar, mai cu seamă, l-au interesat şi a militat prin scris pentru emanciparea conaţionalilor săi ardeleni. Însă şi în creaţia sa artistică spaţiul transilvănean i-a fost aproape, dacă ne gândim doar la adevărata mitologie poetică dacică revelată de poemele Rugăciunea unui dac şi Memento mori (Panorama deşertăciunilor), la figura uriaşă a regelui Decebal din încercarea dramatică cu acelaşi titlu sau la eroul romantic Toma Nour din romanul, nefinalizat, Geniu pustiu. De asemenea, multe din fragmentele folclorice, incluse în volumul Literatura populară, au fost culese din acest spaţiu esenţial, nu numai geografic, dar şi spiritual, al românismului.
Între postumele eminesciene se înscrie şi poezia Horia, redactată în 1867; deoarece este vorba de un text foarte puţin cunoscut marelui public, foarte rar comentat şi analizat, îl reproducem, în cele ce urmează, în întregime:

Să priveasc-Ardealul Lunii i-e ruşine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,
Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munţilor se pare,

Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori
Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

- Eu am - zise-un tunet - suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ţie.

- Nalţi suntem noi munţii - zise-un vechi Carpat -
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Şi un stol de vulturi muntele-nconjor,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,
Fulgere aruncă sus de pe Olimp.
(Mihai Eminescu, Poezii, Volumul I, Editura Erc Press, Bucureşti, 2009, p. 219-220)

Ne aflăm, evident, în faţa unui poem din prima etapă de creaţie eminesciană, tributară stilistic poeţilor romantici paşoptişti. Dominante sunt aici epitetele ornante, comparaţiile hiperbolizante şi personificările. Toate urmăresc să alcătuiască o alură statuară eroului, proiectată pe un spaţiu vast, totul culminând cu aluzia mitologică la zeitatea supremă a vechilor greci şi la pasărea care o simbolizează, vulturul. Text abandonat de poet între filele manuscriselor, acesta este totuşi meritoriu din punct de vedere artistic, dacă ne gândim la modalităţile curente în epocă de a contura o viziune poetică.
* * *
Un caz simptomatic cât priveşte raportarea regimului comunist la scriitorii din perioada interbelică şi care - în plus - au ales ca la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial să rămână în Occident, este cel al poetului Aron Cotruş (1891-1961). Ediţia de Opere din 1978 se adresa, în primul rând, specialiştilor, iar studiul introductiv, semnat de Ion Dodu Bălan, era puternic ideologizat. Prefaţa va fi reluată într-o ediţie ulterioară, cu o circulaţie mai largă, cea de la Editura „Minerva”, din 1985, subliniindu-se pertinent câteva trăsături ale creaţiei lui Aron Cotruş: caracterul unitar al operei sale, care este „în stare să sugereze o puternică impresie de organicitate” (p. 261), grandiosul creaţiei sale, întrucât în ea există „[…] un univers aspru, viscolit de toate vânturile istoriei, dar luminat de un puternic geniu creator” (p. 262), iar din poezia sa se degajă „[…] un suflu teluric, ceva pietros, viforos, ceva din durerea şi sforţarea românilor dintotdeauna, siliţi de un maşter destin istoric să treacă mereu <<peste prăpăstii de potrivnicie>>” (p. 263).
În schimb, era aspru criticată atitudinea omului Aron Cotruş, după stabilirea, în 1940, la Madrid, iar mai apoi hotărârea sa de a nu mai reveni în Ţara căzută sub stăpânirea bolşevică: „În atmosfera reacţionară din capitala Spaniei franchiste, se amestecă printre cei ce, fugind de mânia dreaptă a poporului ajuns la putere, au crezut că-şi pot lua patria pe talpa pantofilor pentru a menţine, aiurea, un regim politic odios, condamnat definitiv de mersul progresist al istoriei” (p. 274). Şi tot ca o pedeapsă a destinului pentru o opţiune politică greşită este văzută şi secătuitea creatoare după stabilirea, începând cu 1957, în America (p. 275-276).
Tot cu o dublă măsură era valorizată şi moştenirea sa poetică: primeau consideraţii critice pozitive angajamentul social şi notele protestatare din lirica sa, în timp ce viziunea sămănătoristă, şi - în special - opoziţia între lumea rurală şi cea citadină era dur condamnată (p. 261). Poemelor din diversele volume li se acorda o analiză temeinică, cu excepţia unor scrieri neconforme cu ideologia timpului, precum Strigăt pentru depărtări (1927), Cuvinte către ţară (1928) şi Horia, care sunt înghesuite în câteva fraze.
În schimb, editorul (cu, fără îndoială, acordul şi complicitatea autorităţilor) „uită” în cuprinsul volumului şi textul plachetei publicate în 1935, la Brad (judeţul Alba). Trebuie să avem în vedere şi contextul politic al momentului (în fond, similar celui actual), când propaganda iredentistă ungară în Occident era în plină recrudescenţă, dincolo de tezele „internaţionalismului proletar”, iar Statul Român, uneori voalat, alteori direct, înţelegea să răspundă provocărilor vecinilor, apelând inclusiv la editarea scrierilor patriotice din perioada interbelică.
Poeziile din volumaşul Horia pot fi considerate un etalon liric al creaţiei cotruşiene. În cele douăzeci şi patru de fragmente, variabile ca dimensiuni, pot fi repetate accente de revoltă şi asprimi de limbaj care ne amintesc de dezlănţuirile verbale din creaţia argheziană; există, apoi, o intensitate a trăirilor pe care o mai putem sesiza doar în poezia expresionistă, precum în primele volume blagiene. Aron Cotruş este călăuzit de un fierbinte crez naţional, de un mesianism la fel de viu, de ardent, de puternic ca şi cel al lui Octavian Goga. Însă, deasupra tuturor acestor posibile corelaţii sau filiaţii, se aşterne un ton cu totul personal, extrem de greu de surprins în cuvinte şi care este o pecete a poeziei sale, şi numai al acesteia.
Placheta de poezii poate fi asemuită unei simfonii, în care laitmotivele sunt suferinţa, revolta şi sforţarea de câştigare a demnităţii naţionale; ele sunt reluate continuu şi - prin aceasta - ajung să fie fixate adânc în conştiinţa lectorului. Este, binenţeles, şi un imn prin care este slăvit „Craiul Munţilor” Apuseni, al Transilvaniei şi al Ţării, în ansamblu.
În chiar Închinarea iniţială, poetul îşi propune să înnoade şi să deznoade „vorbe de flăcări”, închinate acestui „uriaş” al istoriei noastre, ce ne veghează „de dincolo de schinjuiri şi moarte” (p. 227). Horea a fost şi o piatră de hotar emblematică, pentru că prin întreprinderea sa justiţiară dramatică a „despicat în două istoria”, el, acel „ţăran de cremene”, fără de asemănare în cursul existenţei poporului său. Nu ne aflăm în faţa unei hiperbole de circumstanţă, căci răscoala social-naţională din 1784 a constituit un prim moment în care edificiul înapoiat şi barbar al fedualităţii din Imperiul Austriac a fost în mod serios clătinat.
Un motiv al acestui amplu poem este şi cel al supliciului, al morţii josnice prin tragerea pe roată. Iar „umbra roatei”, a morţii nedrepte şi înjositoare pentru fiinţa omenească, „se ridică şi-acu, / despărţitoare, / pe-aici între două popoare”, creând, totodată, o de netrecut prăpastie „între dârzul valah fără ieri / şi-ntre putredul grof fără mâine” (p. 229). Verbul poetic vituperant cotruşean nu ezita să demaşte şi trădarea care a înlesnit prinderea lui Horea şi a lui Cloşca, în construcţii apropiate de imprecaţie: „un vierme al câmpiei te-a vândut, / mişeleşte, pentr-un blide de linte” (p. 230). Dar mesajul înalt al lui Horea a dăinuit prin şi peste generaţii şi chiar în ceasul împlinirii dreptăţii istorice, în clipele Unirii celei Mari de la Alba-Iulia; imaginea cumplită, dar drept-triumfătoare a înaintaşului i se arată „mântuitorului de cuvinte” Aron Cotruş „cum, crunt ca dintr-o tragedie antică, / pe oase frânte se ridică, / într-o cămaşe-nsângerată” (ibidem).
Înfăptuirea idealului naţional nu a fost urmată de instaurarea echităţii sociale. De aceea, verbul poetic cotruşean devine muşcător, necruţător în dreptatea sa, amintind de vituperantul final al Scrisorii III a lui Mihai Eminescu, de invocarea în invectiva ultimă a domnitorului Vlad Ţepeş: „[…] de-ai trăi tu / acu / ce-ai face, Horia, cu mişeii ce vând / norodul flămând...?! / nu ţi-ar veni să-i cauţi pe toţi, / de gât să-i scoţi, / din paturi, de la cini, de la prânzuri, / şi- mijlocul pieţelor celor mari, / ca pe cei mai mişelnici tâlhari, / de limbă să-i spânzuri...?!” (p. 232).
Aron Cotruş subliniază continuu statutul aparte al acestui rege al munţilor, pentru că este recunoscut şi se identifică cu cei săraci, umili şi umiliţi: „[…] de-aceea, veac după veac, / îţi va ridica statornice statui / doar pe piatra gândurilor lui / poporul sărac...” (p. 233), idee reluată şi în fragmentele grofii au crezut că te-au înfrânt, n-ai fost nici voievod, nici crai şi numele tău. Idealul naţional al românilor ardeleni a fost împlinit şi prin jertfa Craiului Apusenilor, o filă a istoriei a fost întoarsă şi prin cuvântul şi faptele lui Horea şi, din aceea, într-un final apoteotic, Aron Cotruş cuvântă: „Horia, dormi liniştit... / vreri aspre veghează necontenit / şi-nchid, pentru năluci şi strigoi, / toate drumurile-ntoarcerii-napoi...” (p. 237).
* * *
O voce singulară în lirica românească din deceniile al şaptelea şi al optulea ale secolului trecut este cea a lui Ioan Alexandru (1941-2000). Descendent al unor cărturari patrioţi şi al unor înalte feţe bisericeşti din judeţul Cluj, poetul a fost un spirit nonconformist în acele timpuri prin viziunea mistică asupra lumii; este, însă, o mistică adusă pe pământ, autohtonizată, similară celei a poeţilor interbelici de la revista „Gândirea”. Volumele de început (Cum să vă spun - 1964, Viaţa deocamdată - 1965, Infernul discutabil - 1966, Vină - 1967, Vămile pustiei - 1969) vor fi urmate de poeme de largă respiraţie şi care, prin patos, amintesc de poezia germanului Hörderlin. Ele vor fi cuprinse în volume precum Imnele bucuriei (1973), Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980) etc..
Imnele Transilvaniei (Editura „Cartea românească”, Bucureşti, 1976, 290 p.) pot reprezenta un model în ceea ce priveşte adevărata poezie patriotică, în care se evită clişeele, retorismul şi expresia emfatică. În centrul acestor creaţii se află satul ardelenesc, învăluit într-o lumină hieratică, o lume care trăieşte într-o sfinţenie necăutată, păstrată în tipare fixate încă de la începuturile Universului. Este acesta şi motivul pentru care în poemele de faţă găsim arareori evocarea unor evenimente sau a unor personalităţi distincte, nominalizate; acest lucru survine uneori, atunci când este vorba de figuri istorice excepţionale, precum Horea sau Avram Iancu, dar şi în acest caz eroii sunt percepuţi ca nişte sinteze ale acestui fabulos tărâm, ca nişte peceţi şi ca nişte mesageri ai neamului din mijlocul căruia s-au ivit.
În acest context, vom căuta să desprindem câteva înţelesuri profunde întreţestute în întinsul poem intitulat Imnul lui Horia Rex Daciae. Scriitorul pleacă de la o axiomă: „Trebuie să rosteşti adevărul / Celor mulţi, lumina zilei şi dreptatea pâinii, / Cerul acela jos coborât la îndemâna / Tuturor...” (p. 171). Poeticitatea se va naşte doar într-un spaţiu în care domneşte „începutul iarăşi al firii”, peste care domnesc „focurile sacre”, „aierul înalt / şi sfânt”, „zorile peste care muşcă grabnic din fiecare casă”. În sfera aceasta, unde oamenii sorb mereu „vecia limpede”, „Horia se arată din Aradna cu / Un potir din trunchiul de gorun plin de-amărăciune / Ras şi-l pune-n fruntea mesei lângă pâinea pustie / De mălai în zorii sărbătorii” (p.172).
Poetul Ioan Alexandru evocă, iarăşi, traiul sărăcăcios, dar plin de demnitate, al moţilor; iar, ca o încununare a existenţei lor, maiestuos, atotstăpânitor, se înfăşează şi se înalţă legendarul Horea: „Horia, mocan măciucă, stejar încoronat / Coroană roată, horă în văzduhuri / Pe care vulturii / Din oase-şi încropesc cuiburi uriaşe / Pe care satele se pârguiesc, Horia iese […]” (p. 173-174).
Următoarea secvenţă a poemului, în evident contrast cu cea anterioară, constituie o largă descriere a fabulosului peisaj al Apusenilor, cu tot ceea ce se regăseşte acolo de un greu de imaginat pitoresc (pantele domoale sau abrupte, „turmele de oi cu capetele plecate”, stejarii, gorunii şi multitudinea paletei florale, toate înfăţişate într-o adevărată explozie de imagini, folosind un larg repertoriu lexical regional). Peste oameni, dar şi peste natură, Horea este suveran: „Horia-i numai cap şi fruntea cât / O ţară, pe ea ară din zori şi până-n noapte la venetici / Iobagii, robi deveniţi în propriul / Pământ” (p. 176). Hora, evocată şi anterior, devine acum o metaforă a revoltei, a dreptei răzbunări, un înscris pentru „dansul” mulţimilor care se ridică şi pârjolesc urmele trecutului nedrept: „Horia intră- / Ntâiul în horă, după el umăr la umăr, braţ la braţ, / Hora se-ncingen fulger din sat în sat, culme / Pe culme, brad strigă din păduri pe brad, gorunii / Cheamă şi-n rotocoale aruncă flăcări pe zări / Vestind prăpăd în nopţi” (p. 176-177).
Finalul poemului vorbeşte despre sacrificiul asumat al eroului, asemănător cu cel al pelicanlui care îşi sfâşie pieptul pentru a-şi hrăni puii, imagine preluată din vechile noastre scrieri teologice. Într-adevăr, sămânţa pusă în brazda neamului de Horea a încolţit peste un veac şi jumătate, odată cu Marea Unire, iar strănepoţii s-au arătat demni de chemarea ideală a străbunului lor. Şi, pentru aceasta, cu îndreptăţită mândrie, poetul Ioan Alexandru aminteşte că el însuşi pogoară din stirpea moţului Horea: „Strămoşii mei din partea mamei te ţin icoană / Pe pereţi. Şi maica mea este ursoaică din neamul / Vostru-a coborât peste Dumbrava-n Topa noastră” (p. 177).
Ataşamentul spiritual şi literar al marilor noştri poeţi faţă de emblematicele figuri istorice, verbul poetic închinat acestora dovedesc mereu că o latură esenţială a liricii româneşti rămâne cea patriotică. Poemele patriotice nu sunt de circumstanţă, iar ca la orice temă literară, putem întâlni şi aici creaţii superbe, reuşite, mediocre sau ratate. În prima categorie, prin elevaţia trăirii şi prin desăvârşirea artistică, se înscriu cu siguranţă şi cele trei scrieri analizate în eseul de faţă.

Szabo Kaloman, noul grof al Topliţei Române, nu se simte bine în România, Ţara pe care a păcălit-o prin tot felul de tertipuri şi falsuri, pentru a dovedi că el este moştenitorul de drept al bunurilor rămase de la familia grofului Urmanczy Ieronim: sute de hectare de pădure din Munţii Călimani, alte bunuri imobiliare, între care clădiri şi străzi întregi ale municipiului Topliţa, afirmând chiar că întregul oraş se află pe proprietăţile sale!
Szabo Kaloman vrea autonomia Ardealului „ca să nu mai depindem noi de Bucureşti, care nu face nimic decât să ne ia banii”! Probabil, România nu i-a dat destul din fosta moşie a lui Urmanczy Ieronim, din care, din câte se pare, nu are dreptul să moştenească nici măcar un ar, nu sute de hectare de pădure, fâneţe şi teren arabil pe care le-a primit. Nu are dreptul de moştenire fiindcă, aşa cum este stipulat în „Certificatul de Moştenitor de Calităţi” nr. 191, eliberat în data de 18.10.2007, de către Biroul Notarului Public Nagy Gabriella, din Târgu-Mureş, el este doar „strănepot de fiu al fratelui celui decedat”. Adică, cum se mai spune în popor, este abia a noua spiţă de la roată!
M-am oprit puţin mai mult asupra acestui „Certificat de Moştenitor de Calităţi”, încercând să-l înţeleg. Nu este deloc uşor, fiindcă este mai mult un fel de şaradă ce trebuie să fie descifrată. Clar este, însă, că toţi cei aflaţi pe acest „act” sunt moştenitorii averii rămase de la decedatul Urmanczy Ieronim (1871-1950). După „Cap. I: Masa succesorală”, urmează „Cap. II: Moştenitorii”, care începe cu „fii decedaţi ulterior”. Cuvântul ulterior înseamnă care urmează după ceva, sau după cineva. Aici, „ulterior” după ce?, după cine? Să admitem că se referă la moartea tatălui lor, Urmanczy Ieronim. Numai că, din câte reiese din certificatul respectiv, cei doi fii „decedaţi ulterior”: URMANCZY IEROMOS BELA şi URMANCZY JANOS-FERENCZ, nu au moştenit nimic de la tatăl lor. Beneficiarul a fost URMANCZY ISTVAN - „frate decedat la data de 25.04.1900”. Fiindcă el moşteneşte întreaga avere a lui Urmanczy Ieronim! Chiar dacă acesta a decedat în 1900, iar fratele său, cel pe care l-a moştenit, a mai trăit încă 50 de ani şi a decedat abia în 1950!!!
Dintr-un fel de „arbore genealogic” ar reieşi că Urmanczy Istvan este fratele lui Urmanczy Ieronim. Însă nu poţi să nu-ţi pui un semn de întrebare când constaţi că el s-a născut în 1851. Adică cu 20 de ani înaintea lui Urmanczy Ieronim (n. 1871)! Cu alte cuvinte, Urmanczy Istvan a fost primul copil al familiei URMANCZY JOANES (Ioan) (1805-1876) şi al soţiei sale Maria-Margit(?). Nu ştim, fiindcă nu apare nicăieri, anul în care s-a născut, nici cel în care a decedat. Oricum, Urmanczy Joanes, după 20 de ani de la naşterea fiului său, Urmanczy Istvan, a mai avut un fiu, pe Urmanczy Ieronim. Întrebarea este: cu aceeaşi femeie, oare? Şi când îmi pun această întrebare, mă gândesc la cele auzite de la bătrânii Topliţei, pe vremea când am venit eu pe aceste meleaguri, adică prin anii ’60, care povesteau că Urmanczy Joanes, după moartea soţiei sale, a mai avut un copil cu o servitoare, ori fată în casă (?), pe care l-a recunoscut şi căruia i-a lăsat o parte din averea sa. Aceasta a fost moştenită de cei doi fii ai săi, „decedaţi ulterior”: Janos-Ferencz (decedat în 1963) şi Iőrőms-Bela (decedat în 1964). După moartea acestora, moştenitorul întregii averi a lui Urmanczy Ieronim a devenit fratele său mai mare, Urmanczy Istvan, decedat în 1900!!! Adică după mai bine de şase decenii de la moartea sa!!!
Şarada de care vorbeam la început, continuă însă. Fiindcă moştenitoarea averii lui Urmanczy Istvan este fiica sa ZAGONI HELENA (ILEANA), care, din câte se poate deduce din acel „arbore genealogic”, s-a născut în 1895 şi a decedat în 1922. Însă ea a mai avut doi fraţi - respectiv o soră, Gizella (1897-1988), şi un frate, Istvan (1899-1979). Oare de ce Zagoni Helena (Ileana), decedată în 1922, „este singurul moştenitor legal” al lui Urmanczy Istvan (după cum se precizează în Certificatul de Moştenitor), din moment ce sora sa, Gizela, a trăit până în 1988, iar fratele său, Istvan, până în 1979?! Au renunţat ei oare la moştenire, fiind în viaţă, în favoarea surorii lor, Helena (Ileana), decedată demult?!
Urmează alte neclarităţi şi alte semne de întrebare. Fiindcă prima moştenitoare a Helenei este MARA JOZSEFENE, după care „precizarea” dintre paranteze (născută ZAGONI-SZABO GIZELLA). Întrebarea este: care a fost numele ei de familie? Apoi, când această Mara Jozsefene a devenit Gizella? Şi-o fi schimbat ea numele de familie prin căsătorie, dar numele de botez, cum? Important este, pentru „urmaşii” ei şi ai lui Urmanczy Ieronim, că aceasta moşteneşte, în calitate de „nepoată de fiică a (?) fratelui decedat”, o cotă de 2/4 din averea acestuia. Adică din averea lui Urmanczy Istvan. După aceasta sunt cei doi „strănepoţi de fiu al fratelui celui decedat”: SZABO COLOMAN-EMERIC, domiciliat în Topliţa; SZABO ZSOLT-KOLOMAN, cu o cotă de 1/4 din masa succesorală.
În sfârşit, după multele semne de întrebare asupra modului în care este întocmit acest „Certificat de Moştenitor de Calităţi”, cuprinzându-i pe cei care, în calitate de fraţi, fii, nepoţi, strănepoţi şi strănepoţi de fii „ai celui decedat”, se ridică alte semne de întrebare asupra întocmirii acestui act. În conformitate cu prevederile Legii nr. 36/1995, a notarilor publici, republicată şi actualizată în 2014, Art. 15, lit. a, „Procedura succesorală este de competenţa notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu”. Este adevărat că acelaşi articol, lit. b, prevede că „În cazul moştenirilor succesive moştenitorii pot alege competenţa oricăreia notar public (...) în care şi-a avut domiciliul acela dintre autorii care a decedat cel din urmă”. Însă toţi aceşti „moştenitori” l-au moştenit pe Urmanczy Ieronim. Pe de altă parte, din toate datele existente în înscrisuri, nu se mai ştie care dintre aceştia a decedat cel din urmă. Motiv pentru care cred că notarul public din Târgu-Mureş, Nagy Gariella, nu avea dreptul să elibereze un asemenea act.
Pe de altă parte, Certificatul de Moştenitor eliberat de Nagy Gabriella se referă la bunurile imobiliare aparţinând lui Urmanczy Ieronim. Numai că cei care îi moştenesc bunurile nu sunt urmaşii săi, ci, aşa cum reiese dintr-o schiţă a arborelui genealogic, ei sunt urmaşii şi moştenitorii fratelui său (vitreg?), Urmanczy Istvan, născut cu 20 de ani înaintea lui Ieronim şi decedat în 1900!
În sfârşit, după cum se ştie, toate prevederile legale privitoare la retrocedări se referă la bunurile preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Or, ceea ce li s-a retrocedat „urmaşilor” lui Urmanczy este cu mult mai mult, cuprinzând şi fostele proprietăţi trecute în proprietatea Statului Român după 1918. Iar aceştia au fost despăgubiţi de către Statul Român. În Ardealul de Nord, odată cu ocuparea acestuia de către regimul horthyst, în 1940, foştii proprietari, deşi despăgubiţi, şi-au reluat bunurile şi au rămas cu ele. În condiţiile instalării regimului comunist, nu s-a mai ţinut seama de prevederile Decretului-lege nr. 260 din 03.04.1945, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 78, din 04.04.1945, „Privitor la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii ungare”. În Cap. I, Art.1, se arată: „Legislaţia României de orice natură, cu excepţiile rămase în vigoare în Transilvania, se extinde pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupaţia ungară impusă prin dictatul de la Viena, din 30 august 1940”. În Cap. II, Art. 19, al. 3, se precizează: „Drepturile de proprietate şi alte bunuri dobândite tabulate, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute la aliniatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară”.
Aşa au procedat şi cei din familia Urmanczy, după cum reiese dintr-o declaraţie a locuitorilor comunei Topliţa, judeţul Mureş, ce se găseşte la pag. 98 din dosarul privitor la Reforma Agrară din 1945: „Subsemnaţii locuitori din comuna Topliţa, judeţul Mureş, privitor la purtarea familiei Urmanczy Ieronim, Urmanczy Gizela, (neinteligibil - n.r.) şi Szabo Ştefan, declarăm următoarele: Urmanczy Ieronim, soţia, împreună cu fiii lor, Ioan şi Ieronim, în tot timpul celor patru ani, 1940-1944, au avut o purtare duşmănoasă faţă de populaţia românească din Topliţa. (...) Şi-a reluat în posesie toate bunurile expropriate de Statul Român şi a deposedat instituţiile româneşti de pământul cu care au fost împroprietărite. (...) Fiul lor, Ioan, a fost ofiţer şi s-a retras cu armatele germane, iar fiul lor Ieronim a fost la Ministrul Agriculturii şi consilier şi a contribuit la anularea Reformei Agrare înfăptuită de Statul Român”.
Iată, deci, ce origine „sănătoasă” are Szabo Kaloman Emeric, noul grof al Topliţei, căruia nu-i mai place să trăiască în România, vrea autonomia Ardealului, pentru a se putea bucura deplin de toate bunurile pe care le-a obţinut, prin mijloace necinstite, prin acte ce nu sunt conforme cu realitatea. Cred că este timpul ca toate acestea să fie serios verificate de către organele în drept, iar dacă se va dovedi că aceşti „moştenitori” nu meritau să obţină ceea ce li s-a dat prin retrocedare, să suporte consecinţele, în conformitate cu legea.

Mai că îţi vine să sari într-un picior de bucurie când vezi şi auzi un om de cultură, cu adevărat românească, urmare intervenţiilor căruia ni se răcoreşte sufletul, ne înfloresc speranţele că sentimentul patriotic va reveni în viaţa românilor, va fi reaşezat pe frontispiciul existenţei noastre. Este vorba de recenta intervenţie hotărâtă, curajoasă şi demnă a academicianului Nicolae Breban, învestit în funcţia de conducere a Institutului Cultural Român (ICR), for cultural românesc, care, în anii negri de sub conducerea lui Patapievici, ne-a făcut de râs Ţara în ochii lumii, întărind decăderea morală de sub conducerea lui Traian Băsescu, şi mai „naşpa” decât cerşetorii, ţigani români, din Europa.
Culturismul filozofic artificial al clicii din jurul fostului ICR nu poate pune stăpânire pe întregul tezaur cultural artistic tradiţional al Ţării. Asistăm, de 25 de ani, la o hulire dizgraţioasă a sentimentului naţional, considerându-se că trebuie eliminat cuvântul „patrie” din „conferinţele” moderne ale celor pretinşi intelectuali, instalaţi, cu de la sine voinţă îngâmfată, în fruntea culturii româneşti. Să ne luăm şi noi îndrăzneala să-i scoatem în afara românismului, dar, stăpâniţi de o profundă compătimire, să ne rămână datoria umană de a-i hrăni din pământul Ţării, cu pâinea gliei mult hulite, să-i găzduim între pereţii caselor construite de acest popor mult dispreţuit de ei. Ne luăm însă dreptul de a-i scoate din patrimoniul gândirii româneşti, de a-i plasa la periferia valorilor naţionale, acolo unde se află groapa de gunoi. Calea spre ea şi-au ales-o singuri. Când accepţi decoraţia unui preşedinte-gunoi, înseamnă că te declari cetăţean-gunoi. Când ai ales să mături demnitatea neamului în mijlocul căruia trăieşti, rămâi măturător. Când ai ales să te instalezi deasupra tuturor, rămâi spânzurat şi acolo, fără „Bună ziua, bade Ioane!”, „Cum o mai duci, nene Gheorghe?”, „Ce mai faci, nea Vasile?”, te usuci în colivia ta.
Aceşti indivizi dezgoliţi cu dreptate de către academicianul Nicolae Breban vorbesc mult, considerând că se afişează ca formatori de opinie, ca purtători de stindard ai gândirii româneşti. Ca modest cetăţean, te întrebi cât de alteraţi la minte sunt, dacă nu îşi dau seama că nimeni nu mai dă doi bani pe ei!
Am înţeles că i-au răspuns academicianului cu mojicie, cu cinismul „alesei inteligenţe”, murdărind cu „fecale” buna orientare a acţiunilor actuale ale ICR în viaţa Ţării, aceea de a contribui la revigorarea valorilor culturale şi istorice ale Poporului Român, al cărui portret trebuie spălat de mizeria patapievicească.
Spre deosebire de nazismul lui Hitler, otrăvit de ideea rasei superioare, patriotismul românesc e încărcat de omenie, de blândeţe, de arzătoarea dorinţă a bunei înţelegeri, de marea dragoste şi justificata mândrie faţă de trecutul eroic. Pe români i-a mânat în luptă nevoia de a se apăra şi nu satisfacţia de a ucide. De aceea, după atâţia ani în care naţionalismul nostru a fost ridiculizat şi considerat periculos, ne bucurăm că i se pune în lumină adevărata configuraţie, ca durabilă bază spirituală a neamului nostru.
Oameni ai presei, oameni ai catedrei, medici, economişti, pensionari, oameni simpli români-români ne simţim protejaţi de tăria acestei autorităţi academice, care a acceptat să apere românismul, să poarte în lume adevăratul portret al poporului nostru.
Îi dorim izbândă!

„Nevoindu-ne, să-L primim pe Dumnezeu ca oaspete în sufletele noastre”
Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, bucurie după bucurie, sărbătoare după sărbătoare, suntem în a doua zi de Rusalii. Până acum două-trei veacuri se ţineau şi a doua zi şi a treia zi de Rusalii, aşa cum se ţine şi la Paşti, şi la Crăciun. Într-adevăr, mai sunt zone în Ţara noastră unde se mai ţine şi a treia zi, dacă vă duceţi prin părţile Maramureşului sunt sate care au hram a treia zi de Rusalii.
A adus Dumnezeu înaintea omului toate animalele unul câte unul şi l-a pus să le dea nume. Şi omul le-a dat nume animalelor şi Părinţii ne spun că numele lor nu erau nume cum dăm noi acum căţeilor sau pisicilor din curtea noastră, ci numele, după cum se ştie şi la evrei, are în sine definiţia acelei fiinţe. Numele definea prin sine acea fiinţă, o mărginea sau o dezmărginea, îi arăta toate posibilităţile, capacităţile acelei fiinţe. Dar ca să ştiţi că toate lucrurile şi făpturile lumii acesteia sunt îndo¬ite, unele sunt cu suflare, iar altele fără de suflare. Pietrele, de pildă, sunt fără suflare, căci nici nu cresc, nici nu se înmulţesc, iar ierburile şi copacii sunt cu suflare, fiindcă cresc şi să înmulţesc, însă nu sunt mişcătoare, de vreme ce n-au mişcare, ci numai creştere. Iar desăvârşit ca mişcare sunt animalele şi, mai mult de atât, este omul, căci creşte şi se înmulţeşte, se împuţinează şi umblă din loc în loc; pentru aceia se cheamă mişcător. Dar sunt şi trecătoare, şi stricăcioase, ca să se facă din ceea ce este, în ce nu este. Omul are înce¬pere, are şi sfârşit, însă Dumnezeu nu are nicio stricăciune, nici creştere, pentru aceea este fără de început, fără sfârşit, fiindcă, de ar fi avut Dumnezeu început, sau sfârşit, ar fi ca şi celelalte zidiri. Dar, pentru că este fără început şi fără sfârşit, pentru aceia Dumnezeu este şi Împăratul tu¬turor zidirilor. Acestea le-am zis ca să pricepeţi câtă des¬părţire au zidirile de Dumnezeu.
Iar la Sfânta Treime nu este nicio despărţire, căci Tatăl naşte, Fiul se naşte din Tatăl, Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar după fire nimic nu se desparte. Ce este, aşadar, sărbătoarea Sfintei Treimi? Această sărbătoare într-adevăr este veche, o aveau şi evreii, însă nu pentru Sfânta Treime, ci pentru că după paş¬tele lor numărau şapte săptămâni şi atunci sărbătoreau Rusaliile, fiindcă evreii (jidovii) aveau ca cinste numărul al şaptelea. Şi pen¬tru ce? Pentru că în şase zile a făcut Dumnezeu toate, iar a şaptea S-a odihnit. Şapte sunt darurile Sfântului Duh, precum zice Isaia: duhul înţelepciunii, duhul priceperii, duhul cunoştinţei, duhul bunei credinţe, duhul puterii, duhul sfatului, duhul temerii. De şapte ori în zi se cade să se laude Dumnezeu, precum zice David: al şaptelea era Enoh de la Adam şi s-a mutat la Dumnezeu. Cu şapte trâmbiţe şi cu şapte înconjurări au căzut zidurile Ierihonului. Pentru aceasta cinsteau evreii a şaptea săptămână după paşti care sunt cincizeci de zile, însă noi nu cinstim ziua aceasta pentru numărul şapte, ci pentru că se prăznuieşte Sfânta Treime şi Pogorârea Duhului Sfânt ce au luminat pe Apostoli şi toată lumea. Fiindcă după ce Părintele cel Ceresc S-a uitat din lăcaşul Său cel prea înalt şi a văzut făptura mâinilor sale, ispitită fiind de diavol, nu a lăsat-o până în sfârşit, ci a trimis pre Unul Născut Fiul Său propovăduind împărăţia cerului şi făcând minuni în mijlocul lor. Mulţi au crezut în El mântuind neamul nostru din tira¬nia diavolului. A ales din toţi, doisprezece ucenici, cărora le-a dat putere să facă ca şi Dânsul, i-a învăţat cele trebuincioase, iar când a vrut să se înalţe, le-a zis: „Să nu se depărteze de Ierusalim până ce va trimite Duhul cel Sfânt să-i lumineze şi să le aducă aminte toate cele ce-i învăţase El şi să-i înveţe a vorbi toate limbile ale tuturor oamenilor din lume”. Iar ei au şezut după cuvântul Domnului în Ierusalim zece zile, iar în ziua Rusaliilor, când era mulţimea oamenilor adunată pentru praznic, tu¬net mare s-a făcut deasupra casei unde şedeau apostolii şi toţi au văzut douăsprezece limbi de foc care s-au coborât din ceruri şi s-au împărţit pe capul apostolilor şi au înce¬put toţi a vorbi în toate limbile, iar oamenii care erau acolo s-au minunat unii, iar alţii ziceau că sunt ameţiţi.
Iubiţilor, Duhul Sfânt, de trei ori S-a arătat şi în trei chipuri. Întâi S-a arătat la apa Iordanului, când S-a botezat Domnul Hristos şi în chip de porumbel. A doua, S-a arătat în muntele Taborului în chip de nor, când S-a schimbat Domnul Hristos înaintea ucenicilor. A treia, S-a arătat în chip de foc ca limbile ce au luminat pe apostoli. Ca nişte limbi S-au arătat, de vreme ce limba este darul vor¬birii, ei aveau să lumineze toată lumea cu învăţăturile lor. Au şezut pe capetele apostolilor, pentru că Duhul Sfânt este Împărat şi Dumnezeu şi în capul fiecărui om stă mintea care stăpâneşte toate simţirile. Duhul Sfânt a fost proorocit de proorocii de demult. Isaia zice: „Duhul Domnului peste mine”. David zice: „Du¬hul Tău cel bun mă va povăţui”. Ioil a zis: „Vărsa-voi din Duhul Meu peste tot trupul”. Iov zice: „Duhul Domnului care m-a făcut”. Domnul Hristos măr¬turiseşte şi zice: „Cine nu se va naşte din apă şi din Duh nu va intra întru împărăţia cerului”. Acest Duh a făcut pe păstori prooroci, precum pe David şi pe Amos. David păştea oile, iar Amos caprele. Acest Duh a făcut pe pescari, Apostoli ce au lu¬minat şi ei pe toată lumea.
Momentul când s-a pogorât Duhul Sfânt peste ucenicii Domnului a fost acela, să arate că Treimea este Dumnezeu, o fire în trei feţe. Pentru dragostea Tatălui, desăvârşirea Fiului şi darul Duhului Sfânt suntem noi neam ales, seminţie împărătească, preoţie sfântă, turmă aleasă şi dobândită cu prea scump Sângele Lui, a cărui turmă este Hristos, Păstorul cel Bun. Aşadar, de vreme ce noi sun¬tem neam ales al lui Dumnezeu, este şi Dumnezeu cu noi! Şi când este, iubite frate creştine, Dumnezeu cu tine, atunci nimenea nu poate să-ţi strice ceva, căci te iubeşte Dumne¬zeu şi pe care îl iubeşte Dumnezeu îl şi ceartă, dar îl şi cercetează.
Iar de n-ai pe Dumnezeu, nimic nu ai, bine nu poţi să faci niciodată. Dumnezeu este viaţa cea de veci. De n-ai pe Dumnezeu, nici viaţa cea de veci nu o ai, şi îţi caută să flămânzeşti şi să însetoşezi după El în veci. Ce sărăcie grea! Ce răutate netrecută! Că cine ne depărtează pre noi de Dumnezeu? Nimeni altul, iubiţilor, decât numai păcatul. Păcatul scoate Duhul lui Dumne¬zeu afară şi aduce duhul cel necurat şi rămâne bicisnic. Şi atunci vai de el! Rămâne ca un lemn uscat şi sec, gata de ardere în focul cel de veci, acolo unde arde şi nu se sfârşeşte.
Iubiţi fraţi creştini, să ne nevoim să avem şi să-L câştigăm pe Dumnezeu ca oaspete în sufletele noastre! Să mergem pe calea cea bună cu pocăinţă şi să-l gonim pe nepoftitul cel bătrân şi viclean, adică pe diavol, cu spovedania, pe care l-am chemat cu slăbiciunea noastră, de bună voie prin săvârşirea păcatului. Să chemăm pe Dumnezeu ca oaspete prin post, prin sete, cu rugăciuni, cu mersul la biserică, cu sfânta cuminecătură, cu nevoinţă a căuta împărăţia cerurilor. Cu paza poruncilor lui Dum¬nezeu, cu dragoste unul către altul, cu lacrimi, cu suspinuri ca să ne asculte Dumnezeu, să vie cu darul Său să ne curăţească de toată scârnăvia păcatelor şi să ne dăruiască luminarea Duhului celui Preasfânt al Lui, ca să cunoaştem a face cele bune şi plăcute înaintea Lui, ca să fim fii adevăraţi a Sfintei Sale Biserici. Şi cu curată cu¬noştinţă să zicem şi noi aşa: Părinte care eşti fără de început, Fiule cel dimpreună fără de început, Duhule Sfinte carele eşti de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, Treime Preasfântă, necuprinsă, neajunsă, dimpreună şezătoare pe scaun, întru o cinste, întru o slavă, Părinte nenăscute, Fiule şi Cuvinte născute, Duhule Sfinte Carele de la Tatăl purcezi şi în Fiul Te odihneşti, Ţie ne închinăm, pre Tine te slă¬vim, Ţie ne rugăm, luminează mintea şi gândul nostru ca să facem de-a pururea poruncile Tale, ca fiind curaţi să ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Unei Treimi în veci. Amin.

„Nu mă lepăda de la faţa Ta şi duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine”
(Psalm 50, 12)

Iubiţi credincioşi, fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos cel Înviat, puţină întristare şi iarăşi bucurie. Puţină tăcere şi iarăşi cuvânt de laudă. Puţină linişte şi iarăşi glas de bucurie. Iarăşi prăznuire pe pământ, veselie, iară podoabă de sărbătoare, dangăt de clopote, iarăşi bucurie a creştinătăţii. Cât de mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Cât de mare este mila Lui spre noi! Să nu se tânguiască pământul, să nu se întristeze omul, căci multor taine l-a făcut părtaş şi din toate l-a împărtăşit Atotmilostivul Dumnezeu.
„Ieri” S-a înălţat la ceruri Fiul, „azi” S-a pogorât pe pământ Duhul Sfânt. „Ieri” Iisus Hristos, ca un Dumnezeu, S-a suit întru strigare şi în glas de trâmbiţe (Psalm 46, 5), „azi” Preasfântul Duh S-a coborât în chip de limbi de foc ca o suflare de vifor ce vine repede (Fapte 2, 2). „Ieri” Fiul a intrat întru slava Sa, „azi” Duhul Sfânt Şi-a arătat slava. Cât de mare şi sfântă este ziua aceasta! Prăznuire în cer, prăznuire pe pământ, cântare de îngeri, trâmbiţe de arhangheli, mirare de heruvimi, înnoire pe pământ şi mirare în cer. Îngerii văd lucruri minunate, iar trâmbiţele lor sună şi umplu de bucurie şi cerul şi pământul. Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne. Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni.
Cât sunt de mari minunile lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut, iar Duhul porumbel S-a văzut! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte. Fiul petrece cu trupul puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veac. Hristos este făgăduit omului de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci vremea întrupării. Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte taina. Fiul în peşteră Se naşte, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte. Fiul ca prunc în Egipt Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl umbreşte. Fiul în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte. Fiul la propovăduire iese, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). Fiul învaţă adevărul, iar Sfântul Duh îl întăreşte cu minuni. Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se pune, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Matei 27, 52). Piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină. (Arhimandritul Ioanichie Bălan)
Iubiţi credincioşi, dar ce este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este al treilea Ipostas, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi prin El ni se face cunoscut şi nouă, oamenilor. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, care împodobeşte toate cele de sus şi cele de jos. El este pretutindeni şi pe toate le împlineşte.
Duhul Sfânt este Văpaia care aprinde inimile, Lumina care luminează ochii, Dulceaţa care mângâie auzul, Înţelepciunea care umple toată mintea. Duhul sfânt este Puterea care ne întăreşte, Tăria care ne îmbărbătează, Pâinea care ne hrăneşte sufletele, Izvorul care ne adapă. Iar de vreţi să ştiţi şi cum lucrează El în lume, ascultaţi: Duhul Sfânt face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc (Psalm 103, 5). Duhul Sfânt umple de foc arzător pe serafimi şi de ochi mulţi pe heruvimi. El vesteşte taine negrăite arhanghelilor. El a trimis pe Gavriil la Fecioara Maria în Nazaret. El a insuflat pe prooroci, El a dat pocăinţă lui David şi înţelepciune lui Solomon. El vesteşte cele neştiute şi arată pe cele viitoare. Duhul Sfânt face din pescari Apostoli, din păgâni face creştini, din fricoşi alege mucenici, dintre cei slabi pe cuvioşi, din împăraţi face cerşetori şi din cei săraci ridică împăraţi, din capişti ruinate înalţă biserici măreţe, din oameni simpli alege prooroci şi preoţi. Duhul Sfânt zideşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate cele văzute şi cele nevăzute.
Duhul Sfânt sfinţeşte toate, şi cerul şi pământul şi cele de sus şi cele de jos şi cele de dedesubt. El sfinţeşte pe îngeri în cer şi pe preoţi pe pământ. El umple de dar pe arhierei şi Se revarsă prin mâinile lor. El sfinţeşte şi alege pe duhovnici, El sfinţeşte Preacuratele Taine, la Sfânta Liturghie, El sfinţeşte agheasma, untdelemnul, bisericile, casele, icoanele, roadele câmpului, veşmintele, vasele, izvoarele. El umple toate de sfinţenie şi binecuvântare.
Duhul Sfânt curăţeşte şi vindecă toate. El leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. El curăţeşte inimile de patimi, trupurile le vindecă de boli, văzduhul, pământul şi casele le izbăveşte de diavoli, mintea o fereşte de uitare, conştiinţa de împietrire. El vindecă boli nevindecate, El alină dureri nepotolite, suspinuri neştiute, răni greu de vindecat. El arde toată întinăciunea.
Iubiţilor, Duhul Sfânt împodobeşte toate. Şi ochii cu lacrimi, şi trupul cu frumuseţe, şi inimile cu frică de Dumnezeu, şi mintea cu înţelepciune, şi conştiinţa cu remuşcare, şi sufletul cu dor de rai. El împodobeşte cerul cu îngeri, universul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu verdeaţă, munţii cu izvoare, natura întreagă cu flori, cu grâu, cu nenumărate feluri de vietăţi.
Duhul Sfânt păzeşte toate. Şi popoarele de războaie. Şi oamenii de ură şi de tot felul de păcate. El păzeşte casele de dezbinare, trupurile de boli, sufletele de diavoli. Peste tot rânduieşte îngeri păzitori.
Duhul Sfânt dă celor mari milă, celor mici supunere, celor bolnavi răbdare. El dă mamelor dragoste spre copii şi copiilor iubire de părinţi. El dă creştinilor ascultare de Biserică. El dă bărbăţie mucenicilor, bucurie cuvioşilor, nădejde celor din ispite. El dă lacrimi ochilor, blândeţe inimilor, pricepere minţii, gingăşie sufletului, tărie trupului. Duhul sfânt naşte, creşte, luminează, udă, spală, înţelepţeşte şi păzeşte. El acoperă ce este bun, arde ce este rău, taie ce este putred, mângâie inimi zdruncinate, adună suflete risipite. Toate le face, toate le creşte, toate le desăvârşeşte Duhul Sfânt.
Iubiţi fraţi şi surori, Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.
Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi, mai ales, ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.
Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul - comoara cea mai de preţ - să nu i se fure de vrăjmaşi.
Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său. Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte, deci, în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.
Fraţilor, să nu întristăm Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul Sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26), ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.
Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin.

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul nostru Iisus Hristos Cel Înviat şi Înălţat, alături de praznicul Dumnezeiesc al Înălţării, o zi luminoasă şi plină de bucurie o mărturiseşte şi sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei au purtat şi poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi în această zi, de 21 mai, sărbătoresc.
Iubiţilor, Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident, el corespunde realităţii, precum vom vedea. Pentru tot ce-a făcut Sfântul Împărat Constantin lumii creştine, faptele sale pot fi socotite ca fiind cea mai mare operă din toate timpurile. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de Imperiul Bizantin. Acest imperiu a fost un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Ce stat de astăzi mai are idealurile pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state au idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Astfel, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cucerirea altor teritorii). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, încreştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat care a avut un astfel de scop, pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Să deschidem puţin istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos (se presupune că Lycurgos ar fi trăit în secolele IX - VIII î.Hr. în Sparta, fiind un legendar legislator)? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul Bizantin, fenomen unic, a ţinut 1.100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare. Sfântul Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin. Pe acest nou element, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său Sfântul Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în aceasta constă marea lui contribuţie, marea lui operă.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Sfântul şi marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există - subliniez asta - o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală, ci este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1.100 de ani. Şi apoi? O mare nenorocire s-a abătut asupra lui! Pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul (Constantin I, 324-337), pe numele său Constantin al XI-lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul Bizantin.
A murit? Dar de fapt nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului Bizantin trăieşte în inimile tuturor creştinilor. Şi ţin să cred că ceea ce a făurit acest mare Împărat creştin, trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Eu cred, şi în ciuda păcătoşeniei mele spun, nu neamul acesta, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios - o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele unui sfânt: „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Şi vor crede aceasta şi o vor striga, şi se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în Biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă noi creştinii, ca urmaşi ai Marelui Constantin, insuflaţi de idealurile lui, vom avea ca emblemă a noastră: „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Prin „En touto nika” vom merge înainte. Prin semnul Crucii lui Hristos vom învinge şi vom merge pe calea mântuirii. Şi cu toate piedicile, sunt sigur că neamul acesta, cu măreţe idealuri, va trăi în Hristos Iisus, şi-L va mărturisi pe Cel Înviat şi Cel Înălţat la Cer pentru a noastră mântuire, pe Care, voi, fraţi creştini din lumea întreagă, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

Observ că în mediul ortodox (românesc) s-a împământenit salutul „Hristos s-a înălţat” care nu are de a face cu nimic cu evenimentul în sine şi nici cu tradiţia celorlalte biserici ortodoxe locale (ex. Grecia, Rusia, Ucraina, Bulgaria, Serbia etc.). Acest salut este folosit fie din neştiinţă, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Tradiţia timpurie a Bisericii.
Această imitare a salutului pascal „Hristos a înviat!” nu are nicio însemnătate dogmatică, liturgică şi nici chiar istorică (se pare că acest salut nu ar fi mai vechi de secolul al XVIII-lea). Salutul în forma aceasta îl regăsim doar la noi (şi la basarabeni), nu şi la ceilalţi.
Învierea Domnului este actul fundamental al mântuirii noastre, fiind „singurul lucru nou sub soare”, iar fără această credinţă în înviere, creştinismul, şi în special Ortodoxia, ar fi doar o aflare în treabă a umanităţii. Când zicem „Hristos a înviat”, confirmăm spusele Sfântului Apostol Pavel, care ne explică faptul că Învierea este biruinţa finală şi totală asupra morţii: „Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 9). „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (1 Corinteni 15, 55).
Pe de altă parte, noi salutăm cu „Hristos a înviat” ca o mărturisire continuă şi perpetuă prin Sfânta Tradiţie a evenimentului central, care a marcat istoria. Evenimentul Învierii în sine nu a avut martori, ba chiar a fost contestat de unii apropiaţi ai Mântuitorului (vezi Toma). De aceea, prin acest salut, fiecare creştin (cel puţin la nivel declarativ), cât şi prin răspunsul la acest salut („Adevărat a înviat”), îşi exprimă, nu numai credinţa, dar mai ales certitudinea în adevărul istoric al Învierii Domnului. Pe de altă parte, evenimentul Înălţării (secundar în raport cu Învierea) a avut martori, el nu a fost contestat şi, prin consecinţă, nici nu este necesar în a fi mărturisit.
Dacă ar fi să mergem pe acelaşi principiu, atunci şi la Crăciun/Bunavestire ar trebui să salutăm cu salutul „Hristos s-a născut/întrupat”, la Bobotează cu „Hristos s-a botezat” etc., ceea ce nu se întâmplă în mod practic. Toate aceste evenimente au avut martori, pe când cel al Învierii, nu.

Iubiţi fraţi şi surori, anul acesta pe 21 mai, Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena. Însă, mai întâi am să mă opresc la Praznicul Înălţării Mântuitorului nostru.
Iubiţilor, Hristos S-a înălţat de-a dreapta Tatălui, cu umanitatea Sa înviată, plină de slavă dumnezeiască, pentru „ca să trimită lumii pe Mângâietorul” - Duhul Adevărului. Şi pentru ca să nu avem impresia că înălţarea Lui e aparentă, slujba praznicului ne vorbeşte despre uimirea plină de cutremurare a Puterilor cereşti văzându-L pe Domnul, Cel plin de slavă, înălţându-Se cu trupul mai presus de ceruri. Domnul S-a înălţat de pe Muntele Măslinilor, la 40 de zile după învierea Sa din morţi, sub privirile Ucenicilor Săi, iar locul de pe care S-a înălţat e cinstit cu evlavie până astăzi. De aceea, înălţarea Lui la ceruri întru slavă arată ce drum trebuie să avem şi noi: spre Împărăţia lui Dumnezeu. Dar şi cum trebuie să fim noi: oameni ai evlaviei, plini de slava lui Dumnezeu şi de toate virtuţile sfinţeniei. Pentru că adevărata înălţare a omului e cea duhovnicească, cea prin sfinţenie şi nu prin adulare de sine. Căci Dumnezeu e Cel care ne înalţă pe noi la înţelegeri şi vederi dumnezeieşti, şi la curăţirea de patimi, şi la o viaţă veşnică împreună cu El. Pentru că viaţa cu Dumnezeu în Biserică şi dimpreună cu semenii noştri ne pregăteşte pentru comuniunea veşnică cu El şi cu Sfinţii Săi. Iar comuniunea veşnică cu Dumnezeu e descrisă de o cântare a zilei ca „bucurie nemărginită”. Pentru că Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii Apostoli, la Înălţarea Lui la cer, au fost umpluţi de El cu bucurie dumnezeiască negrăită. De ce? Pentru că în adâncul lor ei au crezut în Domnul şi s-au închinat Lui, aşteptând împlinirea făgăduinţei Sale. Adică pogorârea harului Duhului Sfânt în ei, prin care toţi membrii Bisericii să simtă lucrarea Prea Sfintei Treimi, cum îi curăţeşte şi îi luminează şi îi îndumnezeieşte în mod prea frumos.
Însă Domnul S-a înălţat cu trupul în Treime, cu trupul primit din Prea Curata Sa Maică, de unde, după dumnezeirea Lui, El nu S-a despărţit nicio clipă de Tatăl şi de Duhul Sfânt. S-a înălţat la Tatăl şi la Duhul Sfânt, pentru ca să spună celor ce Îl iubesc pe El: „Eu sunt cu voi şi nimeni împotriva voastră!”. Pentru că El este cu noi în mod duhovnicesc, e în noi şi cu noi, întărindu-ne în toate bucuriile şi durerile noastre. Ne întăreşte şi ne luminează duhovniceşte. Dar ne întăreşte pe măsură ce noi ne smerim sufletele şi trupurile noastre şi dorim ca să se facă voia Lui în noi. Şi El ne luminează pe măsură ce noi ne simţim neştiutori şi neluminaţi fără luminarea Lui.
Iubiţii fraţi şi surori, Domnul intră în viaţa noastră numai dacă noi Îl căutăm cu dragoste şi cu credinţă, numai dacă noi Îi dăm voie să ne ajute şi să ne înfrumuseţeze dumnezeieşte. Şi a ne înfrumuseţa dumnezeieşte înseamnă a ne curăţi de tot păcatul, de toată neştiinţa, de toată obişnuinţa păcătoasă, de toată răutatea. Când spunem că ne simţim înălţaţi sufleteşte sau bucuraţi haric nu facem altceva decât să exprimăm adevărul că harul lui Dumnezeu e adevărata noastră elevaţie. Când nu vrem să fim luminaţi de Dumnezeu, atunci ne întunecă demonii cu păcate, cu perversiuni şi cu obiceiuri rele. Împotmolirea într-un viciu înseamnă o continuă afundare în mizerie morală. Însă ieşirea noastră din patimi şi sporirea în virtuţi dumnezeieşti înseamnă o continuă luminare şi înălţare duhovnicească a persoanei noastre. Adică nu lucrăm cu metafore aici, ci cu realităţi interioare! Când nu mai minţim, când nu mai desfrânăm, când nu mai furăm, când ieşim din diverse erezii şi gânduri şi obiceiuri proaste… se produc schimbări duhovniceşti profunde şi pline de har în adâncul nostru. Noi suntem mereu alţii dacă ne lăsăm schimbaţi prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Noi suntem mereu alţii dacă ne lăsăm conduşi de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele nostru. Pentru că Dumnezeu ne învaţă, pas cu pas, ce trebuie să facem cu noi şi cu cei de lângă noi. Şi astfel nu ne mai manifestăm fixist, după anumite reguli prestabilite, ci ne lăsăm conduşi de luminarea lui Dumnezeu, care depăşeşte mereu dorinţa noastră de a face binele. Deoarece El doreşte mereu să facem un bine şi mai mare şi mai profund şi mai complex.
Troparul praznicului ne spune că Domnul i-a încredinţat pe Sfinţii Apostoli, prin binecuvântarea Sa, că El este Fiul lui Dumnezeu, Izbăvitorul lumii. Înălţarea Lui a fost o încredinţare şi mai puternică a dumnezeirii Lui. Şi prin aceasta, Cel care S-a întrupat în mod tainic şi S-a făcut om, i-a încredinţat şi ne încredinţează şi pe noi, că S-a înălţat la ceruri ca un atotputernic, pentru că în mâna Lui stau toate ale noastre. Pentru că S-a înălţat Cel care a plecat cerurile şi S-a făcut om. S-a înălţat Cel smerit, S-a înălţat Cel înviat, S-a înălţat Cel care nu ne-a părăsit, S-a înălţat Cel care ne iubeşte cu iubire inexprimabilă. Şi de aceea, înălţarea e dumnezeiască, e plină de sfinţenie, e duhovnicească, pentru că numai cei curaţi cu sufletul şi cu trupul lor sunt atraşi spre ceruri. Păcatul ne atrage spre pământ, pe când sfinţenia ne transfigurează umanitatea. Iar dacă trăim în sfinţenia Lui, dacă ne bucurăm împreună cu El în toată ziua şi în tot ceasul, atunci ştim cine e bucuria şi înălţarea noastră.
Aşadar, iubiţii mei fraţi şi surori, prăznuind Înălţarea Lui, prăznuim şi înălţarea noastră dimpreună cu El! Pentru că înălţarea noastră din păcat la slava Lui o facem prin puterea Sa şi prin El noi ne bucurăm pururea. De aceea, câţi suntem cu Domnul, ne bucurăm dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, ne bucurăm veşnic, pentru că bucuria comuniunii cu Dumnezeul nostru cel în Treime nu are sfârşit. Nu se termină totul odată cu moartea noastră! Nu moartea ne defineşte, ci viaţa cu El! Iar viaţa cu Domnul e o smerită şi bucuroasă şi continuă înviere spre viaţa veşnică. Nu suntem orfani! Nu suntem singuri! Nu suntem ai nimănui! Noi suntem ai lui Dumnezeu şi aici, pe pământ, suntem în trecere, într-o prea rapidă trecere, pentru ca să ne odihnim pururea întru El. De aceea, să ne trăim zilele vieţii noastre cu demnitate şi cu bucurie dumnezeiască, mulţumind în toate Prea Sfintei Treimi pentru cele pe care le trăim şi le înţelegem! Pentru că El, Făcătorul şi Mântuitorul nostru, ne va judeca pe toţi după faptele noastre, cu milă şi cu iubire de oameni. Amin.

Oraşul Întorsura-Buzăului este aşezat în partea sudică a judeţului Covasna, la graniţa cu judeţele Braşov (6 km) şi Buzău (20 km), pe drumul naţional 10, care leagă cele două mari reşedinţe, Braşovul şi Buzăul. Accesul în Depresiunea Întorsurii Buzăului se poate face, însă, şi pe calea feroviară, pe linia secundară Braşov - Întorsura-Buzăului, linie pe parcursul căreia călătorii trec prin cel mai lung tunel din România, cu o lungime de 4.369 de metri. Pasul Predeluş, ce se urcă dinspre municipiul Braşov spre Întorsura-Buzăului, imediat după ce se lasă în urmă comuna Teliu (judeţul Braşov), este atestat documentar, din toamna anului 1476, de o scrisoare a lui Vlad Ţepeş către Judele Braşovului, în care dădea de ştire că: „Cu voia lui Dumnezeu mi s-a închinat toată Ţara Românească şi toţi boierii; şi v-a slobozit Dumnezeu pretutindeni drumurile şi pe la Rucăr, şi pe la Prahova, şi pe Teleajen şi Buzău. Deci umblaţi acum slobozi pe unde vă place şi hrăniţi-vă şi Dumnezeu să vă bucure!”. Situat, cum am arătat, în depresiunea ce îi poartă numele, oraşul Întorsura-Buzăului, cu o populaţie de aproximativ 10.000 de locuitori, creează impresia unei cetăţi medievale. La Nord se află Clăbucetele Întorsurii (1.000-1.200 m), acoperit cu păduri de foioase şi conifere, dar şi cu pajişti de o cromatică deosebită, la Est oraşul este străjuit de Munţii Buzăului având la sudul lor Masivul Siriu (Vârful Siriu - 1.657 m, Vârful Malaia 1.662 m), la Vest se înalţă culmile domoale ale Munţilor Tătarul Mare şi Tătarul Mic, iar la Sud domnesc culmile semeţe şi abrupte ale Masivului Ciucaş (Vârful Ciucaş - 1.954 m).

- Domnule primar Leca Băncilă, la ultima noastră vizită în oraşul în fruntea căruia vă aflaţi ca primul său gospodar, am promis că vom reveni în curând pentru o nouă convorbire, deoarece atunci ne-am axat în special pe formaţia dumneavoastră profesională, cea de dascăl, şi ca atare, ne-aţi împărtăşit mai multe din experienţa pe care o aveţi în domeniul educaţional. De aceea, astăzi doresc să ne îndreptăm atenţia către oraşul Întorsura-Buzăului, să facem vorbire despre realizările dumneavoastră de când sunteţi primar aici şi despre problemele pe care le întâmpinaţi, în aşa fel încât cititorii noştri din toate zările Ardealului şi din toată România să îşi poată face o părere cu privire la această urbe, pe care, poate, în viitorul nu foarte îndepărtat o vor şi vizita.
- De acord cu dumneavoastră, căci avem uşile deschise pentru toată lumea; noi chiar ne dorim să ne viziteze „ţara”, să vină cât mai mulţi turişti în zona noastră.
- Atunci să începem. Aşadar, cum stă oraşul Întorsura-Buzăului din punctul de vedere al vieţii economice?
- Din păcate trebuie să spun, oraşul nostru, zona noastră în întregul ei (incluzând aici şi comunele Sita-Buzăului, Barcani şi chiar Vama-Buzăului, care aparţine de judeţul Braşov), a cunoscut o adevărată decădere economică, pentru că ceea ce fusese realizarea ultimelor patru decenii, s-a distrus acum în mai puţin de 20 de ani. Industria, de la aproape 15.000 de locuri de muncă, a coborât sub 2.000 la nivelul întregii zone. De aici începând, au apărut tot felul de implicaţii, în special sociale, familiale, pe toate planurile. Astăzi viaţa economică este palidă. Chiar şi industria prelucrătoare de lemn se situează permanent în decădere. Pentru că, trebuie să vă spun, alături de cadrul natural, lemnul încă mai este principala bogăţie a zonei noastre. Celelalte industrii sunt doar conexe. Aşa încât, cadrul natural este cel pe care îl văd ca fiind posibilitatea ieşirii noastre din acest marasm social. Industria turismului este cea de la care avem acum speranţă, deoarece, pe lângă faptul că ar veni cu o imagine totală a resurselor şi a potenţialului local, are şi avantajul că această localitate, Întorsura-Buzăului, este situată la 50 km atât faţă de municipiul Braşov, mare urbe turistică a Ţării Bârsei, a României, cât şi faţă de reşedinţa judeţului nostru, Sfântu-Gheorghe. În plus, oraşul Întorsura-Buzăului este şi accesibil din patru direcţii distincte.

„Întorsura-Buzăului se chinuie din 1968 să-şi dea o înfăţişare urbană”

- Bun, dar pentru aceasta trebuie să aveţi o infrastructură cel puţin acceptabilă, ori exceptând DN 10, care este modernizat, nu ştiu dacă staţi chiar atât de bine la acest capitol. În plus, mai aveţi problema cu instituţiile publice care îşi desfăşoară activitatea aici, multe dintre ele deservind întreaga zonă dar neoferind condiţii normale epocii pe care o traversăm.
- Aşa este. Întorsura-Buzăului se chinuie încă din 1968, anul când a fost declarat oraş, să-şi dea o înfăţişare urbană, iar în ciuda eforturilor depuse în toată această perioadă, rezultatele au fost modeste. Abia în ultimii ani s-a cristalizat şi a început să se implementeze un program de dezvoltare coerent, cu finalităţi precise, care este gândit să rezolve, într-o perioadă de 10-15 ani, toate problemele legate de infrastructură şi să asigure cetăţenilor gama serviciilor publice de tip urban. Oraşul Întorsura-Buzăului este, totuşi, un centru de interes zonal în jurul căruia gravitează cea mai mare parte a comunităţii româneşti din judeţul Covasna. Este locul unde se găsesc situate toate instituţiile publice care deservesc această comunitate de peste 25.000 de locuitori din patru unităţi administrativ-teritoriale. Calitatea serviciilor oferite şi posibilitatea accesării lor sunt grevate de minusuri ce ţin de faptul că unele dintre aceste instituţii îşi desfăşoară activitatea în condiţii improprii şi de lipsa unei infrastructuri de tip conectiv, care ar trebui să faciliteze legătura cu centrul. Aşadar, oraşul nu dispune de elemente de bază ale infrastructurii de tip urban. Astăzi, când România se modernizează rapid şi profund, Întorsura-Buzăului continuă să fie cel mai înapoiat oraş din judeţul Covasna. Practic, oraşul nostru nu reuşeşte să ofere cetăţenilor din zonă condiţii de viaţă similare cu cele ale celorlalţi locuitori ai judeţului. Desigur că acest lucru se întâmplă şi din cauze având fundamente istorice, culturale, etnice până la urmă, dar mai este şi un context zonal decizional nefavorabil comunităţilor noastre. În aceste condiţii, oraşul nu este apt să susţină strategia de dezvoltare economică viitoare. Cum am arătat şi mai sus, zona Buzaielor a cunoscut, în ultimii 25 de ani, un accentuat proces de dezindustrializare cu grele consecinţe economice şi sociale. Acum, comunităţile din zonă caută să-şi construiască un viitor economic pornind de la singura resursă naturală certă pe care o au - cadrul natural deosebit, apt să atragă investiţii într-o industrie a turismului. Reuşita unui asemenea demers depinde de capacitatea oraşului Întorsura-Buzăului de a juca rolul de promotor într-un efort colectiv de dezvoltare. Ori starea actuală nu-i permite să-şi asume acest rol deoarece este unul dintre oraşele mici ale României, cu funcţii urbane insuficient dezvoltate. Pentru atragerea investitorilor şi agenţilor economici sunt necesare investiţii în infrastructura de bază, pentru populaţia din oraş şi zonele rurale înconjurătoare.
- Aveţi dreptate. Şi, pentru că am ajuns în acest punct, nu pot să nu vă amintesc faptul că aveţi în oraş câteva investiţii începute cu mult timp în urmă şi nefinalizate nici până astăzi.
- Aşa este, iar aceasta s-a întâmplat, cum altfel, decât din lipsă de fonduri. Avem Casa de Cultură Orăşenească, începută în anul 1992. După ce a fost realizată în proporţie de 50 la sută, cu o imensă sumă la acea vreme, în 1998 investiţia s-a sistat, acum aflându-se într-o avansată stare de degradare. Iar dacă nu se va interveni urgent, în câţiva ani ea va costa alţi bani, pentru că va trebui demolată! Apoi, mai este Grădiniţa cu program prelungit „Prichindel”, realizată în proporţie de 65 la sută între anii 2007-2011, de atunci lucrările fiind sistate din lipsă de fonduri. La fel, în aceeaşi situaţie se află Şcoala Generală din satul aparţinător Brădet, „Învăţător Gheorghe Zaharia”, realizată în proporţie de 67 la sută, între anii 2007-2010.
- Domnule primar, la acest capitol, al infrastructurii, acum pentru ce anume aţi avea nevoie de fonduri urgent, fie că vorbim de lucrările mai vechi sau mai noi?
- După finalizarea implementării proiectelor de apă şi canal, Programul de dezvoltare locală al oraşului Întorsura-Buzăului a intrat în faza proiectelor de suprafaţă, infrastructură de transport, construirea de instituţii publice, cu o prioritate a celor care rezolvă probleme mari sau fac o deschidere spre educaţie. Din acest motiv, de curând am solicitat sprijinul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice pentru câteva proiecte: Proiectul „Reabilitare şi modernizare străzi de interes local în oraşul Întorsura-Buzăului” (10 străzi cu o lungime de 13.598 m; valoare 19,9 milioane lei), Proiectul „Pod din beton armat peste râul Buzău, zona Camping” (valoare investiţie 2,12 milioane lei), Proiectul „Grădiniţa cu program prelungit Prichindel” (valoare investiţie 1,9 milioane lei, finalizarea mai necesită 818 mii lei) şi Proiectul „Reabilitare şi modernizare Şcoala Generală Învăţător Gheorghe Zaharia” (valoare investiţie 725 mii lei, finalizarea mai necesită 246 mii lei).

Dezvoltarea turismului, prioritate în oraşul de la poalele Ciucaşului

- Acum că am aflat faptul că treaba nu e „pe roze”, cum se zice, cu infrastructura, şi că la acest capitol mai este destul de lucru, spuneţi-mi totuşi, revenind la turism, cum vedeţi dumneavoastră, mai exact, atragerea turiştilor în zonă? Adică exceptând pentru o clipă infrastructura rutieră şi cea instituţională, trebuie să ne gândim că mai aveţi nevoie şi de alte condiţii, în secolul 21, pentru cei pe care doriţi să-i atrageţi către aceste minunăţii oferite de cadrul natural.
- Sigur că pe lângă problemele de infrastructură, de comunicaţie, mai sunt necesare multe alte lucruri. Este firesc. O zonă trebuie să ofere mai mult decât un cadru natural, trebuie să ofere şi alte posibilităţi de petrecere a timpului, de agrement, pentru că în ziua de astăzi nimeni nu mai vine numai ca să mănânce bine. Ori, din această perspectivă, trebuie gândit un plan nu numai pentru turistul modest, ci şi pentru cel pretenţios, care doreşte pensiuni moderne, pârtii de schi, terenuri de sport, săli de jocuri pentru petrecerea timpului liber, centre de hipism şi multe, multe alte asemenea. Spre exemplu, noi deja avem în zonă pensiuni cu pretenţii, ceea ce nu este deloc de neglijat. Vreau, însă, să vă fac vorbire despre Proiectul Primăriei Întorsura-Buzăului de dezvoltare a turismului, care se derulează în trei etape. Într-o primă etapă, ce a costat aproape 300.000 euro, am promovat zona, scoţând în evidenţă resursele uriaşe pe care le are din perspectiva unei valorificări turistice. În etapa a doua, vom aşeza cele peste 20 de pensiuni deja existente într-o asociaţie, într-un consorţiu, pentru ca să fie integrate într-o strategie, să fie promovate într-un centru naţional de promovare. Cu alte cuvinte, trebuie să le introducem în piaţa activităţii de turism, pentru ca lumea să ne ştie atât în Bucureşti, cât şi oriunde în Ţară. Iar în etapa a treia, va trebui să ne punem în valoare resursele, pentru că avem condiţii atât pentru sporturile de iarnă, cât şi pentru petrecerea timpului în aer liber ori chiar pentru vânătoare. După ce vom duce acest proiect la bun sfârşit, vom avea posibilităţi de construire pentru cei care au bani şi doresc să investească într-o zonă liniştită.
- Domnule Leca Băncilă, exceptând proiectele cele mari care trebuie cumva finalizate, unele şi în vederea atragerii turiştilor, despre care am făcut deja vorbire, spuneţi-mi dacă derulaţi alte investiţii, poate mai mici, dar care au ca ţintă, să zicem, în primul rând populaţia micuţului orăşel?
- Aşa sigur că investiţii sunt multe: reabilităm şi modernizăm căminele culturale, construim un centru social pentru bătrâni, construim un cimitir public, reabilităm şi extindem un atelier-şcoală pentru Liceul Tehnologic „Nicolae Bălcescu”, finalizăm un proiect cu apă şi canal la Brădet, construim o grădiniţă pentru zona Aviatorului, cu populaţie rromă, introducem apa potabilă în acest cartier ş.a..
- Vă întrerup o secundă. Sunt mulţi ţigani la Întorsura-Buzăului?
- Peste 800 de suflete. Şi au nevoie urgentă de sursa de apă, de o apă calitativ bună. De ce spun asta? Pentru că avem experienţa neplăcută de anul trecut, când am avut printre ei zeci de bolnavi de hepatită.
- Chiar dacă am simţit îngândurarea dumneavoastră atunci când vorbeaţi despre lipsa infrastructurii şi lipsa dezvoltării la Întorsura-Buzăului la scara pe care o doriţi, trebuie să spun că, până la urmă, iată, se face câte ceva…
- Ideea de urbanizare este veche la Întorsura-Buzăului, pentru că localitatea aceasta a fost un sat plecat în drumul spre a ajunge oraş, numai că ceea ce subliniam eu este că se chinuie de 50 de ani să capete această formă urbană bine conturată. De-a lungul timpului au lipsit şi resursele, dar şi contextul zonal ne-a fost nefavorabil. Ceilalţi şi-au rezolvat problema drumurilor nu numai la nivel de oraşe, ci şi la nivel de comune, ori acest lucru nu s-a întâmplat şi la Întorsura-Buzăului. Nici politic n-am fost sprijiniţi, pentru că totdeauna primarul s-a aflat în opoziţie cu puterea de la Bucureşti, iar când, în sfârşit, primarul era cu puterea, tot în opoziţie era de fapt. Aşa se întâmplă şi astăzi. Dar reţineţi ce vă spun, încă odată: dezvoltarea acestei zone româneşti depinde de capacitatea oraşului de a genera viitorul economic, el poate să aducă, nu numai pentru sine, ideea de progres pe mai multe planuri. N-o să putem vorbi nici de dezvoltarea oraşului fără zonă, dar nici a zonei fără oraş. E o chestie integrată, care trebuie să rezolve de-o manieră unitară problematica dezvoltării.

„Comunitatea românească din judeţul Covasna nu are lideri adevăraţi, de anvergură”

- Domnule Leca Băncilă, am simţit că aţi atins, foarte puţin şi elegant - căci rafinamentul caracterizează, nu-i aşa?, orice intelectual rasat -, subiectul politică. Iată că ne aflăm deja în primăvara lui 2015. Se apropie cu paşi repezi un nou an electoral. Ce credeţi că ar trebui să se întâmple bun pentru populaţia românească din judeţul Covasna, în anul care vine? Pentru că, să fim sinceri, nici partidul din care dumneavoastră faceţi parte, PSD, şi nici celelalte, nu ne-au dovedit că sunt capabile să îi reprezinte pe românii din această parte neliniştită de Ţară, cu demnitate, cu dragoste faţă de glia străbună şi cu un sentiment patriotic pus mai presus de orice interes personal ori de grup!
- Marea problemă a comunităţii româneşti din judeţul Covasna o reprezintă absenţa liderilor adevăraţi, de anvergură, responsabili şi apţi să gândească prezentul la timpul viitor. Toţi care s-au perindat ca reprezentanţi ai noştri, au mimat statutul de lideri, ca atare şi rezultatele au fost pe măsură. Şi-au făcut loc în spatele lor tot felul de interese, de persoane mai mult sau mai puţin realizate, dar a lipsit viziunea care să genereze pentru comunitatea românească progrese, respect, demnitate. Ca atare, în cei 25 de ani de după Revoluţie, ne-am chinuit ca şi indivizi, ca şi comunitate. Mare lucru n-am realizat în niciun plan, nici în zona Buzaielor, nici în zona oraşului Covasna, nici în municipiul Sfântu-Gheorghe. Am cârpit de colo-colo, dar ideea de a oferi o şansă pe viitor acestei comunităţi n-au reuşit s-o genereze liderii noştri. Poate există, totuşi, o excepţie - Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan, cel care a reuşit să adune comunitatea sub stindardul Bisericii, ceea ce nu este lucru puţin. În rest, nimic.
- Analiza pe care aţi făcut-o este pertinentă, în stilul adevărat cu care ne-aţi obişnuit. Spuneţi-ne, totuşi, cum vă întrebam şi anterior, ce anume ar trebui să se întâmple ca această situaţie să se schimbe de-aci înainte?
- Ar trebui să scoatem un număr de cinci, şase lideri autentici, apţi să ducă această luptă a noastră, a românilor covăsneni, permanent persiflaţi şi umiliţi de confraţii noştri maghiari, în speţă de liderii lor, care au destinele judeţului în mâini de 25 de ani şi conduc în forţă şi absolut discreţionar destinele noastre, ale tuturor. Trebuie ca, odată pentru totdeauna, să înţeleagă şi Bucureştii că, deşi noi nu reprezentăm o forţă prin număr, reprezentăm un principiu care e nevoie să fie ajutat să nu dispară în această zonă transilvană. Asta în primul rând. Iar în al doilea, va trebui să punem cu toţii mână de la mână, cum se spune, să construim o societate civilă mai eficientă, aptă să influenţeze de o manieră pozitivă inclusiv viaţa politică. Societatea noastră civilă s-a cantonat în comunicate, mai mult sau mai puţin tăioase, dar prezenţa ei este, aşa, mai mult de respect, în niciun caz pe măsura nevoilor. Şi ar mai fi ceva. Având în vedere că majoritatea românilor din judeţul Covasna sunt cantonaţi în zona Buzaielor, mi se pare o chestiune de minim bun-simţ să mai promovăm lideri şi din aceste localităţi. Pentru că nimeni n-a promovat niciodată un lider din zona Buzaielor, ceea ce mi se pare inadmisibil, o chestiune de totală desconsiderare faţă de noi a celor de la „judeţ”. Nu pot să nu observ că de fiecare dată sunt promovaţi fie cei de la Sfântu-Gheorghe, fie cei de la Covasna, fie şi unii şi alţii, dar în niciun caz cei din Buzaie.
- Aici aveţi dreptate. Nu îmi aduc aminte ca judeţul Covasna să fi avut vreodată, în ultimii 25 de ani, un prefect ori un deputat din Buzaiele Ardelene, în schimb de fiecare dată majoritatea voturilor au venit şi continuă să vină de aici. Nu trebuie să se işte din acest motiv neînţelegeri între românii din zonele judeţul, însă, într-adevăr, nu se poate ca acest lucru să rămână un obicei şi pe mai departe, căci oameni valoroşi, ca şi la Sfântu-Gheorghe, ca şi la Covasna, sunt cu siguranţă şi la Întorsura-Buzăului şi în comunele din vecinătate.
- Vom fi obligaţi să-i convingem pe românii din celelalte zone că vrem şi noi respect, că nu se mai poate aşa.
- Domnule primar, dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs, că doar românul s-a născut cu umor: în prezent avem un lider nu din Covasna, ci de la Blaj, navetist de Hărman - Bucureşti şi retur, care ne-a dus cu preşul două campanii electorale la rând. Mai ţineţi minte? Cică „GRAMA HORIA un candidat puternic, pentru românii din Covasna!”…
- Prea mult clientelism de factură politică, prea multă improvizaţie! Şi atunci cum comunitatea asta să-şi genereze viitorul? Dacă nu are lideri formaţi, apţi, cu prestaţie publică, nu are viitor. A sosit, însă, timpul să vorbim despre dreptate pentru Buzaie. Şi vine ea… schimbarea, mai e puţin.

Potrivit statutului său, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) este persoană juridică de drept privat, fără scop patrimonial, independentă, nesubordonată politic, care are scopul de a asigura coordonarea şi unitatea de acţiune a societăţii civile româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în vederea păstrării şi dezvoltării identităţii naţionale a românilor din cele trei judeţe şi asigurării unei convieţuiri interetnice normale cu ceilalţi locuitori ai acestei zone, în interesul bunăstării generale şi al binelui public, în contextul integrării României în structurile Uniunii Eeuropene.
Printre obiectivele Forumului se află priorităţi, precum:
a) Promovarea şi apărarea prin toate mijloacele legale a identităţii naţionale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti ale românilor din judeţele Covasna şi Harghita, în condiţiile specifice conferite în această zonă de ponderea lor numeric scăzută;
b) Sprijinirea accesului comunităţilor româneşti la resursele derulate prin programele şi proiectele de dezvoltare promovate şi finanţate de autorităţile publice centrale şi locale, precum şi de organizaţiile europene;
c) Stimularea constituirii şi funcţionării unor asociaţii comunitare locale, ca forme legale de autoorganizare a comunităţilor româneşti, care să reprezinte interesele specifice ale acestora în vederea soluţionării problematicii cu care se confruntă;
d) Reprezentarea intereselor comunităţilor româneşti din judeţele Covasna şi Harghita în raporturile cu autorităţile publice locale şi centrale, precum şi cu diferitele organisme internaţionale ş.a..
Pentru a avea un dialog concret şi eficient cu toate comunităţile româneşti din cele trei judeţe şi pentru a exprima public poziţia românilor din această parte de Ţară, în problemele esenţiale care vizează prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti şi buna convieţuire cu cetăţenii români de etnie maghiară şi cu cei de alte etnii, conducerea Forumului a organizat Adunarea reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, în noiembrie 2006, la Izvoru-Mureşului şi, în martie 2010, la Topliţa.
Prin prezentul comunicat facem cunoscut că în vederea folosirii mai eficiente a acestei forme de dialog cu reprezentanţii autorizaţi ai comunităţilor româneşti pe care le reprezintă, Consiliul Director al Forumului a hotărât să organizeze anual, începând cu acest an, la nivelul fiecărui judeţ, o întâlnire a acestor reprezentanţi, iar atunci când evoluţiile din zonă vor impune, se va organiza o adunare a reprezentanţilor românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş.
La aceste întâlniri ale reprezentanţilor comunităţilor româneşti, organizate anual, prin rotaţie, în localităţile româneşti din fiecare judeţ, urmează să participe: PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop, preşedintele executiv al Forumului, şi foştii preşedinţi ai acestuia, actualii şi foştii parlamentari, actualii şi foştii prefecţi români, primarii şi viceprimarii, protopopii ortodocşi, consilieri judeţeni, conducători ai unor instituţii deconcentrate, directorii şi directorii adjuncţi ai şcolilor cu predare în limba română, lideri judeţeni ai principalelor partide politice, conducătorii principalelor asociaţii nonguvernamentale, directorii instituţiilor de cultură (muzeu, teatru, case de cultură) ş.a..
Întâlnirea reprezentanţilor comunităţilor româneşti din judeţul Covasna va avea loc în cadrul Zilelor „Andrei Şaguna”, sâmbătă, 11 iulie, în oraşul Întorsura-Buzăului, iar a celor din judeţele Harghita şi Mureş, în semestrul II al anului 2015.
Marţi, 19 mai a.c., la Sfântu-Gheorghe a avut loc şedinţa Consiliului Director al FCRCHM, cu participarea PS Andrei Moldovan, Episcopul Covasnei şi Harghitei, Nicolae Radocea, subprefectul judeţului Covasna, şi primarii români din judeţ. Cu această ocazie au fost stabilite aspectele punctuale referitoare la organizarea întâlnirii reprezentanţilor comunităţilor româneşti din judeţul Covasna: participanţi, problemele care vor fi supuse dezbaterii, documentele ce vor fi adoptate etc..
Concluziile şi propunerile rezultate în urma dezbaterilor vor fi publicate sub forma unor rezoluţii, documente care vor fi înaintate Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului României.
Biroul de presă
19 mai 2015

Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), luând act de prevederile proiectului de reamenajare a zonei centrale a municipiului Sfântu-Gheorghe, proiect care include înălţarea unei coline de cinci metri înălţime, 13 lăţime şi 33 lungime amplasată în vecinătatea Prefecturii şi a Consiliului Judeţean Covasna, obiectiv care, în viziunea celor care l-au comandat şi proiectat ar reprezenta, chipurile, „trupul pietrificat al balaurului răpus de Sfântu-Gheorghe, ocrotitorul oraşului”, consideră că, de fapt, această colină care are înălţimea unei construcţii cu două etaje, nu are alt scop decât acela de a obtura vederea Grupului Statuar „Mihai Viteazul”.
FCRCHM consideră că acest demers, pornit din ură faţă de un mare simbol naţional românesc - folosindu-se în mod diabolic de motive religioase creştine -, este o nouă şi gravă impoliteţe, care dovedeşte, încă o dată, dacă mai era cazul, dorinţa liderilor maghiari de ghetoizare a instituţiilor şi simbolurilor româneşti de pe proiectatul purificat etnic „pământul secuiesc”, demers care face parte dintr-o strategie de ocupare simbolică a spaţiului public din judeţele Covasna şi Harghita exclusiv cu monumente şi simboluri maghiare.
Stau mărturie, în acest sens, acţiunile liderilor maghiari din judeţele Covasna şi Harghita de interzicere în spaţiul public a instituţiilor şi simbolurilor româneşti, din al cărui lung şir menţionăm doar: îngrădirea, din toate părţile, cu blocuri de locuinţe, a Catedralei Ortodoxe din Sfântu-Gheorghe (acţiune realizată în timpul regimului comunist şi finalizată după decembrie 1989); demersurile întreprinse, inclusiv cu violenţă, împotriva înfiinţării şi funcţionării Casei de Copii „Sfântul Iosif” din Odorheiu-Secuiesc, aşezământ construit de Asociaţia umanitară elveţiană „Basel Hilft” şi predat Congregaţiei greco-catolice „Inimi Neprihănite”; campania de manipulare prin mass-media împotriva construirii cazărmii de jandarmi din Sfântu-Gheorghe (pentru obţinerea aprobărilor necesare începerii construcţiei a fost nevoie de modificarea legislaţiei în materie); proiectarea unei săli de squas (un fel de tenis la perete) în faţa Jandarmeriei şi Poliţiei judeţului Covasna, pentru a obtura vizibilitatea acestor edificii importante; refuzul de a aproba documentaţia de ridicare a Bisericii „Buna Vestire” din preajma Inspectoratului Judeţean de Jandarmi Covasna (aprobarea a fost obţinută după intervenţia conducerii Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului); oferirea unor clădiri improprii pentru amenajarea sediului Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu-Gheorghe şi boicotarea înfiinţării acestei instituţii; refuzul de a aproba trecerea clădirii în care a funcţionat Prima Şcoală Românească din Sfântu-Gheorghe, din fondul locativ de stat, în administrarea Ministerului Culturii, respectiv a Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, în scopul amenajării punctului muzeal actual, şi apoi, acordarea unor variante necorespunzătoare de amplasamente pentru construirea locuinţelor în care au fost strămutaţi foştii locatari din clădirea menţionată; menţinerea în paragină, ani de zile, a Pieţei „Mihai Viteazul” din centrul municipiului Sfântu-Gheorghe; tărăgănarea aprobării ridicării monumentului ASTRA, pe locul unde a funcţionat în perioada interbelică sediul Despărţământului Central Judeţean Treiscaune al Asociaţiunii ASTRA, în parcul din faţa blocului în care a funcţionat Sucursala judeţeană a Băncii Naţionale din Sfântu-Gheorghe (aprobarea a fost dată cu anumite condiţii privind mărimea monumentului, după aproape un deceniu, la insistenţele deputatului Petre Străchinaru şi consilierului Ioan Solomon); campania din presa de limbă maghiară împotriva existenţei în Sfântului Gheorghe a statuii Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, campanie coordonată de publicistul Kadar Gyula; organizarea întâlnirii maghiarilor de pretutindeni, originari din judeţul Covasna, din fonduri publice, cu excluderea totală a românilor; schimbarea denumirii a 25 de străzi din municipiu, sub pretextul eliminării denumirilor comuniste, şi înlocuirea lor cu nume maghiare; neacceptarea propunerilor de atribuire a numelor unor personalităţi româneşti unor străzi din municipiul Sfântu-Gheorghe; îndepărtarea drapelului naţional de pe clădirea Casei cu Arcade; refuzul de a denumi liceul din oraşul Covasna Liceul „Korosi Csoma Sandor - Justinian Teculescu” şi Spitalul de Cardiologie „Teculescu - Benedek”; atribuirea de nume exclusiv maghiare unităţilor şcolare mixte; marginalizarea şi umilirea acţiunilor culturale româneşti organizate cu ocazia zilelor localităţilor cu populaţie etnic mixtă etc..
În toate marile oraşe ale lumii, arhitecţii urmăresc proiectarea unor spaţii cu mari deschideri şi largi perspective urbanistice şi nu ridicarea unor „reliefuri artificiale” monstruoase, de fapt bariere simbolice între diferite culturi.
FCRCHM solicită senatorului Marius Obreja şi deputatului Horia Grama, tuturor liderilor politici şi civici români din judeţul Covasna, să facă demersurile necesare la forurile centrale competente pentru stoparea realizării acelei monstruozităţi proiectate pe bani publici în centrul municipiului SfântuGheorghe, care, odată realizat, ar reprezenta o mărturie stânjenitoare pentru generaţiile viitoare.
Facem un apel, totodată, şi cu această ocazie, către liderii politici şi de opinie maghiari să nu se lase antrenaţi în proiecte care duc la segregare interetnică, izvorâte din minţi bolnave de şovinism, ci să caute cele mai luminoase deschideri spre apropiere şi respect al demnităţii celuilalt, aşa cum s-a angajat deja pe acest drum comunitatea europeană de astăzi. Populaţia de rând maghiară din Sfântu-Gheorghe nu trebuie „educată” cu frica faţă de simbolul Mihai Viteazul, care de fapt trebuie să fie o punte de comuniune pe plan istoric; marele domn a condus cu succes împotriva cotropitorilor ţării şi pe secuii care i-au venit în ajutor şi care s-au luptat vitejeşte, iar voievodul i-a răsplătit cu privilegii, în timp ce Bathoreştii maghiari i-au asuprit. A obtura vederea statuii implică, aşadar, şi o obturare ticăloasă a propriei istorii.
Biroul de presă
17 mai 2015

Se discută, în ultima vreme, tot mai mult despre o posibilă reintroducere a serviciului militar obligatoriu. Ca de obicei, în astfel de situaţii, unii sunt pentru, alţii împotrivă. Oricum, din sondajele efectuate, reiese că 58,4 la sută din cetăţenii Ţării sunt pentru reintroducerea serviciului militar obligatorii.
Cineva declara că este categoric împotrivă, fiindcă a făcut armata nu din plăcere, ci pentru că a fost obligat s-o facă. Nu ştiu dacă cei din generaţiile trecute, din vremea când serviciul militar era obligatoriu, au făcut armata - mai ales că stagiul militar era de trei, ba chiar de patru ani, la unele arme! - „din plăcere”. Au făcut-o, fiindcă aşa erau legile atunci. Şi nimeni nu socotea aceasta ca fiind ceva anormal. Din contră, în psihologia colectivă, stagiul militar era ceva absolut normal, ba chiar armata era o chestiune de mândrie, de bărbăţie, de maturitate şi de sănătate. În lumea satului românesc, mai ales, după flăcăul care era scutit de militărie nu se prea uitau fetele.
Da, nu a fost deloc uşor să faci chiar şi doi ani de armată, aşa cum s-a făcut până la abolirea stagiului militar obligatoriu. Ştiu, fiindcă m-am numărat şi eu printre cei care au avut parte de o asemenea experienţă. Am făcut armata la un regiment de artilerie grea. Se zice că artileria este zeiţa războiului. Probabil aşa o fi, fiindcă artileria este, într-adevăr, o armă frumoasă, dar grea. Şi, totuşi, după un an de şcoală de sergenţi, cunoşteam toate secretele ei, iar în calitate de sergent major, cu specialitatea cercetaş de artilerie, puteam conduce focul unei baterii care trăgea asupra ţintelor de la o distanţă de 10-15 kilometri. Cu alte cuvinte, un an de militărie era suficient pentru a fi instruit şi bine pregătit pentru orice armă.
În momentul de faţă, conform prevederilor Legii 395, din 16 decembrie 2006, serviciul militar obligatoriu este suspendat, trecându-se la serviciul militar pe bază de voluntariat. În Legea 446, din 2006, la art. 3, după aliniatul 5, este introdus un nou aliniat: 5/1, cu următorul conţinut: „La declararea mobilizării şi a stării de război, sau a introducerea stării de asediu rezerviştii sunt mobilizaţi/concentraţi potrivit nevoilor instituţiilor cu atribuţii în domeniul apărării şi securităţii naţionale”.
Întrebarea ce se pune este: care rezervişti? Fiindcă termenul de „rezervist”, sau de „rezerviştii”, înseamnă „persoană care, după ce a efectuat stagiul militar, a trecut în rândul cadrelor de rezervă”, ori „militar care face parte din rândul cadrelor de rezervă ale armatei” (DEX). Trebuie, deci, să ne întrebăm: mai are Armata română rezervişti? Cei care ar mai putea avea această calitate, de rezervişti, sunt trecuţi de mult de vârsta în care ar mai putea fi mobilizaţi. Şi-atunci, care vor fi rezerviştii ce vor fi mobilizaţi în caz de război, ori de introducere a stării de asediu? Doar cei care s-au pensionat şi se vor pensiona din rândul foştilor şi actualilor militari profesionişti. Fiindcă generaţiile de după 1989, care nu au făcut nici măcar o oră de armată, nu pot fi socotiţi rezervişti, deoarece habar nu au nici măcar ce înseamnă a sta în poziţia de „drepţi”!, darmite să mai ştie să mânuiască armamentul din dotare, mai ales că acesta este tot mai sofisticat.
Iată pentru ce mă număr şi eu printre cei care susţin necesitatea reintroducerii serviciului militar obligatoriu. Nu neapărat unul de lungă durată, însă o perioadă de cel mult o jumătate de an de armată nu ar strica niciunui tânăr din România. În primul rând, pentru ceea ce spuneam mai sus: folosirea armamentului, priceperea de a şti să folosească orice mijloc de a se apăra şi de a ataca duşmanul în caz de nevoie în orice situaţie etc.. Dar un stagiu de o jumătate de an de armată ar fi folositor tineretului şi în privinţa disciplinei, obişnuinţa de a-şi ordona viaţa, de a face faţă unor greutăţi şi de a şti să le depăşească. Altfel, ce va face Ţara, într-o situaţie deosebită, cu un tineret total nepregătit din acest punct de vedere?
Din întâmplare am auzit pe cineva afirmând că „Ţara nu ar mai fi capabilă, din punct de vedere financiar, să suporte o astfel de cheltuială”. Sigur, nu mai este capabilă - chiar dacă este în joc o problemă de cea mai mare importanţă pentru România şi pentru Poporul Român! - dacă se aruncă cu bani în stânga şi în dreapta, fără niciun folos; dacă se cheltuiesc milioane de euro pentru refacerea unor noi studii de fezabilitate pentru şosele şi autostrăzi, fiindcă cele vechi au depăşit termenul; dacă se fură milioane de euro din banii Ţării, adică ai noştri, de către cei care sunt puşi acolo nu să le fure, ci să le cheltuiască cu grijă, spre folosul Poporului şi al Ţării etc. etc..
Însă, indiferent de această chestiune a putinţei sau a neputinţei financiare, sunt convins că nu se va întâmpla niciodată ca cineva să aibă curajul de a propune, în mod oficial, reintroducerea stagiului militar obligatoriu, pentru toţi tinerii care au împlinit vârsta de 20 de ani. Nu suntem noi plămădiţi dintr-un astfel de aluat, ci din unul care înmoaie repede. Suntem prea ascultători faţă de ceea ce vine dinspre Bruxelles. Iar dacă, totuşi, ni se face şi cu degetul, facem pe noi! Nu cumva să credeţi că sunt un admirator al lui Orban Viktor, însă nu poţi să nu fi de acord cu lecţia de demnitate pe care le-a ţinut-o mai marilor Europei, spunându-le pe şleau că Ungaria nu mai vrea să fie colonia nimănui, că nu mai vrea să asculte numai de ordinele venite de la alţii, fiindcă i-a fost de ajuns o jumătate de veac de ascultare şi de supunere oarbă. Aşa le-a spus. Noi suntem, însă, copii cuminţi şi ascultători. Şi, mai ales, nu cumva să supărăm pe cineva. Aşa am fost, aşa suntem şi aşa vom rămâne, din păcate.

Metafora „gură de rai”, cu care se defineşte spaţiul mioritic în balada populară „Mioriţa”, constituie expresia fără egal a dragostei românului faţă de pământul Ţării sale. Imaginea de rai, de la conotaţia religioasă, cu toate componentele sale - căldură, lumină, culoare, loc cu verdeaţă, unde nu este ameninţare, unde e pace, unde eşti liber -, ca loc de desfăşurare a oieritului, se instituie mai întâi ca certificat al existenţei noastre din vechime pe aceste meleaguri, oieritul fiind recunoscut ca îndeletnicirea cea mai adâncă în istorie a neamului nostru. Şi i-au spus „gură de rai”, pentru că acolo străbunii erau protejaţi de invaziile prădătoare, acolo se trăia în tihnă ca-n rai, iar potecile spre spaţiul oieritului deveneau adevărate capcane pentru nepoftitul jefuitor. Se face astfel o dreaptă relaţie cu afirmaţia despre vechime a istoricilor că „dacii trăiau nedespărţiţi de munţi”.
Întrucât balada „Mioriţa” şi-a primit aprecierea de oglindă a configuraţiei sufletului românesc, generalizarea semnificaţiei metaforei „gură de rai” s-a extins asupra întregului teritoriu al Ţării. Acolo, pe piciorul de plai - gură de rai, se desfăşoară rostul existenţei ciobanului, într-o comuniune frăţească avută cu natura. Aşa se explică dorinţa de a fi îngropat acolo, în locul cu care vrea să se contopească şi după moarte. Chintesenţa acestui fenomen înseamnă dragostea faţă de meleagul care te hrăneşte şi te apără. Ideea străbate timpul până în zilele noastre, când rătăcitori duşi de nevoi pe meleag străin se întorc şi cer să fie îngropaţi în matca mioritică. Dacă n-ar fi fost această legătură între om şi pământul natal, cei plecaţi nu s-ar mai fi întors niciodată. Dacă n-ar fi existat această legătură, Caragiale, după toate cele întâmplate cu detractorii lui, n-ar mai fi implorat, înainte de a muri, pe prietenii lui să-i aducă trupul în Ţară, iar rătăcitorii care se bucurau de notorietate în lume, precum Cioran, Eliade şi câţi ca ei, nu s-ar fi întors să fie îngropaţi în pământul mioritic. Pentru că aici pământul are o aromă aparte: tămâie cu parfum de flori de câmp pentru morţi, şi ozon dumnezeiesc pentru vii. Aici codrul cântă şi apele îi ţin isonul. Aici se doarme liniştit somnul de veci.
Ridiculizarea mioriticului imediat după aşa-zisa revoluţie a fost o lansare de batjocură dureroasă pentru Poporul Român, autorii acestei blasfemii devenind eroi ai prostiei, bătându-se cu pumnul în piept că ei nu mai sunt mioritici. Şi, din păcate au fost mulţi, că e mai uşor să fii prost, decât deştept, statut în cadrul căruia trebuie să cercetezi, să scormoneşti, să răscoleşti, să pătrunzi în profunzimi, spre a dezvălui adevăruri. Drept este că, teoretic, s-a ridiculizat ideea de patriotism, mult insistent în vremea ceauşismului, dar teza fatalismului a fost rezultatul unor judecăţi superficiale, de asalt entuziast, atestând incapacitatea de a pătrunde în adâncul semnificaţiei. Istoria eroismului românesc, de la strămoşi până în vremuri moderne, nu se distinge prin văicăreli în faţa morţii, ci prin încrederea că se va depăşi pericolul, că binele va triumfa, ceea ce, în „Mioriţa”, străbate doar prin prezumţia morţii: „de-o fi să mor” şi prin lipsa unei încheieri triste. Ura împotriva comunismului n-ar fi trebuit să ne smulgă din suflet dragostea de Ţară, pentru că tot aici continuăm să trăim. A exclude mioriticul ca moment din ciclul existenţial vechi al românilor înseamnă a reteza rădăcinile genealogiei neamului, ceea ce duce spre ofilire, spre uscăciunea sufletului.
Dictatura celui ucis a fost înlocuită cu dictatura dragostei de străinătate, urmare unei judecăţi dezechilibrate, care, numai în câţiva ani, a vândut proprietatea statului invadatorilor, cărora li se spune „investitori”, foarte curând deveniţi jefuitori. Cruzi la minte, neinstruiţi în normele unui capitalism feroce, ne-am trezit cam târziu să intervenim în apărarea celei mai preţioase bogăţii a Ţării - pământul, lada de zestre a neamului, care adăposteşte atât de râvnite bogăţii. Prin secole, le-am apărat în războaie cu incredibile sacrificii, acum le oferim cu reverenţe „investitorilor”, cărora le ţinem o riguroasă evidenţă şi ne mândrim că sunt aşa de mulţi, prin numărul lor fiind apreciată activitatea economică a statului! Greu ne trezim, deşi, în fiecare dimineaţă, Imnul Ţării ne cântă deşteptarea!
Acum, câteva milioane nu mai sunt mioritici, sunt căpşunari. Nu mai urcă turmele pe picior de plai unde să-şi facă adăpost în gură de rai, construiesc frumos, sigur şi durabil pentru străini, preferă să doarmă în grajdurile şi magaziile întreprinzătorilor străini de la care primesc mai mulţi bani. Cu aceşti bani, mulţi dintre ei se întorc să-şi îngroape copiii spânzuraţi, în disperare de dor de mamă, părinţii răpuşi de boli, neîngrijiţi, neputincioşi. Iar holda familiei stă îmburuienită. Nu mai suntem mioritici, suntem europeni, şi aşa, nu mai putem să ne facem legile noastre până nu batem la uşa consultanţei europene, iar dacă îndrăznim să mai hotărâm şi singuri, avem aici aproape dulăi de pază, ambasadorii trimişi (nu ştim conform cărui pact) să diriguiască politica românească.
Românii au traversat 25 de ani după schimbarea regimului, timp în care ne-am împuţinat cu câteva milioane, când Ţara a pierdut tot ce a fost durabil în susţinerea vieţii. Acum suntem zdrenţuiţi material, economic, dar mai ales spiritual. Putem să reconstruim în alţi 25 de ani, şi atunci aşteptăm să revină acasă cei plecaţi ahtiaţi după bani, încărcaţi de jena de a fi muncit pentru prosperitatea altora; atunci vom construi combinate ale inteligenţei româneşti, unde tinerii noştri vor creşte într-o zi cât alţii într-un an. Şi-om creşte şi tot creşte, ieşind la lumină din această ruină blestemată postrevoluţionară, vom reface hotarul Ţării, vom ridica din nou uzine şi fabrici româneşti, vom declanşa din nou scormonirea subsolului cu tehnică românească, vom relua puterea asupra aurului-aur, aurului negru, aurului verde, cu care Dumnezeu a înzestrat această „gură de rai”. Se vor întâmpla toate acestea, pentru că cei rămaşi în Ţară au păstrat nestinsă dragostea de plai şi au ţinut piept tuturor încercărilor de a umili sufletul românesc, de a distruge valorile acestui popor, prea vrednic între popoarele Europei, şi vom fi iarăşi ce am fost, mai ales dacă vom da din nou „mână cu mână” şi vom reface Moldova lui Ştefan!
Noi n-am fi avut România de azi, dacă n-ar fi fost dragostea pentru acest plai, sentiment care se întinde peste veacuri şi leagă generaţii!

„Noi venim şi trecem, pământul şi ţara rămân.”
Doamne, cât Adevăr e în vorbele Sale!
Ţara aceasta, Neamul acesta român,
Libertatea în toate e singura cale!
Murmură Crişul în vaduri şi murmurul doare,
Tăceri mistuite pe buzele moţilor mei,
Eu mor liniştit dar Speranţa nu moare,
Fie în veci blestemată funia ei!
Bălcescule-frate, tu, Iancule bun,
Sfântă şi dreaptă rămâne Lumina sub pleoape,
Din ceasul acesta, până-n ceasul Acela vă spun,
Mântuirea neamului nostru e-aproape!
Noi de la facerea lumii avem Legământ,
Venim şi trecem, pământul şi Ţara rămân,
Dumnezeu e cu noi şi însemnele sunt -
Ţara aceasta şi neamul acesta român!

Astăzi, 23 mai 2015, se împlinesc 166 de ani de la moartea prefectului-general Ion Buteanu, prieten al lui Avram Iancu. SLAVĂ ACESTUI EROU! Pentru a vedea măreţia martirului-erou spânzurat de unguri la 23 mai 1849, redăm un fragment din scrisoarea lui Ion Buteanu către unguri, aprilie 1849:
„... N-am cercat noi cu voi a ne însoţi spre luptarea libertăţii, numai naţionalitatea să ne o cunoaşteţi? N-am voit noi a întinde dreapta noastră vouă, numai principiul egalităţii aşa să-l înţelegeţi, precum e înţelesul lui cel adevărat? Credeţi, a trecut timpul d-a mai subjuga un popor. În tot poporul ca şi în Dv. s-a trezit simţul naţionalităţii. Nici atâta nu v-aţi putut încă desmetici, că de simpatia românilor aveţi lipsă? De ar fi aceasta, de v-aţi gândi, v-aţi lua la socoteală şi v-aţi sili a câştiga dragostea românilor (pentru că zău!, de aceasta aveţi lipsă), iar nu a omorî oameni nearmaţi, a împuşca femei şi prunci, a aprinde sate, a sărăci poporul şi toată ţara a o preface în centirim (cimetire). Aceasta se împotriveşte cu drepturile. Şi ce e mai mult? Vă spurcaţi în biserici, multe cele ce se ţin de slujba bisericească şi de ceremonii, acelea le-aţi prădat şi le faceţi nimic. Aşadară, fraţilor maghiari, această vă porunceşte vouă simbolul vostru? Aceasta e libertatea şi fraternitatea, care aţi proclamat voi? Aceia care se întorc la voi, aşa îi primiţi cât îi despuiaţi de toate averile şi poporul îl faceţi ca cerşetori, fugitori în lume, ca prin aceasta şi moraliceşte apăsându-i, să-l puteţi întrebuinţa ca un instrument. Aceasta nici Dumnezeu, nici oamenii nu o pot răbda. Noi suntem gata sau a trăi sau a pieri şi a ne susţine omenia şi a ne oşti şi mai încolo pentru principiul nostru. Soarta va hotărî. Doară neamurile cele culte ale Europei vor privi aceasta; şi nădăjduim că de nu alţii, neamurile care sunt tot de acelaşi soi, aceleaşi doară s-or grăbi a ne fi întru ajutor şi a ne scoate din legăturile sclavismului. Căci doară neamurile care iubesc libertatea vor grăbi să ne vie în ajutor. Noi până atunci ne vom bate până la moarte, ca să nu cadă pe noi blestemul nepoţilor noştri. Libertatea voastră sunt furcile, egalitatea drepturilor stă într-aceea ca celelalte neamuri care locuiesc cu voi într-o ţară să le topiţi în elementul maghiar. Treziţi-vă, mai este încă vreme, şi nu vă pătaţi caracterul naţional, căci sunteţi făloşi, şi de multe ori fala cea proastă mult strică unei naţii, şi o politică rea şi smintită pe un neam îl poate răsturna în mormânt. La această fie-vă de exemplu neamurile cele glorioase, care de mult s-au stins şi au pierit”.