Deşi arta este un subiect vizual, învăţăm despre ea citind şi ne transmitem ideile despre aceasta mai ales în scris şi verbal, deseori la vernisaje. Actul critic e permanenţă mirare şi bucurie! Astăzi arta, cea adevărată, avansează spre o lume din ce în ce mai modernă. Să te indentifici cu opera unui artist plastic şi să-i cauţi părţile bune şi mai puţin bune, devine o aventură spirituală. Iată de ce într-o expoziţie, frumosul încerc să-l văd în construcţie, în expresivitate, în simbol şi nu sub forma unui ornament, o decoraţie, podoabă dacă vreţi. La un pictor, expresivitatea e obligatoriu convertită în substanţe, în mesaj.
Expoziţia retrospectivă FREE Camp ne invită la vizionarea unor lucrări bine gândite, concepute cu multă determinare profesională, imagini încărcate de elocvenţă artistică. Ne stau la dispoziţie o selecţie a celor 17 ani de activititate intensă în „tabăra liberă” de la Miercurea-Ciuc, județul Harghita. Privitorul în faţa acestor creaţii nu se poate grăbi doar privindu-le. Va trebui să ne apropiem cu aceaşi seriozitate şi pasiune pe care însuşi artistul-autor le-a învestit în pictura sa, tabloul respectiv. Acest act de onestitate trebuie să se petreacă cu tact şi bună chibzuinţă. Avem nevoie, evident, de o „pregătire interioară” pentru asemenea analize şi consideraţii. În aceste situaţii, dialogul de idei devine o necesitate.
Se confirmă fără tăgadă munca, seriozitatea şi harul artiştilor prezenţi în această surpriză aniversară - Tabăra internaţională. Acea coerenţă şi maturitate artistică desprinsă din lucrările lor, demersul şi dăruirea de care au dat dovadă în toţi aceşti ani. Atelierul ciucan în care au plăsmuit şi trudit „meşteri” din atâtea colţuri ale lumii a fost deschis pentru toţi cei interesaţi, creatori de frumos ori receptori de artă, care au avut prilejul să-i urmărească pe aceştia în timpul lucrului. N-au lipsit nici criticii de artă asistând la procesul de creaţie, observaţiile lor fiind publicate în diverse reviste. Astfel s-au născut şi cataloagele de artă ale expoziţiilor anuale. În această primăvară îi revedem prin expoziţia retrospectivă pe autori şi operele lor de artă. Urmăriţi-i pe artişti cum pendulează între concret şi abstract... Sunt în permanentă căutare de soluţii, forme şi efecte vizuale, nu se evită nici experimentul... M-am oprit asupra unor creaţii în care imaginaţia devine o modalitate de exprimare, un principiu de cunoaştere, o eliberare a spiritului. Unii ar dori să picteze, o şi fac, numai tablouri care evocă mister, cu acelaşi farmec şi precizie specifice vieţii spirituale. Lucrările îşi afirmă individualitatea, şi totuşi privite în ansamblu, devin un corp comun de meditaţie şi reflecţie plastică, subordonat spaţiului în care au fost plasate.
Ceea ce am putut remarca din interiorul Atelierului Internaţional de Arte Plastice, de la ediţie la ediţie, a fost atmosfera degajată, acel spirit colegial, familial, frăţietatea de breaslă punându-şi amprenta indiferent de unde au venit participanţii (Viena, Budapesta, Roma, Bucureşti, Nara, Tokio - Japonia, Canada, SUA, Serbia, Portugalia, Cehia, Slovacia... Târgu-Mureş, Sfântu-Gheorghe, Miercurea-Ciuc ş.a.)..., numărul artiştilor poposiţi pe meleagurile harghitene fiind de peste o sută.
Opera, creaţia e zidire - construcţie făcută să fie şi să dureze, am aflat şi dedus din spusele şi gesturile artiştilor plastici. Prin lucrările văzute am făcut cunoştinţă cu destule ambiţii lăudabile pivind reprezentările personale şi modalităţile sintezei. La unii remarcăm documentarea, adâncă şi întinsă, apoi „inovaţiile” de-a edifica un stil aparte. Am întâlnit plasticieni care se verifică, se autoverifică, reformulându-şi profilele ori gama coloristică. Întrezăreşti compoziţii unde-i prezentă relaţia de fond a omului cu lumea în care trăieşte şi care capătă configuraţii particulare asupra cărora şi-au propus să mediteze, cum a fost şi rămâne „drama” migraţiei.
Travaliul şi rodul creaţiilor aşezate pe simeze vine ca un răspuns că arta plastică regăsindu-şi matca mesajului, a expresiei, nu va putea ascunde urmele impactului social, atât de dur şi atât de profund. Trebuie să cugetăm şi la ideea că arta avându-şi libertatea, creatorul să nu abuzeze de ea. Mă gândesc la faptul că, în destinul cel mai pur al artei, destinul omului rămâne o ereditate de neînlăturat.
Cum va răspunde arta vizuală la întrebările istoriei şi ale prezentului, care a devenit atât de confuz în multe ţări, teritorii şi chiar în lume? Avem de formulat, reformulat în spiritul adevărului idei, lucrări în care libertatea gândirii şi a expresiei să domine. Astăzi când omul însuşi se află în derivă prin destinul rătăcit al oamenilor unui timp de secol XXI, conştiinţa artistică e obligată să se angajeze în apărarea ei, lucru ce-l dovedeşte prezenta expoziţie retrospectivă a Tabărei Internaţionale.
Vreau să cred că prin aceşti autori şi lucrările lor - statura personalităţii artistice este ieşită de mult din izolare. Îi aşteptăm şi la alte ediţii sau evenimente artistice. Tăcerile nu ne sunt convenabile, comunicarea prin artă deschide calea spre esenţe. Note:
Vernisajul expoziţiei a avut loc joi, 21 aprilie a.c., în Casa Artelor din Miercurea-Ciuc, Sala de marmură şi va putea fi vizionată până la data de 9 iunie 2022.
Alocuţiunile au fost rostite de: Szekedi Ferenc, critic de artă, publicist, şi de Nicolae Bucur, critic de artă.
Organizatori: Consiliul Judeţean Harghita, Ferencz Angela, managerul Centrului Cultural Judeţean Harghita, curatorul Atelierului Internaţional de Arte Plastice - artistul Botar Laszlo.

A trecut la cele veșnice medicul veterinar, managerul performant, cadrul didactic universitar, funcţionarul public, liderul politic şi civic şi OMUL Gheorghe Tatu, personalitate care şi-a înscris definitiv numele în galeria oamenilor de cinste care au marcat pozitiv viaţa publică a judeţului Covasna, în ultima jumătate de secol.
Medicul veterinar GHEORGHE TATU s-a născut la 11 martie 1941, în Sebeşul de Sus, județul Sibiu; tatăl, Tatu Gheorghe, preot ortodox, deţinut politic 10 ani, în perioada 1953-1964; mama Tatu Eudochi, învăţătoare - disponibilizată din învăţământ pe motive politice.
A urmat școala generală la Avrig, județul Sibiu, iar liceul la Sighişoara. A început studiile superioare la Universitatea „Babeş” Cluj-Napoca - Facultatea de Filozofie (doi ani - fiind exmatriculat din motive politice), apoi Şcoala Tehnică de Chimie Făgăraş şi Facultatea de Medicină Veterinară Timişoara. Timp de peste 40 de ani, şi-a desfăşurat activitatea profesională în unităţi agricole, de industrie alimentară și instituții din județul Covasna, respectiv din comuna Brateş şi municipiul Sfântu-Gheorghe: Direcţia Generală Agricolă Covasna (şef birou); Oficiul de Reproducţie şi Selecţia Animalelor Covasna (şef oficiu şi director); Întreprinderea „Avicola” Covasna (director tehnic şi director general). Între anii 1990-1992, a îndeplinit funcţia de viceprimar al municipiului Sfântu-Gheorghe, iar în perioada 1997-2001 a fost prefectul judeţului Covasna.
În toată această perioadă, s-a preocupat de perfecţionarea pregătirii profesionale, absolvind mai multe cursuri postuniversitare: de comerţ exterior şi strategie economică internaţională, de administraţie publică, de management în economia de piaţă, de reproducţie şi biotehnologii la animale domestice, obținând titlul de MEDIC PRIMAR VETERINAR. În anul 1998, a urmat un stagiu de pregătire la Scuola Superiore dell’Amministrazione dell’Interno - Roma.
După 1990, a desfăşurat o bogată activitate publică, politică, administrativă, socială, culturală şi civică, în calitate de membru FSN şi al Partidului Democrat (membru în Colegiul Director; candidat FSN pentru Senat, candidat PD pentru Camera Deputaţilor, consilier municipal şi consilier judeţean). Pe linia societăţii civile, a fost membru fondator şi în conducerea principalelor asociaţii culturale din zonă, respectiv al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, Fundaţiei „Mihai Viteazul”, Fundaţiei Naţionale de Călătorii şi Expediţii Ştiinţifice, Fundaţiei „Pro Georgio Sancto” Sfântu-Gheorghe şi preşedinte al Despărţământului Covasna-Harghita al ASTREI, membru în Consiliul Naţional al Asociaţiunii. Între anii 2002-2006, a fost cadru didactic asociat, titularul cursului de „Management al schimbării”, la Colegiul Universitar Sfântu-Gheorghe, din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai”.
Dr. Gheorghe Tatu este autorul mai multor comunicări, studii şi articole susţinute la diferite manifestări cultural-științifice, din județ și din Țară. Pentru activitatea rodnică desfăşurată în slujba comunităţii a primit numeroase premii, diplome şi aprecieri. Este cunoscut şi apreciat pentru spiritul de echilibru în normalizarea relaţiilor interetnice, disponibilitatea la dialog şi mediere, echidistanţa şi lipsa partizanatului politic în abordarea problemelor specifice administraţiei publice.
În toți acești ani, fiind preocupat de activitatea profesională, nu şi-a neglijat familia şi prietenii, a îmbinat, ca nimeni altul, interesele comunităţii cu cele individuale, fapt apreciat de toți cei care l-au cunoscut, deopotrivă români, maghiari și de alte naționalități.
Pentru întreaga sa activitate pusă în slujba propășirii comunității românești și a binelui public din județul Covasna, a primit mai multe premii și distincții, din rândul cărora menționăm: titlul de „Cetăţean de onoare al comunităţii româneşti din Sfântu-Gheorghe”, premiu „Pro Urbe” atribuit de Consiliu Local Sfântu-Gheorghe, distincții din partea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei și a societății civile.
Calităţile de intelectual cu o bogată cultură generală şi un discurs public elevat sunt puse în evidenţă în textele redactate de dr. Gheorghe Tatu, păstrate în arhivele publice și cele ale asociațiilor. La fel de valoroase sunt, pentru istoria locală, interviurile date de dr. Gheorghe Tatu presei locale, regionale și naționale, intervențiile și comunicările susținute în programul unor manifestări cultural-științifice, civice și politice. Toate aceste împrejurări prilejuiesc fostului student al Facultății de Filosofie din Cluj-Napoca, exmatriculat din motive politice, formularea unor reflecţii profunde despre condiția Omului, în societatea românească postdecembristă.
Istoria va consemna, cu obiectivitate, prestația pragmatică și eficientă a fostului viceprimar al municipiului Sfântu-Gheorghe, prefect al județului Covasna și lider politic și civic al românilor din județ. Din noianul numeroaselor evenimente, momente și fapte relevante pentru profilul profesional și dăruirea OMULUI PUBLIC Gheorghe Tatu, acum, la trecerea sa la cele veșnice, menționăm câteva: respectarea promisiunii făcută Premierului Radu Vasile de a-și îndeplini atribuțiunile de prefect în condițiile deplasării, câteva luni după accidentul suferit, în scaunul cu rotile; amenajarea curții interioare din incita Instituției Prefectului - Județul Covasna și organizarea în acest spațiu a unor interesante manifestări culturale; obținerea amplasamentului pentru construirea Bisericii „Buna Vestire” din Sfântu-Gheorghe (împreună cu IPS Ioan, azi Mitropolit al Banatului); ridicarea unei troițe pe locul Bisericii Ortodoxe din Vârghiș, dărâmată în toamna anului 1940, după dictatul de la Viena (împreună cu conducerea Ligii Cultural Creștine „Andrei Șaguna”); acordarea unui spațiu provizoriu de funcționare a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni în incinta Instituției Prefectului - județul Covasna; formularea propunerii de organizare a Zilelor „Sfântu Gheorghe”, propunere formulată în numele Fundației „Mihai Viteazul”; propunerea de redenumire a unor străzi din municipiul Sfântu-Gheorghe, după decembrie 1989, prin acordarea numelor unor personalități marcante ale istoriei naționale și locale; sprijinirea principalelor proiecte culturale ale Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”, Fundației „Mihai Viteazul”, Despărțământului ASTRA Covasna-Harghita, a școlilor cu predare în Limba Română ș.a..
Dr. Gheorghe Tatu a fost omul potrivit, la locul și timpul potrivite.
Acum, când rămășițele sale pământești își vor găsi odihna veșnică, alături de părinții săi iubiți și alți membrii ai familiei, în cimitirul din Avrig, localitatea natală a marelui învățat Gheorghe Lazăr, străjuită de crestele impunătoare ale Munților Făgăraș, ne rugăm Bunului Dumnezeu să-l așeze în lumea celor drepți, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”.
Sincere condoleanțe îndureratei sale familii: soției Maria, fiului Dragoş Gheorghe și fiicei Roxana Maria, cu familia sa.

Maria, o femeie foarte credincioasă, se întoarce într-o seară de la Sfânta Biserică şi, ajungând în faţa uşii casei sale, aude vocea lui Dumnezeu, care i se adresează astfel:
- Maria, ştiu că ai avut un trai greu, că soţul tău, care n-a prea fost uşă de biserică, a trecut la cele veşnice şi ai rămas văduvă. Ştiu că cei trei copii ai tăi au crescut mari şi sunt astăzi la casele lor, departe de ţară. Ştiu că îţi petreci o mare parte din timp la biserică şi participi la toate slujbele. Eu sunt Dumnezeu, şi aş vrea să fac ceva pentru tine; spune ce ţi-ai dori?
- Doamne, văd că le ştii pe toate; dacă vrei să faci ceva pentru mine, atunci mai dă-mi câţiva ani de trăit.
- Bine, îi răspunde Dumnezeu, pentru că ai fost credincioasă, vei mai trăi treizeci de ani…
Noaptea, Maria a visat foarte frumos. A doua zi dimineaţa, merge la bancă, scoate banii de înmormântare şi se duce drept la o clinică de chirurgie estetică şi cere lifting, liposuction, silicoane, vopsea blondă etc…. Ce mai, după două zile era ca Pamela Anderson!
Iese Maria din clinică şi... în stradă, o calcă un autobuz. Soseşte în mare viteză Smurd-ul, e urcată în salvare şi transportată spre spital. Pe drum, Maria cu ochii spre cer, întreabă tristă pe Dumnezeu:
- Doamne, dacă mi-ai promis că mai trăiesc treizeci de ani, de ce ai lăsat autobuzul să mă accidenteze şi să mă omoare?
- Vai Maria, îi zice Dumnezeu, crede-mă, nu te-am mai recunoscut! Pr. dr. Gheorghe Nicolae Șincan
(Târgu-Mureș)

Atât în regimul comunist, cât şi în cel postcomunist, complexul de superioritate al unor „maghiaromani” feroce, cu puţine excepţii (B. Bartok, A. Endre, J. Attila etc.), şi-au manifestat obsesiile imperiale cu atâta încăpăţânare încât, nescăpând niciun moment să semene dispreţ şi ură între români şi maghiari, au invocat „dreptul” lor istoric, „milenar”, asupra pământului românilor ardeleni (locuit - zic ei - de o masă de români, inferior nativă, situată pe treapta cea mai de jos a popoarelor aşezate în Ungaria)! În denaturările lor, fără să le mai pese de mulţimea momentelor în care românii şi-au dorit eliberarea de sub „tutela” Ungariei (a nu se uita că, implicat în organizarea Principatului ardelean după bătălia de la Mohacs din 1526, guvernatorul Gheorghe Martinuzzi preciza într-o scrisoare din 1542: „de multă vreme se frământaseră ardelenii cu gândul să se desfacă de acest regat al Ungariei” etc.), oficiali ai Ungariei şi extremişti maghiari din Ardeal şi-au „dat mâna”, cu precădere în plin secol XX, dar şi după, să atace în public etnogeneza românească şi să considere (fără niciun fel de dovezi) că strămoşii noştri s-au împământenit treptat în secolele XII-XIII, venind de pe undeva din Balcani, în Ardeal (spre exemplificare, în Manualul de Geografie, din 1923, au spus că maghiarii sunt cei mai vechi locuitori din Ardeal, în Istoria naţiunii maghiare, din 1931, precizau că „strămoşii noştri... nu au găsit valahi (români - n.a.) în Ardeal”, iar în Prima istorie obiectivă a Transilvaniei, din 1986, pur şi simplu, nu ne consideră nici urmaşi ai dacilor, nici ai romanilor)!
Şi acum, stimaţi cititori, vă prezint cronologic pe câţiva oficiali ai Ungariei (aparţinând unui popor migrator venit în Ardeal din stepele Asiei) ale căror teze, hungariste, au inflamat cancelariile marilor puteri şi au întreţinut o atmosferă de tensiune româno-maghiară în Ardeal: prim-ministrul Teleki Pal (vinovat de horthysm, în Ardeal) a pus în circulaţie teoriile false cu privire la cucerirea Transilvaniei de către unguri; prim-ministrul Janos Kadar a susţinut că tratatul de pace de la Trianon a fost impus de imperialişti (care au amputat astfel teritoriul Ungariei) şi a criticat faptul că preşedintele român Ceauşescu nu respectase deciziile luate de CSCE la Helsinki (1970-1978); ambasadorul P. Szucs (cel care l-a impus pe maghiarul J. Fazekaş ca viceprim-ministru în Guvernul de la Bucureşti) l-a acuzat pe acelaşi Ceauşescu de „genocid cultural” (deşi niciun sat maghiar din Ardeal nu a fost distrus în programul de sistematizare, acesta i-a incitat pe etnicii maghiari să se revolte până când „sângele va curge pe străzi”; preşedintele Parlamentului Ungariei, Matyas Szuros, a afirmat, la Radio „Europa liberă”, că românii sunt antimaghiari şi că ar fi trebuit să se acorde autonomie Ardealului după Al Doilea Război Mondial; ministrul de externe Gyula Horn a „explicat” cum partea română ameninţa Ungaria cu proliferarea nucleară etc.!
În realitate, Bucureştii au promovat permanent o politică de bună înţelegere între românii şi maghiarii din Ardeal, fără a urmări vreodată să asimileze (la acest capitol, Ungaria este campioană mondială!) alte minorităţi de pe teritoriul românesc! Iar în ce priveşte o eventuală agresiune militară a României în Ungaria, în contextul în care într-adevăr URSS a întreţinut strategic focarul de tensiune ungaro-român, iată ce declara, la sfârşitul lui ‚89, I. Aboimov, secretar general al Pactului de la Varşovia: „Ungaria voia să intervină în România pentru că astfel dorea să se rezolve problema Transilvaniei”! Pe un astfel de climat ostil, s-ar putea înţelege şi misiunea lui Kiraly Karoly, ajuns în poziţia de prim-ministru în Guvernul român, de a ne discredita Țara, printr-o propagandă antiromânească de proporţii, subliniind cu ostentaţie „incapacitatea Bucureştilor de a administra regiunea (Ardealul - n.a.) în mod adecvat”! Tot el este cel care a discutat în ruseşte cu preşedintele Gorbaciov în ‚89 (căci nu degeaba, în 1987, Gorbacioc a trimis un vehicul diplomatic sovietic pentru a-l aduce 430 kilometri, la Târgu-Mureş, la o recepţie organizată de Ambasada sovietică), lucru care ar explica ascenisunea sa, ulterioară, în funcţia de vicepreşedinte „democrat” al CPUN!

Curge sânge în Ucraina. Se omoară frate pe frate. Între ruşi şi ucraineni e atâta asemănare ca între italieni şi francezi. Unii slavi, alţii latini. Dar cu toţii creştini… dacă mai suntem noi cu adevărat creştini?!
Pericolul paralizant e că de aici poate să se declanşeze războiul nuclear. E sfârşitul războiului biologic şi iată că a izbucnit acum războiul clasic, dar până la cel nuclear e numai un pas. Părinţii Cleopa şi Iustin Pârvu au profeţit aceste evenimente. Pot fi citite în cartea „Interviuri”, a doamnei Aspazia Oţel Petrescu.
Mă gândesc că dacă o terţă ţară va oferi ajutor militar substanţial Ucrainei, îl va înfuria pe Putin într-un aşa hal, încât se poate porni tragedia. Doamne fereşte!
Avem speranţe că încă nu va pleca din acest conflict cel de Al Treilea Război Mondial, care nu poate fi decât nuclear!
Rusia a pătruns puternic cu armata în Ucraina. Sunt pierderi de vieţi: militari, civili, copii. Se vorbeşte de înscenarea unor atacuri asupra unor grădiniţe de copii. Şi furtuna războiului a intrat inevitabil şi în România - Ucraina fiind vecina noastră la Nord și Est.
Mulţime de refugiaţi sunt deja pe teritoriul naţional. Desigur că mulţi aleg Occidentul, dar sunt cereri de azil şi pentru România. Femei cu copii. Obosiţi, speriaţi, cu lacrimile suferinţei înăbuşind luminile tremurânde ale sufletelor chinuite.
Citesc undeva că orice gând al oricărui om se transmite cu viteza fulgerului în întreg universul şi se petrec schimbări şi transfigurări care nouă ne scapă fiindcă ne e imposibil a deosebi cele nevăzute care se succed în Creaţia Domnului.
Dă Doamne să mă înşel, dar îmi pare şi chiar se simte că are să vie o mare năpastă peste omenire. Şi vom suferi toţi. Cel puţin să nu primim panica şi frica în suflet, că doar în Evanghelie, Mântuitorul ne sfătuieşte: „Nu vă temeţi”. Vor veni, cu siguranţă, războaie, cutremure, foamete pricinuită de încercuiri armate şi de izolare. Dar noi să nu uităm, Hristos Mântuitorul e cu noi şi ne spune cu infinită milă şi iubire: „Nu vă temeţi!”.
Desigur că după toate acestea va veni sfârşitul, dar odată cu el şi înnoirea lumii, pentru că ştim din cartea Apocalipsei că va coborî de la Dumnezeu „cer nou şi pământ nou”.
În tulburarea şi furtuna care vine dinspre Ucraina se vede limpede că cei care l-au pornit sunt posedaţi de mândrie demonică.
Nu încap ruşii în patria lor? Să fim serioşi! Au peste 17 milioane de kilometri pătraţi la dispoziţie. Rusia se întinde pe două continente. Apoi americanii au şi ei o ţară foarte mare cu mult teritoriu. Se observă clar, pe hartă, cum Rusia şi America au înghesuit vreo cincizeci de popoare pe o jumătate de Europă, cealaltă jumătate aparţinând Rusiei, iar cealaltă dominată fiind de America.
Încleştarea celor două mari puteri pe pământul Europei ne duce foarte aproape de declanşarea celui de-al treilea război global, cibernetic şi nuclear, după ce s-a început cu cel biologic. Pentru că am auzit cu toţii anunţul preşedintelui Rusiei că a trecut în stare de alertă forţele de descurajare nucleară. Aici s-a ajuns!!!
Insula Șerpilor a fost ocupată în stil dramatic. Anunţul este sec! Dar ce s-a petrecut în sufletul grănicerilor se mai întreabă cineva?
Ne întristează durerea lor. Unii au fost împuşcaţi. Alţii umiliţi. Forţaţi cumva să se dezică de jurământul depus pentru apărarea poporului care le-a încredinţat această mare onoare.
Se ridică aici şi oprirea jurământului. Să nu vă juraţi nicidecum! O spune Mântuitorul în predica de pe munte. Ne amintim că cei care au făcut armata pe timpul comuniştilor au depus jurământul şi de câte două ori în faţa comandantului suprem şi a poporului. Dar comuniştii erau atei, fără Dumnezeu.
Curge sânge iarăşi pe pământul Europei. Vedem descumpănire, frică şi suferinţă pe chipurile refugiaţilor, porniţi forţat într-o bejenie care o vor cât mai scurtă. Ajută-ne, Doamne, şi opreşte războiul! Sunt convins că o va face pentru lacrimile copiilor, fiindcă noi suntem tare căzuţi în prăpastia păcătoşeniei.

„Ziua Învierii! Popoare, să ne luminăm! Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruință” (Canonul Învierii, glas 1, Oda 1, Irmosul). Sfântul Cuvios Ioan Damaschin († ante 754, prăznuit de Biserică la data de 4 decembrie), autorul Canonului Învierii și unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori ai acestui gen imnografic (canonul poetic) din secolul al VIII-lea, a transpus în imagini poetico-muzicale de o frumusețe inegalabilă unele dintre cuvântările teologice ale Sfântului Grigorie de Nazianz (n. 329 - † 390). În acest caz este vorba despre Prima cuvântare la Paști a celui care este considerat drept cel mai mare teolog din secolul al IV-lea, a cărui doctrină a determinat o mai bună claritate a cunoașterii lui Dumnezeu, cunoscut mai ales prin cele cinci Cuvântări teologice, dar și prin alte scrieri, prin care „a elaborat și a formulat învățătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu și despre Sfânta Treime”, consacrat drept teologul Sfintei Treimi în Răsăritul Ortodox și proclamat, ca atare, de Sinoadele Ecumenice al III-lea și al IV-lea drept „cel Mare și Teologul” (Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, ediție revizuită după ediția din 1956, Sfânta Mănăstire Dervent, 2000, p. 120-124).
Învierea Domnului repre­zintă însuși fundamentul creștinismului, începutul mântuirii, taina răscumpărării, „restaurarea stării de nemurire și de incoruptibilitate de dinainte de cădere”, precum și „atestarea clară a faptului fundamental că Mântuirea o datorăm Învierii Domnului” (Arhimandritul Benedict Ghiuș, Taina răscumpărării în imnografia ortodoxă, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1998, p. 177, 184): „Astăzi mântuirea a toată lumea s-a făcut; să cântăm Celui ce a înviat din mormânt și Începătorului vieții noastre; că, stricând cu moartea pe moarte, biruință ne-a dăruit nouă și mare milă” (Troparul Învierii, glas 4, Utrenia Duminicilor). Perioada pascală, care începe în Duminica Paștilor, durează opt săptămâni, până la Duminica întâi după Rusalii sau a Tuturor Sfinților. Această perioadă din cursul anului liturgic se numește Perioada Penticostarului (gr. Πεντηκοστάριον), care desemnează atât delimitarea temporală a ei (gr. πεντηκοστή - a cincizecea zi), reprezentând perioada liturgică dintre Paști și Duminica Cincizecimii (gr. Κυριακή της Πεντηκοστής) denumită și Duminica Rusaliilor și a Pogorârii Sfântului Duh, cât și denumirea cărții liturgice în care sunt cuprinse textele imnografice din această perioadă. Așadar, imnele cuprinse în Penticostar preamăresc Învierea Mântuitorului Hristos din morți și răscumpărarea întregului neam omenesc din robia păcatului și a morții, fiind străbătute de lumina Sfintei Învieri și de împlinirea deplină a acesteia prin Înălțarea Domnului în Slava Sa și prin Pogorârea Sfântului Duh și întemeierea Bisericii creștine. În prefața la ediția Penticostarului din anul 2012, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, subliniază că „textele liturgice ale celor trei Praznice specifice perioadei Penticostarului: Învierea, Înălțarea și Cincizecimea, nu se mărginesc doar la o simplă prezentare a evenimentelor, ci o îmbogățesc prin elemente de exegeză, pentru a sublinia adevăruri teologice și morale, cuprinse în prezentarea scripturistică” († DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Penticostarul în viața și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe, în Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paștilor până la Duminica Sfinților Români, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, 2012). Cele opt duminici din parcursul Penticostarului oglindesc, astfel, „lucrarea împărătească a Mântuitorului Hristos” și „prăznuirea unor momente din viața Mântuitorului care scot în evidență dumnezeirea Sa (vindecarea slăbănogului, convertirea femeii samarinence sau vindecarea orbului din naștere)” (Ibidem).
În Duminica a doua după Paști, numită și Antipasha (gr. αντή - în loc de...), prăznuim, potrivit Sinaxarului, înnoirea Învierii lui Hristos și pipăirea Lui de către Sfântul Apostol Toma: „Cine a ferit mâna ucenicului nearsă, atunci când s-a apropiat de coasta cea de foc a Domnului? Cine i-a dat ei îndrăzneală, de a putut pipăi osul cel de văpaie? Numai coasta care a fost pipăită. Că dacă aceasta n-ar fi dat putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi semnele patimilor care au făcut să se cutremure cele de sus și cele de jos? Lui Toma s-a dat darul acesta de a o pipăi pe ea și de a grăi lui Hristos: Domnul meu ești și Dumnezeul meu” (Icos, Duminica lui Toma).
Duminica a treia după Paști a fost dedicată de către Sfinții Părinți ai Bisericii sărbătoririi Sfintelor femei Mironosițe; se face, însă, și pomenirea lui Iosif din Arimateea, care era ucenic în ascuns al Domnului, și a lui Nicodim ucenicul, care venise noaptea la Mântuitorul (Ioan, 3; 7, 50; 19, 38-40). Femeile Mironosițe sunt martorii nemincinoși și cei dintâi ai Învierii, iar Iosif și Nicodim, ai înmormântării. Aceste femei au văzut cele dintâi Învierea și au binevestit-o Ucenicilor; ele au fost numite Mironosițe (slavonă Мироносица) datorită faptului că au venit la mormânt înainte de revărsatul zorilor, aducând miruri de mare preț pentru a unge cu miresme Trupul Domnului. Imnografia bizantină zugrăvește relatările biblice ale sosirii Mironosițelor la mormântul Domnului prin imagini poetice deosebite, realizate prin tehnica paralelismului antitetic: „Mironosițele femei, foarte de dimineață stând înaintea mormântului Dătătorului de viață, aflat-au înger pe piatră șezând; și acela, grăind către dânsele, așa zicea: Ce căutați pe Cel viu printre morți? Ce plângeți pe Cel nestricăcios, ca și cum ar fi în stricăciune? Mergând, vestiți ucenicilor Lui” (Stihirile Paștilor, glas 5, stihira a treia); „Pentru ce amestecați mirurile cu lacrimi, Ucenițelor? Piatra a fost răsturnată, mormântul a fost golit; vedeți stricăciunea zdrobită de Viață, pecețile mărturisind deslușit aceasta; pe străjerii celor neascultători greu dormind; firea cea muritoare s-a mântuit în trup de Dumnezeu, iadul se tânguiește. Alergând cu bucurie, spuneți Apostolilor că Hristos, Cel ce a omorât moartea, Cel întâi-născut din morți, va merge mai înainte de voi în Galileea” (Slavă, glas 2, Vecernia mică, Duminica Mironosițelor).
După ce, în primele duminici după Paști au fost prăznuiți Apostolul Toma, femeile Mironosițe și ucenicii Iosif și Nicodim, duminicile a patra, a cincea și a șasea după Paști concentrează trei minuni făcute de Mântuitorul, cu puterea Sa dumnezeiască, în timpul vieții și activității Sale publice, în lume: vindecarea slăbănogului (Ioan, 5, 1-15), aducerea femeii samarinence la credință (Ioan, 4, 4-29; 39-42) și vindecarea orbului din naștere (Ioan, 9). Cele trei minuni au fost alese de Biserică pentru a fi prăznuite în aceste duminici deoarece, potrivit relatărilor Sfântului Evanghelist Ioan, toate acestea s-au petrecut în perioada Cincizecimii ebraice. Venind Domnul la Ierusalim, cu prilejul acestei sărbători, El a ajuns la scăldătoarea cu cinci pridvoare, care fusese construită de Solomon; acolo era o apă cu puteri tămăduitoare căci, din timp în timp, un înger al lui Dumnezeu se pogora și tulbura apa, iar cel care se arunca primul în apă după tulburare, se tămăduia de orice boală; de aceea, potrivit evanghelistului Ioan, pe cele cinci pridvoare „zăceau mulțime de bolnavi, orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei” (Ioan 5, 3). Acolo, Mântuitorul a găsit un om care zăcea de treizeci și opt de ani, deoarece nu avea pe nimeni care să-l arunce în apă. Pe acesta, Domnul l-a vindecat, adresându-i, mai întâi întrebarea: „Voiești să te faci sănătos?” și apoi cuvântul: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și îndată omul s-a făcut sănătos, și și-a luat patul și umbla” (Ioan, 5, 6-9). Vindecarea slăbănogului exprimă o complexitate de sensuri, de la virtutea răbdării în boli și necazuri, până la simbolistica apei, pe care Dumnezeu avea să o dăruiască, prin Taina Botezului, drept curățitoare de păcate. Textul imnografic abundă în analogii, comparații și paralelisme: „Numai un cuvânt a întărit pe slăbănog, când s-a auzit Cuvântul a toată lumea, al Celui ce din milostivire S-a arătat pe pământ pentru noi. Pentru aceasta și patul luându-și, umbla, deși cărturarii nu sufereau să vadă ceea ce se făcuse, cuprinși fiind de pizma cea plină de răutate, care slăbănogește sufletele” (Sedealna, glas 3, Duminica slăbănogului).
Duminica samarinencei relevă prima mărturisire clară a Domnului, în care S-a mărturisit pe Sine drept Mesia, adică Hristos (în ebraica Vechiului Testament Mesia se traduce prin uns - unsul lui Dumnezeu). Evanghelistul Ioan realizează în relatarea acestui episod (Ioan 4, 1-42) o pagină de profundă complexitate teologică și aleasă revelație duhovnicească. Samarinenii proveneau din cele cinci triburi păgâne asiatice care fuseseră strămutate în Samaria de către regele Asiriei în timpul captivității babilonice a evreilor (cca. 605-538 î.H.); aceștia au fost convertiți doar parțial la mozaism, fără a renunța la adorarea propriilor divinități; după revenirea evreilor din captivitate, s-au amestecat cu ei, rezultând un popor hibrid, în permanentă dușmănie reciprocă cu iudeii (nota d) la Evanghelia după Ioan, cap. 4, în Biblia, versiune redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania). Convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă îi relevă acesteia atât ființa lui Dumnezeu („Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie ca-n duh și-n adevăr să I se închine”), cât și propria Sa dumnezeire („I-a zis femeia: Știm că vine Mesia Care Se cheamă Hristos; când va veni El, pe toate ni le va spune. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel care-ți grăiește”). Acestea au dus la convertirea acesteia și a multor locuitori din cetate (care „au crezut pe temeiul cuvântului Său, iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii”): „În Samaria ai venit, Mântuitorul meu, Atotputernice, și vorbind cu femeia, ai cerut să bei apă, Cel ce din piatra cea netăiată apă ai izvorât evreilor; pe aceasta la credința Ta ai adus-o, și acum se bucură de-a pururi de viață, în ceruri” (Luminânda, Duminica samarinencei).
În Duminica a șasea după Paști este prăznuită minunea Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu orbul cel din naștere, minune care, „asemenea celei cu samarineanca și cu slăbănogul, s-a făcut cu ajutorul apei” (Penticostar, Sinaxar în Duminica orbului). Minunea este relatată tot de Sfântul Evanghelist și Apostol Ioan în capitolul al IX-lea al Evangheliei sale: „Vorbind Hristos cu iudeii și arătându-le că El este deopotrivă cu Tatăl și mai înainte de Avraam, aceia au aruncat cu pietre asupra Lui. Atunci El, depărtându-se de acolo, a întâlnit pe un orb rătăcind, care era așa din naștere” (Ibidem). Mai înainte de aceasta, evanghelistul realizează, în capitolul anterior, o analogie între mărturisirea Domnului despre Sine („Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieții” - Ioan, 8, 12) și episodul care avea să fie relatat ulterior: redarea vederii orbului din naștere. Deoarece, în concepția vechi-testamentară, deficiențele fizice sau psihice ale unei persoane erau cauzate de un șir de păcate făcute de acea persoană sau de părinții și strămoșii ei, ucenicii l-au întrebat pe Iisus cine a păcătuit, în situația acelui orb, iar Domnul a răspuns: „Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca pentru ca-ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu. Lucrurile Celui ce M-a trimis trebuie ca Eu să le fac până este ziuă; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii!” (Ioan, 9, 3-5). Iisus a scuipat în țărână, a făcut noroi și a uns cu el ochii orbului, apoi la trimis la scăldătoarea Siloamului („trimis”), aflată în afara zidurilor cetății Ierusalimului, iar acela, spălându-se, a venit văzând. Apropiații și cunoscuții aceluia nu au vrut să creadă minunea; de asemenea și fariseii, care căutau motive să-L hulească și să-L prindă pe Iisus, pe motivul că nu ține ziua sâmbetei. După ce orbul L-a mărturisit în fața fariseilor pe Hristos ca tămăduitor al suferinței lui și ca profet, după ce i-a înfruntat cu credința lui și a fost dat afară din templu, „a auzit Iisus că l-au dat afară. Și, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns, zicând: Și cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Iisus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne! Și I s-a închinat” (Ioan, 9, 35-38). „Luminează, Doamne, ochii minții mele, care sunt slăbiți de păcatul cel întunecat, însuflându-le smerenie, Îndurate, și curățește-mă cu lacrimile pocăinței” (Luminânda, Slavă, Duminica orbului).

Conducerea Forumului Civic al Românilor din Harghita, Covasna și Mureș (FCRCHM) lansează un apel public către toți cetățenii și etnicii români din cele trei județe, locuitori în inima României, să fie activi și implicați în mod direct la recensământul populației care se desfășoară anul acesta.
Este esențial ca toți etnicii români, indiferent de satul, comuna ori județul în care trăiesc să participe la procesul de recenzare și să își declare apartenența etnică. Aceasta constituie nu doar o chestiune de conștiință națională și responsabilitate civică, dar și un instrument esențial pentru pregătirea viitoarelor politici publice în comunitățile românești din cele trei județe. Totodată, planurile și alocările financiare aferente fiecărui stat din Uniunea Europeană, dar și la nivel local sunt influențate de numărul locuitorilor.
Îndemnăm pe această cale populația la curaj și asumare, chiar și în comunitățile unde românii constituie o minoritate numerică extrem de redusă, fiecare cetățean având dreptul să se identifice și să se declare în conformitate cu propria apartenență etnică, lingvistică și culturală. Amintim, totodată, calendarul recensământului: în perioada 1 februarie – 13 martie 2022 au fost preluate datele din surse administrative şi populate bazele de date RPL2021. Din 14 martie până în 15 mai 2022, se va efectua autorecenzarea online, și încurajăm cetățenii care posedă mijloacele tehnologice să îndeplinească această etapă. Din 16 mai până în 17 iulie 2022, se colectează datele de către recenzori, prin interviuri faţă în faţă (cu ajutorul tabletelor).
Conducerea FCRCHM atrage din nou atenția asupra chestiunii demografice, care afectează în mod special județele din sud-estul Transilvaniei, subliniind importanța unei strategii pe termen lung pentru încurajarea sporului demografic astfel ca elementul românesc să dăinuiască, iar comunitățile noastre să poată supraviețui. Deși reprezintă un fenomen național și chiar european, fără o abordare proactivă a laturii demografice, viitorul nostru este unul incert.
Așadar, dragi români, participați la recensământ, îndrăzniți să vă înscrieți ca și recenzori și afirmați-vă prin acest gest de bun simț civic apartenența națională! Dragoș Burghelia,
Președinte al FCRCHM
Data:
15 martie 2022

În organizarea Despărțământului ASTRA „Buzăul Ardelean” și a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, la Liceul „Mircea Eliade” din Întorsura-Buzăului, județul Covasna, joi, 12 mai 2022, a avut loc manifestarea culturală cu tema „Noi lucrări despre istoria și cultura românilor din Buzăul Ardelean, apărute la editurile „Eurocarpatica” - Sfântu-Gheorghe și „Grai Românesc” - Miercurea-Ciuc”, după următorul program:
I. Prezentarea importanței conținutului și mesajului acestor lucrări pentru istoria și cultura zonei și contribuția lor la îmbogățirea patrimoniului cultural local, regional și național, dr. Ioan Lăcătușu
II. Lansarea și prezentarea următoarelor volume:
1. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și românii din sud-estul Transilvaniei, de Pr. dr. Marius Gheorghe Banciu, prefață de dr. Dumitru Suciu, postfață dr. Ioan Lăcătușu, Editura „Grai Românesc”, Miercurea-Ciuc, 2021, prezintă autorul (volumul reprezintă teza de doctorat);
2. Configurația creștinismului în sud-estul Transilvaniei, cu referire specială la zona Buzăul Ardelean, de Pr. dr. Iulian Petru Tohănean, Editura „Grai Românesc”, Miercurea-Ciuc, 2021, prezintă autorul (volumul reprezintă teza de doctorat);
3. Puii de brad, de Ghiță Baciu, Editura „Eurocarpatica”, Sfântu-Gheorghe, ediția a II-a revăzută și adăugită de Petre Străchinaru (ediția I, apărută în anul 1972, a fost alcătuită de Constantin Stanca); prezintă prof. Petre Străcinaru și prof. Marilena Baciu;
4. Depresiunea Întorsurii Buzăului. Studiu geografic, istoric și economic, de Laurian Someșan, Emil Micu și Vasile C. Pop (Brașov, 1947), ediția a II-a îngrijită și adăugită de Corina Bărăgan Sporea, argument de dr. Ioan Lăcătușu, Editura „Eurocarpatica”, Sfântu-Gheorghe, 2020; prezintă îngrijitorul ediției;
5. Albumul Sfânta Mănăstire ,,Podoaba Cerului” din Sita Buzăului”, de Pr. dr. Laurențiu Gabriel Panciu, prefață de PS Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, Editura „Grai Românesc”, 2021, prezintă autorul;
6. Sita Buzăului, în timpul Războiului Reîntregirii Țării 1914-1919, de Corina Bărăgan Sporea, prefață de Ioan Lăcătușu, Editura „Eurocarpatica”, 2020, prezintă autoarea;
7. Albumul Calea lui Mihai - drumul spre Unire, ediție îngrijită de Mircea Haas, prefață de Ioan Lăcătușu, argument de Corina Bărăgan Sporea, Editura „Eurocarpatica”, 2021; prezintă îngrijitorul ediției.
Lucrările editate la Editura „Grai Românesc” au apărut cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei și Harghitei, iar cinci dintre volumele prezentate au apărut cu sprijinul financiar al Secretariatului General al Guvernului.
Organizatorii invită pe toți cei interesați de istoria și cultural românilor din localitățile Depresiunii Întorsurii Buzăului să participe la acest eveniment cultural pus sub semnul împlinirii a 100 de ani de la încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba-Iulia.
Biroul de presă al
Despărțământului ASTRA
„Buzăul Ardelean”

Fericitul şi pururea pomenitul Constantin (306-337), a fost fiul lui Constanţiu Hlor (305-306) şi al cinstitei Elena. Era pe vremea când crudul împărat Diocleţian (284-305) îşi luase părtaşi la cârmuirea întinsei împărăţii a romanilor, aşa încât partea de răsărit a împărăţiei, cu capitala la Nicomidia, era cârmuită chiar de el, având ca ajutor pe ginerele său, Galeriu.
Partea de apus, cu capitala la Roma, avea ca împărat pe Maximian, însoţit de fiul său, Maxenţiu, iar ca ajutor pe Constanţiu Hlor, tatăl Sfântului Constantin. Acesta stăpânea peste întinsele ţinuturi ale Galiei, Spaniei şi Britaniei.
Dar, pe când în celelalte părţi ale împărăţiei creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constanţiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea ca sfetnici împărăteşti.
Constantin a luat stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea întregii oştiri, pentru că era iubit de toţi. Maxenţiu, fiul nelegitim al lui Maximian, auzind de acest fapt, a pornit război împotriva lui Constantin.
Episcopul Eusebiu de Cezareea istoriseşte că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă decât cea a lui Maxenţiu.
Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria cu slove alcătuite din stele: Prin acest semn vei învinge; iar în noaptea ce a urmat, tot el a văzut în vis pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-Se de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Chipul cinstitei Cruci şi monograma lui Hristos (literele greceşti H şi R) punându-le pe steaguri şi pe scuturi, a mers la Roma şi a biruit pe nelegiuitul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. Astfel, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei de tirania lui Maxenţiu.
Încredinţat că în biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei creştine în întregul Imperiu Roman. Acest act, de mare însemnătate, se numeşte Edictul de la Milan.
Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei de la Roma la Bizanţ. Aici, a zidit din nou această cetate, ca o roadă a credinţei sale în Hristos, şi a împodobit-o cu tot felul de biserici, ca pe o adevărată nouă Romă creştină, numită apoi Constantinopol, după numele său.
Sfântul împărat Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine, aceasta văzându-se pe vremea ereziei lui Arie, care învăţa că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om şi coborât în lume, cum socoteşte dreapta credinţă; Hristos, pentru el, era numai o persoană creată.
Pentru că era tulburare mare în Biserică, marele Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, în anul 325, la care el însuşi a luat parte. Aici, episcopii din toată lumea creştină au condamnat rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind prima parte din Crezul pe care îl rostim şi noi la fiecare Sfântă Liturghie.
Sfântul Constantin a dat şi legi inspirate din credinţa creştină, prin care apăra demnitatea persoanei umane şi a familiei.
Sfântul Împărat Constantin a fost însă ajutat şi de evlavia şi râvna mamei sale Elena, care, mergând la Ierusalim pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii, a aflat locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul cinstitei Cruci şi a zidit cu împărătească dărnicie biserica Sfântului Mormânt, biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri.
Îndemnat de fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care păstorea la nordul Dunării (Dacia) şi participase la Sinodul întâi de la Niceea, Sfântul Constantin a sprijinit creştinarea strămoşilor noştri, cerând goţilor cotropitori să nu împiedice răspândirea creştinismului. Totodată, împăratul Constantin a recâştigat unele teritorii din sudul Munteniei, construind un pod la Sucidava (azi oraşul Corabia) şi ridicând acolo o cruce de piatră, ca semn al biruinţei credinţei celei noi asupra păgânismului.
Pentru toate aceste fapte de folos credinţei creştine, săvârşite de marele Constantin şi maica sa Elena, ei s-au învrednicit a fi numiţi „Sfinţi împăraţi întocmai cu Apostolii”. Sfântul Constantin a adormit în Domnul la anul 337, cu zece ani după adormirea maicii sale, Sfânta Elena.
Informațiile privind viața Sfintei Împărătese Elena sunt puține, lacunare și uneori tendențioase. Împărăteasa Elena a ieșit din anonimat prin două lucrări principale. În primul rând, prin faptul că a fost mama primului împărat creștin, fiind răspunzătoare de atitudinea împăratului Constantin față de Biserica creștină, și în al doilea rând, prin descoperirea Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.
Pornind de la mărturiile istorice din secolele IV-V (Eusebiu de Cezarea, Casiodor, Teodoret de Cir, Filostorgiu, Sozomen, Socrate, Ambrozie, Orosius, Eutropius), vom încerca sa prezentăm câteva crâmpeie din viața Sfintei Împărătese Elena.
Flavia Iulia Elena s-a născut în jurul anului 248/249 în Drepanum, oraș din Bitinia (astăzi Yalova, în Turcia). Istoricii din acea perioadă au menționat acest lucru, dar fiecare într-o manieră personală. Astfel, Procopius de Cezarea menționează că împăratul Constantin a schimbat denumirea în ,,Helenopolis” a orașului Drepanum, în cinstea mamei sale.
Istoricul Sozomen indică faptul că un oraș în Bitinia a fost numit de Constantin cel Mare în amintirea veșnică a mamei sale Elena, dar mai menționa și un alt oraș, în Palestina, care a primit aceeași denumire. Filostorgiu a prezentat același lucru ca și Eusebiu de Cezareea, cu precizarea că Drepanum amintea de preotul Lucian. Constantin și-a ținut mama la așa de mare cinste, încât a întemeiat un oraș pe care l-a numit după ea…., iar Sfânta Elena ținuse tare la acest loc pentru că îi amintea de Lucian, renumitul mucenic al lui Hristos.
Lucian a fost profesor al lui Arie și mucenic al lui Hristos. După alți istorici, Flavia Elena s-a născut la Naissus, sau undeva în apropiere, astfel se poate justifica ipoteza că Elena era de aceeași obârșie etnică, din sudul Dunării, ca și soțul ei, Constantius Chlorus, precum și că locul nașterii lui Constantin cel Mare este Naissus.
Putem spune, în cele din urmă, că împaratul Constantin cel Mare a refăcut cetatea Drepanum în onoarea mucenicului Lucian și i-a dat numele Helenopolis în cinstea mamei lui, posibil pentru faptul că s-a născut aici.
Din familie, Elena era o persoană de condiție modestă, fiica unui hangiu din numeroasele taverne (hanuri) care erau presărate de-a lungul drumurilor romane din provinciile de est. Cu toate că nu i se cunoaște descendența, Elena s-a remarcat printr-un caracter ireproșabil și nepătat. Sfântul Ambrozie spunea despre Sfânta Elena că „Hristos a ridicat-o din obscuritate la putere”. La începutul secolului al V-lea, în Origo Constantini, Elena era denumită vilissima. Acest cuvânt arăta starea socială umilă a viitoarei împărătese. Doi istorici ostili politicii împăratului Constantin cel Mare, Filostorgiu și Zosimus, au căutat să discrediteze persoana și viața Sfintei Elena, ca de altfel și pe acelea ale împăratului însuși.
Date despre anii copilăriei și ai adolescenței nu găsim la niciun istoric. Ceea ce este important este faptul că era de o frumusețe interioară și exterioară care l-a fermecat pe Constantius Chlorus la începutul carierei lui militare (268-272). Ea lucra probabil la un han, în Bitinia, poate chiar lângă Drepanum, când s-a întâlnit cu Constantius Chlorus, în jurul anului 270.
La 27 februarie 272/3, Elena a dat naștere fiului său, Constantin, la Naissus (Nis, Serbia), mai precis la Mediana. Aici și-a trăit copilăria, în cadrul modest al vieții de provincie, viitorul împărat Constantin și aici Elena l-a hrănit în dreapta credință.
Generalul Constantius Chlorus (guvernator al Dalmației din 284, caesar între 293-305 și împărat al Imperiului de Apus între 305-306) l-a ales în mod oficial pe Constantin drept succesorul său la conducerea Imperiului Roman de Apus. În intervalul când Constantius Chlorus s-a separat de Elena, în anul 289, și până la urcarea pe tron a lui Constantin în anul 306, avem un gol de informații privind viața viitoarei împăratese Elena. În anul 293, Constantius Chlorus a devenit caesar, împărat de rang secund, fiind nevoit a o părăsi pe Elena (289) și de a se căsători mai apoi cu Theodora, fiica vitregă a împăratului Maximianus (305-311).
La puțin timp după întoarcerea din călătoria în Țara Sfântă, augusta Elena a avut parte de la Dumnezeu de un sfârșit după măsura evlaviei sale. A trecut la cele veșnice în prezența fiului său, care o veghea și-i purta de grijă și-i ținea mâinile între ale sale. S-a mutat din lumea aceasta cu bucurie, încredințând fiului său multe îndatoriri ale evlaviei, la care a adăugat binecuvântări ale credinței sale. Elena s-a învrednicit de cinstea ce i se cuvenea și după moarte, fiindcă a slujit cu sârguință și cu căldura pe Dumnezeul tuturor. Cinstirea acordată Sfintei Elena este menționată și de Eusebiu de Cezareea: această preafericită femeie… se pregătea să lase în urma ei viața pământească, spre a o căpăta pe cea cerească. Fiindcă în timp ce se pregătea să fie primită de Mântuitorul ei, în sufletul său ea ajunsese de pe acum să se împărtășească din nepieritoarea stare a îngerilor. La înmormântare a avut parte de alese onoruri: însoțită de o foarte numeroasă escortă armată, trupul împărătesei a fost adus în cetatea împărătească, unde a fost așezat între mormintele împăraților. A fost înmormântată la Roma, în mausoleul de lângă Biserica Sfinților Marcelin și Petru de la Via Labicana. Astăzi sarcofagul Sfintei Elena se află în Muzeul Vaticanului.
Pentru noi, românii, cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena are o semnificație deosebită. Cei doi împărați și apostoli ai creștinătății își au originea în pământul sfânt al strămoșilor noștri. Sfânta Elena, cât și împăratul Constantin sunt din ,,rudenia” noastră creștină, balcanică și europeană. Politica de expansiune la nord de Dunăre a lui Constantin a contribuit în cel mai înalt grad la continuarea și consolidarea procesului de romanizare a populației daco-romane. Concomitent a avut loc, în rândurile aceleiași populații, răspândirea creștinismului, ei fiind considerați pe bună dreptate cei întocmai cu apostolii.

Cu toate că Forumul Civic al Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM) a nominalizat-o pe preşedinta Fundaţiei „Mihai Viteazul” din municipiul Sfântu-Gheorghe, județul Covasna, prof. ing. Maria Peligrad (foto), pentru titlul „Pro Urbe”, distincţie instituită de Consiliul Local Sfântu-Gheorghe, iar aceasta a fost chiar votată de către majoritatea membrilor comisiei pentru învăţământ, cultură şi ştiinţă din cadrul Consiliului Local, propunerea a fost respinsă însă în ultima clipă, în plenul ședinței de joi, 28 aprilie 2022, iar distincția ce se cuvenea doamnei Peligrad a fost atribuită altei persoane!
Acest gest de profundă jignire față de comunitatea românească din Sfântu-Gheorghe este justificat printr-un motiv sfidător, anume sentința pronunțată de Curtea de Apel Brașov, prin care s-a anulat Hotărârea Guvernului care prevedea aprobarea drapelului secuiesc al localității Sfântu-Gheorghe. Ridicăm astfel întrebarea, de ce este vinovată doamna Maria Peligrad pentru sentința unei instanțe de judecată din România, ba mai mult, care este vina doamnei profesor că Hotărârea Guvernului este nelegală și a fost anulată de către o instanță judecătorească îndrituită?
Astfel de acțiuni denotă o discriminare profundă și o mentalitate marcată de xenofobie și dispreț față de români. Cum poate fi justificată o asemenea atitudine și din ce motiv liderii municipiului caută să adâncească prăpastia dintre comunități în loc să creeze mijloace de interferență și comuniune? Doamna profesor a activat aproape 40 de ani în învăţământul liceal, postliceal şi profesional din Sfântu-Gheorghe, îndeplinind şi funcţia de director adjunct al Liceului Industrial Nr. 2. În calitate de preşedinte al Fundaţiei „Mihai Viteazul”, din anul 2006, şi membru de frunte al societăţii civile româneşti din judeţele Covasna şi Harghita, a continuat organizarea proiectelor tradiţionale precum Festivalul de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă „Crăciunul la Români”, Festivalul „Tinere Talente”, manifestarea „Mihai Viteazul şi Visul Unirii” şi a iniţiat numeroase proiecte de prestigiu.
Condamnăm cu vehemență acest gest profund șovin și discriminatoriu, atragem din nou atenția că liderii vremelnici ai unor administrații locale reprezintă întreaga populație, indiferent de etnie, rasă, apartenență politică ori religioasă. Însă din nou, ni se demonstrează că aleșii locali din Sfântu-Gheorghe se identifică exclusiv cu interesele comunității majoritare, jignind și disprețuind orice element românesc, orice simbol ori personalitate remarcabilă a comunității noastre. Ne vom lupta pe toate căile legale împotriva acestei nedreptăți prin sesizarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), inclusiv pentru acuzele jignitoare aduse la adresa Forumului Civic al Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş și prin aducerea la cunoștința opiniei publice din Țară și din străinătate a acestui nou caz de discriminare pe criteriu etnic a românilor numeric minoritari în municipiul Sfântu-Gheorghe.
În același timp, solicităm scuze publice din partea primarului Antal Arpad pentru modul incalificabil în care a fost tratată doamna Maria Peligrad, iar prin dânsa, întreaga comunitate românească din Sfântu-Gheorghe!