Problema Unirii tuturor românilor într-un stat unitar poate fi datată încă de la începutul naşterii primelor formaţiuni statale medievale româneşti (secolele IX-XIII), concretizate în apariţia cnezatelor, voievodatelor, ţărilor, ocoalelor, câmpurilor, codrilor, jupanatelor şi continuată cu unirea acestora, sub autoritatea unor voievozi, precum legendarul Radu Negru Vodă sau a domnilor Basarab I (1310-1352) şi Bogdan I (1359-1365), care au reuşit să formeze mari state independente româneşti - Ţara Românească, la 1330, în urma victorioasei lupte de la Posada, şi Moldova, la 1359, în urma alungării lui Balc, vasalul regelui Ungariei. Din păcate, acest proces de unificare treptată a spaţiului locuit de români într-un stat unitar a fost împiedicat de invaziile popoarelor migratoare din cel de-al treilea val, între care un rol dominant l-au avut ungurii şi tătarii, într-o primă fază (secolele X-XIV), şi expansiunea şi impunerea succesivă asupra unor mari spaţii locuite de români a suzeranităţii otomane, austriece sau ruseşti, într-o a doua fază (secolele XV-XIX). Echilibrul creat de-a lungul timpului între cele trei puteri europene, consfinţit prin Congresul de la Viena, din 1815, va fi pus în pericol de noile idei politice lansate de revoluţia franceză, atât a egalităţii sociale şi politice, cât mai cu seamă a principiului naţionalităţilor potrivit căruia fiecare popor avea dreptul la autonomie şi independenţă naţională. Mişcările revoluţionare prepaşoptiste, dar mai ales cele pe care istoricii le-au încadrat în ceea ce a însemnat „primăvara popoarelor”, în speţă a revoluţiilor din anii 1848- 1849, au trezit la viaţă naţională toate popoarele aflate în diferite stadii de asuprire. Incapacitatea liderilor politici ai marilor puteri (Rusia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman) de a sesiza puternica orientare politică a popoarelor asuprite, interesele economice, politice, religioase sau teritoriale mărunte, urmărite de unele puteri în defavoarea altora, au generat, la mijlocul secolului XIX, crize internaţionale care s-au transformat, foarte repede, în conflicte militare. Astfel au izbucnit, numai în Europa, războiul Crimeii (1853-1856), războiul franco-sardino-austriac (1859), războiul pruso-danez (1864), războiul pruso-italianoaustriac (1866), războiul francoprusac (1870), războiul ruso-otoman (1877-1878). Toate aceste conflicte au creat, în multe cazuri, condiţii favorabile luptei popoarelor pentru realizarea idealurilor lor naţionale. De astfel de oportunităţi vor beneficia şi românii, la 1856 şi 1877, când se vor profila la orizontul politicii naţionale Unitatea şi Independenţa statală.
Dacă pe plan intern problema Unirii românilor într-un stat unitar s-a pus în dese rânduri, mai cu seamă după domnia lui Mihai Viteazul, pe plan internaţional, această problemă se va pune, pentru prima dată, la Congresul de Pace de la Paris (25 februarie - 30 martie 1856). La Congres, convocat de marile puteri în urma înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii, problema românească s-a înscris pe primul plan al diplomaţiei europene, devenind o veritabilă piatră unghiulară a echilibrului european - scria, nu întâmplător, istoricul Ioan Scurtu.
Încă din prima zi a Congresului, contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei, a ridicat problema unirii celor două principate româneşti sub un principe străin. Prusia şi Regatul Sardiniei, din raţiuni care priveau realizarea propriilor obiective naţionale, au susţinut-o. Asemenea şi Rusia, dar cu dorinţa ascunsă a dezbinării puterilor europene. Anglia se pronunţa pentru menţinerea statuquo, văzând în unirea celor două principate începutul dezagregării Imperiului Otoman, după cum susţinea prinţul consort al reginei Victoria. Reprezentanţii Austriei şi Imperiului Otoman s-au opus însă cu vehemenţă, afirmând că: „Moldovenii şi muntenii nu vor să se unească”. Pentru a nu se provoca, încă de la începutul Congresului, o blocare a lucrărilor, la propunerea puterilor favorabile Unirii, statele participante (Franţa, Anglia, Prusia, Austria, Rusia, Regatul Sardiniei şi Piemontului, Imperiul Otoman) au hotărât ca viitorul statut al celor două principate să fie stabilit prin consultarea locuitorilor, hotărâre reflectată în Tratatul de Pace la art. 24: „Maiestatea Sa Sultanul promite să convoace imediat, în fiecare din cele două provincii, un divan adhoc (adunare specială destinată unui anumit scop - n.a.), constituit de aşa manieră încât să reprezinte cât mai exact interesele tuturor claselor societăţii. Aceste divanuri vor fi chemate să exprime dorinţele populaţiei privind organizarea definitivă a Principatelor”.
Alte articole ale Tratatului, privitoare la Moldova şi Valahia, mai stabileau cedarea de către Rusia a sudului Basarabiei (judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad - n.a.) Moldovei, menţinerea suzeranităţii otomane asupra Principatelor şi trecerea, totodată, a acestora sub garanţia celor şapte mari puteri semnatare, constituirea unei comisii alcătuită din reprezentanţii celor şapte mari puteri pentru a cerceta starea internă a principatelor şi a face propuneri pentru reorganizarea acestora, regimul de navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră. Deci, deocamdată, Unirea se amâna, cel puţin, până la constituirea Divanurilor ad-hoc şi prezentarea hotărârilor privind destinul celor două Principate celor şapte mari puteri, potrivit cărora acestea vor stabili viitorul statelor româneşti.
Alegerile pentru cele două Divane ad-hoc s-au desfăşurat în vara anului 1857. Cu ocazia acestor alegeri a izbucnit, printre foarte multe altele, şi primul scandal de fraudă electorală al cărui impact internaţional a marcat istoria Unirii, având drept scop împiedicarea acesteia de forţele conservatoare moldovene. Iată descrierea cazului în viziunea organizaţiei nonguvernamentale „Pro Democraţia”, care devoalează asemenea „procedee electorale” de-a lungul unui secol şi jumătate de istorie electorală românească:
„Iar atunci nu vigilenţa sau organizarea unioniştilor a permis deconspirarea falsificării alegerilor din Moldova de caimacamul Nicolae Vogoride, ci curajul soţiei sale, Ecaterina (Cocuţa) Conachi, sora vitrega a lui Costache Negri şi fiică a celebrului logofăt-poet Costache Conachi. Aceasta descoperise corespondenţa secretă a guvernatorului (caimacamului - n.a.) cu rudele sale din Fanar prin care s-a făcut proba intervenţiei Porţii pentru falsificarea alegerilor. Predate fratelui său şi publicate în L’Etoile d’Orient, editat la Bruxelles, documentele au putut justifica presiunea unioniştilor de anulare a alegerilor.
În paralel, în Moldova aceste dovezi au circulat ca Estract de scrisori secrete trimise caimacamului Moldovei de deosebite feţe politice şi a contribuit la relansarea procesului electoral. Acesta a fost contextul care l-a lansat pe prima scenă a vieţii politice pe Alexandru Ioan Cuza (foto), pârcălab de Galaţi la acea dată, de altfel rudă cu Vogoride (care îl numise în funcţie şi îi facilitase ascensiune rapidă în armată), a cărui demisie a dus la maximizarea scandalului. În faţa refuzului Imperiului Otoman de a anula alegerile, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu puterea de la Istanbul (la 4 august 1857 - n.a.).
Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris au ajuns în pragul declanşării unui război ce a fost împiedicat doar de înţelegerea de la Osborne (9 august 1857 - n.a.), dintre Napoleon al III-lea şi regina Victoria în urma căruia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate, dar, în schimb, Napoleon al III-lea renunţând la Unirea deplină a Principatelor sub un principe străin, mulţumindu-se doar cu o simplă unire legislativă, lăsase o uşă, cel puţin întredeschisă, spre unirea deplină a celor două state româneşti”.
Noile alegeri, organizate în septembrie 1857, au dat câştig de cauză unioniştilor. Dezbaterile, din adunările ad-hoc, s-au încheiat pe 7 octombrie în Moldova şi pe 9 octombrie în Ţara Românească, soldându-se cu rezoluţii asemănătoare. Redăm mai jos hotărârile Rezoluţiei moldovene, din 7 octombrie 1857:
„1. Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă (Imperiul Otoman, Turcia - n.a.) în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634.
2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România.
3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare din ale Europei, şi a cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.
4. Neutralitatea pământului Principatelor.
5. Puterea legiuitoare încredinţată unei Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei”.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris Tratatul de la Paris...
Cuprinse într-un raport al comisarilor puterilor europene, rezoluţiile au fost înaintate reprezentanţilor celor şapte mari puteri garante, întrunite în Conferinţa de la Paris, desfăşurată în perioada 22 mai - 19 august 1858, care a elaborat o convenţie reprezentând viitoarea lege fundamentală după care să se organizeze şi conducă Principatele Unite, cunoscută sub denumirea de Statutul Convenţiei de la Paris, din 19 august 1858. Statutul cuprindea 50 de articole privind statutul internaţional al noului stat şi principiile sale de organizare internă. El, departe de a ţine seamă de dorinţele poporului român, exprimate în Divanurile adhoc, era o fidelă copie a principiului prin care se încheiase compromisul franco-englez de la Osborn, o unire formală a celor două principate pe plan executiv şi legislativ.
În rezumat, Statutul Convenţiei de la Paris prevedea ca fiecare Principat să aibă: Domn pământean (din rândul boierimii locale - n.a.), ales pe viaţă de Adunarea Electivă şi investit de Sultan, care deţinea puterea executivă; Adunare Electivă (parlament monocameral - n.a.), aleasă pe baza votului censitar, pe o perioadă de 7 ani, care deţinea alături de Domn şi Comisia Centrală de la Focşani, puterea legislativă; Guvern, format din miniştri, numiţi de Domn, care-l ajuta în exercitarea puterii executive; Miliţiile regulate (unităţile militare ale celor două principate - n.a.), care, potrivit art. 42 al Statutului, vor primi o organizare identică, spre a putea, la nevoie, să se unească şi să formeze o singură armată; numele „comun” al celor două principate era „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei.
Cu adevărat comune erau Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, care reprezenta puterea judecătorească (art. 38 al Statutului) şi Comisia Centrală (art. 27, 28, 29, 35), formată din 16 membri (8 moldoveni şi 8 munteni), care avea atribuţii legislative şi de armonizare a legislaţiei celor două principate, ambele cu sediul la Focşani.
Dând dovadă de ingeniozitate politică, sprijiniţi cu discreţie de consulii Franţei de la Iaşi şi Bucureşti, de ambasadorul aceleiaşi ţări de la Istanbul, românii au făcut un al doilea pas important pe calea unităţii naţionale, reuşind să-şi impună voinţa în faţa puterilor, devenite garante prin Congresul de la Paris. La 5 şi 24 ianuarie 1859, Adunările Elective ale celor două Principate au ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova cât şi-n Ţara Românească, punând marile puteri în faţa faptului împlinit. Contestat vehement de Turcia şi Austria, ca fiind o încălcare a Statutului Convenţiei de la Paris, actul de la 24 ianuarie a declanşat o nouă criză internaţională, rezolvată, cu măiestria diplomatică recunoscută, de Napoleon al III-lea, prin convocarea unei noi Conferinţe Internaţionale la Paris, în perioada 7 aprilie - 6 septembrie 1859. Încă din a doua şedinţă a Conferinţei, la 13 aprilie, cinci mari puteri, Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Regatul Sardiniei, au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Sub presiunea lor, Turcia şi Austria, în ultima şedinţă a Conferinţei, la 6 septembrie, au recunoscut dubla alegere, dar numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Pasul cel mai important, şi ultimul, pe calea realizării unei Uniri reale a Principatelor, era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline a tuturor instituţiilor Statului Român. Toate acţiunile Domnului, ale guvernanţilor din cele două Principate, de la recunoaşterea dublei domnii şi până la noua Conferinţă Internaţională de la Constantinopol, convocată în acest scop la sfârşitul lunii noiembrie 1861, au fost îndreptate spre realizarea acestui obiectiv: unificarea aparatului de stat.
Încă din martie 1859, Cuza unificase Misiunile diplomatice ale Principatelor, de la Constantinopol, care au fost puse sub conducerea lui Costache Negri, recunoscut chiar de Turcia drept unic reprezentant al celor două ţări; unificase armata prin aşezarea sa sub o singură autoritate, a generalului Ion Emanoil Florescu, numit ministru de război în ambele ţări, a statelor majore, instrucţiei, administraţiei şi intendenţei armatei; a unificat serviciul telegrafic numind la conducerea acestuia pe Cezar Librecht şi serviciul de vamă, care trecea în administraţia statului; a ridicat prestigiul statului prin raporturile promovate în relaţiile cu celelalte state, mari puteri prietene sau inamice, bazate pe principiul respectării neştirbite a autonomiei ţării nou constituite; la sfârşitul lunii septembrie 1860, va face o vizită la Constantinopol, unde va fi primit de Sultan cu toate onorurile cuvenite unui şef de stat; în decembrie 1860, încheie cu Rusia Convenţia telegrafică, exercitând astfel atribuţia unui stat independent, iar la 2 decembrie 1861, obţine din partea puterii suzerane „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, prin care Turcia admite unirea administrativă şi politică a Principatelor, pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
În ziua de 22 ianuarie 1862, Alexandru Ioan Cuza a format un guvern unic al ţării, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar două zile mai târziu, în mod simbolic, la 24 ianuarie 1862, a deschis şedinţa comună a celor două Adunări Elective, constituite într-un parlament unic, la Bucureşti, în faţa căruia Domnul Unirii afirma în discursul său: „O viaţă nouă se începe astăzi pentru România. Ea intră, în fine, pe calea care o va conduce către îndeplinirea destinelor sale... Astăzi, statul nostru s-a aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis. Sosiţi în acest stadiu al viitorului nostru, trebuie să nu pierdem din vedere că, consolidarea Unirii cere din partea tuturor o abnegaţie completă, care va face a înceta fluctuaţiile prin care am trecut până acum. Să renunţăm dar la însuşi amintirea dezbinărilor din trecut, a căror reînnoire ar putea compromite Unirea dobândită cu preţul atâtor necurmate silinţe, şi să punem toată activitatea noastră într-o comună conlucrare morală şi materială a României”. În finalul şedinţei parlamentului unic, Domnul a proclamat unirea definitivă a Principatelor sub numele de România, având capitala la Bucureşti.
Acum în faţa Ţării se puneau marile probleme ale modernizării, ale înscrierii noului stat pe orbita civilizaţiei europene. Cât a reuşit România să realizeze acest deziderat previzionat de Cuza, acum un secol şi jumătate, o putem spune noi astăzi. Astăzi, când lumea românească a uitat a sărbători un jubileu plin de profunde semnificaţii patriotice. A uitat însăşi momentul botezului pământului sfânt al patriei. Împlinirea a 150 de ani de la momentul istoric în care spaţiul locuit de români a luat numele oficial de România. Ce să mai vorbim de capitala Ţării, care ar trebui să-şi aniverseze toţi atâţia ani de când a devenit capitala noului stat, România. Sau, probabil, 150 de ani nu reprezintă un jubileu, pentru politrucii guvernamentali de azi! Ceea ce mă nedumireşte, şi chiar mă revoltă, este poziţia „istoricilor”, sau „scriitorilor de istorii” de la revistele de specialitate (vezi revista „Magazin Istoric” şi „Historia” din luna ianuarie 2012), care ocupă piaţa cărţii iubitorilor de istorie. Acestea de ce oare nu au catadicsit a scrie câteva rânduri despre „neînsemnatul eveniment” al înfăptuirii deplinei unităţi naţionale a Principatelor Române cu prilejul unui asemenea jubileu?