Autor:
Munţii Apuseni, vestita „Ţară de Piatră” (foto), au oferit prin bogăţiile subsolului şi frumuseţea locului condiţii de viaţă îmbelşugate nu pentru moţi, locuitorii milenari ai munţilor, ci pentru venetici şi cotropitori. De-a lungul istoriei, moţii s-au ales cu munca, suferinţele şi necazurile. Experienţa tristă pe care au avut-o, din vremuri îndepărtate, începând cu Horea, Cloşca şi Crişan şi sfârşind cu „prinţul” moţilor şi al Ardealului, Avram Iancu, i-au făcut să fie neîncrezători şi inospitalieri. În realitate, ei, moţii, sunt nişte oameni de omenie, pe care, odată câştigaţi cu o idee cinstită, poţi conta până la moarte.
Începând din 1997, odată cu aplicarea strategiei „moţului” Victor Ciorbea şi a Guvernului său de restructurare a mineritului, în fapt de falimentare voită a unei ramuri importante a economiei naţionale, mineritul în Munţii Apuseni a intrat sub ghilotina FMI, iar capul acestuia a coborât pe toboganul dispariţiei. În loc ca extracţia de aur, cupru, metale neferoase, uraniu să fie revigorate de stat prin aplicarea unor tehnologii avansate, care în acea perioadă nu erau deloc scumpe, s-a preferat ca „ultimele rămăşiţe” ale mineritului din Munţii Apuseni să se închidă, iar locuitorii lor, moţii, să cerşească din nou din poartă în poartă. Nu ştiu de ce în România postdecembristă guvernele perindate nu au luat în considerare o strategie pe termen mediu şi lung în ce priveşte resursele României, în special resursele minerale extraordinare din Munţii Apuseni, pe baza „triajului economic” al importanţei lor. Aşa cum în spitalele din România şi din toată lumea funcţionează triajele la urgenţă pe baza principiului priorităţii, aşa ar trebui să funcţioneze şi triajele legate de economia României, iar această strategie să fie susţinută de toate guvernele de stânga sau de dreapta. Industria energetică (gazele, petrolul, curentul, cărbunele) şi industria extractivă, din care face parte şi cea din Munţii Apuseni (aur, cupru, metale neferoase, uraniu) ar trebui să fie intangibile pentru străini, pentru a asigura independenţa şi prosperitatea României.
Din păcate, programul de închidere a unităţii miniere din Minţii Apuseni a continuat dramatic şi în perioada 1997-2008. S-au închis exploatările miniere Baia de Arieş, cu mina Puţ Iosif, mina Buturoasa, exploatarea de la Zlatna, cu minele Haneş, Larga şi Valea Babei, Roşia Montană, Roşia Poieni, care lucrează în „avarie”, şi s-au disponibilizat peste 5.600 de salariaţi. Guvernanţii României, „conduşi” magistral de Banca Mondială şi FMI, au derulat un program de „regenerare socioeconomică” a zonelor miniere desfiinţate. Programul cuprindea o serie de măsuri ca: stimulare financiară, microcredite de sprijin pentru întreprinzători, granturi mici şi de dezvoltare socială a comunităţii miniere, care au rămas doar pe hârtie sau doar la început, transformându-se într-un „proiect de degenerare” a unor localităţi din Munţii Apuseni: Baia de Arieş, care rămâne şi fără spital, Roşia Montană, Almaşu-Mare, Lupşa, Sălciua, Poşaga, Ciuruleasa, Mogoş. S-au dezvoltat aşa-zisele activităţi productive, cum sunt: agroturismul sau culesul ciupercilor şi a fructelor de pădure, care sunt sigur că nu vor asigura un trai decent pentru moţi. Desigur că s-a dezvoltat o „activitate productivă” pentru cei de la putere sau sateliţii lor, şi anume tăierea sălbatică a pădurilor din Munţii Apuseni, cu sute de „joagăre” care transformă copacul în scândură, apoi exportată în Occident, dar fără ca să fie înnobilat de munca românească. Aceşti magnaţi ai lemnului ar trebui să plătească un impozit substanţial pentru sănătate, deoarece un singur copac produce întrun an 10 tone de oxigen, de care plămânii moţilor au atâta nevoie. N-au să plătească niciodată acest impozit imaginat de mine, dar cel puţin să planteze pentru un pom tăiat, alţi doi în loc.
Ar trebui ca acum, în anul 2012, să fie încheiate lucrările de reconstrucţie ecologică a minei Baia de Arieş-Puţ Iosif-Iaz Brădeşti cu cianuraţia de 1 şi 2 sau la Buturoasa cu cianuraţia de 3. Nu cred că moţii, aceşti oameni destoinici şi cu apetit de carte şi şcoală, nu înţeleg pericolul pe care-l prezintă cianurile pentru sănătatea lor, a copiilor şi a nepoţilor lor. Sunt convins că există o alternativă de extracţie a aurului fără cianuri, pe care noul Guvern al României o va găsi. Sunt convins că va exista o alternativă pentru ca Ţara de Piatră să nu devină o ţară a sărăciei, iar moţii să nu mai spună, de data asta nu la Viena, ci la Bucureşti: „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.