DE ZIUA TA, EMINESCU…

Îngenunchem din nou în faţa ta, moşnege,
Cu toţii ne mirăm ce tânăr ai rămas!
Şi căutăm mereu noi mreje să ne lege,
Să te purtăm în suflet până în ultim ceas. Măiestrului tău vers suntem moştenitori,
În care ai cântat frumoasa „floare-albastră”
Şi-ai aşezat o ţară în piscul de valori,
Pentru români, spre lume, larg deschizând fereastră. Cum tu respiri etern în tot ce-i românesc,
Ţi-ai adâncit fiinţa în veacuri de istorii,
Şi mândru ai cântat trecutul vitejesc,
Prin tine retrăim momentele de glorii. Şi tot din versul tău de Doină mai aflăm
Că tot românul vremii plânsu-ţi-s-a
Că domni şi legi străine cereau să-i ascultăm,
Nedrept supuşi în glia din „Nistru pân’ la Tisa”. Etern, cu tine-alături, în versul tău trăieşte
Graiul nostru românesc, sfânt atestat de neam,
Prin el, cu bucurie, ne regăsim frăţeşte
Şi-n pas de horă ne prindem an de an. De ziua ta, în joc cu noi, te prinzi şi tu, bătrâne,
Să celebrăm un veac şi peste jumătate,
De când, în glia noastră, a răsărit un nume,
Luceafăr înălţat lângă Divinitate. Şi-acolo, sus, nicicând, din strâmtul cerc de jos,
Nu-l pot atinge negrele invidii şi ruşinea,
Că tuturor, care aruncă-ntruna mai vârtos,
Le vom dispreţui mizeria, prostia şi micimea. Rămâi acolo, sfântă stea, pe cerul românesc!
Să ne primim mereu lumina de la tine.
Mereu răsune-n spaţiu, sfânt versul Eminesc,
Alcătuit măiestru din vorbe dulci, latine!