Din adânc de istorie, traversând secolele până astăzi, vremurile au înscris pe filele de calendar românesc nume care au stat în fruntea maselor, pe care le-au îmbărbătat cu fapte, le-au amplificat tăria prin îndemnuri curajoase, cultivând sentimentul că Domul sfânt al libertăţii a necesitat un fundament al sacrificiului, aşa cum cere Mihai Viteazul oştenilor săi:
„Nu vă urez viaţă, căpitanii mei,
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie, oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită să-l poarte, spre ruşinea lor!”
(Dimitrie Bolintineanu) Sunt momente în istoria noastră, care nu doar dezvăluie generaţiilor acţiuni şi portrete de bărbăţie ce trezesc înaltă admiraţie şi îndreptăţită mândrie, dar îţi insuflă semeţia de urmaş al unui popor demn. Decebal, care n-a vrut să moară „câine-nlănţuit”, l-a atins în orgoliu pe împăratul invadator, care ar fi dorit să-l vadă umilit. Testamentul lui Decebal - „leu să mori”, străbate veacurile demnităţii neamului nostru. Astăzi, chiar dacă viaţa noastră este coborâtă în nesiguranţă, iar iubirea de patrie a devenit motiv de bufonerie, speranţele în binele traiului nostru, în păstrarea drepturilor noastre de popor liber, câştigate prin sacrificii, au rădăcini adânci în trecutul istoric, luminat de mari personalităţi care au străjuit cu arma, cu inteligenţa şi cu ataşament faţă de ţară şi neam. Atât literatura clasică, precum şi istoria cinstit scrisă, au trecut în nemurire portretele acestei pleiade de creatori ai solidei baze existenţiale a poporului nostru. În viziunea lui Eminescu, domnul Mircea cel Bătrân, îndrăzneţ şi neaplecat, îl avertizează pe sultanul Baiazid că ar fi bine să facă „întoarsă cale”, prevăzând izbânda armatei sale în lupta ce urma: „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti”. Şi mândria sultanului a pălit când şi-a văzut armata împrăştiată. Tot astfel, George Coşbuc conturează, în manieră fantastică, figura marelui nostru voievod, Mihai Viteazul (foto, centru), în confruntarea cu turcii de la Călugăreni, unde, la intrarea lui Mihai în luptă, marele Hassan „îşi pierde şi capul şi firea” şi „aleargă nebun”, când domnul român îl cheamă la luptă bărbătească: „Să piară azi unul din noi!”. Se ştie că Ştefan cel Mare (foto, dreapta) era un „om nu mare la stat” (Grigore Ureche), dar după lupta de la Vaslui, cronicarii polonezi l-au declarat ,,voievod al Europei” (document în spaţiul muzeal Putna), pentru că, oprind înaintarea turcilor spre spaţiul european, a fost considerat apărătorul creştinătăţii, devenind, în urma tuturor luptelor pe care le-a purtat, „cel Mare”. Înaltă, precum i-a fost ţinuta, a rămas în istorie şi demnitatea cu care Alexandru Ioan Cuza (foto, stânga) s-a prezentat în faţa sultanului turc, pe care l-a impresionat prin curajul de a refuza să îngenuncheze, atitudine care întăreşte sentimentul că românul purta în el mândria biruitorului, a omului liber, şi astfel Cuza concentra o istorie. Acesta a fost domnul care a pus bazele României moderne, desfiinţând marile latifundii şi împroprietărind ţărănimea. Până la Alexandru Ioan Cuza, românii trăiau în ţinuturi separate cu domni proprii sau în stare de robie, în Transilvania. Aşa că domnul Cuza a reprezentat prima treaptă spre unitatea generală a românilor. Marea greşeală a istoriei, detronarea acestui domn propus şi ales de popor, şi aducerea la conducere a unui străin, lipsit de orice interes pentru emanciparea poporului, n-a întrerupt aspiraţia românilor de a reface vechile graniţe ale ţării, ei şi-au urmat traseul lor spre desăvârşire statală. În momentul l877, românii se încununează de mari aprecieri, urmare eroismului cu care şi-au dobândit deplina libertate de sub
turci, realizare atribuită eronat regelui, care a cules gratulaţiile, în timp ce schilozii întorşi din război cerşeau pe străzile bucureştene cu decoraţiile pe piept, care nu ţineau de foame. Păstrând trează dorinţa de a definitiva năzuinţa de veacuri, batalioanele române trebuiau să treacă peste Carpaţi. Le prea chema Ardealul! Şi au făcut-o, întorcându-l din cale pe marele feld-mareşal Machensen, oprit de zidul pe care scria: „Pe aici nu se trece”. Marea UNIRE a conturat aura idealului sfânt, prin care poporul român a decis singur noua cale de viitor a naţiunii. Tot singur a înfruntat şi marea conflagraţie a celui de Al Doilea Război Mondial, readucând graniţele Transilvaniei în locul lor de drept, toate acestea cu imense pierderi de vieţi omeneşti.
Aşa s-a desăvârşit România modernă, de domni români şi de popor!
O modestă analiză alcătuieşte cu sinceritate un grafic al celor 80 de ani de domnie a familiilor regale. Trist a fost pentru popor momentul îndepărtării domnului speranţelor lui, în modul degradant al arestării şi al îndepărtării lui de ţară. Şi aceasta pentru a aduce la putere un biet rătăcit, intrat în ţară în stare jalnică, după cum menţionează scrieri istorice. Îmbogăţit curând împreună cu partidele care-l susţineau, săvârşeşte la 1907 cutremurătoarea crimă asupra ţăranilor ajunşi, în 40 de ani, în cea mai neagră sărăcie. Indecizia lui Ferdinand de a deschide frontul în Primul Război Mondial s-a prelungit datorită telegramelor pe care le primea de la Viena, prin care se cerea regelui amânarea intrării României în război, sperând ca împărăţia să mai reziste. Armata a deschis frontul la ordinul ministrului Brătianu, fără ştirea regelui. Nu se poate uita nici atitudinea ostilă a regelui faţă de manifestanţii bucureşteni care cereau Ardealul. Anii de după moartea l0wui Ferdinand au adus României batjocura săvârşită de un aventurier, care ba era rege, ba nu era rege, iar finanţele ţării erau la bunul plac al iubovnicelor lui. Momentul celui de Al Doilea Război Mondial se sfârşeşte cu aceeaşi tristeţe cu care regii străini şi-au început domnia, regele Mihai angajând pentru români pierderi imense şi materiale, şi de onoare, în plus, incuviinţând, alături de alţi trădători, uciderea celui mai mare patriot al momentului, Mareşalul Ion Antonescu.
Prea ne-a jefuit mereu străinătatea! Când vezi pereţii palatelor vieneze acoperiţi cu aur, te doare, că-i aur românesc. Dacă ajungi la palatul din Ţarscoe Selo şi ghidul rus îţi spune, umflându-se-n pene, că fiecare candelabru şi aplicele de pe pereţi au fost învelite, nu de mult, în şapte straturi de aur, îţi vine să te apropii, să mângâi aurul şi să zici: „Salut, române!”. Şi te doare! Ce-o mai fi la Roma şi la turci!
Dacă ne aflăm astăzi într-un moment de confuzie, sub conducerea unui preşedinte deşucheat la minte, nu înseamnă că România nu are minţi strălucite, cu suflet ataşat de neam, cu chibzuinţă şi profunzime în distingerea celor mai bune soluţii în folosul vieţii poporului. Trecutul nostru eroic demonstrează că nu suntem un popor de neputincioşi. N-am acceptat umilinţa atâta vreme şi acceptăm acum, când avem stabilitate statală, să ne plecăm unor străini aciuaţi cu grămada în palatele ţării?! Oare nu sunt bine de luat în seamă circumstanţele în care familia fostului rege s-a întors în ţară în aceeaşi stare de sărăcie, ca şi străbunul său, şi a ajuns din nou bogată cu valorile ţării, trăind doar în regim de consum? Dacă n-au fost în stare să-şi creeze rosturi pentru bunăstarea familiei, în cei 45 de ani, crede cineva că vor fi în stare să conducă, în mod cinstit, destinele unei ţări? Cine sunt, că s-au dezis şi de numele din care se trag? Nici nu ştim cum îi cheamă de fapt. Cei care consideră că „monarhia salvează România” au convingerea că nu va mai urma un nou val de îmbogăţiţi, că nu va urma un nou 1907, că nu va fi iar golită vistieria ţării, că nu se vor semna din nou cedări de teritorii, mai ales că deasupra Transilvaniei pluteşte iar pasărea neagră ungurească? Ce-a fost a fost şi a trecut. Acum, dacă vor să trăiască în România, să intre în nivelul vieţii cotidiene a românilor, ca cetăţeni de rând, să muncească pentru a-şi asigura existenţa şi să plătească taxe conform legilor ţării!
În ţările care au monarhie, monarhul este de aceeaşi naţie cu supuşii şi astfel le înţelege păsurile, le cunoaşte aspiraţiile şi mulţumirea vieţii familiei regale se contopeşte cu mulţumirea colectivă, ceea ce la noi nu s-a întâmplat, regii „noştri” trăind în cercul lor, deasupra şi departe de orice trebuinţă a poporului, cerând şi iar cerând pentru huzurul personal şi aşteptând osanale. O monarhie străină nu poate fi o perspectivă benefică pentru români! Să ne descurcăm cu forţe proprii, alegând conducători mai lucizi decât în ultimii ani! Numai aşa putem să ne revenim iarăşi. Să avem credinţa că poporul îi va susţine pe cei care îi vor alina suferinţa, care vor reda ţării prestigiu şi locuitorilor ei un trai decent! Merităm să trăim în demnitatea pe care ne-am creat-o singuri!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie, oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor
Merită să-l poarte, spre ruşinea lor!”
(Dimitrie Bolintineanu) Sunt momente în istoria noastră, care nu doar dezvăluie generaţiilor acţiuni şi portrete de bărbăţie ce trezesc înaltă admiraţie şi îndreptăţită mândrie, dar îţi insuflă semeţia de urmaş al unui popor demn. Decebal, care n-a vrut să moară „câine-nlănţuit”, l-a atins în orgoliu pe împăratul invadator, care ar fi dorit să-l vadă umilit. Testamentul lui Decebal - „leu să mori”, străbate veacurile demnităţii neamului nostru. Astăzi, chiar dacă viaţa noastră este coborâtă în nesiguranţă, iar iubirea de patrie a devenit motiv de bufonerie, speranţele în binele traiului nostru, în păstrarea drepturilor noastre de popor liber, câştigate prin sacrificii, au rădăcini adânci în trecutul istoric, luminat de mari personalităţi care au străjuit cu arma, cu inteligenţa şi cu ataşament faţă de ţară şi neam. Atât literatura clasică, precum şi istoria cinstit scrisă, au trecut în nemurire portretele acestei pleiade de creatori ai solidei baze existenţiale a poporului nostru. În viziunea lui Eminescu, domnul Mircea cel Bătrân, îndrăzneţ şi neaplecat, îl avertizează pe sultanul Baiazid că ar fi bine să facă „întoarsă cale”, prevăzând izbânda armatei sale în lupta ce urma: „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti”. Şi mândria sultanului a pălit când şi-a văzut armata împrăştiată. Tot astfel, George Coşbuc conturează, în manieră fantastică, figura marelui nostru voievod, Mihai Viteazul (foto, centru), în confruntarea cu turcii de la Călugăreni, unde, la intrarea lui Mihai în luptă, marele Hassan „îşi pierde şi capul şi firea” şi „aleargă nebun”, când domnul român îl cheamă la luptă bărbătească: „Să piară azi unul din noi!”. Se ştie că Ştefan cel Mare (foto, dreapta) era un „om nu mare la stat” (Grigore Ureche), dar după lupta de la Vaslui, cronicarii polonezi l-au declarat ,,voievod al Europei” (document în spaţiul muzeal Putna), pentru că, oprind înaintarea turcilor spre spaţiul european, a fost considerat apărătorul creştinătăţii, devenind, în urma tuturor luptelor pe care le-a purtat, „cel Mare”. Înaltă, precum i-a fost ţinuta, a rămas în istorie şi demnitatea cu care Alexandru Ioan Cuza (foto, stânga) s-a prezentat în faţa sultanului turc, pe care l-a impresionat prin curajul de a refuza să îngenuncheze, atitudine care întăreşte sentimentul că românul purta în el mândria biruitorului, a omului liber, şi astfel Cuza concentra o istorie. Acesta a fost domnul care a pus bazele României moderne, desfiinţând marile latifundii şi împroprietărind ţărănimea. Până la Alexandru Ioan Cuza, românii trăiau în ţinuturi separate cu domni proprii sau în stare de robie, în Transilvania. Aşa că domnul Cuza a reprezentat prima treaptă spre unitatea generală a românilor. Marea greşeală a istoriei, detronarea acestui domn propus şi ales de popor, şi aducerea la conducere a unui străin, lipsit de orice interes pentru emanciparea poporului, n-a întrerupt aspiraţia românilor de a reface vechile graniţe ale ţării, ei şi-au urmat traseul lor spre desăvârşire statală. În momentul l877, românii se încununează de mari aprecieri, urmare eroismului cu care şi-au dobândit deplina libertate de sub
turci, realizare atribuită eronat regelui, care a cules gratulaţiile, în timp ce schilozii întorşi din război cerşeau pe străzile bucureştene cu decoraţiile pe piept, care nu ţineau de foame. Păstrând trează dorinţa de a definitiva năzuinţa de veacuri, batalioanele române trebuiau să treacă peste Carpaţi. Le prea chema Ardealul! Şi au făcut-o, întorcându-l din cale pe marele feld-mareşal Machensen, oprit de zidul pe care scria: „Pe aici nu se trece”. Marea UNIRE a conturat aura idealului sfânt, prin care poporul român a decis singur noua cale de viitor a naţiunii. Tot singur a înfruntat şi marea conflagraţie a celui de Al Doilea Război Mondial, readucând graniţele Transilvaniei în locul lor de drept, toate acestea cu imense pierderi de vieţi omeneşti.
Aşa s-a desăvârşit România modernă, de domni români şi de popor!
O modestă analiză alcătuieşte cu sinceritate un grafic al celor 80 de ani de domnie a familiilor regale. Trist a fost pentru popor momentul îndepărtării domnului speranţelor lui, în modul degradant al arestării şi al îndepărtării lui de ţară. Şi aceasta pentru a aduce la putere un biet rătăcit, intrat în ţară în stare jalnică, după cum menţionează scrieri istorice. Îmbogăţit curând împreună cu partidele care-l susţineau, săvârşeşte la 1907 cutremurătoarea crimă asupra ţăranilor ajunşi, în 40 de ani, în cea mai neagră sărăcie. Indecizia lui Ferdinand de a deschide frontul în Primul Război Mondial s-a prelungit datorită telegramelor pe care le primea de la Viena, prin care se cerea regelui amânarea intrării României în război, sperând ca împărăţia să mai reziste. Armata a deschis frontul la ordinul ministrului Brătianu, fără ştirea regelui. Nu se poate uita nici atitudinea ostilă a regelui faţă de manifestanţii bucureşteni care cereau Ardealul. Anii de după moartea l0wui Ferdinand au adus României batjocura săvârşită de un aventurier, care ba era rege, ba nu era rege, iar finanţele ţării erau la bunul plac al iubovnicelor lui. Momentul celui de Al Doilea Război Mondial se sfârşeşte cu aceeaşi tristeţe cu care regii străini şi-au început domnia, regele Mihai angajând pentru români pierderi imense şi materiale, şi de onoare, în plus, incuviinţând, alături de alţi trădători, uciderea celui mai mare patriot al momentului, Mareşalul Ion Antonescu.
Prea ne-a jefuit mereu străinătatea! Când vezi pereţii palatelor vieneze acoperiţi cu aur, te doare, că-i aur românesc. Dacă ajungi la palatul din Ţarscoe Selo şi ghidul rus îţi spune, umflându-se-n pene, că fiecare candelabru şi aplicele de pe pereţi au fost învelite, nu de mult, în şapte straturi de aur, îţi vine să te apropii, să mângâi aurul şi să zici: „Salut, române!”. Şi te doare! Ce-o mai fi la Roma şi la turci!
Dacă ne aflăm astăzi într-un moment de confuzie, sub conducerea unui preşedinte deşucheat la minte, nu înseamnă că România nu are minţi strălucite, cu suflet ataşat de neam, cu chibzuinţă şi profunzime în distingerea celor mai bune soluţii în folosul vieţii poporului. Trecutul nostru eroic demonstrează că nu suntem un popor de neputincioşi. N-am acceptat umilinţa atâta vreme şi acceptăm acum, când avem stabilitate statală, să ne plecăm unor străini aciuaţi cu grămada în palatele ţării?! Oare nu sunt bine de luat în seamă circumstanţele în care familia fostului rege s-a întors în ţară în aceeaşi stare de sărăcie, ca şi străbunul său, şi a ajuns din nou bogată cu valorile ţării, trăind doar în regim de consum? Dacă n-au fost în stare să-şi creeze rosturi pentru bunăstarea familiei, în cei 45 de ani, crede cineva că vor fi în stare să conducă, în mod cinstit, destinele unei ţări? Cine sunt, că s-au dezis şi de numele din care se trag? Nici nu ştim cum îi cheamă de fapt. Cei care consideră că „monarhia salvează România” au convingerea că nu va mai urma un nou val de îmbogăţiţi, că nu va urma un nou 1907, că nu va fi iar golită vistieria ţării, că nu se vor semna din nou cedări de teritorii, mai ales că deasupra Transilvaniei pluteşte iar pasărea neagră ungurească? Ce-a fost a fost şi a trecut. Acum, dacă vor să trăiască în România, să intre în nivelul vieţii cotidiene a românilor, ca cetăţeni de rând, să muncească pentru a-şi asigura existenţa şi să plătească taxe conform legilor ţării!
În ţările care au monarhie, monarhul este de aceeaşi naţie cu supuşii şi astfel le înţelege păsurile, le cunoaşte aspiraţiile şi mulţumirea vieţii familiei regale se contopeşte cu mulţumirea colectivă, ceea ce la noi nu s-a întâmplat, regii „noştri” trăind în cercul lor, deasupra şi departe de orice trebuinţă a poporului, cerând şi iar cerând pentru huzurul personal şi aşteptând osanale. O monarhie străină nu poate fi o perspectivă benefică pentru români! Să ne descurcăm cu forţe proprii, alegând conducători mai lucizi decât în ultimii ani! Numai aşa putem să ne revenim iarăşi. Să avem credinţa că poporul îi va susţine pe cei care îi vor alina suferinţa, care vor reda ţării prestigiu şi locuitorilor ei un trai decent! Merităm să trăim în demnitatea pe care ne-am creat-o singuri!
Categorie:
Aparut in :