Analizând cu luciditate acest proces de orientare spre „independenţă”, „autonomie”, „separare etnică”, desprindem realităţi cu totul diferite între cele câteva cazuri din spaţiul european. Opţiunile petenţilor scoţieni se bazează pe un fundament istoric, acela că Scoţia a fost regat independent, după care, probabil, tânjesc rămăşiţe de nostalgici, doritori de putere. Spre folosul lor, înţelepciunea a învins şi majoritatea a decis. O lecţie bună pentru acea sectă iredentistă a maghiarilor din România, deloc agreată de populaţia majoritară a Ungariei. Sperând să se proptească de independenţa scoţiană, ungurii le-au fluturat steagul în aşa-zisul „ţinut secuiesc”, dar au ieşit şifonaţi.
Scoţia nu poate fi considerată o uriaşă sursă de venit pentru Regatul Angliei, şi nici pentru ea, în ultimă instanţă. Se ştie că scoţienii, din vremuri vechi au emigrat în locuri mai prielnice vieţii. Nu e acelaşi lucru cu Transilvania noastră, atât de râvnită de trecători întâmplători prin spaţiul ei. Ştiu ei, ungurii, ce ştiu. De aceea şi-au înfipt dinţii în pământul ei, devenind „devotaţi apărători” ai secuilor, pe care îi sfătuim că ar fi bine să se trezească din somnul care nu le poate aduce decât umilinţă şi nedreptate hunică.
Ce şi cum s-a întâmplat cu Scoţia ne interesează mai puţin. Ştim, însă, că stăpânirea ungurilor în Transilvania a reprezentat teroarea unui regim barbar, vremelnic împins şi susţinut de imperiul austriac, care avea interesul unui control drastic asupra teritoriului integrat conjunctural. Sângele neomenos, criminal, sălbatic al ungurilor a servit cu folos imperiului.
Deşi am spus-o de mai multe ori, nu ne sfiim, mai ales în faţa obrăzniciei maghiarilor, s-o mai spunem, că spaţiul secuilor este teritoriu românesc, oferit de Mihai Viteazul, în urma sprijinului pe care aceştia i l-au dat într-un moment de cumpănă în lupta cu turcii. Dreptul secuilor de a trăi în acest spaţiu nu l-a tulburat niciodată Statul Român, dar se ştie că tot ungurii au fost aceia care i-au transformat în slugi, ca şi pe români. Astăzi sunt induşi în eroare cu propaganda că vor fi liberi în autonomie. Prin urmare, asistăm la aceeaşi tactică mincinoasă a ungurilor, care se agaţă de acest drept istoric al secuilor pentru a se ajunge din nou la dominaţia grofilor.
Aşa că ceea ce încearcă ungurii în Transilvania nu poate fi considerat decât coborârea la nivelul unui atac tribal, dezlănţuit de un grup nomad, staţionat temporar pe acest teritoriu. Istoria nu vorbeşte despre băştinaşi huni, ci doar de invadatori huni, care şi astăzi sunt impulsionaţi de zvâcniri barbare în a cuceri, a umili, a ucide. Această latură a caracterului lor este ilustrată de galeria statuilor prin care îşi omagiază înaintaşii asasini, de la care ei, urmaşii, au moştenit cea mai neagră strategie de a-şi aşeza traiul: a jecmăni pe alţii, a distruge viaţa altora, a-şi impune puterea prin omoruri înspăimântătoare, doar pentru a păstra regimul de dominaţie. Aşa este cunoscută astăzi în lume această parte a populaţiei maghiare şi nicidecum animată de o încărcătură sentimentală care să fie justificată prin legătura milenară cu pământul. De unde legătură sentimentală, dacă nu-i?!
Stând aşa, cu mâinile pe genunchi, precum „Gânditorul”, medităm asupra acţiunii de a scoate din Ţară pe toţi aceia care instigă la neînţelegere cu Statul, Constituţia şi poporul României, care îi suportă paşnic de atâta vreme. Doar aşa vor avea şi secuii linişte, fără ungurii otrăviţi de atâta ură contra românilor, care îşi fac singuri lor şi conaţionalilor viaţa amară.
În acest timp al democraţiei europene, Ungaria, stăpânită de formaţiuni revanşarde, a transformat ura împotriva românilor în politică de stat, devenind, pentru ţările din jur, un focar de infecţie etnică epidemică, veşnic cerşetoare de „drepturi” inventate, închipuite, nelegitime, infectându-se de la alţi încrâncenaţi, fără niciun discernământ. Această parte a populaţiei se înfăţişează lumii ca o naţie bolnavă, care trebuie tratată cu veghe stradală şi pază straşnică, cu legi curajoase în apărarea românilor din cele trei judeţe (Covasna, Harghita, Mureş), neîntrerupt ameninţaţi şi batjocoriţi. Aceasta trebuie să decidă Parlamentul României pentru întărirea siguranţei integrităţii Ţării, menţinerea unităţii naţionale în faţa acestor netrebnice ameninţări. Şi sperăm că prezenţa din nou în Guvernul Ţării a udemeriştilor nu va mai constitui prilej de noi paşi spre privilegii ajunse la paroxism, întâmpinând un refuz categoric din partea tuturor parlamentarilor români.
Avem un cuvânt de spus la adresa acelor „români” nelămuriţi deplin asupra momentului istoric de la Blaj din 1848, când s-a rostit pentru prima dată de către robii Ardealului: ,,Vrem să ne unim cu Ţara!”, moment când s-a aprins candela luptei pentru libertate. La ceremonia celebrării acestui eveniment, în cadrul unui simpozion adecvat temei, mi-a fost dat să aud din cuvântul unui conferenţiar din Cluj (nu i-am reţinut numele) că n-a fost clar cu care ţară au cerut românii să se unească!!! Oare mai e ceva de inventat în această strategie antiromânească? Dacă dumnealui e român, înseamnă că i s-a injectat otrava ungurească şi trebuie compătimit sau, mai degrabă, izolat. Iar dacă nu-i român, ce mreje îl păstrează în învăţământul superior românesc? Ce idei propagă acest cine ştie cum făcut conferenţiar? Cum a ajuns acest individ să rostească o asemenea aberaţie tocmai la Blaj? Cine l-a trimis şi cu ce intenţii? Cine l-a invitat? Am fi bucuroşi să primim un răspuns, ca să ştim ce să-i mai şoptim pentru a-l lecui, completându-i cunoştinţele despre adevărata Istorie a Românilor, că se pare că suferă bietul coadă de topor!
Nu ştim ce-o fi şi-o mai fi, dar tot românul transilvănean ştie ce a fost, aşa că: „Să nu dea Dumnezeu cel Sfânt...!”.
Aparut in :
