Un gând frumos, izvorât din lumină
Demersul de faţă porneşte de la un paradox al vremurilor noastre, reflectat în ceea ce noi vom numi, drept premise ale acestui discurs, nişte concepte universal valabile, referitoare la lectorul devorator de literatură, care citeşte cu pasiune (nu doar reviste sau tot felul de publicaţii), şi la lectorul bulimic, care face o lectură frugală, dezarmând orice autor.
Având în vedere aceste două premise, prin care am dori să punctăm faptul că există, preponderent, aceste două tipuri de lectură şi, respectiv, de lector, de care trebuie să ţinem seama, vom încerca să fim, în aceeaşi măsură, concişi, dar suficient de expliciţi, în discursul nostru adresat cititorului care, înainte de a parcurge filele volumului semnat de Georgeta Mănilă, ar putea considera necesare câteva sensibile repere privitoare la conţinutul ideatic sau la maniera scriiturii acestui op de poezie, acestei întrupări de cuvinte, după cum ne mărturiseşte autoarea: „Cuvintele mele / Izbite de zidul greu / Cad cu faţa la cer / Ca o pasăre vinovată / De povara / Cântecului meu” (Cuvinte căzute).
Deşi nu putem eluda faptul că fiecare lectură înseamnă o proprie interpretare sau o perpetuă resemantizare a textelor - pe măsura avansării în misteriosul univers al cărţii - în funcţie de nenumăraţi factori obiectivi sau subiectivi, dar mai ales în funcţie de propria viziune asupra problemelor existenţiale sau de diferenţele cu care percepem şi rezonăm la universul exterior şi la trăirile, emoţiile celor din jurul nostru, ne propunem să ne structurăm ideile în jurul unei întrebări care ni se pare a fi acel punct generator al energiei creatoare din universul liric al Georgetei Mănilă sau - dacă preferaţi o altă expresie - geneza acestui volum ce poartă, original şi sugestiv, titlul: „Caut ochii ploii”.
Fără să ignorăm posibilele fireşti discrepanţe sau incongruenţe, între lector şi text, credem că întrebarea la care autoarea vrea să răspundă, prin această carte, cu inflexiuni reflexive şi cu meditaţii profunde, este „Unde sunt ochii de ploaie ce mi-au furat liniştea?”, fiindcă iată cum ni se confesează: „Eu caut / Ochii ploii, / Să-i duc / În ispită, / Să nu-nţeleg / Nimic / Şi să mă mir” (Caut ochii ploii) şi „Hai, caută o urmă / Unde mă duce destinul, / Îndemnul, / Spune-mi un nume / Care mă strigă, / Mai dezleagă-o verigă! / Sau caută semnul / Cât ziua se deapănă” (La ţigănci); sau „Trebuia să pleci tu, / Într-o altă poveste. /Timpul / Nu ne luase nimic. / Doar plecând / Ai aflat, / Dar era prea târziu” (Prea târziu).
Metafora plastică din titlu, care provoacă imaginaţia oricui şi care are o dublă referenţialitate, fiindcă trimite la cele două teme ale volumului, iubirea şi natura, credem că este cheia de boltă a cărţii, din care selectăm câteva versuri sugestive: „Ploaia va lua tot. /Vei alerga / Desculţă, / Nebunatică, / Să îţi iei înapoi / Cântecul” (În ploaia întoarsă) sau „Ploaia / Ce-ţi caută pasul. / Vestea o ţine / Cu buzele strânse / Să nu ajungă / Aşa într-o dungă / Până la tine” (Presimţire) şi „E târziu, / Ea-i dăruită, / Buzele / Le-a stins pădurea. / Vezi? / Frumoasa-i adormită!” (Cutreierări).
Parcurgând filele volumului, ne adresăm retoric, desigur, şi alte întrebări: Şi dacă ar găsi ochii ploii? Ce s-ar întâmpla? Ar mai exista aşteptarea? Aşteptarea este, aşadar, un motiv prezent în poeme precum „În aşteptare”: „Aştept răbdătoare / Răspuns, / La întrebare. / Prezis de Oracol, / Cred într-un miracol / Cu toată fiinţa. / Cât am închis ochii / Văzând cum mă-apropii, / Steaua căzătoare / Mi-a furat dorinţa”. Astfel de dezamăgiri nasc lacrimi pe care nimeni nu ar fi vrut să le întâlnească aici, fiindcă ne doare dorul care a generat anumite frământări eului liric, dor ipostaziat în durere, în poezia cu acelaşi titlu: „Măsura durerii / E lacrima răstignită / De singurătatea / Zămislită / Între două umbre / Vămuite. / Pasărea măiastră / Nu se mai aseamănă / Cu nimeni. / Ţipătul ei neauzit / S-a înălţat. / Oglinda-i spartă, / Sufletul e încătuşat” (Durerea).
Vă propunem să încercaţi să găsiţi singuri alte întrebări şi alte răspunsuri, citind poemele autoarei, extrem de bine stilizate şi rafinate, precum „Ultimatum” şi „Strigătul câmpiei”, care dovedesc că sunt rodul unor trăiri şi elaborări complexe, şi nu izvorâte dintr-o joacă sau dintr-un imbold de moment, cum se întâmplă la unii versificatori de ocazie, din zilele noastre, dezavuaţi de multe publicaţii contemporane.
În ştiinţa literaturii - pentru că exegeţii susţin, tot mai convingător, ideea că literatura nu mai e doar o artă a cuvântului, ci o ştiinţă, aducând diverse argumente - se spune că poietica şi nu poetica ne-ar putea revela mesajul, semnificaţia absconsă a operei literare, dar în cazul de faţă, cititorul nu a avut acces la acel miraculos laborator al creaţiei, iar dacă ar fi avut, atunci, cu siguranţă, ar fi putut decoda poeme ca „Din Olimp”: „Zeii au adormit / Şi acum visează: / Plaje însorite, / Cum din spuma mării / Se nasc Afrodite, / Trupuri pârguite / Cu păr blond despletit”, care trimit la mituri, la vis, la fiinţe misterioase sau la „Dorul” care: „Se măsoară / În nesomn. / Un tăvălug / Ce năruie stele, / Să apropie / Ele / Două lumi / Pentru sărutul / De „noapte bună”, / Perpelit / Pe ambele feţe / De lună. / Aud / În somnul / Cuvintelor adormite, / Tainele lumii / Necitite, / Apoi văd… / În cântec de alin, / Pentru chin. / Şi citesc / O urmă, / Pe un răvaş / Dintr-un nor, / Din care muşc / Flămând şi pătimaş”.
În aceeaşi măsură, ambivalenţa unor metafore sugerează şi ideea că ochii ploii pot fi ai oricărei fiinţe simbolizate de orice anotimp şi poate de aceea fiinţa poetică încearcă să descrie nu doar toamna sau iarna, ci şi primăvara sau vara, având în vedere că ploaia este omniprezentă: „În anotimpul tânăr / Sunt alte voci / De păsări. / Nunţile norilor / Zămislesc ploi, / Spală mugurii noi / Şi aţâţă / Ierburi mărginaşe. / Sângele verde / Trece grăbit / Pe sub coaja / Duminicilor / Ce se vestesc / Pătimaşe” (Aprilie). Dar nu putem spune precis dacă aşa este.
Şi misterul se adânceşte pe măsură ce creşte zbuciumul sufletesc al autoarei, care rezonează la suferinţele celor mulţi şi care zămisleşte o rugăciune: „Trebuia / Să-mi împodobesc / Pomul / Cu mai mulţi / Îngeri. / Să am cu cine / Să mă sfătuiesc, / Să mă înveţe ei / Cuvântul magic, / Potrivit, / Să-l spun / Prietenilor mei / Cu suflet chinuit. / Mă doare / Atât de mult / Că nu-i pot alina! / Le simt durerea, / Nu mi se pare drept, / Nu pot să cred / Că asta şi-a fost vrerea. / Vreau să te rog: / Nu îi lăsa aşa! / Să nu-l uiţi / Pe niciunul! / În seara asta, / [...] / Îmbrăţişează-i, Doamne, / Spune-le, Tu, ceva!” („Totuşi e...”).
Registrul liric al poetei se schimbă, uneori, alternând cu versuri pline de optimism şi încărcate de simboluri şi semnificaţii, ca în poemul „Trifoi cu patru foi”: „Norocul / Se măsoară / În trifoi / Cu patru foi / Cules în doi. / Pe o mare / Verde / Cu toate / Pânzele sus…, / Acolo castelul / E mult / Mai frumos! / Împărăţia / Mai întinsă, / În jos şi în sus! / Dar Împăratul Roş / Lipseşte iar, / La o altă luptă / S-a dus, / Înspre apus!”, ce relevă, pe de-o parte, vocaţia ludicului şi, pe de altă parte, condeiul experimentat al Georgetei Mănilă, care se află deja la a treia carte, după volumele de poezii „La poarta serilor cu greieri” şi „De lună plină”.
Şi dacă toate rândurile noastre nu au făcut decât să provoace alte întrebări, ar fi de bun augur dacă lectorul ar purcede în propriul demers, pentru a înţelege profunzimea gândurilor scriitoarei şi arderea emoţiilor sale, elegant aşternute în manuscris, în acele ceasuri de mistuire şi har dumnezeiesc, pentru a ne sugera că omul sau, mai degrabă, latura noastră reflexivă, nu conteneşte să adâncească tainele universale, făcând ca „tot ce-i neînţeles” să se schimbe-n „neînţelesuri şi mai mari”, după cum mărturisea Lucian Blaga, în confesiunea sa lirică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Şi pentru că iubim cu toţii „şi flori şi ochi şi buze şi morminte” şi nu vrem să ucidem tainele ce le-ntâlnim, încheiem aceste rânduri, cu speranţa că, parcurgând poemele semnate de Georgeta Mănilă, veţi descoperi amprenta stilistică de factură impresionistă a autoarei, care demonstrează o deosebită forţă de expresie, un registru lingvistic extrem de rafinat şi o plasticitate erudită aparte, într-o formulă estetică prin care cucereşte atât lectorul avizat, cât şi pe cel inocent.
(Fragmente din volumul „Pseudojurnal”, de Ligia Dalila Ghinea)
PRIETENILOR MEI
de Georgeta Mănilă
Speranţa într-un mâine nu trebuie pierdută,
Chiar dacă azi e prea greu, e prea mult
Şi doar nori negri par să se adune.
Gândiţi-vă că timpul ne ajută,
Totul rămâne în urmă, ieşim din vâltoare,
Din strânsoare de zid,
Şi, până la urmă, tace cornul de vânătoare.
Alegeţi partea pământului cu soare,
Cu uşi şi ferestre ce se deschid,
Apoi lăsaţi lumina să intre în goluri adânci,
Ca să urce cântecul vieţii, până dincolo de stânci,
Şi întindeţi mâna ploii, cu refren de alint!
Inima o să ştie drumul spre casă, dinspre tumult.
Lacrima limpezită, povestea de vrea să şi-o spună,
Am timp să ascult.
Nu judec, nu tulbur, nu pierd timp
Şi port mereu, cu mine,
Un gând şi-o vorbă bună!