Simion Balint (1810-1880)

Capelan, preot, prefect în Revoluţia de la 1848-1849, protopop în Roşia Montană (Munţii Apuseni), de la a cărui naştere sunt 205 ani, iar de la moarte sa 135 de ani

Strămoşii lui Simion Balint sunt din Maramureş, comuna Vilma Mică, sau Dragavilma, venind la Copandul de lângă Turda ca administratori la curtea baronului Banffy, propietarul Copandului. Unul dintre strămoşii săi a fost preotul Ursu, căsătorit cu Ana Balint, cu care au avut cinci feciori şi patru fete. Primul dintre feciori, Antonie (1790-1823), se spune că s-a căsătorit devreme şi a murit la 32 ani, a pribegit prin Ţara Românească să strângă ceva avere, participând activ la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. A fost căsătorit cu Mariana Papp de Lemeny, având patru copii: Ioan (1808-1880), Simion (1810-1880), Floarea şi Iosif. Văduva lui Antonie a fost o femeie energică, ce s-a luptat cu greutăţile ca să-şi ţină copiii la şcoală.
Simion Balint s-a născut la 30 septembrie 1810 în Copand, un sat mic, curat românesc, aproape de Turda. Casa în care s-a născut se numea „casa crâznicului” şi „casa fătului”, tatăl lui Antonie fiind cantorul bisericii din Copand.
Privitor la numele de „Balinth”, iată ce scrie preotul Iosif Balint (n. în 1836) din Petrid, vărul lui Simion: „Familia noastră, strămoşul şi moşul, s-a numit Popa şi Pop. Numele de Balinth l-a primit mai întâi tatăl meu (Grigorie), cam prin anii 1812, când era „convictist” (şcolar intern) la şcolile romano-catolice din Cluj, din cauză - cum îmi spunea dânsul - că fiind localizaţi la masă după alfabet, îşi primea, ca Popa, mai târziu porţiune de „vict” de mâncare. Nota bene: moaşa, bunica mea, era născută din familia Balint. Tot atunci şi-a schimbat numele din Pop şi Ioan Baritz, care era de aceeaşi etate cu tatăl meu: Ioan Baritz, tatăl lui George Bariţiu”.
Asemenea lucruri se întâmplau şi la alte şcoli ungureşti din Ardeal. Din Popovici, care era tot Popă, au făcut numele de Hodoş. În şcoala Clujului bucatele se împărţeau după alfabet. Te cheamă „Balinth”sau „Baritz” primeşti mai repede şi poate mai mult din mâncarea adusă la masă, decât primeşte „Pop” şi „Popa”, care pot să mai aştepte „dacă aşa-i alfabetul”.
Simion Balint, de la vârsta de şapte ani (1817) merge la şcoală în Cluj, unde învaţă cinci ani, până în 1822. A stat în gazdă, luptându-se cu cartea ungurească şi cu sărăcia traiului. Din când în când venea acasă, unde mama sa îl spăla şi-l îngrijea, întorcându-se la şcoală pe jos, într-o trăsură sau car cu boi (cca. 40 km), cum sosise, cu merinde şi vorbe de îmbărbătare. Bietul românaş avea „locuinţa” în poduri şi iesle şi plătea câţiva zloţi „chirie”. De acasă era oţelit, răbdător şi dornic să înveţe carte.
În anul 1822 se îmbolnăveşte Antonie, tata lui Simion, şi moare în anul următor. Fără sprijinul părintelui, la vârsta de 12 ani, nu mai poate continua şcoala şi rămâne în sat, cioban la oi, până în 1824. După mai bine de un an, lasă oile şi se duce la şcoală la Blaj, unde era obiceiul să se împartă de fundaţiunea unui vlădică copiilor săraci, aşa-zişii „ţipăi” o pâine gratuită, care era de mare ajutor.
Gimnaziul din Blaj avea cinci clase: principia, gramatica, sintaxa, poezia şi retorica. Primele două clase, principia şi gramatica le face la Blaj. A treia clasă gimnazială, sintaxa, a făcut-o la Sibiu, în anii 1826-1827, unde probabil, între anii 1827-1829 a făcut şi ultimele clase. La Sibiu s-a întreţinut singur, fără niciun ajutor de acasă. În septembrie şi octombrie 1829, lucrează în cancelaria unui funcţionar ungur, iar cu banii câştigaţi se întoarce la Blaj pentru a absolvi cursul de filozofie. În toamna anului 1830, este primit la Seminarul Teologic, unde printre alţi profesori îl are şi pe tânărul Timotei Cipariu. Aici studiază teologia timp de patru ani, pe care o termină în 1834 cu note bune şi foarte bune - „Prima” şi „Eminenţia”.
Tânărul teolog Simion Balint vine la Roşia Montană în 1834, unde erau două biserici româneşti, una orientală ortodoxă şi alta unită, greco-catolică. A fost numit capelan, sau cooperator, la biserica greco-catolică, pe lângă preotul Zachei Golgoţ. În 27 august 1834, se căsătoreşte cu Carolina Golgoţ, una din fiicele preotului.
Timp de opt ani a funcţionat ca şi capelan. În 1842, se stinge din viaţă socrul său, preotul Zachei Golgoţ, înlocuindu-l pe acesta în anul următor, ca paroh al Roşiei Montane. Familia Carolina şi Simion Balint au avut doar două fete, cea mai mare a murit în 1842. A doua, Ana-Netti (1837-1905), s-a căsătorit în 1857 cu dr. Iosif Hodoş, avocat în Abrud, vice-comite al comitatului Zarand şi deputat în Camera de la Pesta, asesor în consistorul sibian. Au avut opt copii, şase feciori şi două fete, bucurându-se în viaţă, ca bunic, de toţi nepoţii.
Simion Balint era poliglot, cunoştea bine maghiara, latina şi germana, era un om cult, peste media generaţiei sale de intelectuali. Avea interes sporit pentru cultura şi presa românească a timpului, fiind abonat cu câte 10 exemplare din gazeta „Organul Luminării” a lui George Bariţiu şi „Învăţătorul Poporului” a lui Timotei Cipariu, pe care le răspândea în mijlocul poporenilor săi. Fiu adoptiv al Roşiei Montane şi al Munţilor Apuseni, îşi închină viaţa păstoririi greco-catolicilor, trăirii în frăţietate cu ortodocşii, luptei pentru dreptate socială şi libertate naţională a roşienilor şi locuitorilor din Munţii Apuseni. În anii premergători revoluţiei de la 1848-1849, era informat de starea de spirit din apusul Europei şi din Transilvania. Cunoştea viaţa grea a moţilor care prevestea zilele cumplite ce se apropiau, exprimate sugestiv de Ion Buteanu, pe care-l considera „Bărbatul adânc politic”: „Iată ne ajunge mucul la deget”.
Îndată ce cunoaşte primele manifestări revoluţionare din Transilvania şi obiectivele lor, Simion Balint, împreună cu alţi fruntaşi ai revoluţiei, organizează primele adunări din Munţii Apuseni. După ce se consultă cu Ion Buteanu, îl trimite pe acesta, în 20 martie 1848, la Cluj-Napoca, la Adunarea Tineretului Român, unde s-a redactat un proiect de program politic şi naţional, asistând şi la manifestările tinerimii maghiare. Întors acasă la Abrud, l-a informat pe Balint despre ce se urmărea: „Deznaţionalizarea popoarelor conlocuitoare…”. În continuare, se organizează, la 1 aprilie 1848, o adunare la Câmpeni şi alta la Bistra, iar la 3 aprilie 1848, la Abrud, care hotărăsc şi deleagă pe Simion Balint şi Ion Buteanu să trimită un memoriu dietei transilvane, prin care să ceară „garantarea limbii noastre, şcoli naţionale şi alte deziderate”. La doar câteva zile, organizează, la Câmpeni, adunarea din 6 aprilie 1848, la care participă, reîntors în munţi, şi Avram Iancu. În prezenţa a 5-600 de oameni, se prezintă petiţia întocmită la Cluj-Napoca, prin care se cerea „dreptul la exprimare, ştergerea iobăgiei şi punerea în drepturi a naţiunii române”, subscrisă de popor. Cu acest prilej, s-a creat un triumvirat, Avram Iancu, Ion Buteanu şi Simion Balint, care au preluat cu fermitate conducerea populaţiei din Munţii Apuseni până la sfârşitul revoluţiei.
Aceste manifestări de nemulţumire ale Poporului Român şi cererea de drepturi, pe care alte popoare le aveau, au atras atenţia autorităţilor. Guvernatorul Transilvaniei îl somează, prin episcopul Lemeny, pe Simion Balint, „să-şi vadă de treburile bisericeşti şi nu de cele politice”.
Tineretul român, la 30 aprilie 1848, organizează la Blaj, adunarea de la „Duminica Tomii”, prin care se cerea de la guvernul unguresc din Cluj-Napoca încuvinţarea unei Adunări Naţionale Române la Blaj, care se stabileşte în ziua de 15 mai. Simion Balint a fost singurul preot prezent, împreună cu poporenii lui. Episcopul Lemeny raporta guvernatorului: „Aflând că preotul Balint a venit sâmbătă în preajma Duminicii Tomii, l-am chemat la mine, l-am certat şi i-am poruncit să meargă deîndată acasă”. Ordinul l-a primit în timp ce se afla în casa lui Aron Pumnul, după care împreună cu alţi apropiaţi a plecat prin sate, la Ciufud, Tiur, Ohaba, Tău şi Ghirbom, îndemnând poporul să participe la adunare.
În ziua de luni 3/15-5/17 mai 1848, are loc Istorica Adunare de la Blaj, unde au participat peste 40 de mii de români, în frunte cu Vlădica Şaguna de la Sibiu şi Lemeny de la Blaj, preoţi, dascăli, alţi cărturari şi o imensă mare albă de ţărani, în mijlocul cărora erau Avram Iancu, Ion Buteanu şi Simion Balint, care vor fi în fruntea mişcării revoluţionare în anii 1848-1849, fiind socotiţi de autorităţi de „trădare naţională”. Timp de trei zile au fost dezbătute cererile Adunării Naţionale de la Blaj, după care s-a adoptat o petiţie în 16 puncte adresată împăratului Ferdinand şi dietei ardelene, semnată de cei doi episcopi, vicepreşedinţii Bărnuţ şi G. Bariţiu, şi şase secretari.
Dieta ardeleană de la Cluj-Napoca, formată din nobili unguri şi câţiva saşi, nu au luat în seamă petiţia de la Blaj şi în 30 mai decretează unirea Ardealului cu Ungaria, fără să ţină seamă că românii sunt majoritari şi poporul cel mai vechi din Ardeal. Tot în aceiaşi zi primeşte petiţia şi împăratul Ferdinand, care se afla la Insbruck şi care răspunde neconvingător la 11 iunie. Delegaţii reîntorşi la Viena se întâlnesc cu Şaguna şi întocmesc o nouă petiţie „de istorică însemnătate” prin care se cerea împăratului să fie recunoscută naţionalitatea şi limba română, îndeplinirea hotărârilor din 15 mai de la Blaj, protestând din nou împotriva unirii cu Ungaria. Răspunsul pe care l-a dat a fost nesatisfăcător.
Poporul din munţi a început să se agite şi să se înarmeze. Ungurii din Roşia Montană şi Abrud au cerut ajutor de la Cluj-Napoca pentru a fi apăraţi de „moţii” primejdioşi. În zilele de târguri, adesea provocau ciocniri sângeroase cu românii. Popa Balint, împreună cu alţi cărturari, a cerut de la guvern o comisie care să cerceteze şi să pedepsească pe provocatori. În loc de comisie, Popa Balint a fost citat la Abrud, reţinut ca „agitator” şi închis în casa negustorului Tutsek, sub paza permanentă a unui soldat galiţian. În acest timp, a fost percheziţionată locuinţa din Roşia, ridicându-se toate actele. Pentru a fi eliberat, i s-a cerut a doua zi preotesei o mare sumă de galbeni pe care nu avea de unde să-i dea, Popa Balint rămânând închis.
Casa în care era închis de o săptămână Simion Balint, se aprinde din neglijenţă, arzând în totalitate în câteva ceasuri. La strigătele propietarului, trezit din somn cu o haină pe spate, desculţ şi cu capul descoperit, împreună cu soldatul, ies în stradă. Aici erau soldaţi unguri şi lume multă, care strigau: „Popa a dat foc”, „Da, da, el a aprins casa”, „Loviţi-l în cap”, alţii „Aşa-i! Daţi în el”. A fost bătut cu pumnii şi bâte peste cap. Propietarul ungur, om de omenie, a strigat: „Nu daţi în el! N-a aprins el casa! Că doar io l-am trezit din pat”. Un funcţionar ungur împreună cu alţi câţiva au vrut să-l arunce în foc legat pe o scară. Înconjurat de soldaţi, a fost dus într-o odaie plin de sânge, cu capul umflat şi învineţit, iar cu ochii abia zărea ceva. Un soldat secui voia să-l străpungă cu baioneta, însă cel care îl păzea l-a împuşcat, scăpându-l cu viaţă pe Popa Balint. De aici, în văzul soţiei este dus pe un pat de chingi într-o închisoare provizorie a Abrudului. Fiica Netti, de 11 ani, şi cu bunica Catarina, venind de la Zlatna l-au vizitat, fără să-l recunoască, fiind desfigurat. A mai fost vizitat de mama sa, de soţie, preoteasa Carolina, şi mama preotesei, cărora nu li s-a permis să-i aducă nimic. După câteva săptămâni a primit un ceaslov din care cu greu putea citi cu ochii umflaţi. Într-o noapte, fără nicio veste a fost scos cu capul gol, pus într-un car şi escortat la închisoarea din Aiud.
Arestarea lui Simion Balint şi a altor fruntaşi ardeleni, Iosif Moga, Laurian, Bălăşescu, Ilie Cojocaru, Teodor Teoc a preocupat cercurile româneşti şi populaţia din munţi. Pentru eliberarea lor au intervenit pe lângă guvernul de la Budapesta Andrei Şaguna şi avocatul Petru Dobra, fără să primească un răspuns. Abia după a treia adunare a românilor, din 15 septembrie de la Blaj, a fost eliberat Balint şi ceilalţi deţinuţi politici, în 23 septembrie, apărând în mijlocul mulţimii cum relata Papiu Ilarian „galbeni la faţă, pieriţi şi căzuţi ca vai de ei, că suferiseră mult fără vină”. În 15 septembrie la Blaj, românii au dezaprobat unirea cu Ungaria, modul cum decurge desfiinţarea iobăgiei în Transilvania, prin vitregirea moţilor de păduri şi au hotărât înfiinţarea Gărzii Naţionale Române, inclusiv dotarea cu armament, pentru a susţine înfăptuirea hotărârilor luate în ziua de 15 mai la Blaj. Privitor la organizarea Gărzii Naţionale, s-a hotărât ca toţi românii din Ardeal capabili de a purta arma, să facă parte din 15 legiuni, cu câte un prefect şi un subprefect, care să fie comandanţii supremi ai legiunii.
Simion Balint, reîntors în munţi cu Avram Iancu, se remarcă cu ocazia dezarmării gărzii maghiare din Abrud şi ajutorului acordat între 13-18 noiembrie lui Ion Buteanu în Zarand. Împreună cu Avram Iancu, în 23 septembrie, s-au deplasat la Zlatna pentru a potoli poporul răzvrătit, recuperând o parte din bunurile prădate.
Prefecţii legiunilor au fost numiţi de Comitetul Naţional Român şi confirmaţi de comanda generală de la Sibiu. Simion Balint a fost numit, prin decizia 638 din 10 decembrie 1848, „prefect al gărzii naţionale al vechilor saline (Turda) în prefectura ce se întindea în părţile Arieşului”, cerându-se tuturor comandanţilor şi românilor din serviciul gărzii naţionale supunere şi ascultare prefectului numit, pentru a-şi putea îndeplini sarciniile încredinţate. Mai rămâne în Roşia Montană până la Crăciun, îndeplinându-şi misiunea de preot. De ziua Sfântului Ştefan, 27 decembrie 1848, schimbă rasa de preot cu cea de ostaş şi comandant, părăseşte familia şi enoriaşii, stabilindu-se în lagărul de la Ocolişul Mare, pe Arieş, unde timp de cinci luni a supravegheat Valea Arieşului, înfruntând cu fermitate încercările duşmanului de a pătrunde în munţi. La solicitarea lui Avram Iancu, părăseşte temporar lagărul cu o parte din oştenii săi, pentru apărarea Abrudului împotriva trupelor maghiare, conduse de Hatvany, în 19 mai 1849, unde „desculţi şi flămânzi, în aceeaşi zi după-amiaza, Hatvany fu crunt bătut”. Cu aceeaşi vitejie îl înfruntă în 8-17 iunie şi pe Kemeny Farcaş, care se retrage spre Gura Cornii.
Pentru că a fost comandant şi luptător cu sabia în revoluţia de la 1848-1849, victorios în lupte, a rămas proverbială exclamaţia: „Dracu să se mai bată cu popii”. Prieten devotat şi tovarăş de arme cu Avram Iancu, a suferit cu demnitate detenţia şi torturile, luptând şi apărând pământul românesc, al Munţilor Apuseni. A rămas o figură lengedară în graiul poporului: „Popa Balint ca paroh, Sus la Roşia ţine foc, Ţine foc, ţine bătaie, Pe unguri pe toţi să-i taie”.
Această perioadă zbuciumată, 1848-1849, din istoria românilor ardeleni se încheie la 31 august 1849, la Petrid, prin dizolvarea lagărului, cerându-le bravilor săi oşteni să depună armele şi să se reîntoarcă la casele şi ocupaţiile lor paşnice.
După revoluţie, guvernul de la Viena a cerut prefecţilor de legiuni rapoarte despre luptele purtate în anii 1848-1849. Ion Maiorescu, petrecând multe săptămâni în Munţii Apuseni, trece pe la prefecţii aflaţi în viaţă la Abrud, Roşia Montană, Câmpeni, Vidra, Baia de Arieş. În Roşia Montană a poposit în casa lui Simion Balint vreo zece zile. Rapoartele întocmite au fost înaintate guvernului şi împreună cu alte documente au fost tipărite în limba germană, fiind cele mai valoroase izvoare privind luptele prefecţilor şi ale luptătorilor în revoluţia de la 1848-1849. Au fost trei rapoarte, al lui Avram Iancu, Simion Balint şi Axente Sever.
Prefecţii rămaşi în viaţă au fost decoraţi pentru vitejia de pe câmpul de luptă. Simion Balint a primit din partea împăratului de la Viena Ordinul Francisc Iosif I în „rang de cavaler” şi „Crucea de aur pentru merite”, iar de la ţarul rus Nicolae „Marea medalie de aur”.
Simion Balint, „mâna dreaptă a feciorului de la Vidra”, Avram Iancu, se întoarce acasă după înăbuşirea revoluţiei, reluându-şi îndatoririle sale profesionale şi spirituale. În februarie 1852, îl însoţeşte pe Avram Iancu şi pe viceprefectul Maior la Viena, în vederea obţinerii de drepturi pentru români. Împreună cu Avram Iancu şi Axente Sever, în 1852, s-a deplasat la Sibiu să sprijine planul “Crăişorului Munţilor” pentru înfiinţarea unei Academii de Drept şi a unei Societăţi Literare. Toate aceste eforturi au fost zadarnice în faţa intransigenţei şi înverşunării autorităţii absolute. Are legături strânse cu unii din tovarăşii de arme, prefecţi şi tribuni, centurioni şi lăncieri. Se preocupă de starea de sănătate a lui Avram Iancu, despre care îi scrie în 1852 lui Alexandru Papiu, care se afla la Padova: „În zilele trecute fu la mine şi după mai lungă conversiune îl văzui că a scăzut din spirit şi debilitat de tot, nu citeşte nimic, nici scrie, mi-i teamă că se va prăpădi cu totul prin un deliriu pe care acum ca de un an e propens”.
Preoţii din Districtul Arhidiaconal - Protopopiatul Bistra au ales pe Simion Balint de arhidiacon, iar Mitropolitul Alexandru Şuluţ l-a întărit protopop, în 15-27 septembrie 1852. Cu zece ani mai înainte a fost numit asesor consistorial şi protopop onorar, timp în care a fost şi decorat.
Pe locul unei clădiri vechi ruinate, în 1854, construieşte case noi parohiale pe care urmaşii săi au pus o placă comemorativă cu inscripţia: S-a ridicat această casă parohială în anul 1854 prin stăruinţa şi intervenţia parohului Simion cav. de Balint. „Ne sis posteritas ingrata” (Posteritatea nu-i fie ingrată). Această casă a fost mutilată arhitectural şi funcţional, este în pericol să fie demolată, inclusiv biserica şi mormântul său, în cazul când s-ar promova proiectul minier al Companiei canadiene RMGC.
În casa parohială unde locuia Simion Balint, poposeşte, în anul 1863, marele cărturar bucovinian Bogdan Petriceicu Haşdeu, unde a cunoscut-o pe frumoasa roşiancă Iulia Faliciu, nepoata preotesei Carolina Balint, cu care se va căsători la 10 iunie 1865.
La împlinirea a douăzeci de ani de la moartea prefectului Ion Buteanu, în anul 1869, la Iosăşel-Gurahonţ se inagurează un modest monument al fruntaşului român, spânzurat de o salcie de fugarul Hatvany, bătut la Aburd. Au luat parte la eveniment Avram Iancu, Simion Balint şi Axente Sever. S-au deshumat osemintele lui Ion Buteanu şi au fost aşezate într-un coşciug nou. Protopopul Simion Balint şi alţi zece preoţi ortodocşi şi greco-catolici, au săvârşit slujba înmormântării. Au vorbit în faţa celor prezenţi, Simion Balint, avocatul arădean Mircea Stănescu, preotul Butariu din satul Bodeşti şi publicistul Ioniţă Bădescu, fiind ascultaţi cu mare atenţie.
În zi de mare durere pentru toţi românii, la 13 septembrie 1872, Simion Balint, oficiază, în fruntea unui sobor de 36 preoţi, la Ţebea, slujba de înmormântare a lui Avram Iancu - Crăişorul Munţilor, prieten şi tovarăş de arme, pentru apărarea poporului şi a pământului românesc.
Simion Balint a fost un mare patriot, mărinimos şi darnic. A contribuit el şi familia, împreună cu roşienii, cu sume importante de bani pentru fraţii de peste Carpaţi în Războiul de Independenţă din 1877, prin colectanta Iudita Măcelariu. Ca protopop, s-a îngrijit neîncetat de situaţia religioasă, culturală şi materială a bisericilor şi a şcolilor din protopopiatul său... În fiecare an, la 3/15 mai oficia slujba parastasului pentru odihna sufletului românilor căzuţi în revoluţie. Această cinstire ar trebui reluată în fiecare parohie din Munţii Apuseni.
Ca statură era înalt, robust, cu faţa bătută de vânt, barba albă, ochii pe jumătate închişi şi visători. Vocea puternică, caldă şi poruncitoare. Nu era fire petrecăreaţă. Melodia preferată cântată de lăutarii Abrudului suna: „Nu te teme Albăcene / Că-i muri-tu fără vreme”, la care au adăugat „Balint bea, Balint plăteşte / Bani în pungă tot găseşte”. În familie a dus o viaţă cumpătată. Beutura, apa rece. În fiecare seară, mămăliga pripită cu lapte, nu lipsea, de ea s-a bucurat chiar şi Ion Maiorescu în 1849. Îi plăcea şi munca fizică. Avea păduri, livezi, grădini, „băi”-galerii, „şteampuri” - mori de minereu, vite şi cai frumoşi. Era gospodar.
Călătoriile mai lungi le făcea cu trăsura. Avea vizitiu un secui ungur, Mihai, care vorbea binişor româneşte. Uneori plesnea caii cu biciul mai mult decât era necesar. Lui Balint nu-i plăcea şi zicea: „Măi Mihai, fii cuminte: zbiciul e al tău, drumul al împăratului, dar caii sunt ai mei. Altă dată îi zicea: - Ştii tu, Mihai, româneşte? - Ştiu io! Cum nu! - Apoi dacă şti, ia strigă: Să trăiască împăratul! - Secuiul Mihai răspundea îndată: Să trăiască Popa Balint!”.
Om sănătos, fără să simtă greutăţile bătrâneţii şi să fi zăcut de o boală, va fi doborât de o pneumonie vineri, 16 aprilie 1880. A fost înmormântat în cimitirul bisericii greco-catolice din Roşia Montană, nu departe de casa parohială.
La 205 ani de la naştere şi 135 ani de la moarte, aducem un omagiu acestui mare bărbat al Neamului Românesc, luptător neînfricat cu crucea şi sabia, important om politic şi mecenat al culturii naţionale. Faptele lui ne obligă să-l pomenim an de an şi să-i înălţăm un monument pe măsura personalităţii sale. La Alba-Iulia, Avram Iancu ar putea fi încadrat cu bustul lui Simion Balint şi al lui Ion Buteanu.