Interviu cu Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
A trecut un an de la alegerea Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan în înalta demnitate de Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului, ca al treilea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române de pe aceste meleaguri, după vrednicii de pomenire mitropoliţi Vasile Lăzărescu şi Nicolae Corneanu. L-am găsit pe Vlădica Ioan, bunul nostru Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei vreme de două decenii, în curtea sediului Mitropoliei Banatului, muncind pe ogorul Domnului exact ca şi pe vremea când păstorea în munţi, în mica dar întinsa, ca suprafaţă, Eparhie din inima României, atât de încercată de vicisitudinile vremurilor pe care le trăim. Pe Înaltul Ioan l-am întâlnit, aşadar, neschimbat, aflat mereu între două activităţi, pe de o parte coordonând lucrările de reamenajare a Centrului Eparhial de pe Bulevardul C.D. Loga, iar pe de alta fiind pe picior de plecare pe cărările cunoaşterii Arhiepiscopiei ce i-a fost încredinţată spre rodnică păstorire. Şi totuşi, pentru un moment cât veşnicia, dar, în acelaşi timp, prea scurt, Vlădica Ioan a lăsat deoparte programul prestabilit şi pragmatismul care îl caracterizează şi şi-a făcut vreme pentru a acorda un interviu exclusiv „Condeiului ardelean”, o publicaţie pe care în urmă cu nouă ani o binecuvânta a se naşte şi a dăinui, cât o vrea Bunul Dumnezeu, pe aceste meleaguri transilvane româneşti. „Dar ce faci tu, măi copile, aici?”, m-a întrebat. „Am venit la un simpozion dedicat Zilei Naţionale, la care am fost invitat, şi nu aveam de gând să plec până când nu vă vedeam, fie şi pentru o clipă”, i-am răspuns. Introducându-mă în „salonul galben”, cum i-a spus, Vlădica Ioan a continuat: „Măi, tu mă crezi că de multe ori plec abia pe la ora asta (era binişor trecut de amiază - n.a.) de aici, de acasă, şi tot nemâncat ies din curte? Şi mă mai întorc abia pe la 11 seara,… tot nemâncat”, mi-a spus, cu vocea-i egală şi blândă, Înaltul, şi aşa a început convorbirea noastră, realizată pentru dumneavoastră, fidelii cititori ai „Condeiului ardelean”, foaia de cuget şi simţire românească editată aici, în Carpaţi.
- Înaltpreasfinţia Voastră, am fost prezent atât în Catedrala Ortodoxă din Sfântu-Gheorghe, atunci când v-aţi luat rămas bun de la credincioşii Eparhiei Munţilor, care erau în lacrimi, cât şi în Catedrala Mitropolitană din Timişoara, când aţi sosit aici, aşteptat fiind cu bucurie şi braţele deschise de bănăţeni. Iată, a trecut de atunci deja un an. Spuneaţi la plecare că lăsaţi Crucea Munţilor şi mergeţi să luaţi Crucea de Vest, căci atunci când aţi sosit în inima Ţării din îndepărtatul Ierusalim a fost nevoie aici de Înaltpreasfinţia Voastră, iar acum este nevoie la graniţa de Vest a României.
- Da, aşa este. Am spus aceasta, dar nici eu nu credeam că este la fel de mare şi de grea Crucea de Vest ca şi Crucea Munţilor, pe care am lăsat-o acolo. Mai întâi a fost etapa cunoaşterii, care nici până în momentul de faţă n-aş putea spune că s-a încheiat, căci încă nu cunosc această Mitropolie, a Banatului, în toate ungherele ei. Aici a păstorit înaintaşul meu, vrednicul de pomenire Mitropolit Nicolae, vreme de o jumătate de secol, deci în mod firesc nu ar fi trebuit să fie atâtea probleme, fiind atâtea decenii o conducere unitară. Numai că, la sosirea mea, am constatat că probleme erau multe, întrucât în ultimii ani Mitropolitul Nicolae a avut necazuri cu sănătatea, iar lucrurile au mers mai încet, unele chiar au stagnat, şi, practic, din acest motiv, ele au trebuit repornite. Am continuat construcţia mai multor biserici, s-a pus temelia altor biserici noi, s-au ajutat unele mănăstiri, dar ne-am implicat şi în proiectele legate de viaţa socială, pentru că, spre exemplu, vă spun că avem şase centre în care copiii îşi petrec orele de după şcoală, învăţând şi primind o masă caldă gratuită. Mai mult, iată, m-am implicat şi în deblocarea unei investiţii foarte mari aici, în partea de vest a României. Cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă va fi pace în Ţară, pace în lume şi stabilitate politică şi guvernamentală, vom avea în curând la Timişoara cel mai mare Institut de Oncologie din România, căruia, cum spuneam, i-am pus deja bazele. După aceea, m-am implicat şi în alte proiecte legate de Sănătate, pentru că am primit din partea opiniei publice mai multe teme de lucru. Nu credeam vreodată că venirea mea aici va însemna şi implicarea în realizarea celui mare spital din Ţară. M-am gândit tot timpul că, dacă voi veni aici, la Timişoara, mă voi ocupa doar de construcţii şi reparaţii de biserici. Iată însă că aici câmpul de lucru este mult mai deschis decât acolo în munţi, şi atunci m-am orientat şi către viaţa civilă, publică, încercând să vin în sprijinul oamenilor.
- Apropo de proiectele sociale în care v-aţi implicat… Pe la jumătatea lunii noiembrie, o ştire a împânzit, ca un fulger, România, şi anume că Mitropolitul Ioan, după ce a sfinţit o nouă cantină socială, a inaugurat-o luând masa, de ziua de naştere a Înaltpreasfinţiei Sale, cu oamenii nevoiaşi, cei mai necăjiţi, mai năpăstuiţi de soartă.
- Să nu mi-o luaţi a fi spre laudă! Dar vreau să vă spun că şi după sosirea mea aici, pe 28 decembrie 2014, imediat după această dată, de Sfântul Ioan, a doua zi după Bobotează, am organizat o masă la un alt centru din oraş, unde servesc masa 360 de oameni zilnic. Acolo am fost, deci, prima oară, iar acum aici, la această parohie, am venit împreună cu încă doi ierarhi. Dimineaţa fusesem la Facultatea de Teologie, la o conferinţă, iar apoi am socotit că e bine, e creştineşte să merg la această parohie şi să mănânc acolo cu oamenii aceia, să spunem, mai lipsiţi de cele materiale. Văzând chipul acelor femei sărace, necăjite, am văzut-o pe mama mea, pentru că şi eu mă trag tot dintr-o familie mai modestă. Am considerat, aşadar, că mi-am ţinut ziua de naştere cu scumpa mea maică.
- Timişoara este şi oraş universitar şi are şi o Facultate de Teologie Ortodoxă, despre care chiar aţi amintit mai devreme.
- Aveţi dreptate, numai că deşi este bine că avem această Facultate de Teologie, trebuie să vă spun că ea la ora actuală funcţionează în condiţii improprii, deci nu prea academice, în clădirea unui fost internat de liceu. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi a autorităţii locale, am primit deja o clădire monumentală în centrul oraşului, pentru care am făcut rost de ceva bani şi am început să o restaurăm. Sperăm ca începând cu anul universitar viitor, facultatea să funcţioneze acolo. Ceea ce este îmbucurător pentru mine este faptul că, faţă de anul anterior, numărul studenţilor care au venit spre teologie s-a dublat. Îmi doresc să punem, aşadar, bazele unei Facultăţi de Teologie Ortodoxă cel puţin de rang naţional, aici pe graniţa de vest.
- Vorbeaţi mai devreme despre faptul că este atât de necesară pacea şi stabilitatea în lume. Ştiu, Înaltpreasfinţite Părinte, că aveţi o viziune mai largă în ceea ce priveşte acest domeniu strategic, al macrostabilităţii şi geopoliticii în zonă şi în lume. De aceea vă întreb: ce credeţi că se întâmplă astăzi în jurul nostru, pe Pământ, căci parcă de la un timp încoace unde ne uităm pe harta lumii, peste tot sunt probleme politice şi, inevitabil, războaie?
- Neexagerând, aş putea spune că planeta este în flăcări! Şi de aceea ar trebui ca nu armele, nu tancurile să-şi pornească motoarele, ci urgent diplomaţii din toate ţările ar trebui să nu mai doarmă 365 de zile pe an, aşa cum o fac în prezent. Începând din clipa următoare, toată lumea diplomatică ar trebui să zboare de pe o parte pe alta a planetei. Inclusiv lumea diplomaţiei româneşti, care şi ea ar trebui deja să-şi petreacă mai mult timp prin avioane, prin aer, decât la sol. Acesta este rolul diplomaţiei, să ducă dintr-o parte în alta mesajele. Vorba aceea, să folosească toate metodele de compromis pentru a nu se mai vărsa sânge şi pentru a se stinge focurile care sunt deja aprinse pe planeta aceasta.
- Înaltpreasfinţite Părinte, în final vă rog să adresaţi un cuvânt de mângâiere tuturor celor rămaşi acasă, în Covasna şi Harghita, acum, la cumpăna dintre anii 2015 şi 2016.
- Le doresc tuturor un An Nou plin de bucurii în sânul familiilor lor. Îmi doresc din tot sufletul ca în acea parte de Ţară să domnească pacea, respectul şi înţelegerea. Fie ca să ne trezim măcar în ultimul ceas, căci conflictele şi ura nu pot să aducă linişte, pace şi bunăstare în nicio parte a lumii. Să învăţăm din necazurile care se întâmplă în alte state şi pe alte meridiane ale pământului, iar aici, în acest spaţiu al Covasnei, Harghitei şi Mureşului, eu zic să facem cu toţii ca să primeze responsabilitatea, pentru menţinerea unui climat de pace şi de linişte, pentru că pământul acesta din inima României ne poate ţine şi hrăni şi pe români, şi pe maghiari, şi pe toate etniile existente în această parte de Ţară.