Te-ai ridicat în slăvi, la locul tău, mărite,
Curatele-nălţimi prin har şi-au fost menite.
Alături cu Divinul luceşti acolo sus,
De când nemernici de la „Timpul” te-au răpus.
Te-ai războit mereu cu falsul şi prostia,
Visând să se-ntroneze în Ţară omenia.
Erai convins că „te-or întrece nătărăii”,
Dar, chiar mai mult, tot ei ţi-au fost călăii!
Şi-atunci ai dat cuvânt ca nime’-n urma ta
Să nu păşească-n negru şi-n fals a regreta,
Iar azi, portretul tău e peste tot în glie
Că-n orice tei din Ţară făptura ta e vie.
Tu ai sfinţit şi limbă, şi nume româneşti
Şi-ncoronat înalt pe vatra noastră eşti,
Pios mereu spre tine cu toţii ne plecăm,
Spiritual, prin tine, în lume existăm.
Voievod prea vrednic al limbii noastre sfinte,
Ai răscolit o lume şi-ai pus-o în cuvinte.
Cunoaşterea ai strâns-o cu trudă migăloasă
Şi-asupra firii noastre ea-ntruna se revarsă.
Citim când suntem tineri şi iar la senectute,
Uimiţi că-n câţiva ani ştiai atât de multe.
De-acolo învăţăm ce-nseamnă demnitatea,
Atunci când lumea-i rea şi nu-ţi găseşti dreptatea.
Toţi s-au temut de tine, ca de-o armată grea
Şi însuşi împăratul de tine se temea,
Când te-ai înscris în lupta care cerea Unirea,
La ordin din Viena, ţi-au săvârşit pieirea.
Străinul rege,-n Ţară, nici el n-a stat deoparte,
Că nu i-ai închinat o odă mai aparte,
Că tu, ca şi Vlahuţă, ai descifrat minciuna
Iar plecăciunea-n viaţă ai ocolit-o-ntruna.
De-atunci, când te-ai retras, eşti singur în înalt,
Că-n timpul ce s-a scurs, n-a mai ajuns un alt.
Cei ce se bat în piept şi au creat prea lesne
Altă măsură n-au, decât până la glezne.
La tine ne-adunăm cu sufletul în floare,
Cu tine noi cântăm în zi de sărbătoare,
Simbol de dăinuire şi har nemuritor,
Ai dat frăţia-n cuget întregului popor!
Te bucură, mărite, că neamul e unit,
Aşa cum însuţi tu în viaţă ţi-ai dorit!
Şi mândri suntem toţi că putregaiul jalnic
Nu poate să atingă frumosul tău chip falnic!