Niciodată nu se vor epuiza determinările alăturate valorii eminesciene în conştiinţa Naţiunii Române şi în cunoaşterea universală, în care i se atribuie poetului român, Eminescu, aura de înaltă, sfântă, genială personalitate. Cartea „Eroi şi martiri români”, de Ion Ciama, înscrie în paginile sale o inegalabilă evaluare a „Luceafărului” prin sintagma „Românul Absolut”. Nu poetul, nu eroul, nu luptătorul, ci „Românul Absolut”. Adică nimic mai românesc, fiindcă pentru el Ţara e „Dulce Românie”, nimic mai înalt, fiindcă el este Luceafărul care luminează istorie, suflet, conştiinţă româneşti, nimic altceva superior lui, fiindcă el este absolutul.
Grea încercare şi neputincios comentariu spre a decela semnificaţia acestui „absolut”! Dar calea ne-o deschide tot „Românul Absolut”, pentru că la el găsim cântul iubirii în nuferii lacului şi în floare-albastră, la el distingem durerea căutării iubirii sincere, la el descoperim calda amintire a copilăriei petrecute în mijlocul naturii, care îşi trimite în generaţiile următoare vibranta chemare: „Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?!”. Acest român absolut a lăsat moştenire toată gama de trăiri umane: de la contopirea cu durerea codrului căruia iarna îi alungă cântăreţii, la sfatul dat tânărului spre a distinge falsul iubirii: „Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila, / De ai inimă şi minte - feri în lături, e Dalila!” (Scrisoarea V), apoi la „satira de o violenţă fără egal”: „… urâciunea fără suflet, fără cuget”, „… negru, cocoşat şi lacom”, „… bulbucaţii ochi de broască”, „… fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bîlbâiţi cu gura strâmbă” (Scrisoarea III), „exprimând mânia curată şi îndreptăţită a poetului, care împărtăşeşte viziunea maselor asuprite” (Zoe Dumitrescu Buşulenga).
Sufletul lui toarnă în sufletul nostru oda măreţiei eroilor români, strajă mereu trează la hotare şi tărie în faţa invadatorilor, care au venit de-„au cerut pământ şi apă”, dar, „cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ”, transmite maselor înalta conştiinţă de neam: „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, / Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi…? / De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?” (Împărat şi proletar), deschizând căi de speranţă şi tărie de luptă pentru drepturile oropsiţilor vremii.
În puţinii ani ai vieţii, pătrunde gândirea universală şi reuşeşte să discearnă că „Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic” (Mortua est!) şi să dezvăluie „Panorama deşertăciunilor” (Memento mori), certificatul acumulărilor în anii de învăţătură.
Ca un colos al demnităţii, „Îşi dăduse sieşi ca misiune să frângă relele sau să piară, dar să nu se plece”. Şi nu s-a plecat, însă a fost ucis, „iar pentru urmaşi a rămas ca o severă lecţie de viaţă” (Valahia - Dacia nemuritoare, decembrie 2015, p. 14), în timp ce pentru asasini, o veşnică apăsare în iadul neiertător al uitării. Cine mai vorbeşte astăzi despre contribuţia culturală maioresciană? Teoria lui Maiorescu „artă pentru artă”, lipsită de vibraţia vieţii, n-a fost luată în seamă de Eminescu, pentru că propaga un frumos mort. Or, Eminescu revarsă într-un singur volum de poezie toată zbaterea fiinţei naţiunii.
Pătrunzând detaliile universalităţii, Hiperion urmează calea arătată de Divin şi rămâne acolo în înalt: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Urmând calea destinului, Eminescu, „Românul Absolut”, a părăsit cu demnitate cercul strâmt al norocului şi a ales spirala spre înalt a eternităţii. De acolo, de sus, trimite către „Ţara de dor”, lumina astrală a Culturii Române.