Autor:
„Nu plânge, Maică Românie, / Că am să mor ne-împărtăşit! / Un glonţ, pornit spre pieptul tău, / Cu pieptul meu eu l-am oprit… // Nu plânge, Maică Românie! / E rândul nostru să luptăm / Şi, din pământul, ce ne arde, / Nicio fărâmă să nu dăm! // Nu plânge, Maică Românie! / Pentru dreptate noi pierim, / Copiii noştri, peste veacuri, / Onoare ne vor da, o ştim! / Nu plânge, Maică Românie! / Adună tot ce-i bun sub soare, / Ne cheamă şi pe noi la praznic, / Când România va fi Mare!”
Sunt versurile unei poezii găsite în raniţa unui soldat român, în toamna anului 1918, pe muntele Sorica din Carpaţii de Curbură, nu cu mult timp înainte de încheierea Primului Război Mondial şi de înfăptuirea, la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, a Unirii istorice şi a făuririi României Mari. Acea Românie Mare, la care se referea acel soldat necunoscut, unul dintre eroii noştri, pe care el, luptătorul, nu avea s-o mai vadă! Acel glonţ pornit „spre pieptul tău”, deci al Ţării, spre România, „cu pieptul meu eu l-am oprit” - scria acel oştean căzut pentru Patrie, ca „din pământul ce ne arde”, prin gestul eroic al sacrificiului, al dăruirii totale pentru această vatră strămoşească, „nicio fărâmă să nu dăm!”. Un sacrificiu suprem, cu acea sfântă convingere că, peste veacuri, urmaşii „Onoare ne vor da, o ştim!”. Iar la praznicul „Când România va fi Mare!”, sub veghea Părintelui Îndurărilor, vor fi chemaţi, an de an, şi ei, cei căzuţi pe câmpul de onoare, de Ziua Eroilor. Acea dorită Românie Mare s-a născut, la 1 Decembrie 1918, numai că, prin notele ultimative ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în iunie 1940, URSS, cu tancurile bolşevice ale lui Stalin, ne fura Basarabia şi nordul Bucovinei!
„Nu plânge, Maică Românie!” este acel necesar îndemn pentru generaţiile viitoare, al acelor înaintemergători, care, jertfindu-şi tânăra lor viaţă, au apărat pământul moşilor şi al strămoşilor, cu arma în mână. Armata Română, prin bravii ei oşteni, Eroii Neamului, s-a acoperit de glorie, pe frontul Războiului de Independenţă, ca fii ai acestui popor-erou, cu viteji şi martiri fără număr, căzuţi în crâncene bătălii, din Războiul pentru Neatârnare (1877-1878), poeţii închinând versuri bărbăţiei lor, precum o făcea şi Ion Neniţescu, în poezia „Nainte”, scrisă la 22 august 1877, la Turnul-Măgurele: „Trufaşe neamuri râd de tine, / De braţu-ţi de aramă. / Arată-le, cât poţi de bine, / Bun viitor te cheamă, / Şi-nvingătoare când vei fi / Plecate, te-or cinsti. / Nainte, mergi nainte” // … // Dă, cu credinţă luptei piept, / Căci cerul te ajută, / Voinicilor cu cuget drept / Noroc el le-mprumută. / Pe cel ce poate şi-ndrăzneşte / Izbânda-l răsplăteşte. / Nainte, dar nainte!”. La 2 august 1877, o făcea şi Alexandru Macedonski, închinând ostaşilor români versurile finale din poezia „Armatei Române” (Odă): „În sus, dar fruntea! - Şi voi, năvală / Reînviaţi astăzi străvechea fală / Pentru-nturnarea cea triumfală. / Gata! // … // V-aşteaptă tot ce-i român! / Detune tunul… Bomba să zboare! / Porţi de cetate jos să doboare! / Balcanu-n flăcări să-l înfăşoare! / Să-şi plece capul turcul păgân!”.
Prin vers şi cântec mobilizator, sub acel îndemn la luptă, poeţii Neamului i-au îmbărbătat pe ostaşii români „în timpul asalturilor pe redute”, aşa cum o vor face, după ani, în timp, şi la trecătorile Carpaţilor, la forţarea Prutului şi a Nistrului sau la eliberarea Transilvaniei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Cu inspiraţie, cu fior, specific românilor, poeţii au redat un moment istoric, cântând eroismul celor care, pe câmpul de onoare, au luptat. Ei, poeţii, au cântat vitejia şi eroismul legendare ale ostaşilor noştri, pe timpul asalturilor la redute, precum le redă Vasile Alecsandri, ca nimeni altul, în epoca sa, în celebra poezie „Peneş Curcanul”: „Din câmp, de-acasă, de la plug / Plecat-am astă-vară, / Ca să scăpam de turci, de jug, / Sărmana, scumpă ţară”. În „Cuvânt înainte către cititori”, PS Calinic Argeşeanu, Episcop al Argeşului şi Muscelului, la cartea „Lirica Războiului pentru Neatârnare (1877-1878)”, ediţie alcătuită de dr. Florian Tucă şi deputaţii - prof. Nicolae Ionescu şi prof. Romulus Raicu, făcea elogiul vitejiei ostaşilor noştri. Pe câmpurile de bătălie de dincolo de Dunăre, la Griviţa, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan, pe ostaşii români i-au călăuzit versurile poeţilor Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Petre Dulfu, Alexandru Macedonski, Ion Neniţescu, George Sion, Iosif Vulcan. I-au îmbărbătat pe luptătorii români, mulţi uitaţi, rămaşi azi anonimi. Vasile Alecsandri le dedică „Odă ostaşilor români”: O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare, / Vedeţi voi o rază vie, care-ncet, încet răsare, / Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunate? / E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată, / E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării, / E triumful luptei voastre, soarele neatârnării. //… // O, copii!, de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare, / Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare. / Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice! / Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice!”. La 21 mai 1877, Barbu Ştefănescu Delavrancea scria: „Înainte, escadroane / Destul netrai şi ruşine! / Destul, într-un somn letargic, de ei furăm pângăriţi! / De cât bir, ca altădată, gloanţe le vom da mai bine! / Ieri voiau să ne zdrobească, astăzi ei vor fi zdrobiţi / Ieri, cu frunţile-ncreţite, azi cu frunţile senine / Şi cu-o voce tunătoare, noi le vom striga: Periţi! / Regimente, legioane, geamii şi cetăţi bătrâne, / Fanatism şi baricade, astăzi nu vor mai rămâne! / Înainte, domn al ţării… / Şi vom fi nebiruiţi”. În „Coloana de atac”, „Cântecul redutei”, „Dorobanţul”, „Pe dealul Plevnei”, „Cântec”, „De profundis”, „O scrisoare de la Muselim-Selo”, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, George Coşbuc cânta, prin vers şi trăire ardelenească, bătăliile crâncene, unde „Pe sub dealuri pe la Plevna, / Doarme spaima şi fiorul, / Plin de grijă şi-n tăcere, / Se strecoară călătorul / Prin pustiul loc de-amar, / Eu mă tem de-un semn, de-o şoaptă, / Căci din gropile tăcute, / Vor ieşi cei morţi, cu vuiet, / Sute-n luptă iar cu sute, / Repetând pieirea lor”.
În „Lirica Războiului de Reîntregire a Neamului (1916-1918)”, război de reîntregire naţională, pentru reîntregirea hotarelor, întâlnim aceleaşi versuri înflăcărate, „cu putere de testament”, precum „o cântare rostită de îngeri în faţa lui Dumnezeu”, sub nemuritorul cântec „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”. „De la simplul ostaş până la generalul din fruntea oştirii, de la omul de rând până la şeful statului, toţi fiii Ţării au sprijinit, fie cu arma în mână, fie în alte modalităţi, de la Nistru până la Tisa, sfânta cauză românească, sub steagurile Ţării” - spunea PS Calinic Argeşeanu, Episcop al Argeşului şi Muscelului. Prin versurile lor, poeţii şi-au pus condeiul în slujba glorioasei pagini de istorie a Neamului, slăvind „trecutul nostru de luptă, măreţ şi glorios, cuprinzând evenimentele istorice care s-au derulat de la luptele anilor 1916-1918, epopeea acelor ani, cu corolarul împlinirii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia”. Ne vom opri doar la câţiva poeţi, spre exemplificare: „Eu sunt oftatul care plânge, / Acolo-n satul meu din deal, / Sunt ţipătul muiat în sânge / Al văduvelor din Ardeal. / Sunt solul dragostei şi-al urii, / Un visător de biruinţi, / Ce port blesteme-n cerul gurii, / Drept moştenire din părinţi” („Fără ţară” - Octavian Goga); „Ostaşi viteji, cu piepturi de granit, / Să fim uniţi ca-n ceasul cel mai mare, / Să ne păzim pământul întregit, / Fiţi gata toţi, de strajă la hotare!”. („Fiţi gata!” - Mircea Dem Rădulescu); „În vaierele-atâtor camarazi, / Moare, tăcând, al culmilor voinic… / Moare, ca-n umbra codrilor de brazi / Şi nu-i mai cere bietei vieţi nimic… // … // Deodată, cu puterile lui toate, / Se mişcă, se ridică-ncet pe coate, / Şi stă aşa, îngândurat privind, / Însângeratul soare în apus…” („Rănitul” - Aron Cotruş); „Spre înălţarea noastră şi-a altora, voi, toţi, / Ce-aţi căzut acolo, viteji ca în poveşti, / Slăviţi veţi fi de-a pururi, slăviţi în lumea-ntreagă, / Mausoleul vostru e-n mii de amintiri - Eroi din Mărăşeşti” („Eroica” - Ovid Densuşianu); „Să ştii, că deşi peste piatra ce-acoperă al tău cavou, / Nu-i niciun chip şi niciun nume, / Eşti cel mai necunoscut Erou / Din câţi Eroi au fost pe lume” („Eroului necunoscut” - Vasile Militaru); „Dormiţi, dormiţi în pace, viteji nemuritori…! / Din jertfa vieţii voastre va naşte viaţă nouă, / Căci picurii de sânge - ca picurii de rouă - / Înviora-vor Neamul ce v-a crescut pe voi, / Viteji căzuţi în lupte, nepieritori eroi…” („Dormiţi în pace” - Aurelian Păunescu); „Opriţi-vă, o clipă, năvalnici trecători, / Voi, ce striviţi în cale nevinovate flori, / Opriţi-vă, o clipă, urmaşilor voioşi, / Trecutul vă recheamă spre morţii glorioşi. // … // Opriţi-vă, o clipă, sunt morţii din război, / Feciorii ce căzură alături cu părinţii, / Punând pe fruntea ţării cununa biruinţii… / Sunt mii şi mii de oase sub zările albastre, / Ce-aşteaptă deşteptarea recunoştinţei voastre. // Purtaţi-le pe umeri, în sfinte cimitire, / Şi vă-ngropaţi acolo divinele comori / Sub albe cruci de piatră, sub maldăre de flori, / Slăviţi-le amintirea, plecaţi peste morminte, / Şi sărutaţi ţărâna ce-i ţine, luaţi aminte, / Ce-aşteaptă îndurarea recunoştinţei noastre” („Opriţi-vă, o clipă” - Aurelian Păunescu). Nu întâmplător, ne-am oprit la poezia „Nu ne uitaţi”, de Nicolae Iorga: „Noi suntem mulţi: e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În şiruri crucile se ţin / Pe gropi ce nu se mai socot. // Noi suntem mulţi: de vrei să ştii, / Pofteşte-n sate pe la noi, / Unde o spuză de copii / Rămasu-ne-au flămânzi şi goi // … // Dar cum suntem, din moşi strămoşi, / Deprinşi toţi cu-aceleaşi sorţi, / Ne-am dus la moarte bucuroşi / Şi nu le cerem alte morţi. // Români am fost, când am luptat / Până la urmă neclintit, / Creştini suntem, căci am iertat, / Dormind acuma liniştiţi. // Şi, după câte le-am făcut, / Noi mai simţim un singur dor / Al celor care s-au trecut / Şi n-au văzut isprava lor. // Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieţii rost, / În bucuria voastră, fraţi, / Nu ne uitaţi!”.
Un imn al închinării scria şi Nicolae Militaru, celor care pe câmpurile de onoare au dat jertfa supremă, prin tânăra lor viaţă, în crâncenele bătălii pentru apărarea pământului românesc, pentru a aduce şi Transilvania la trupul întregit al Ţării: „Mari viteji ai ţării mele, ale căror oase sfinte, / Odihnesc prin lunci şi plaiuri, fără cruci, fără morminte, / Voi, nebiruiţi Arhangheli, care pentru veci aţi frânt, / Lifte ce-au venit să smulgă vechiul neamului pământ, / Ţara toată-ngenunchează şi cu ochii uzi de rouă, / Căutând la voi, în slavă, zice azi: Mărire Vouă!”.
„Mucenicilor horei de obuze”, celor trecuţi în huma milostivă, animaţi de un singur gând - ŢARA, Elie Miron Cristea, primul Patriarh al României, le-a închinat acele cuvinte, dăltuite, pentru veşnicie, pe soclul Monumentului Eroilor de la Gura Secului - Topliţa, închinat ostaşilor căzuţi în lupte, în Primului Război Mondial, locul în care, în acel august 1916, s-au dat bătălii grele pentru eliberarea Transilvaniei, în urma „Ordinului de zi” al Regelui Ferdinand I. Acele cuvinte ale Patriarhului României, de pe soclul acelui monument, vor rămâne veşnic, acolo: „Ostaşi-eroi din Vechiul Regat! Binecuvântată a fost clipa în care aţi trecut în Ardealul fraţilor voştri, dezrobindu-l prin jertfa voastră de mucenici. Recunoştinţa tuturor v-a aşezat, spre veşnică odihnă, în acest loc de cinste, drept neuitate pilde ale iubirii de Neam şi de Ţară, pentru cei de azi şi din viitor. Ardealul vi se-nchină!”.