Interviu, în exclusivitate pentru „Condeiul ardelean”, cu maestrul Ioan Bocşa
- Bună ziua, domnule profesor Ioan Bocşa! V-am găsit, iată, la locul dumneavoastră de muncă, nu cel atât de celebru din platourile posturilor de televiziune, ci acesta mai puţin cunoscut pentru publicul larg - de profesor universitar la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Aş începe prin a vă ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră, şi apoi despre locul acesta în care vă desfăşuraţi activitatea împreună cu studenţii pe care îi îndrumaţi în ale folclorului românesc.
- Bună ziua şi bine aţi venit pe la noi! V-am auzit folosind cuvântul celebru; vă rog să faceţi un secret din faptul că am rămas un om normal. (pe chip îi apare imediat un zâmbet cald) Că sunt o persoană recunoscută public are şi avantaje şi dezavantaje. Avantajul constă în faptul că ţi se umple sufletul de bucurie atunci când oamenii te recunosc pe stradă, îţi zâmbesc şi sunt bucuroşi să te vadă; deci creezi bucurie în jurul tău. Dezavantajul este că nu întotdeauna mai ai intimitate şi timp pentru tine.
Ne aflăm, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Aici, la această academie, cu ani buni în urmă, am iniţiat un Modul de muzică vocală tradiţională românească. Spre marea mea bucurie, anul acesta am reuşit să creăm şi un Modul de muzică instrumentală tradiţională românească. Aceasta înseamnă că împreună cu studenţii pe care îi avem, în jur de 50-60 de copii, încercăm să studiem fenomenul folcloric din diferite teritorii dialectale româneşti, să studiem acest fenomen din interiorul lui, adică şi pe baze ştiinţifice, dar şi interpretându-l. Astfel studenţii intră în contact direct cu valorile tradiţionale din diferite zone. În acest an, am studiat ţinutul pădurenilor din Hunedoara, zona din care a plecat mult prea devreme un foarte mare interpret şi un bun prieten de-al meu, cu care am şi fost în judeţele Covasna şi Harghita, îndrăgitul Drăgan Muntean.
În rest, în viaţa de zi cu zi, şi eu, la fel ca orice om care vrea să facă ceva în viaţă, rămân cu foarte multele probleme care apar de rezolvat. Din păcate, ceea ce mă întristează foarte tare, ba chiar mă nemulţumeşte, este lipsa unei strategii coerente, în această Ţară, în domeniul cultural, muzical, dar la fel cum se întâmplă de fapt în toate domeniile din societatea noastră actuală. Şi atunci, din acest motiv, lucrurile se bazează mai mult pe iniţiative personale, pe eforturile locale, zonale, în lipsa, cum spuneam, a unei strategii naţionale pe fiecare domeniu în parte. Şi, ceea ce este foarte trist, iată, chiar dacă noi românii suntem populaţia majoritară din această Ţară, totuşi şi noi trebuie să facem eforturi ca să ne păstrăm identitatea şi valorile naţionale. Eu am o credinţă intimă, dar fermă, că identitatea nu este un dat veşnic, identitatea trebuie în permanenţă câştigată şi afirmată.
„Este îmbucurător că tineretul este atras în continuare de folclorul românesc”
- Domnule profesor, tineretul din ziua de astăzi mai are ca preocupare muzica folclorică tradiţională a neamului nostru românesc, mai este atras de aceasta, sau suntem pe cale să o pierdem…?
- Eu zic că, din fericire, da, tineretul este atras în continuare de muzica folclorică. Spre deosebire de alţii care încearcă să cânte prohodul folclorului românesc şi spun că acesta va dispărea, eu am o altă concepţie, şi anume că folclorul este ca o fiinţă vie, merge înainte, evoluează, mai involuează uneori, alteori se transformă, dar niciodată nu piere. Plus că este foarte încurajator şi simplul fapt care vi l-am spus înainte, că avem 60 de tineri care doresc să studieze în mod special folclorul românesc. Mai mult, uitaţi-vă la generaţia de interpreţi care vine din spatele nostru, este foarte multă lume doritoare să cânte folclor, foartre multă lume care cântă bine folclor. Riscul care există într-adevăr, există la repertoriu. Pentru că nu toţi cei care cântă ştiu ce înseamnă folclorul şi sunt dispuşi să cânte orice, oricând, fapt care face deservicii mai mari decât manelele, că măcar despre acelea toată lumea ştie că sunt altceva, că reprezintă altceva. Tocmai de aceea vă spun că venind şi cântând pe scenă cântece aşa-zis folclorice, este dăunător identităţii noastre naţionale. Cum să vă spun?; este exact ca atunci când mâncăm produsele alimentare modificate genetic. Este, de fapt, aparenţă de folclor, şi astfel se neglijează elementele esenţiale care definesc folclorul autentic. Dar… mulţi fac asta efectiv din necunoştinţă de cauză. Şi, ca să trag un pic spuza spre meseria mea de dascăl, vă spun ceea ce le spun elevilor mei: nu vă îndepărtaţi de profesorii care ştiu câte ceva despre folclor, că aceia vă pot feri de foarte multe greşeli inerente.
- Suntem în inima Ardealului, la Cluj-Napoca. Mă gândesc la faptul că la Academia de Muzică la care predaţi dumneavoastră vin tineri din toate judeţele limitrofe. Dintre ei, maestre, câţi ajung celebri, ca şi mentorul lor, sau… câţi ajung să fie atât de iubiţi de popor precum sunt marile nume ale folclorului românesc, dintre care faceţi parte?
- Ooo, păi aici la noi vin din toate judeţele Ţării, nu doar din judeţele limitrofe. Cum vă spuneam, este şi foarte multă lume care cântă bine. Dar acest lucru nu este suficient. Să dau o reţetă pentru celebritate, nu pot?! Asta nimeni nu poate da, pentru că este vorba despre un cumul de factori. În primul rând, îţi trebuie să posezi instrumentul, adică vocea, să ai o voce bună, să ai auz muzical bun, apoi nu dăunează ştiinţa de carte, deci să fii în cunoştinţă de cauză, să fii avut şansa să provii dintr-o zonă şi dintr-un mediu folcloric autentic. Într-un fel reacţionează un interpret care a crescut cu folclorul, ascultând folclor de mic, şi altfel reacţionează unul care vine de la oraş şi învaţă să cânte la 20 de ani. Şi sunt mult mai multe lucruri: comunicare cu publicul, sinceritate în scenă, prezenţă, carismă, apoi nu dăunează să arăţi bine, poate e chiar o condiţie a scenei. Şi în plus, mai ai nevoie de ceva: să ai o sănătate de fier, şi acum fac o glumă, … de care ulterior să îţi baţi joc ani de zile!
„Două lucruri mi-aş dori pentru naţiunea noastră: coerenţă şi strategie, şi reuşim să fim adunaţi, mai atenţi unul cu celălalt”
- Maestre, depăşind puţin domeniul muzicii, spuneţi-mi… de ce credeţi că are nevoie poporul acesta ca să renască, să fie, acolo, între primele popoare ale lumii, aşa cum merită, demn, şi nu la periferia civilizaţiei, umil, aşa cum este el astăzi, decăzut de trei decenii încoace?
- Eu am avut şansă şi am umblat în toată lumea, în locurile esenţiale, am marcat toate continentele. Ştiţi care-i paradoxul? Umblând în lume, eu am ajuns la concluzia că noi nu avem nevoie de absolut nimic, noi avem tot. Ceea ce ne lipseşte, este ştiinţa de a gestiona acest absolut tot. Două lucruri mi-aş dori pentru naţiunea noastră: în primul rând, coerenţă şi strategie pe termen lung, şi în al doilea, să reuşim să fim adunaţi şi mai atenţi unul cu celălalt. Dacă aceste două lucruri le-am putea împlini, ar veni elveţienii să ne ceară bani împrumut.
- Dar parcă nici conducătorii nu prea ne adună, domnule profesor. Sau e dreaptă zicala că fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită…?
- Eu nu sunt înregimentat politic, fac politica mea. În decembrie 1989, am fost sunat de un personaj foarte prezent şi foarte vocal de atunci, să mă implic în renaşterea şi reînvierea unui partid tradiţional. Domnul fiind un prieten, nu puteam să nu-i dau un răspuns. În paranteză vă spun, eu am făcut parte dintr-un partid înainte de ’89, aşa erau tipurile, nu vreau să mă scuz, iar profesional am fost un om, fără lipsă de modestie, valoros, şi nu prea erau oameni valoroşi care să rămână afară de partid, decât chiar dizidenţii care şi-au făcut o credinţă din a sta deoparte. Şi atunci i-am răspuns că am făcut parte dintr-un partid din care n-am vrut să fac parte şi care mi-a produs o mare dezamăgire. De acum înainte eu nu mă mai înscriu în alt partid, decât voi fi membru activ în Partidul Român. Şi zice: ce partid e ăsta? Zic: din Partidul Român fac parte prin certificatul de naştere, şi în calitatea asta încerc să fac ceva pentru naţia şi pentru Ţara mea.
„Ăsta trebuie să-l avem în genă: un bun-simţ naţional”
- Domnule profesor, şi eu sunt ardelean, dar mai de la margine cum îmi place să zic, de unde trage curentul munţilor mai tare. Pe la noi pe acolo, duşmanul Poporului Român acţionează mai abitir, zi de zi, şi astăzi, la 100 de ani de la Marea Unire, motiv pentru care suntem vigilenţi. În schimb, fără supărare să fie că vă spun, câteodată am senzaţia că parcă pe aici pe la dumneavoastră, în inima Transilvaniei, prea s-au înmulţit aceia, românii mă refer, care „predică” transilvanismul, adică ruperea pământului românesc. Poate, totuşi, că mă înşel. Ce spuneţi, am sau nu dreptate?
- Eu cred că exageraţi. Eu trăind aici, la Cluj-Napoca, în inima Ardealului, n-am avut niciodată prin cap lucrul acesta şi n-am avut niciun prieten care într-o discuţie cât de intimă, să formuleze lucruri de genul acesta. Există o oarecare lehamite, aşa cum spuneţi dumneavoastră, dar să mă credeţi că sentimentul de lehamite l-am ascultat şi la Suceava, şi la Târgu-Jiu, şi la Constanţa. Nu este o treabă tipic ardelenească aceasta, că ne-am săturat de anumite lucruri. Este o lehamite naţională. Şi este păcat că e aşa. Eu însă sunt foarte optimist, cred în vigoarea naţiei noastre şi cred în bunul-simţ elementar, care nu poate pieri aşa uşor chiar dacă o generaţie a fost supusă la tot felul de elemente de afară. Ăsta trebuie să-l avem în genă: un bun-simţ naţional.
- În final, maestre, vă rog să adresaţi, prin intermediul publicaţiei „Condeiul ardelean”, câteva cuvinte puţinilor români rămaşi să trăiască pe binecuvântatele meleaguri ale Covasnei şi Harghitei, din mijlocul Grădinii Maicii Domnului - România.
- Am fost de câteva ori prin acele zone şi am venit acasă cu sufletul plin de speranţă. M-am bucurat nespus faţă de cum ne-au primit oamenii acolo, de cum s-au bucurat de noi. Ce-i drept, am avut şi nişte noduri, din anumite motive. Nu pot acum să le transmit decât la ce mă îndeamnă gândurile, puterile şi profesia mea: contaţi pe sufletele noastre!