ETAPA A TREIA
În intervalul acestei etape, încleştările de la Mărăşeşti s-au redus în intensitate. Inamicul a mai încercat o ultimă zvâcnire ofensivă, rapid anihilată de trupele noastre. Comandamentul român, pe de altă parte, a iniţiat, la rândul său, o amplă contralovitură destinată să respingă forţele adverse şi să le priveze de zonele favorabile iniţierii în viitor a noi acţiuni ofensive.
După o pauză de 8 zile, renunţând la tentativa de a ocupa Mărăşeştii, comandamentul Armatei 9 germane a hotărât reluarea acţiunilor pentru îmbunătăţirea poziţiilor.
În dimineaţa zilei stabilite, după o pregătire de 4 ore şi 30 minute, Corpul 18 rezervă german a trecut la ofensivă cu lovitura principală pe direcţia localităţii Muncelu (joncţiunea dintre diviziile 124 şi 14 infanterie ruse), concentrând efortul Corpului alpin pe un front de 1.500 m. Regimentele ruseşti n-au putut face faţă atacului şi au cedat Muncelu, astfel că la orele 12.45 inamicul ieşise cu forţele principale ale Corpului alpin şi Divizia 217 infanterie germană pe un aliniament situat pe înălţimile de la nord de localitate. Ofensiva inamicului a fost oprită în urma unor contraatacuri executate cu două regimente, de la flancul stâng al Armatei 2 române (18 infanterie şi 2 vânători din Divizia 3 infanterie), pe aliniamentul valea Şuşiţei (în dreptul localităţii Muncelu), marginea de vest a localităţii Fitioneşti.
În ziua de 21 august / 3 septembrie, după o pregătire de artilerie desfăşurată între orele 6.30-8.00, unităţile Diviziei 13 infanterie au pornit la atac, având ca obiective cucerirea poziţiilor inamice din satul Muncelu şi împrejurimi şi de pe dealul Secului. Dificultatea acţiunii, în afara terenului greu, a sporit şi datorită faptului că din acea zi generalul Johannes von Eben, comandantul Armatei 9 germane, dăduse ordin ca orice activitate ofensivă să înceteze, fapt care a permis inamicului să-şi concentreze rezerve în zona de atac a grupului de divizii române.
Cu puţin timp înaintea încetării atacului, printre cei căzuţi eroic în fâşia Diviziei 11 române, s-a numărat şi sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jiu”. În ordinul de zi din 24 august / 6 septembrie, prin care era citată pe Regimentul 43/59 infanterie „ca pildă tuturor ostaşilor”, se consemna: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu din compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt «eroina de la Jiu» şi-a dat jertfa supremă […] numai din dragostea de a apăra pământul Ţării noastre, cotropit de duşmani. […] Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa în care se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: «Înainte băieţi! Nu vă lăsaţi! Sunteţi cu mine!», are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a tuturor românilor”.
Aşadar, la sfârşitul celei de-a treia etape a operaţiei de la Mărăşeşti, comandamentul german a fost obligat să renunţe la ofensivă, trecând la apărare. Lărgimea fâşiei de apărare a Armatei 9 germane avea acum o dezvoltare de front de 72 km.
La sfârşitul marii bătălii, comandantul Armatei 1 române, generalul Eremia Grigorescu, a dat un înflăcărat ordin de zi prin care elogia eroismul şi vitejia ostaşilor români, arătând: „Prin rezistenţa îndârjită ce aţi opus cu piepturile voastre la Mărăşeşti şi Muncelu […] aţi făcut să se întunece visurile de cucerire uşoară a părţii ce ne-a mai rămas din scumpa noastră Ţară. […] Aţi făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a faptelor străbunilor noştri. […] Fiţi gata să arătaţi liftelor sălbatice […] că românul nu are de dat din pământul scump al Ţării decât locul de mormânt. […] Din sângele vostru se va ridica, curat şi măreţ, o ţară românească a tuturor românilor”.
Bătălia de la Mărăşeşti reprezintă cea mai importantă acţiune dusă de forţele române în timpul campaniei din anul 1917 şi ea a marcat prima înfrângere de amploare suferită de Armata 9 germană pe frontul din România. Comandamentul german nu a reuşit să-şi atingă obiectivele strategice propuse, ceea ce echivalează cu un eşec al întregii operaţii ofensive desfăşurate de inamic. Trupele române şi-au îndeplinit misiunea încredinţată, zăgăzuind încercarea forţelor Puterilor Centrale de a pătrunde la est de râul Siret şi spre Podişul Central moldovenesc, în vederea întoarcerii dispozitivul armatelor române şi ruse.
Unul din rezultatele incontestabile ale operaţiei de apărare de la Mărăşeşti a constat în faptul că prin oprirea ofensivei Grupului de armate a feldmareşalului August von Mackensen, comandamentul advers a fost nevoit să renunţe la orice încercări de a smulge iniţiativa strategică pe frontul din sudul Moldovei, fiind silit definitiv să treacă la apărare.
Silind comandamentul suprem al Puterilor Centrale, în urma insucceselor de pe frontul românesc, să renunţe la ofensiva spre sudul Ucrainei şi slăbind forţa combativă angajată de inamic pe frontul de răsărit, România a adus o contribuţie esenţială la obţinerea victoriei finale. Pe bună dreptate se aprecia, la vremea respectivă, că înfrângerile suferite de Puterile Centrale pe frontul român în vara anului 1917 constituie „lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în estul Europei”.
Operaţia de apărare executată de Armata 1 română în zona Mărăşeşti s-a înscris printre marile bătălii ale Primului Război Mondial. Prin amploarea ei, prin extrema tensiune cu care s-au desfăşurat confruntările directe dintre forţele adverse, dar mai ales prin implicaţiile în plan politic şi strategic, dramatica înfruntare din Poarta Focşanilor s-a ridicat la nivelul marilor operaţii ale primei conflagraţii mondiale. Ea a sancţionat eşecul întregului plan de campanie al Puterilor Centrale pentru frontul român, plan ofensiv minuţios pregătit tocmai datorită scopurilor sale deosebit de ambiţioase. Spre deosebire de celelalte teatre de acţiuni militare de pe continent, unde operaţiile ofensive ale centralilor îşi propuneau zdruncinarea sistemului defensiv al adversarului şi apropierea victoriei prin provocarea de pierderi însemnate forţelor Antantei, frontul de pe Carpaţi şi Siret a fost poate singurul în care s-a vizat o victorie decisivă, respectiv zdrobirea completă a Armatei Române, scoaterea din război a Ţării noastre şi ocuparea totală a teritoriului românesc.
Victoria de la Mărăşeşti, deşi în parametri clasici ai artei militare a finalizat o acţiune de nivel operativ, s-a situat, prin rezultatele şi consecinţele ei de ordin strategic, printre marile bătălii din istoria neamului nostru. Zdrobirea ofensivei germane la vest de Siret a însemnat, în primul rând, păstrarea intactă a teritoriului liber din Moldova, acolo unde continua să-şi exercite suveranitatea Statul Român, cu organele sale politice şi militare, teritoriu naţional de unde comandamentul suprem conducea întregul efort militar al Ţării.
În plan operativ şi tactic, rezultatele cu care a luat sfârşit bătălia de la Mărăşeşti îndreptăţesc concluzia, unanim acceptată şi atunci ca şi în anii ce s-au scurs, că Armata 1 română şi-a adjudecat o meritată victorie prin care a fost menţinută ferm apărarea pe Carpaţii de Curbură şi Siretul inferior, precum şi importanta comunicaţie ce leagă cele două provincii istorice româneşti - Muntenia şi Moldova.
Bătălia de la Mărăşeşti a ilustrat, în acelaşi timp, capacitatea forţelor române de a se adapta rapid unor situaţii complexe, de a executa deplasări oportune şi a intra direct în luptă, de a realiza regrupări de forţe şi modificări ad-hoc de dispozitive, în funcţie de situaţia des schimbătoare a câmpului de luptă.
În anul 1920, oraşul Mărăşeşti a fost decorat cu „Crucea de război” de către preşedintele de atunci al Franţei. Cu acest prilej, mareşalul Joseph Joffre, învingătorul de la Marna, venit în Ţara noastră în fruntea delegaţiei franceze, aprecia oraşul Mărăşeşti cu cuvintele: „Nobilă localitate, martoră a zilelor de grea cumpănă şi a luptelor glorioase din 1917, când Armata Română, luptând împotriva trupelor germane, superioare ca număr, printr-o rezistenţă îndârjită, a oprit o ofensivă care, după speranţa inamicului, trebuia să fie hotărâtoare şi a silit pe duşman să renunţe la luptă, după pierderi grele”.
În semn de înaltă cinstire a celor ce s-au jertfit pentru a asigura libertatea şi independenţa Patriei, punând piatră de temelie la edificiul României întregite în anul 1918, poporul nostru a ridicat pe locul marii bătălii, pe drumul ce leagă Focşanii de Adjud, o monumentală construcţie - Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial.
Armata 2 română în operaţia de apărare la Oituz
Misiunea de a rupe apărarea română în sectorul Oituz şi de a dezvolta ofensiva pe direcţia Ferestrău - Grozeşti - Oneşti a fost încredinţată Grupului general Friedrich von Gerok, care forma aripa dreaptă a Armatei 1 austro-ungare.
Ofensiva trebuia să înceapă la 26 iulie / 8 august, „chiar şi în cazul când nu toate trupele vor fi pe locurile lor şi cu tot materialul de luptă” - după cum se preciza într-un ordin de operaţii dat Armatei 1 austro-ungare de către arhiducele Iosif, comandantul grupului de armate. Grupul Gerok, care suferise pierderi mari în timpul bătăliei de la Mărăşti, fusese întărit succesiv cu numeroase forţe şi mijloace, având în compunere în total 41 batalioane de infanterie, 45 baterii de artilerie şi 41 escadroane de cavalerie, efectivul lor ridicându-se la aproape 29.000 de oameni.
În împrejurările suspendării ofensivei victorioase a Armatei 2 române pe aliniamentul cursului superior al Putnei, acestei structuri de forţe i s-au înapoiat diviziile 7 şi 12 infanterie, ce fuseseră afectate Armatei 1 în vederea ofensivei de la Nămoloasa. Armata 2 a primit, totodată, ordinul să înlocuiască Corpul 40 armată rus, care trebuia să intre în compunerea grupării destinate operaţiilor din Bucovina, să-şi extindă flancul drept până la valea Dofteanei exclusiv şi satul Răcoasa inclusiv. Înlocuirea corpului de armată rus urma să se încheie până în dimineaţa zilei de 22 iulie / 4 august.
La bătălia de la Oituz au participat efectiv, făcând efortul în cadrul armatei şi suportând cele mai grele lovituri din partea forţelor germane şi austro-ungare, diviziile 7 şi 6 infanterie, cărora, în timpul luptelor, aveau să li se alăture alte unităţi şi mari unităţi ce au fost introduse succesiv în bătălie, fie din rezerva armatei, fie din cele aduse din sectoarele mai puţin active ale frontului sau din cele trimise ca întărire de către Marele Cartier General român.
Situaţia de ansamblu a Armatei 2 române în preajma începerii bătăliei de la Oituz nu era deloc uşoară. Forţele erau împărţite aproape egal în cele două corpuri de armată, iar la dispoziţia generalului de corp de armată Alexandru Averescu se afla o rezervă insuficientă, numai patru batalioane, plasate excentric, la aripa stângă, departe de principala direcţie de interzis. Frontul armatei (aproape 60 km) era periclitat la cele două extremităţi: la dreapta, unde era evident că inamicul urma să execute lovitura principală pentru a-şi deschide drum pe văile Trotuşului şi Oituzului, şi la stânga, unde, ca urmare a declanşării ofensivei de către Armata 9 germană pe direcţiile Focşani - Mărăşeşti şi a ruperii frontului vecin (Armata 4 rusă), situaţia Corpului 2 armată putea deveni în scurt timp critică, cu atât mai mult cu cât acesta rămăsese pe aliniamentul pe care se oprise la sfârşitul bătăliei de la Mărăşti.
Situaţia Armatei 2 române era grea şi datorită faptului că lucrările genistice erau sumare de-a lungul întregului front, ele constând, în general, din una-două tranşee discontinue, legate prin şanţuri de comunicaţie şi reţele rare de sârmă slabe, cu pari mari. În adâncime, existau anumite lucrări doar în locurile unde se aflau dispuse rezervele. Îndeosebi în fâşiile diviziilor 7 şi 6 infanterie, care aveau să suporte lovitura principală a inamicului la Oituz şi care luaseră în primire sectoarele de la trupele ruse cu câteva zile înainte, structura genistică a apărării era cu totul necorespunzătoare.
Aparat de telegrafie optică instalat pe valea Caşinului
Încă înainte ca trupele Corpului 8 armată austro-ungar din compunerea Grupului Gerok să dezlănţuie ofensiva în sectorul Oituz, trupele aflate în contact din ambele tabere au desfăşurat o activitate febrilă. Ea s-a materializat în atacuri cu obiectiv limitat, acţiuni de cercetare prin luptă, bombardamente de artilerie etc., în scopul îmbunătăţirii, în anumite sectoare, a aliniamentului bazei de plecare la atac şi respectiv, a limitei dinainte a apărării, obţinerii de informaţii cu privire la valoarea forţelor, dispozitivul şi lucrările genistice executate, reglării tirului artileriei, precum şi în vederea producerii de pierderi, a ţinerii adversarului într-o continuă stare de tensiune şi nesiguranţă.
La 26 iulie / 8 august, după un puternic bombardament de artilerie, executat în parte cu proiectile încărcate cu substanţe toxice de luptă, mai violent între valea Slănicului şi valea Oituzului, gruparea de izbire a Grupului Gerok a trecut la ofensivă în prezenţa arhiducelui Iosif, aflat la punctul de comandă înaintat al Diviziei 71 infanterie austro-ungare. Trupele acestei mari unităţi, sprijinite de focul a numeroase tunuri şi obuziere grele, au rupt apărarea Diviziei 6 infanterie la joncţiunea dintre regimentele 11 infanterie şi 7 vânători, înaintând spre vârful Bălcuşa (cota 704) şi dealul Manaşcu (cota 631), puncte cheie din dispozitivul apărării române.
Pe restul frontului Armatei 2 române, în afara câtorva atacuri executate de inamic în sectorul Măgurei Caşin, toate respinse de unităţile Brigăzii 16 din Divizia 8 infanterie, nu s-au semnalat decât schimburi de focuri şi acţiuni de patrule.
Prima zi de ofensivă s-a soldat cu o pătrundere periculoasă a inamicului la centrul dispozitivului trupelor române, de o parte şi de alta a văii Oituzului, în timp ce la cele două extremităţi unităţile Corpului 4 armată român au menţinut cu fermitate poziţiile. Faţă de această situaţie, a doua zi, generalul Gheorghe Văleanu, comandantul corpului, a hotărât ca trupele de la flancul stâng al Diviziei 7 infanterie, împreună cu forţe din Divizia 6 infanterie, să execute un contraatac viguros pentru a recâştiga terenul pierdut în ziua precedentă.
Post de comandă al unei unităţi române în timpul luptelor de la Oituz
Toate încercările inamicului de a pune stăpânire pe dealul Matiuşca s-au izbit de rezistenţa fermă a ostaşilor Regimentului 11 infanterie. În schimb, trupele germane au ajuns până la marginea de vest a satului Grozeşti.
În tot acest timp, trupele române au luptat cu un eroism fără seamăn, au contraatacat necontenit cu baioneta la armă, încercând să stăvilească înaintarea duşmanului.
Rezultatele obţinute de Corpul 8 armată austro-ungar în primele trei zile de ofensivă, aducerea unor forţe proaspete pe frontul de la Oituz, îndeosebi a celor luate din faţa Corpului 2 armată român, au determinat comandamentul inamic să-şi intensifice acţiunile ofensive cu scopul de a forţa deschiderea defileului Grozeştilor şi a continua apoi atacul pentru a ajunge la Oneşti.
Faţă de această situaţie, Marele Cartier General a pus la dispoziţia armatei Divizia 1 cavalerie, care se afla în dimineaţa de 28 iulie / 10 august în apropierea localităţii Răcăciuni, urmând să sosească la Oneşti în dimineaţa zilei următoare.
Observator de artilerie românesc dotat cu un post telefonic
În noaptea de 28 spre 29 iulie (10 spre 11 august), la Târgu-Ocna urma să sosească şi Batalionul de vânători de munte, pus la dispoziţia Corpului 4 armată. În acelaşi timp, Marele Cartier General a comunicat Armatei 2 că i se mai trimite în ajutor Brigada de grăniceri luată de la Armata 1. Cu aceste forţe, puse la dispoziţie de Marele Cartier General, Armata 2 trebuia, conform ordinului de operaţii nr. 4, să restabilească „cu orice preţ şi grabnic situaţia la aripa sa dreaptă, împiedicând pe inamic să intercepteze comunicaţiile din valea Trotuşului”.
Între timp, au sosit în fâşia de apărare a Armatei 2 române primele întăriri, care au fost angajate imediat în luptă în scopul restabilirii situaţiei. Două batalioane au fost dirijate către flancul drept al Diviziei 7 infanterie, unde, printr-un contraatac viguros la baionetă, au reuşit să oprească înaintarea trupelor inamice şi să recucerească o parte din terenul pierdut.
Prin acţiuni viguroase, ce au probat din plin spiritul de eroism şi jertfă ce anima militarii români, momentul de criză în situaţia trupelor noastre trecuse, dreapta Armatei 2 române reuşind să-şi stabilizeze poziţia.
Stabilizarea apărării şi oprirea înaintării inamicului au creat premise favorabile executării unei riposte ofensive de proporţii.
(va urma)
col. (rtr) Ioachim Grigorescu,
preşedintele Asociaţiei Naţionale
a Cadrelor Militare în Rezervă
şi Retragere „General Grigore
Bălan” - Filiala Covasna
mr. (r) Robert Tiberiu Rusznak,
prim-vicepreşedintele
Asociaţiei Cultul Eroilor
„Regina Maria” - Filiala Covasna