196 de ani de la naştere
„E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine,
Apuce înainte, ajungă cât mai sus,
La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus!”
Să ne bucurăm şi să ne mândrim că moştenim averea spirituală de la aceşti doi titani ai poeziei româneşti: „regele poeziei” şi „poetul absolut”.
Născut în anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, pe 14 iulie, boierul Vasile Alecsandri a devenit, încă din tinereţe, apărătorul celor oropsiţi, situându-se în tabăra celor generoşi, a celor cu înaltă simţire pentru Popor şi Ţară. Tratându-l ca pe un tovarăş de joacă pe Vasile Porojan, fiu de ţigan, Vasile Alecsandri dă un exemplu de aleasă omenie, dezrobind familiile de ţigani de pe moşia proprie.
Frumuseţea structurii sale sufleteşti este ilustrată şi în salutul apariţiei lui Eminescu pe firmamentul poeziei, salut formulat în frumoasele versuri care lovesc aspru în intenţia detractorilor doritori să-l coopteze ca adversar al „luceafărului” care apărea. În locul invidiei pe care se sconta, „regele” îşi declamă bucuria că va fi „cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine”. Un alt exemplu de bucurie la apariţia valorilor culturii româneşti, asemănător acestuia, nu există. Şi, mai ales, astăzi! Dar nu doar exprimarea bucuriei la apariţia lui Eminescu îl înfăţişează ca om cu cea mai limpede luciditate, şi neahtiat după pofte de mărire politică, ci avea capacitatea „să-şi sacrifice ambiţiile ori de câte ori interesul public o cerea, aşa cum a făcut atunci când a renunţat să candideze la domnia Moldovei, în favoarea lui Al. I. Cuza” (Scriitori români, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 19).
Vasile Alecsandri a trăit 79 de ani. În tot acest timp, este nu doar martor la evenimentele din viaţa Poporului Român, ci se implică, animat de convingerea că trebuie să fie acolo, că trebuie să acţioneze, că trebuie să vorbească. Se afirmă astfel în mişcarea de la 1848, când „poetul are un rol de frunte între intelectualii moldoveni” şi „pe întreg teritoriul românesc”. Scrie poezia „Deşteptarea României”, manifest poetic al revoluţiei paşoptiste, căruia i se răspunde de către Andrei Mureşanu de la Braşov cu „Un răsunet” („Deşteaptă-te, Române!”), poezia figurând ca o chemare entuziastă:
„Hai, copii, de-acelaşi sânge! Hai cu toţi într-o unire,
Libertate-acum sau moarte să cătăm să dobândim!”
Entuziasmul său este atât de mare, încât îmbrăţişează întrutotul curajul de a îndepărta tirania din existenţa acestui popor mult încercat:
„Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!
Care vede-n a lui ţară libertatea reînviind.
Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare
Pentru patria sa moare,
Nemurire moştenind.”
Tot de revoluţia de la 1848 se leagă şi poezia „Hora Ardealului” (embrionul viitoarei „Hora Unirii”), entuziast salut adresat marii adunări de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, considerată un „prolog al libertăţii şi unirii tuturor românilor” (Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 455).
Al doilea moment, care îi marchează poetului existenţa, este Unirea de la 1859, care a instituit, sub conducerea domnului român, numele Ţării, România. „Hora Unirii”, scrisă cu trei ani înainte (1856), „a rămas ca un imn naţional în memoria posterităţii” (Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 208). Versurile din „Hora Unirii” „au prezidat poetic actul politic cel mai semnificativ din istoria României moderne” (idem).
Dincolo de ilustrarea măiastră a peisajelor din natura Patriei, de încrengătura pieselor de teatru, Vasile Alecsandri se aşează la loc de frunte, în Literatura Română, cu volumul de poezii „Ostaşii noştri”, unul din cele mai omogene şi mai durabile din întreaga sa creaţie, considerat, cu dreptate, o epopee a eroismului românilor în Războiul de Independenţă, în urma căruia turcul n-a mai călcat pământ românesc. Este menţionat în notele vremii că poetul aştepta pe banca de la poarta casei sale oşteni întorşi de pe front şi, acostându-i, le cerea să-i povestească întâmplări din război. Volumul de poezii „Ostaşii noştri” evocă evenimentul nimicirii visului de cucerire al otomanilor. Anul acesta celebrăm aniversarea libertăţii noastre de acum 140 de ani şi comemorăm moartea ostaşilor români rămaşi pe pământul Bulgariei. Reproşându-i-se de către contemporani că „Peneş Curcanul” este scrisă într-un ritm cam săltăreţ, opus tragediei episodului de luptă, autorul motivează că „simplitatea, vitejia şi patriotismul poporului, umorul său neabătut în faţa căruia moartea îşi pierde puterea de înspăimântare” (idem, p. 472) este o stare desprinsă din înseşi povestirile celor întorşi din luptă şi astfel versul său corespunde acestor trăiri de curaj şi avânt în înfruntarea cu moartea.
Dar Vasile Alecsandri cercetează trăirile ostaşilor noştri în cele două extreme, de lumini şi întuneric, ca un complet şi atent observator al evenimentului. În „Odă ostaşilor români”, li se adresează direct cu declaraţia de îndreptăţită admiraţie, rostită cu nemaiîntâlnit ton de mândrie, faţă de eroismul românilor capabili să oprească neagra invazie:
„O, copii, de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare
Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare.
Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!
Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice!”
Purtător de cuvânt al neamului, care acum respiră aerul libertăţii, Vasile Alecsandri comunică mândru că lumea a aflat despre românul care are un renume, de viteaz. Se face referire la ziariştii străini prezenţi pe front care trimiteau ziarelor lor ştiri pline de entuziasm despre eroismul românilor.
Însă poetul nu iartă partea întunecată a felului în care sunt trataţi ostaşii întorşi din război:
„Pe drumuri, prin oraşe, prin sate, prin zăpadă,
Se văd sau singuratici trecând, sau în grămadă
Sărmani în haine sparte prin care intră gerul
Şi-n măduvă pătrunde mai crâncen decât fierul.
Goi, searbezi, rupţi de foame şi obosiţi de trude,
Trişti tremurând de friguri sub frigul iernei crude
Şi întinzând la oameni o mână tremurândă…
Ce-i astă sărăcie şi goală şi flămândă?
Eroii de la Plevna! … Iată-i! Ah! Cine-ar crede!
Le plânge chiar de milă tot omul care-i vede.
Şi eu plâng de ruşine… în ţara ospeţiei
Să văd cerşind pomană vitejii României!”
În faţa acestui episod tragic, poetul emite un potop de întrebări, drept rechizitoriu la adresa conducerii Ţării care i-a trimis în luptă, iar acum îi tratează cu totală nepăsare:
„Ce crimă le atrage pe cap aşa osândă?
Ce crimă? … Lupta mare pe câmpul de izbândă!
Ce crimă? … Eroismul, sublima devotare
Pentru-apărarea ţării şi-a ei neatârnare!”
Durerea şi ruşinea trăite de poet îl transformă într-un aspru acuzator al totalei indiferenţe a celor care au stat deoparte:
„Ei bine! Oameni vitregi cu inimile sterpe,
Legaţi de cârma ţării cu-ncolăciri de şerpe,
Voi care-aşi stat deoparte de foc şi de dureri,
Cum aţi re-ntors copiii la sânul bietei ţări?
Priviţi-i… goi şi scârbezi, ca robi trăiţi în lanţuri!
Trişti, fărâmaţi, sărmanii, de ger, prin câmp, prin şanţuri,
Ologi, ciuntiţi, o! Doamne! Reduşi la nimicie!”
(Eroii de la Plevna)
Există astăzi români care laudă regalitatea vremii şi încă cer reinstalarea ei în treburile Ţării, ca şi când nu ne-ar fi fost de ajuns minciuna de atunci, continuată cu minciuna politicii actuale.
La an aniversar al Independenţei României, să punem florile recunoştinţei şi preţuirii în spaţiile evocatoare ale eroismului de atunci şi să comunicăm vitejilor că, peste 40 de ani, Transilvania a finalizat actul înstăpânirii întregii Românii!
Timp de 79 de ani, Vasile Alecsandri a zidit un om complet, cu o gândire selectă, cu sufletul vibrant al unui român care şi-a împlinit cu distincţie datoria de cetăţean. Cu vădită mândrie, ne amintim că spre sfârşitul vieţii, după 60 de ani, participă la concursul de poezie latină de la Montpellier, unde câştigă premiul întâi cu „Cântecul gintei latine”. Cu toate acestea, este unul dintre cei care critică, cu aspră ironie, exagerările latinismului în vorbirea protipendadei vremii, afirmând că limba poporului trebuie să stea la baza vorbirii noastre, mai ales că, înainte de invazia romanilor, dacii aveau limba lor consolidată.