Autor:
„Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel binemirositor, şi ziua morţii decât ziua naşterii”
(Ecclesiastul 7, 1)
„Să ne pregătim pentru moarte, fraţilor!” Aceste cuvinte le auzeam frecvent în obştea ţăranilor români creştini din mijlocul căreia am răsărit. „Te-ai grijit?!” - adică ai primit Înfricoşătoarele Taine…, sau doctoria nemuririi? Că dincolo de uşă aşteaptă moartea să ne treacă prin marea şi misterioasa transfigurare… şi nu vom trece Dincolo dacă nu vom fi îmbrăcaţi cu „veşmântul luminii”. Aceste cuvinte erau atunci, învăluite într-o taină plină de pace şi acoperite de o aură albă. Pregătirea pentru moarte umplea de evlavie sufletele strămoşilor noştri. Şi această stare de sfinţenie, ce le-o dăruia cu prisosinţă Domnul, se transfera întregului sat.
Când eram copil gândeam, credeam cu desăvârşire, că toate uliţele satului duc către veşnicie. Adică, prin gând, orice pelerinaj pe una din uliţe făcea posibilă angajarea spre înaltul Cerului. În copilărie, distanţa până la stele îmi era aşa de accesibilă. Abia acum înţeleg de ce în Evanghelie, Mântuitorul a insistat că nu vom ajunge în Împărăţie dacă nu ne vom nevoi cu străduinţă să ajungem la starea de nevinovăţie a pruncilor şi copiilor. De aceea, în copilărie, mergeam odată cu pământul printre stele şi le atingeam cu lumina privirilor. Toţi Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei ne învaţă că gândul la moarte este suprema înţelepciune. Poate că sunt puţin cuprins de îngrijorare că pe majoritatea contemporanilor mei nu-i mai preocupă dobândirea vieţii veşnice. Şi unde nu este Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, acolo este nebunie; unde lipseşte „Doamne Iisuse Hristoase”, este haos, nihilism, stricăciune şi nebunia neantului şi a întunericului veşnic.
Ciocnirea cu civilizaţia şi cultura apuseană a cutremurat minţile românilor şi o mare parte nici nu au mai susţinut examenul referitor la aprofundarea şi analizarea influenţei malefice a societăţii de consum. Părintele Dumitru Stăniloae a profetizat parcă!!! Se temea că vom pierde această luptă cu lăcomia infinită a viscerelor. Noi primim lecţii de tehnică şi informaţie din occident, dar la rându-ne avem să le oferim spiritualitate. Aceste învăţături ne-au fost încredinţate de Părintele la 93 de ani, cu şase luni înainte de a pleca la Domnul.
Dar şi unul din poeţii secolului trecut ne sfătuia să trăim în aşa fel încât să gândim că avem în faţă ultimele zece secunde din viaţa pământească. Nu e altă şansă de a scoate secolul din vulgaritate, din imoralitate, din depravare şi îmbuibare decât prin a cugeta la cele mai de pe urmă ale noastre.
Suntem deseori loviţi de boli şi necazuri şi privim chiorâş în toate direcţiile pentru a găsi ajutor. Fierea şi veninul morţii îl primim cu iconomie încă din timpul vieţii. Şi se cuvine să avem lângă noi „arma” răbdării şi a blândeţii pentru a primi cu bucurie astfel de încercări. Fiindcă „Marea Trecere” va fi cu mai puţină spaimă şi cu mai multă lumină. De aceea cugetarea la moarte este cea mai adâncă înţelepciune, cum glăsuiesc Părinţii din Filocalie. „Unde sunt cei care nu mai sunt?”, se întreabă cu evlavie poetul Nichifor Crainic şi, odată cu dânsul, toţi mărturisitorii şi sfinţii din închisorile comuniste. Fără îndoială că se veselesc cu mucenicii şi cuvioşii care şi-au vărsat sângele pentru Stăpânul Iisus Hristos. Cei care au pătimit în închisori au avut curajul şi eroismul şi au trăit suferinţa ca pe o imensă bucurie.
Iată un strop din disperarea ce au înfruntat-o, dar care în final a fost transfigurată într-o infinită şi delicată iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, în suprema urcare (cu mare dragoste!!!) pe Cruce:
„Unde eşti, Doamne?
Mai poţi fi undeva, Doamne?
Fratele meu, călăul meu,
Dacă mă iubeşti,
Dacă mă urăşti,
Dacă ai înţeles ce înseamnă Piteşti,
Fură, te rog, pentru mine Crucea
Pe care a murit Dumnezeu!”
Acesta este un scurt fragment din poezia „Piteşti”, având autor pe Ioan Victor Pia, un fiu al Făgăraşului, care a trecut prin iadul care a fost închisoarea Piteşti. Un colonel l-a întrebat pe părintele Arsenie Papacioc - ce să-i înveţe mai întâi pe ofiţerii săi? Primul lucru care i-aş deprinde ar fi acela că trebuie să-i învăţăm cum să moară, a răspuns marele Duhovnic, lămurit în temniţele comuniste.
Apoi toţi domnitorii români, creştini, au contemplat la cele ce vor fi după ei şi au ridicat loc de închinare şi pomenire, din iubire aprinsă pentru credinţă şi nemurirea Neamului Românesc. Stăruie în mintea noastră Ştefan cel Mare şi Sfânt cu Mănăstirea de la Putna şi inspiraţia genială a lui Eminescu de a fi numită, în altarul inimii fiecăruia dintre noi, „Ierusalimul Neamului Românesc”.
Este pământul Ţării presărat cu Altare, cu troiţe, cimitire, care prin tăcere ne vorbesc nouă că de vom contempla la moarte, vom dobândi viaţa veşnică! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Aducerea aminte de moarte să fie aprinsă ca o mică luminiţă şi să fie un reper pentru a ne orienta pe ţărmul lumii de Dincolo, care e atât de aproape de sufletul nostru.