Sunt supăraţi ungurii că noi vom celebra 100 de ani de când am dobândit ziua sfântă a libertăţii noastre, în acest spaţiu în care viaţa ne-a fost înrobită mulţi ani de imperiali şi nomazi barbari. Ni se aruncă acuze că, în cei 100 de ani Statul Român a încercat să-i asimileze pe maghiarii rămaşi în teritoriul românesc. Puşchea pe limbă! - ar spune badea Gheorghe. Cum, adică, să ne otrăvim naţia cu picături de venin unguresc? Să plantăm în straturile hranei noastre sufleteşti pornirile criminale care s-au abătut asupra locuitorilor români majoritari, stăpâni de drept ai teritoriului strămoşesc dacic, în care s-au instalat ca deţinători venetici asiatici?
Nici n-am intrat în anul Centenarului şi se grăbesc să ne anunţe că ei nu vor sărbători alături de noi ziua Marii Uniri a românilor. E mai bine să stea deoparte, decât să stea alături de noi clocotind de ură, de duşmănie, animaţi de nestinsele aspiraţii revanşarde. Ziua Centenarului Unirii e prea sfântă pentru noi şi nu vrem să avem în preajmă cetăţeni degradaţi, netreziţi din trăirile animalice cu care au ucis în răstimpul celor 100 de ani. Se tem că ne vom număra morţii pe care i-au semănat în spaţiul transilvan, în care se reinstalaseră şi pe care l-au stăpânit timp de patru ani în regimul horthyisto-fascist. Este motiv de îngrijorare pentru ei, aşa cum este sursă de descurajare nesusţinerea cerinţelor lor de autonomie de către niciun stat dintre cele cărora li s-au adresat. Noi nu ne bucurăm că pentru maghiari se împlineşte un centenar trist, văzut ca o tragedie a încetării statutului de stăpâni asupritori. Le este greu să înţeleagă că a fost o treaptă a istoriei de restaurare a unor drepturi ale românilor pe care ei şi le însuşiseră abuziv.
Din câte se ştie, maghiarii au fost aliaţi de rangul doi ai austriecilor, care le-a dat sceptrul de administrator al Ardealului, dar ei şi faţă de stăpânii lor au încercat o autonomizare, impunându-şi modul propriu de asuprire asupra majorităţii populaţiei româneşti. Simţeau ei că aici începe să fiarbă dorul de libertate, iar ştiindu-se străini şi în minoritate, au recurs la cele mai barbare procedee de intimidare a răsculaţilor spre a-şi instaura regimul de teroare. Cunoscându-se această realitate despre vremurile împărăţiei, constatăm că, din 1918, Austria s-a retras în carapacea sa, renunţând la invazii şi înrobiri de naţii străine, îşi vede de viaţa paşnică, ducând în timp alura unui stat de prestigiu, bucurându-se de evaluarea culturii înalte, de preţuirea ca naţie de distinsă civilizaţie. În schimb, aliatul colţos, înzestrat cu ce nu i se cuvenea, continuă să revendice Transilvania, aparţinătoare de milenii vechii Dacii, cu mult înainte de a se instala hunii în meleagul european, unde au rădăcini prea scurte, dar dorinţă de acaparare precum sălbăticiunile care îşi asumă prin forţă un spaţiu al lor. E de crezut că Austria se ruşinează de fosta ei aliată, care a rămas o naţiune retardată.
Trăieşte în România un maghiar, monument al omeniei şi al înţelepciunii, Hajdu Gyozo. În revista „Flacăra” din 8-14 septembrie 2017, pagina 14, îi acuză pe cei din UDMR că „săvârşesc un mare păcat politic de neiertat prin neglijarea Centenarului Marii Uniri faţă de propria lor naţiune”. Cu starea sentimentală şi luciditatea oricărui român, Hajdu Gyozo condamnă intenţia lui Kelemen Hunor, „maghiar îndârjit şi îngâmfat”, de a arbora doliu pe lângă drapelul naţional al României, atrăgându-i atenţia că „face mai mult rău decât oricine maghiarilor din România”.
Cu o justeţe limpede, afirmă că declaraţia lui Kelemen Hunor despre faptul că „maghiarii din Transilvania nici nu putem şi nici nu vrem să sărbătorim anul 1918”, … „provoacă revolta populaţiei române majoritare, dar, după constatările mele, şi a multor compatrioţi ai mei de naţionalitate maghiară”. Ca un exponent justiţiar al populaţiei maghiare, desfiinţează supremaţia de conducător a politicianului surd şi orb, Kelemen Hunor, chemându-l la ordine: „Cum îndrăzneşte Hunor Kelemen să vorbească în numele întregii comunităţi maghiare?”. În plus, Kelemen Hunor primeşte o lecţie de istorie românească de la compatriotul său, întrucât consideră o blasfemie afirmaţia că întemeierea Statului Român modern „a fost o greşeală, a fost o aparenţă mincinoasă”, dezvăluindu-i măreţul sacrificiu al celor 335 de mii de ostaşi români care „au murit eroic pentru eliberarea fraţilor lor români din Transilvania, o majoritate din populaţia Transilvaniei, de sub supremaţia maghiară”.
În opinia publică românească, politicienii maghiari şi-au atras dezacordul până la revoltă, urmare obrăzniciei cu care îşi duc viaţa aici, în Ţara noastră. De aceea şi pare ieşită din acest comun oribil opinia maghiarului Hajdu Gyozo că „fapta lui Kelemen Hunor este considerată o atitudine incalificabilă, … un atac extremist şi şovin maghiar … care va fi resimţit cel mai puternic mulţi ani de-acum înainte de însăşi comunitatea maghiară din România”. Şi mai mult decât un simplu reproş, Hajdu Gyozo consideră că, prin asemenea conduită antiromânească, parlamentarii maghiari au încălcat „jurământul pe Constituţie” şi, drept urmare, „nu ar trebui să scape nepedepsiţi din cauza păcatului politic comis împotriva României şi propriei naţiuni”. Consideraţia lui Kelemen Hunor că „nu este obligatorie respectarea prevederilor constituţionale” îl determină pe Hajdu Gyozo să-l cheme din nou la bară să-i răspundă la întrebarea: „Ce caută aceşti «maghiari de mare onoare» în Parlament, în Guvernul României, în funcţii de primar, viceprimar şi în fruntea consiliilor judeţene?!”.
Cu o înaltă cuminţenie, maghiarul Hajdu Gyozo se adresează naţiunii maghiare din România, căreia îi atrage atenţia că „ar trebui să înţeleagă că liderii UDMR, pentru care nu este obligatorie respectarea prevederilor Constituţiei, nu pot fi în Parlament sau în Guvernul României, respectiv nu pot îndeplini funcţii de primar sau preşedinţi ai consiliilor judeţene”.
Ce mămică şi ce tătic au zămislit asemenea făptură de maghiar?! Iată eroul contemporaneităţii, căruia trebuie să i se facă statuie, şi nu criminalilor istoriei!
Că există şi asemenea conştiinţe printre maghiari, şi se naşte speranţa că rezolvarea acestui conflict poate să se manifeste chiar în rândurile lor, întrucât toleranţa noastră timp de 100 de ani nu a dat roadele scontate, adică oferirea îngăduinţei faţă de ura şi îngâmfarea lor a fost considerată drept slăbiciune, neputinţă, lipsă de curaj. De aceea, credem că a venit vremea să ne manifestăm dreptul de stăpâni ai teritoriului transilvan şi să ne manifestăm cu tărie şi prestanţă, asemenea comisarului poliţist român din Harghita, prefectului şi primarului din Târgu-Mureş. Constatăm că, fără cătuşe şi fără procedura închiderii după gratii, huliganismul ungurilor nu poate fi potolit.
Nici noi, românii, şi nici maghiarii paşnici nu vor să trăiască în teroare, în loc de bună înţelegere şi prietenie, într-o ţară liberă şi bine aşezată. De aceea, să luăm aminte că toleranţa noastră nu are efect educativ şi civilizator asupra unor conştiinţe întunecate.
Aparut in :
