Motto: „Toamnă, pentr-un strugure, cu aripi de fluture / Te-ai grăbit din nou să vii pe cărări de colilii”
Sub un cer plumburiu, asemenea sufletul nostru trist şi îngândurat, printre picuri de ploi reci şi mărunte, zgribulită şi grăbită a trecut pe lângă noi, fără ca aproape să o vedem, TOAMNA. Şi nu ştiu cum se face, dar parcă de la o vreme nu-i mai simţim prezenţa în aromele-i grele şi parfumate din preaplinul roadelor sale, nu mai vedem cum pădurile au prins deja pete de culori multicolore, cum pe alei încep să se aştearnă încetul cu încetul covoare de frunze foşnitoare, cum mor florile câmpului care ne-au bucurat o vreme ochii şi sufletul, cum nu se mai aude ciripitul păsărilor plecate parcă pe furiş spre alte zări mai calde şi mai pline de soare şi câte alte ce ne făceau odată să aşteptăm cu emoţie toamna, cu toate bucuriile şi farmecele ei.
Şi-apoi, câţi dintre domniile voastre v-aţi mai adunat într-o sâmbătă cu soare blând şi mângâietor, dimpreună cu neamurile, câte v-au mai rămas şi vă mai ştiţi între voi, ca să isprăviţi de cules cucuruzul, prunele, nucile şi via cea parfumată a părinţilor voştri cei grei de ani şi din zi în zi tot mai bătrâni şi mai neputincioşi, dar bucuroşi că v-au mai văzut încă odată în curtea casei lor, cuibarul cald care v-a legănat copilăria voastră cea plină de bucurii. Şi aşa, stând cu toţii dimpreună la aceeaşi masă veselindu-vă, să fiţi siguri că, fără să vă spună, în lăcrima sufletului lor voi ve-ţi fi boaba cea limpede şi curată, care le va umezi pentru o clipă tremurata pleoapă.
Şi asta pentru că acum suntem cu toţii sub aceleaşi vremuri mucede şi mincinoase, tot mai triste şi mai grele, tot mai grăbite spre niciunde, vremuri care ne golesc şi ne seacă viaţa cea de toate zilele, simţămintele, nădejdea şi speranţele că ceva de bine o mai fi rămas şi pentru noi. Iar pentru că cineva se joacă cam de prea mult timp cu destinul nostru, vrând parcă să ne ia şi ultima speranţă şi să ne înnebunească de tot, mai deunăzi am aflat vestea că va urma o iarnă atât de grea, de lungă şi de friguroasă cum nu au văzut nici măcar moşii noştri cei buni şi răbdători, învechiţi în timpuri şi vremi de tot felul. Dacă la asta mai adăugăm câtă ură, minciună, furăciune, trădare şi deznădejde am strânsă între noi, de câtă vrajbă şi umilinţă avem parte de la vecinii şi „prietenii” noştri cei mari, tari şi „buni”, atunci chiar că nu mai avem nicio nădejde. Poate că ne merităm soarta, poate că ne merge încă „prea bine” şi n-am ajuns la „răul cel rău”, pragul de la care să nu mai putem coborî. Poate că doar de-acolo şi doar atunci ne vom trezi şi vom schimba lumea cu adevărat şi, odată cu ea ne vom schimba, poate, şi noi.
Dar până atunci, toţi cei care mai pot simţi încă o-nfiorare la moartea unei frunze îngălbenite, la bobocul crizantemei care stă să crape dând la iveală tăinuitele culori ascunse încă sub obrocul timpului nevenit, la vălmăşagul de arome nedefinite ale unei gutui ce va sta la vreme de iarnă într-un colţ din cămara sufletului nostru chinuit, ar trebui să privească în jurul lor şi să descopere frumuseţile cele binefăcătoare de mari bucurii ale toamnei. Dacă nu veţi face aşa, iarna vieţii voastre va veni prea repede şi prea pe nesimţite peste voi, amărându-vă şi întunecându-vă sufletul vostru de-acum şi până-n ce-a îndelung aşteptată primăvară.
Şi tot până atunci gândiţi-vă că natura moare în fiecare toamna atât de frumos, descompusă în mii de culori calde, dulci, şi pastelate, care sunt ca o mângâiere pe suflet înaintea unei lungi despărţiri între doi amanţi ce vor trăi cu speranţa că, după ce îşi vor aduna puterile, se vor dori şi se vor iubi iarăşi şi iarăşi cu aceeaşi patimă mistuitoare ca la-nceput, fiind mereu în aşteptarea unei clipe norocoase care să le răsplătească ruga lor tăinuită, gata oricând să plătească oricât şi oricui pentru păcatele lor cele dulci dar atât de îmbietore.
CERŞETORII CEIA NOI
Suntem toţi, din lumea asta, nişte jalnici cerşetori,
Care stăm la colţul vieţii, ca milogi cu mâini întinse,
Cerşind zilnic de la viaţă să ne scape de nevoi,
Să ne deie sănătate, bani şi zile necuprinse.
Noi ce-om face? Mai nimică, că e greu să te speteşti
Pentr-un ban ce-abia ajunge ca să ai de vieţuit,
Şi-apoi dacă şi-aşa pică, ai fi prost ca să munceşti
Şi să-ţi pierzi cel timp cu truda, dacă-i loc de… ciugulit.
*
Mulţi din ăştia-mi are lumea, trântori, puturoşi, jigodii,
Învăţaţi cu mâna-ntinsă şi prea mult cu nemuncitul,
Că-i uşor să stai degeaba râncezând în trăndăvii
Când, în umbră de biserici îţi faci veacul, cu cerşitul.
Din cerşit se fac palate, bunăstare cât cuprinde,
Că miloşi mai sunt pe lume încă mulţi şi peste tot,
Tu-i îmbogăţeşti pe ăştia, ei doar mâna şi-or întinde
Preaştiind că a ta milă, o să de-a din tine tot.
Lumea asta nu-i făcută pentru leneşi cerşetori
Ce mai sunt încă-n putere, şi pe care tu, smeritul,
Îi tot ţii de-o vreme-n viaţă ca pe nişte lipitori,
I-a vorbeşte-le de muncă, şi vei fi nenorocitul.
Care încă milă n-are de un seamăn în nevoi
Ce abia de-şi duce traiul dintr-o ziuă până-n alta.
Eu, ţi-oi spune ceva Doamne, cerşetorii ăştia noi
Pune-i la săpat de şanţuri, din Vaslui şi până-n Malta,
Să înveţe gustul muncii şi-amăreala pâini albe,
Să îmi simtă cum pe lume banul încă se câştigă,
Nu să-şi numere dolarii, cocoşeii, zeci de salbe
Pe la nunţi ca de poveste, ce pe toţi ne cam intrigă.
Mircea Dorin Istrate