Clik here to view.
Domnule Prefect,
Onoraţi reprezentanţi ai autorităţilor prezenţi azi, 1 Decembrie 2017 - Ziua Marii Uniri a Românilor din toate provinciile istorice româneşti,
Sfinţiile Voastre, slujitori ai Altarului,
Onorată asistenţă,
Oameni buni şi fraţi români,
Încep prin a mulţumi Domnului Prefect Lucian Goga, reprezentant al autorităţii publice guvernamentale în Judeţul Mureş, pentru conferirea acestei distincţii care mă onorează. Este pentru mine o recunoaştere că fac parte din Cetatea Mureşeană şi din galeria ilustră a celor cărora li s-a conferit Distincţia „Fibula de la Suseni”.
La fel, mulţumesc Domnului Prof. Univ. Dr. Cornel Sigmirean - preşedintele Senatului Universităţii „Petru Maior”- pentru Laudatio, care reflectă realizări, dar şi momente mai grele ale vieţii mele, pentru grija pe care a avut-o, folosindu-şi rafinatul talent academic de a reda în esenţă ce a crezut că se poate spune despre mine la modul laudativ; rămân şi eu surprins că mă redescopăr în cele ce le-a spus, că sunt şi eu o sămânţă truditoare cu roade după putinţa, forţele şi curajul pe care le am, fiind conştient şi de faptul că aş fi putut mai mult.
Este, în acelaşi timp, un bun prilej să mulţumesc familiei, pentru înţelegere şi renunţările lor la comoditatea pe care ţi-o dă confortul de a fi cumulard şi spectator, adică aşteptând să facă alţii în locul tău şi pentru tine, cum vedem că se întâmplă în zilele noastre, când onestitatea păleşte jalnic în faţa mercantilismului, egoismului, privilegiilor date de oportunism şi demagogia instituţionalizate.
Alături de familie, le sunt recunoscător prietenilor, care m-au încurajat în demersul meu asumat la care, iată, anexez astăzi preocupări care însumează aproape 7 decenii de viaţă şi rămân puţin trist că multe dintre gândurile mele nu le-am dus la bun sfârşit; poate că orgoliul care mi-a mai rămas după aproape trecerea orizontului, spune că ar mai fi vreme pentru fapte de împlinit şi de pronunţat în agora cetăţii, până când va veni într-o zi, de la sine, socoteala pentru toate faptele vieţii.
Am pornit pe drumul vieţii pe care mi l-am croit singur din satul natal din Câmpia Transilvaniei, având alături de mine spiritul păsărilor călătoare care se desprind, pleacă şi revin spre un orizont cu destin necunoscut.
Am văzut şi am simţit ca experienţă personală încordarea satelor, prezentă încă mulţi ani după ororile războiului, dispreţul arătat ca o tradiţie de la un regim la altul, ţăranului român, locuitorilor satelor şi am trăit la propriu drama lor, a celor mai vechi, autentici, curajoşi şi care au adus în toate împrejurările gloria nepieritoare, celor ce au ţinut pe umeri, opintiţi dar fără să cadă, această Ţară pe care o avem şi cu care ne mândrim astăzi.
Am lăsat deoparte oportunităţi ademenitoare, în special oferte de bunăstare sclipitoare, pe care, refuzându-le, le-am comparat cu obiectele conchistadorilor spanioli oferite băştinaşilor când a fost descoperit continentul american. Am urmat tradiţia celor plecaţi din satele transilvănene spre zgomotele ispititoare ale vieţii, având pilda altora ca mine.
Mi-am spus mie, am simţit ca o datorie sfânt de dureroasă de a folosi zestrea pe care o are un copil al satului dobândită din poveţele cu tâlc, sau tăcerile cu subînţeles profund, un rod al înţelepciunii milenare, supremă tuturor filozofiilor care încă atunci mai supravieţuia în satele transilvănene şi dau prin aceasta o direcţie modestă şi vieţii mele.
Am simţit că sunt dator să apăr aceste valori, după puterile mele, aceea dârzenie „TARE CA PIATRA”, vigoarea izvorâtă din credinţă şi tradiţie, nestrămutate, de continuitate şi miracolul prin care a supravieţuit Poporul Român prin comunităţile săteşti, dârzenia cu care s-au apărat, s-au sacrificat, au murit mustind glia cu sângele lor şi au renăscut iarăşi.
Am găsit cuvenit că dacă în plus de ce poate dobândi un copil printre ceilalţi mulţi şi desculţi din şiragul înţelepciuni născute la sat, aşezate pe trupuri ostenite, chinuite şi chiar ciopârţite de stăpânitorii vicleni şi răi, am dobândit înţelesul învăţăturii de carte, şi prin asta cred cu atât mai mult că sunt dator să le aduc recunoştinţă.
Paşii mei au fost purtaţi pe dealuri şi văi cu denumiri sugestive de evenimente sângeroase botezate de supravieţuitori după nume care ar trebui să fie pe cruci şi printre sfinţi, dar crucile, fie că nu a fost vreme ori cine să le pună, fie nu mai există sau sunt prin locuri fără semne de morminte alături de tristeţea care te cuprinde, iar eu cred că devenim legaţi de ei pentru tot restul veşniciei şi le datorăm măcar să îi pomenim.
Aşa am considerat că este menirea mea, celui plecat din sat şi propriul dascăl întru învăţătură beneficiind de misiunea aducerii adevărului la lumină. Am fost beneficiarul soartei şi de instrucţia mea de jurist deprins să fac analize critice, să disting ce este semnificativ şi să determin din multele repere care sunt acţiunile punctual fundamentale. Poate că dobândind un spirit critic distanţat de defectele mele, mi-am făcut veritabili adversari, mă onorează duşmănia lor şi le mulţumesc. Cred că aici este particularitatea mea de modest intelectual, dacă totuşi am ajuns să mă numesc aşa, care a trecut până aici, prin deceniile adunate mai multe îndeletniciri şi privesc în perspectiva trecerii timpului că am beneficiat de ele, pe unele însă chinuitor mi le-am impus singur. Păstrând proporţiile, am ales filozofia tribunilor lui Iancu, forma militantă de acţiune care poate avea efecte mai devreme decât în alte împrejurări, pentru că aşteptările sunt multe şi pericolele ne bat la uşa. Am constatat că este nevoie de profesionalism, dar şi de angajament, de curaj, de pasiune pe care eu o am personal pentru istorie şi etnografie. Cu toate acestea, recunosc fără rezerve întâietatea istoricilor, o împletire pluridisciplinară este în prezent necesară. Deosebirea dintre istoricii adevăraţi şi aplecaţi spre această nobilă profesie şi alţii care nu au calificarea formală de istorici este că cei din urmă sunt/pot fi tributari exclusiv pasiunii în măsura în care pasiunea îi domină. Aici se poate greşi sau exagera chiar dacă eşti de bună credinţă, iar istoricii sunt chemaţi să ordoneze lucrurile.
Aşa că mă las şi eu în cele ce urmează purtat de pasiunea pentru istorie, istoria Măriei sale Poporul Român, singurul suveran, singurul împărat, singurul stăpân, veşnic de neînlocuit în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, rămas acelaşi, neschimbat, precum schimbătoare au fost monarhiile, domniile, republicile, comunizările şi stăpânirile străine, toate trecătoare. Lui îi datorăm Unirea, care a fost urmarea firească a unui proces istoric îndelungat, insinuos, şi s-a întâmplat adevărul ca peste cei mulţi dintre cei vrednici, şi le sunt profund dator. Apoi s-au aşezat pe rând praful uitării, lipsa sau dispariţia documentelor. Aduc obolul meu dedicând momentul de azi celor fără cruci la cap, fără morminte şi cu oasele risipite în zările româneşti fără timp de slujbă creştinească şi veghea din urmă îndreptăţită pentru orice creştin.
În cele ce urmează, doresc să fac scurte referiri la momentul în sine al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, aceasta fiind ziua tuturor vremurilor Neamului Românesc. (…)
Ce am spus până aici naşte întrebarea: care este contribuţia Poporului Român la imensa jertfă adusă aşezărilor de pace de după Marele Război?; au făcut tratatele de pace dreptate?; avem noi, românii, legitimare istorică în faţa popoarelor lumii, a lumii civilizate, o legitimare care să consfinţească faptul că Marea Unire de la 1918 a fost momentul când destinul s-a împletit cu istoria făcându-ne nouă dreptate? (Această legitimare se regăseşte şi prin faptele de arme şi suferinţele Poporului Român pe care le-am expus sintetic mai sus.)
(…) Un episod important de reţinut este acela că istorici şi alţi cercetători au cutreierat satele ca să imortalizeze momente şi fapte trăite pe front. În aproape toate satele li se răspundea blajin şi dureros de către localnici: „Oameni buni, nu-i mai căutaţi, ei nu mai sunt, ei nu s-au întors”. Aceasta este evocarea tristă care ne-a adus bucuria momentului pentru a mai afirma încă o data legitimitatea Marei Uniri în faţa celor prezenţi şi ai posterităţii.
Iată că cei de azi trăim privilegiul de a ne pune cu semeţie Tricolorul în piept, în balcon, sau „pe la uşi, pe la fereşti”, după cum ne îndeamnă colindul străbun.
Suntem fericiţi că o facem, dar trebuie, în acelaşi timp, să dăm mai multă încărcătură mândriei de a fi român, de a fi cetăţeni ai României Dodoloaţe, aşa cum o avem astăzi dată de înaintaşi, brăzdată în chinurile facerii sale. EA este a tuturor, indiferent de originea şi vorbirea dată fiecăruia de Dumnezeu; fiecare dintre noi trebuie să participe cu reperele identitare proprii la realizarea unui destin naţional dorit manifest de părinţii Marii Uniri. Vă spun aceasta tuturor celor prezenţi, un lucru pe care îl consider mai mult decât o provocare, este chiar un îndemn la momente de reflexie.