Bilborul, „satul frumos ca-n poveşti, aninat pe crestele Carpaţilor”, aşezat în nordul judeţului Harghita, pentru a XIII-a oară a fost gazda Colocviilor Naţionale „O.C. Tăslăuanu pe coordonatele timpului”.
Această manifestare cultural-ştiinţifică, devenită tradiţională, desfăşurată în perioada 31 ianuarie - 2 februarie 2020, a marcat, împlinirea a 144 de ani de la naşterea lui Octavian Codru Tăslăuanu (1 februarie 1876, la Bilbor), gazetar, scriitor, om politic şi mare patriot, personalitate multilaterală, care se încadrează, prin întreaga sa activitate, în galeria marilor bărbaţi din generaţia celor care au pus umărul la înfăptuirea marelui vis al Poporului Român, unitatea naţională şi statală.
Organizatorii: Primăria şi Consiliul Local Bilbor, Centrul Cultural Topliţa, Cercul „Luceafărul” - ASTRA Bilbor, Şcoala Gimnazială „O.C. Tăslăuanu” Bilbor şi Parohia Ortodoxă Bilbor şi-au primit oaspeţii, cunoscuţi oameni de ştiinţă, cultură, cercetători şi cadre didactice, la Casa de Prăznuire a comunei, locul unde s-au desfăşurat manifestările.
Sesiunea de comunicări ştiinţifice, din cadrul Colocviilor Naţionale, a fost presărată cu autentice momente folclorice tradiţionale, susţinute de interpreţii locali de muzică populară Dragomir Raita şi Ana Vodă, acompaniaţi de un taraf tradiţional şi Ansamblul Folcloric „Românaşul”, din Bilbor, de a cărui activitate se ocupă, cu multă pasiune, părintele paroh Dragoş Cojocaru, susţinut de coregraful Nicu Cif, de la Ansamblul Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilor, al Centrului Cultural din Topliţa, sub atenta coordonare a părintelui protopop Dumitru Apostol.
Ca de fiecare dată, Colocviile au fost deschise de vrednicul primar al comunei Bilbor, Ilie Trif, aflat la finalul celui de-al şaselea mandat, care, după ce a salutat pe cei prezenţi, a punctat câteva aspecte importante din viaţa şi activitatea lui Octavian Codru Tăslăuanu, fiu al acestor meleaguri.
Ilie Trif a spus, printre altele, că de pe plaiurile natale din Bilbor, Octavian Codru Tăslăuanu a ajuns la Budapesta ca secretar al Consulatului General al României; a condus revista „Luceafărul” mai întâi la Budapesta, apoi la Sibiu, timp de 14 ani, până la începutul Primului Război Mondial, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Galiţia, ca ofiţer al armatei austro-ungare, din care a dezertat, trecând Carpaţii şi angajându-se ca voluntar în Armata Română, ajungând şeful Biroului de informaţii al Corpului 4 Armată de la Oneşti, de sub comanda generalului erou, Eremia Grigorescu; a contribuit la formarea Corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni şi, apoi, a devenit secretarul Comitetului emigranţilor din Austro-Ungaria; în România Mare a deţinut importante funcţii politice, mai întâi ca membru al Marelui Sfat al Transilvaniei, apoi ca deputat şi senator în Parlamentul României, şi ca ministru; vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, fiind autorul celui dintâi volum de proză al unui scriitor român, inspirat din Primul Război Mondial - „Hora obuzelor”, Octavian Codru Tăslăuanu visa încă din 1906 la Unirea din 1918, cel mai mare eveniment pe care a avut fericirea să-l trăiască.
Sesiunea de comunicări ştiinţifice din cadrul Colocviilor Naţionale a fost moderată de dr. Alin Spânu, din Bucureşti, şi părintele protopop Dumitru Apostol.
Manifestările au început cu lansări de cărţi şi reviste.
Prof. Vasile Stan, din Bihor, cel care a coordonat apariţia acesteia, a prezentat revista care conţine comunicările de la ediţia a XII-a (anul 2019) a Sesiunii de comunicări şi referate „Octavian Codru Tăslăuanu”.
Prof. Ilie Şandru, din Topliţa, cel care l-a scos la lumină pe Octavian Codru Tăslăuanu, prin cărţile editate despre viaţa şi activitatea lui, a revenit în Bilbor cu amintiri vii şi frumoase de acum 60 de ani, când a cunoscut Bilborul, ca tânăr dascăl în vârstă de 18 ani. Atunci, de la doamna Adelina, o învăţătoare care pe atunci preda Limba Română, a auzit pentru prima dată de numele Tăslăuanu, mai precis de „unchiul Octav”, care a fost prieten cu poetul Goga. Aceasta i-a arătat multe poze cu Octavian Tăslăuanu şi poetul Octavian Goga, ilustraţii cu Budapesta, cu revista „Luceafărul”. La Bilbor a cunoscut pe cei doi fraţi ai lui Octavian Tăslăuanu, pe Petrache şi Cornel, de la care a mai aflat câte ceva despre Octavian. La Cornel a găsit primele numere din revista „Luceafărul”, care a apărut la Budapesta.
De atunci, Ilie Şandru a fost interesat de Octavian Codru Tăslăuanu, care i s-a părut a fi fost o persoană importantă.
După ce a plecat din Bilbor la Topliţa, pe Ilie Şandru nu l-a părăsit ideea de a-l cunoaşte şi a-l scoate la lumină pe Octavian Tăslăuanu, despre care foarte mulţi dintre bilboreni nu au auzit. Ştiau de Petrache, ştiau de Cornel, despre surorile înmormântate în cimitirul din Bilbor, dar cine a fost Octavian Tăslăuanu şi ce a făcut el pentru Bilbor şi pentru Ţara asta Românească, pentru Neamul Românesc nu ştia nimeni nimic.
După cercetări minuţioase, Ilie Şandru, în anul 1997, a scos prima monografie cu Octavian Codru Tăslăuanu. După 10 ani, a scos o a doua ediţie, completată cu peste 100 de pagini şi cu documente noi.
În acest cadru, Ilie Şandru a prezentat revista „Luceafărul” din decembrie 1942, dedicată morţii lui Octavian Codru Tăslăuanu, cu multe articole scrise despre Tăslăuanu, la câteva luni de la moartea acestuia.
De asemenea, Ilie Şandru a adus cartea lui Tăslăuanu „Amintiri de la Luceafărul”, pe care fiica lui O.C. Tăslăuanu, doamna Dafina Voiculescu, a scris în luna aprilie 1976: „Domnului Profesor Ilie Şandru, cu toată recunoştinţa pentru strădaniile depuse. Dafina Voiculescu”.
Prof. Tatiana Scurtu Munteanu, din Braşov, a prezentat două antologii de poezie din biblioteca personală.
Volumul „Ipostaze lirice” a apărut, în anul 2009, la Editura „Eurocarpatica” din Sfântu-Gheorghe. Este o antologie de poezie, scrisă de foştii elevi ai Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din acest municipiu, printre care se află şi Tatiana, de loc din Călăraşii Basarabiei noastre iubite. Din această carte, a recitat poezia „Râuri”.
A doua antologie, intitulată „Voci feminine”, a apărut, în anul 2014, la Editura „Inspirescu” din Satu-Mare, care marchează, peste ani, o poezie a vieţii feminine contemporane, o antologie din sufletul feminin pentru sufletul etern, cu inflexiuni de orgă, vioară şi pian, cu acorduri de vânt şi ploaie, nisip şi mare, static şi mişcător. „Măşti viscerale ale unui frumos etern de femeie atacă colţurile acestei creaţii colective, dându-i farmec şi esenţă.” Din acest volum, Tatiana a recitat poezia „Azi iarna aşezatu-sa pe frunte”.
Dr. Dan Prisăcaru, din Iaşi, a prezentat două cărţi: „Patrimoniul cultural al românilor din Transilvania”, coordonată de Academicienii Ioan-Aurel Pop şi Marius Porumb (Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj- Napoca, 2007), şi „Alexandru Ioan Cuza - demnitate publică şi repere familiare” (Autori: Aurica Ichim şi Inna Chirilă; Editura „Development”, Bucureşti, 2017). Cele două cărţi au fost donate bibliotecii comunale din Bilbor.
În cadrul Sesiunii de comunicări ştiinţifice au prezentat lucrări:
Dr. Traian Cchindea, din Miercurea-Ciuc - „Ioan Tăslăuanu - preotul care a slujit peste 50 de ani în Bisericuţa din Bâtca Bilborului”:
„Preotul Ioan Tăslăuanu a venit la Bilbor în anul 1875, ca preot ortodox, la cererea credincioşilor, care au rămas fără preot după moartea lui Gheorghe Filipescu.
Preotul Ioan Tăslăuanu era un aristocrat şi ca înfăţişare şi ca fire. Avea o mândrie înnăscută. Nu se plângea niciodată, nici nu se mânia. Avea şi cusururi. Cu toate acestea, era un om îngăduitor şi bun la inimă.
În sat, Ioan Tăslăuanu era considerat ca un sfânt, pentru că nu avea păcate.
A trăit viaţa cea mai curată şi cea mai morală din câte se poate închipui. Nu era nici hrăpăreţ, nici iubitor de arginţi, cum sunt mulţi preoţi. Îngăduia oamenii, şi celor săraci le slujea de pomană.
Ioan Tăslăuanu, împreună cu preoteasa Anisia au avut 11 copii. Preotul Ioan Tăslăuanu a fost un om cultivat la vremea lui. În casă avea o bibliotecă foarte bogată. Deşi a avut o casă plină de copii, nu s-a plâns niciodată de greutăţi, ci a înfruntat destinul cu demnitate.
Din anul 1875 până în 1926, în cei 50 de ani de păstorie, preotul Ioan Tăslăuanu a slujit în Bisericuţa de lemn din Bâtca Bilborului cu hramul „Sfântul Nicolae”, aşezată într-un loc unde putea fi văzută din toate părţile satului. Această bisericuţă a fost construită între anii 1795 şi 1797, cu 78 de ani înaintea de venirea părintelui Ioan la Bilbor. Bisericuţa a fost construită de 6 meşteri ortodocşi din Bucovina, după sistemul bisericilor lui Ştefan cel Mare. Sfinţirea acesteia a fost făcută de către Episcopul Ioan Lemeni. Bisericuţa a fost distrusă în mai multe rânduri. În anul 1879, a fost renovată de către un cunoscut meşter din Bucovina.
La Bilbor, preotul Ioan Tăslăuanu a păstrat toate obiceiurile bătrâneşti şi tradiţiile satului. De multe ori, Ioan Tăslăuanu era chemat la stânile de pe munţi, unde stropea animalele cu aghiasmă pentru a fi ferite de boli şi animale sălbatice.
În acele vremuri, părintele Ioan Tăslăuanu era şi învăţător la Şcoala Confesională, dar şi judecător în sat. Bilborenii nu se duceau la Primărie sau la Pretură, ci se supuneau hotărârilor părintelui.
În viaţa sa de preot, părintele Ioan Tăslăuanu a avut şi necazuri, după începerea Primului Război Mondial, din cauză că fiul său Octavian, ofiţer în armata austro-ungară, a dezertat şi a trecut munţii în România. Pentru aceasta, preotul Ioan Tăslăuanu, cu fiul său Cornel, au fost arestaţi de jandarmii unguri şi duşi, pe jos, din post în post, până la Târgu-Mureş şi apoi închişi într-o închisoare din Ungaria. După intrarea României în război alături de Antantă, pentru eliberarea Ardealului, un alt necaz a venit peste familia Tăslăuanu, care a fost nevoită să se refugieze din Bilbor împreună cu copiii, iar la întoarcere şi-a găsit locuinţa transformată în grajd pentru cai.
Mâhnire a avut Ioan Tăslăuanu şi din cauza fiului său Octavian, care nu a dorit să se înscrie în tradiţia familiei şi să se facă preot. Cu toate acestea, a fost mândru şi plin de satisfacţie părintească pentru activitatea lui Octavian, pusă în slujba Unirii celei mari şi după.
Părintele Ioan Tăslăuanu, bolnav de dublă pneumonie, sa stins din viaţă la 9 decembrie 1926, într-o seară de început de iarnă. Avea vârsta de 84 de ani împliniţi. A fost înmormântat în Bâtca Bilborului, lângă Bisericuţa de lemn în care a slujit peste 50 de ani.
În necrologul prezentat după prohod, cei doi preoţi prezenţi au apreciat:
„Fostul preot Ioan Tăslăuanu a dus o viaţă laborioasă, timp de peste o jumătate de secol petrecută în păstorirea Parohiei Bilbor. Pentru activitatea neobosită, dezinteresată, precum şi zelul învăpăiat al preotului până la adânci bătrâneţi, depuse pentru binele Neamului şi Bisericii sale, i se aduce recunoştinţă protocolară postumă”.
După moartea preotului Ioan Tăslăuanu, preoteasa şi-a petrecut ultimii 7 ani de văduvie lângă fiul său Petru (Petrache Tăslăuanu), fost director al Şcolii din Bilbor, unde a decedat la 6 aprilie 1933, în jurul vârstei de 77 de ani, şi a fost înmormântată lângă soţul său.
Bisericuţa din lemn din Bâtca Bilborului, în care Ioan Tăslăuanu a slujit peste 50 de ani, dăinuie şi azi. Este monument istoric arhitectural şi are o deosebită valoare datorită vechimii de peste 220 de ani şi datorită faptului că este singura Biserică din Ardeal care transpune în lemn stilul moldovenesc din piatră”.
Traian Chindea a concluzionat: „Ioan Tăslăuanu rămâne preotul deşteptării credincioşilor din Bilborul vremurilor sale şi din lumea de dincolo, de peste 93 de ani de când a plecat”.
Prof. drd. Ciprian Farcaş, din Târgu-Mureş, a prezentat comunicarea „Aspecte privind religiozitatea soldaţilor din Armata austro-ungară, consemnate de O.C. Tăslăuanu (1914-1915)”, care face parte din teza de doctorat a autorului:
„În timpul războiului, în noroiul şi zăpada din tranşee, soldaţii se confruntau cu foarte multe greutăţi. Zgomotul asurzitor îi făcea să nu poată dormi, la fel şi bombardamentele interminabile. În aceste situaţii, văzându-şi moartea la fiecare pas, ostaşilor li se deştepta sentimentul religios în contactul apropiat cu moartea. Unii se rugau, alţii citeau cărţi de rugăciuni, alţii se întrebau: „De ce nu opreşte Dumnezeu răul?”. În aceste situaţii, soldaţii încercau să dea o dimensiune religioasă suferinţei. Elanul religios îi împingea să lupte, fără să se gândească la ce va urma. Nu le era teamă de moarte. Preoţii militari le insuflau ideea că dacă luptă şi mor, vor ajunge în rai.
În tranşee soldaţii purtau cruci, iconiţe şi alte simboluri religioase, dar nu toţi. Octavian Codru Tăslăuanu, în jurnalul său de front şi în „Hora obuzelor”, descrie multe întâmplări văzute de el. În anul 1914, împreună cu soldaţii săi au participat la o slujbă religioasă, ceea ce este foarte rar pe front. Au fost stropiţi cu aghiasmă, după aceasta simţind o mângâiere de la Tatăl ceresc.
În opera sa, Tăslăuanu critică anumite aspecte ce ţin de religiozitate, cum este şi faptul că ţăranii şi soldaţii credeau că dacă fac pomană îl cumpără pe Dumnezeu şi în viitor vor fi păziţi.
Mai apare şi un alt model de superstiţie. În timpul războiului a fost o eclipsă, când soarele a fost acoperit şi nu s-a mai văzut ziua. În acel moment, tot soldaţii au început să se agite. În aceste momente, Tăslăuanu a surprins pe unul dintre soldaţi întorcându-se spre răsărit şi făcând trei mătănii, altul se ruga, altul citea rugăciuni.
Iată un exemplu, care tinde să pună la îndoială religiozitatea unora.
Tăslăuanu, rănit împreună cu alţi soldaţi austro-ungari au fost duşi într-o biserică abandonată. Alături de iei erau şi soldaţii ruşi. Printre ei treceau sanitari să îi trateze. Când s-au aprins lumânările în biserică, numele lui Dumnezeu se auzea în toate limbile. La vestea că ruşii ne-au ocupat poziţiile, iar ai noştri bat în retragere, ura de rasă a devenit îndârjită şi sălbatică. Soldaţii care cu câteva minute înainte se rugau împreună, au început să se lupte unii cu alţii.
De asemenea, Tăslăuanu a făcut observaţie foarte interesantă. A observat că soldaţii sunt buni şi se roagă, dar când a apărut o foamete, totul a fost uitat pentru o clipă. Când a venit seara mâncarea, soldaţii au început să se lupte între ei pentru mâncare. A trebuit să intervină ofiţerii. S-a demonstrat că stomacul este mult mai puternic decât credinţa lor.
Ca o concluzie acestei comunicări se poate spune că sentimentul religios şi credinţa pot renaşte, iar dacă nu există, pot apărea spontan la anumiţi soldaţi, iar la alţii pot dispărea în momentele grele. La unii soldaţi elanul religios le-a alungat frica de moarte şi le-a dat curaj ca să lupte şi să moară eroic. În schimb, la unii, religia a rămas o superstiţie, depăşită uneori de instinctul de supravieţuire. Soldaţii credincioşi au încercat pe cât este posibil să nu se rupă de tradiţii. Aceştia ţineau marile sărbători şi se închinau lui Dumnezeu în timpul luptei”.
Prof. Mihaela Vâlcan, din Bilbor, a prezentat comunicarea „Luceafărul, oglinda aspiraţiilor româneşti”. A fost o comunicare interesantă, care a împrospătat memoriile celor prezenţi cu câteva idei legate de însemnătatea revistei „Luceafărul” vizavi de aspiraţiile românilor şi rolul lui Octavian Codru Tăslăuanu în acest sens.
„Ca redactor permanent al revistei „Luceafărul”, O.C. Tăslăuanu a dat o mare importanţă conţinutului revistei, prin citirea cu atenţie a materialelor care se publicau, promovând, cu precădere tinere talente naţionale din toate regiunile Ţării.
De asemenea, s-a preocupat şi de grafica revistei, publicând reproduceri după picturile şi sculpturile româneşti.
Un mare merit a lui O.C. Tăslăuanu este faptul că a gospodărit cea mai frumoasă revistă literară a epocii, anterioară Unirii de la 1918, „Luceafărul” fiind o îmbinare fericită a revistei literare cu revista de artă.”
Comunicarea profesoarei Mihaela Vâlcan adus în faţa auditoriului un articol din ziarul „Rampa”, din iulie 1932, care avea o rubrică „Figuri culturale din Ardeal”, convorbiri cu personalităţile culturale ale Ardealului. Aici apare şi o convorbire cu Octavian Codru Tăslăuanu, ca director al revistei Luceafărul.
Drd. Daniel Nicolae, din Bucureşti, a prezentat comunicarea „Personalităţi ardelene liant în Marele Cartier General şi Gărzile Naţionale Române din Transilvania (noiembrie - decembrie 1918)”:
„Primele trupe române care au trecut Carpaţii au fost Divizia 7 Infanterie, Divizia 1 Vânători. Ofiţerilor li s-a dat o listă cu personalităţi cu care trebuia să intre în contact. Lista cu aceste personalităţi conţine 11 pagini.
Pe listă apare şi numele preotului Nistor de la Tulgheş, judeţul Trei Scaune. Înainte ca Armata Română să treacă munţii în Transilvania, ofiţeri români au fost trimişi în Transilvania ca să ia legătura cu diferite personalităţi”.
Col. (r) dr. Dan Prisăcaru, din Iaşi, a prezentat lucrarea „Contribuţia geografului Emm. de Martonne la trasarea graniţelor României Mari în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din (1919-1920)”:
„Celebrul geograf francez Emmanuel de Martonne a fost o personalitate binecunoscută în România interbelică pentru contribuţiile sale esenţiale la trasarea graniţelor României Mari, precum şi la studierea riguroasă a geografiei României.
La recomandarea criticului literar Pompiliu Eliade (1869-1914), coleg al său la Şcoala Normală Superioară din Parist, tânărul de Martonne şi-a început cariera ştiinţifică cercetând Carpaţii Meridionali, pe care i-a denumit „Alpii Transilvaniei”. În 1902, Emm. de Martonne îşi va susţine teza de doctorat cu titlul „La Valachie: essai de monographie géographique (Valahia: eseu de monografie geografică)”, carte ce va fi urmată de lucrarea „Recherches sur la distribution géographique de la population en Valachie” (Cercetări privind distribuția geografică a populației în Valahia).
Prin publicarea celor două lucrări, tânărul savant francez devenea un specialist de prim rang în studierea geografiei carpato-dunărene. În semn de recunoaştere, Academia Română l-a ales membru de onoare în 1912. Potrivit aprecierii din 1918 a profesorului Ion Th. Simionescu, Emmanuel de Martonne cunoştea în amănunt întreaga Românie, deoarece „a cercetat-o din Maramureş până-n Dobrogea, din Banat, până-n Nistru. Trăind veri întregi pe plaiurile de munte, nu s-a legat sufleteşte numai de farmecul formelor rigide, ci a pătruns şi sufletul nostru etnic”.
În 1918, Emm. de Martonne este desemnat expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), fiind principalul autor al recomandărilor transmise Guvernului francez referitoare la teritoriile ce urmau să fie recunoscute statelor din Europa Centrală şi de Sud-Est prin tratatele de pace.
În baza unei cercetări ştiinţifice aprofundate, Emm. de Martonne a elaborat principiul viabilităţii frontierelor, conform căruia stabilirea graniţelor trebuie să depindă nu numai de grupările etnice, ci şi de considerente geografice (relief, ape, accesibilitate), economice şi de infrastructură a teritoriului. Relevantă în acest sens, este trasarea graniţei de vest a României Mari, stabilită astfel încât calea ferată Timişoara - Arad - Oradea - Satu-Mare să nu se întretaie de mai multe ori cu graniţa.
De asemenea, de Martonne a contribuit semnificativ la elaborarea şi compararea hărţilor etnografice, realizând o combinaţie între cartografierea etnografică şi cea demografică şi îmbunătăţind substanţial metodele de reprezentare a mozaicurilor de minorităţi. Un exemplu relevant în acest sens este harta Répartition des Nationalités dans les Pays où dominent les Roumains (Repartiția naţionalităţilor în teritoriile locuite predominant de români), publicată în 1919 de Serviciul Geografic al Armatei Franceze.
Potrivit lui de Martonne, o harta trebuia să reprezinte, în primul rând, pe cât de fidel posibil, amestecul naţionalităţilor ce convieţuiau într-o regiune şi, în al doilea rând, să ilustreze importanţa numerică a fiecăruia din aceste grupuri. Astfel, pentru Banat şi Transilvania, de Martonne a utilizat date provenite din recensământul autorităţilor ungare din 1910, asupra căruia a operat unele corecţii, adăugând ca criteriu şi religia.
Concluzionând, se poate afirma, cu deplin temei, că, în baza cercetărilor efectuate în teren, Emm. de Martonne a contribuit în mod substanţial la stabilirea, în anii 1919-1920, a graniţelor statelor din Europa Centrală şi de Sud-Est, dintre care cele trasate între România, Serbia şi Ungaria sunt valabile şi în prezent.”
Dr. Alin Spânu, din Bucureşti, a prezentat comunicarea ,,O.C. Tăslăuanu în analiza ultimului deceniu al istoriei comuniste”. După ce a scos în evidenţă strădaniile profesorului Ilie Şandru la descoperirea lui O.C. Tăslăuanu, şi aducerea acestuia în atenţia opiniei publice după anul 1976, Alin Spânu a adus noutăţi din jurul anilor 1980, când istoriografia comunistă a început să-l evalueze pe Octavian Codru Tăslăuanu, în mod oficial, prin alcătuirea unei lucrări, un volum care s-ar fi intitulat „Luptători pentru Marea Unire”, care nu a mai apărut, dar au rămas acele biografii ale unor oameni, printre care apare şi numele lui Octavian Tăslăuanu.
Autorul a precizat faptul că din aceste documente lipsesc unele lucruri din biografia lui O.C. Tăslăuanu, iar altele sunt, oarecum, cosmetizate.
„Am reţinut câteva date importante din ACEA biografie alcătuită în anii 80 lui O.C. Tăslăuanu (1876- 1942):
A fost publicist şi om politic, membru al conducerii Partidului Naţional Român din Transilvania; A îndeplinit un rol secund pe tărâmul dezvoltării culturii naţionale şi al acţiunii patriotice pentru Unirea acestui străvechi teritoriu românesc cu Ţara; A urmat cursurile Facultăţii de litere: Limba Română şi Istoria Românilor din Bucureşti; A fost numit secretar al Consulatului Român de la Budapesta 1902-1906. El a văzut în această funcţie „nu un simplu serviciu, ci un post de luptă naţională”. De aici informa Ministerul de Externe, fie cercurile politice de la Bucureşti despre toate dispoziţiile ce se luau împotriva românilor şi despre ceea ce se iniţia pe tărâm şcolar, cultural şi politic; În anul 1902 devine slujitorul şi conducătorul cel mai devotat al revistei „Luceafărul”, 1902-1906 la Budapesta, 1906-1914 la Sibiu, 1919-1920 la Bucureşti, revistă care a susţinut interesele naţionale ale românilor transilvăneni. Sub conducerea lui Octavian Codru Tăslăuanu, revista s-a pus în serviciul ideii de unitate naţională. „Din Budapesta nu priveam spre Viena lui Franz Ferdinand, ca atâţia românii ardeleni, ci spre Bucureşti… Serveam unitatea naţională.”
Octavian Codru Tăslăuanu s-a pronunţat pentru strângerea legăturilor românilor de pretutindeni. În scrisoarea adresată Comitetului de organizare a festivităţilor prilejuite de dezvelirea monumentului lui Mihai Eminescu de la Galaţi, la 16 octombrie 1911 O.C. Tăslăuanu a precizat: „Dorinţa noastră a românilor de aici e să luăm cât mai mulţi parte la Serbările culturale ale fraţilor noştri din Regat, căci numai apropiindu-ne sufleteşte şi prăznuind împreună figurile mari ale Neamului nostru vom putea citi şi gândi la fel”.
Din 1906 activează la Sibiu, de acum şi secretar al ASTREI şi conducător al Bibliotecii Poporale a acesteia. Tăslăuanu susţine, prin intermediul revistei „Luceafărul”, tactica activismului adoptată de Partidul Naţional român în 1905 şi se pronunţă pentru unirea forţelor politice româneşti în vederea realizării revendicărilor naţionale; Se află printre semnatarii înţelegerii de la Găiceana, august 1907, care a prevăzut conlucrarea dintre PNR şi Partidul Social Democrat Român din Transilvania în această direcţie; Gruparea de la „Luceafărul”, în frunte cu O.C. Tăslăuanu, a susţinut în anii 1910-1912, cu putere, critica declanşată de tinerii din jurul ziarului „Tribuna” faţă de orientarea prohabsburgică a unor membri ai conducerii PNR, cerând să se promoveze o politică naţională bazată pe forţele sociale româneşti din Transilvania şi România. Se susţinea că numai prin forţele noastre se putea obţine eliberarea şi nu cu ajutorul habsburgilor; În anii neutralităţii şi ai războiului drept pentru desrobirea Transilvaniei şi săvârşirea unităţii naţionale, Tăslăuanu, părăsind armata austro-ungară în care a fost mobilizat, trecând în Ţara liberă, în 1915, desfăşoară o intensă activitate publicistică şi politică în slujba idealului naţional, Unirea; A colaborat frecvent la rubrica „Ardealul vorbeşte”, scrisă în paginile ziarului „Epoca”, cu articole în acest sens; A participat la manifestaţiile de protest şi de condamnare a represiunilor autorităţilor din Ungaria împotriva românilor transilvăneni, care cereau Guvernului român să declanşeze lupta eliberatoare de partea Antantei; Un pasionant interes au stârnit cărţile lui O.C. Tăslăuanu „Trei luni pe câmpul de război”, 1915, şi „Hora obuzelor”, în 1916, care dădeau glas calvarului românilor transilvăneni obligaţi să lupte sub flamura habsburgică împilătoare. Prima dintre ele, la intervenţia lui Nicolae Iorga, a fost editată în trei ediţii în numai doi ani; În 1916 s-a aflat printre semnatarii memoriului care după intrarea României în război, a cerut în numele zecilor de mii de refugiaţi români din Transilvania şi Bucovina să ia parte activă la cucerirea pământului în care ne-am lăsat părinţii; În anii grei ai retragerii în Moldova, O.C. Tăslăuanu activează la Iaşi în Comitetul Românilor din Transilvania şi Bucovina, reorganizat în 1918, ca secretar; O.C. Tăslăuanu, împreună cu Al. Lapedatu, semnează Declaraţia Comitetului Naţional, adoptată în Adunarea de la Iaşi din 6 octombrie 1918, în care se cerea în mod hotărât Unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu Patria-mamă.
După făurirea Marii Uniri, se desprinde de PNR şi în aprilie 1920 se încadrează în Partidul Poporului.
Am redat numai câteva date din acea biografie care nu s-a mai publicat.”
În urma comunicărilor prezentate, manifestările s-au încheiat prin discuţii interesante şi, mai apoi, prin depunerea unei coroane de flori la bustul lui Octavian Codru Tăslăuanu, situat în incinta Bisericii Ortodoxe cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din mirifica localitate montană harghiteană, situată în vecinătatea judeţului Suceava, Bilbor.
Aparut in :