Autor:
17 martie
Acum o lună, anumiţi „eroi” rezidenţi afişau pe Facebook certificate de vaccinare, de parcă îşi etalau poşetele scumpe, manipulând aspiraţional sărăcanii fără halate albe (nemaizicând că tineri de 25 de ani au fost vaccinaţi înaintea unor bătrâni, ceea ce mi se pare imoral şi inadmisibil!). Ca potârnichile au dispărut aceste etalări indecente imediat ce s-au ridicat suspiciuni rezonabile la adresa unor vaccinuri, iar anumite state le-au retras de pe piaţă. Nu mai e de bon-ton. Când confunzi „imunizarea” cu o masă la Nuba, te fofilezi uşor şi pare că propaganda s-a făcut din senin, singură. Păstrând proporţiile, fascismul, comunismul s-au impus la fel: prin armate de voluntari zeloşi care apoi s-au fofilat şi pare că nu au avut nicio vină. E vorba despre o laşitate pungaşă (în acest caz, mai şi având tangenţial profesia în bagaj), întrucât propaganda lor nu e ştiinţă, ci ştiinţism (să nu îmi spună nimeni că fiecare medic rezident a cercetat el însuşi ce conţine vaccinul, că nu îl cred!). Conform unei statistici oficiale (pagina publică a MApN, 16 martie 2021), dacă în luna februarie 2015, în judeţul Mureş mai trăiau 414 veterani de război, la jumătatea lunii august 2020, numărul acestora s-a redus la doar 64. Nu zic că toţi aceştia au murit de Covid-19 (şi probabil nici în 2020 cei mai mulţi). Zic doar că e bine că au vaccinat prioritar tinerii „eroi” rezidenţi, dintre care unii ne-au şi fluturat indecent certificatele lor pe Facebook, cu tipul de vaccin la vedere (în unele cazuri cel asupra căruia s-au ridicat serioase suspiciuni!). Prioritizarea ar fi trebuit să înceapă de cu totul altundeva. Altfel, nu s-ar fi transformat într-un huzur călduţ, comparabil cu gratuitatea la tren.
18 martie
Lucrez la trilogia mea de teatru în versuri şi, practic, împrumut din sonet umanizarea printr-un fior fatic de parlando rubato: aceasta re-intră în gura personajelor propriu-zise prin abatere („Abaltele Abaterii, licăr de erezie...”, supranumit şi LRC, aruncă aici o plasă de relevanţă!). Rigizii vor căuta poate greşeli de ritm sau rimă. Prefer însă rimei şi ritmului sterpe fiorul vorbirii proprii, al complicităţii de culoare. Chiar cred că vocea şi inflexiunile poetului adevărat se înregistrează în particularităţile/permeabilităţile asonante ale grafemelor, în cutele lor primitoare şi moi. Zeci de cărţi de sonete fără vlagă mi-a fost dat să citesc. Majoritatea sunt sonetişti, dar nu sunt poeţi. În primul rând pentru că nu au nicio voce cu care să siluiască tradiţia în aceeaşi măsură în care i se supun. Temenelele docile în faţa tradiţiei devin anti-tradiţie prin lipsa de particular sau de reacţie a particularului. Când tradiţia e cunoscută şi asimilată, intervine şi libertatea de a o putea domina tu însuţi, negociind cu ea. Poate fi şi aceasta o iluzie, desigur, dar ce nu e iluzie unde e şi îndrăzneală? E necesar (nu ştiu dacă şi suficient) să ne amintim de canonicul blăjean Alexandru Grama, care îi reproşa lui Eminescu greşelile de rimă, neînţelegând tocmai o anumită particularitate cromatică a limfei sale culturale extrem de originale. Sau să ne gândim la Jorge Luis Borges, care remarca într-o proză a sa faptul că Shakespeare nu peria textul până la hemofilie, ci îi lăsa şi anumite durităţi neestompate, chiar greşeli (ceea ce ulterior spiritul exagerat livresc - bătând până în textualism - au considerat a fi cacofonie) pentru a organiciza textul. Organicizarea e potenţa maximă a organizării, e punerea textului în lume şi obţinerea independenţei sale, fiind practic întemeierea sa. Îmi amintesc o discuţie cu regretatul Gheorghe Istrate, căruia îi sugerasem să dinamizeze prin contra-filologie şi contra-lexem poemul său dramatic Omul întrerupt, ca să chiar devină un poem dramatic, din ce era, şi anume un libret de cantată. Nu m-a ascultat şi cred că, în acel caz, am avut dreptate. Fineţurile interstiţiale au nevoie de barbaria schemei, cadrului în aceeaşi măsură în care ea are nevoie de ele pentru a se civiliza. Uneori, imnele textelor (cum ar spune, parafrazat, Pindar) imploră ieşirea din concept prin trivializare. Numai că şi această trivializare, fiind scontată de concept, devine una în cadrul conceptului, programatică. E aria lui de relaxare şi întreţinere a iluziilor, sistemul său de imunitate. Desigur că organicitatea nu justifică orice. În practică, ea ţine mai mult de dozaj şi de funcţie. Cele două trebuie să ajungă la un acord de cuplu pentru a putea funcţiona: precum (ca să sărim de la Pindar la Shakeaspeare pe aceeaşi linie) în Sonetul 8, unde cele trei coarde sunt în armonia (chiar sacră) a familiei (chiar sacre).
*
E foarte interesant felul în care numeroşi dintre dramaturgii generaţiei 2000 formează un cor consensual (în realitate, se urăsc între ei de moarte), fiecare având în cap să pară nu Nicolae Labiş, ci Sarah Kane. Toată propaganda ulterioară politico-literară i-a promovat în acest sens (cum ulterior a făcut-o şi cu cinematografia aşa-numită a noului val, o grosolană întreprindere fără scrupule ce va ieşi la iveală nu peste mult timp ca fiind dependentă de ideologie, nu de estetică). Sinuciderea acestei fete chinuite i-a făcut brusc pe toţi să se afilieze ei ca pilitura de fier după magnet, aşa cum facem noi, lăutarmente, după orice din Occident. Prima reinventare a dramaturgiei româneşti după 1990 nu s-a făcut însă prin aceştia. Ea trebuie căutată în cu totul altă parte. Nici măcar în Arta Popescu (1994), cartea extraordinară a lui Cristian Popescu, cum s-ar putea (justificat, într-o oarecare măsură) crede, ci - mai devreme - în Sentimentul românesc al urii de sine (1991), cartea lui Luca Piţu. Dialoguri prea puţin platonice, primul capitol al cărţii, conţine 8 schiţe dramatice, fiind primul teatru românesc cu adevărat autentic şi nou de după 1989. Nu ştiu dacă a fost pus în scenă, dar mă îndoiesc, dat fiind formatul de pamflet amar al textelor vecine din carte. În aceste texte dramatice, mai autentic decât oricare dintre dramaturgii care se vor revendica de la Sarah Kane, problematizând mimetic temele din Occident (dar ignorându-le complet pe cele ale noastre), Luca Piţu o anticipează chiar pe Sarah Kane, dar se îmbăiază într-un I.L. Caragiale suculent, isterizat stilistic până la kitsch şi reuşeşte să îşi păstreze erudiţia, ba chiar să facă paradă de ea (în poezie, ceva foarte asemănător făcuse puţin mai devreme, în Poemul de oţel, Viorel Padina). Să fi scăpat din vedere aceste texte ca fiind prima noastră dramaturgie postrevoluţionară tocmai pentru că nu sunt vulgare şi accesibile inculturii majorităţii actorilor dispuşi să aducă scena la decadenţă? Orice cronologie cinstită a curentelor teatrului românesc va trebui să le acorde locul cuvenit, chiar dacă autorul nu le-a promovat în acest sens.
*
Istoria primului nostru dublu temei: ne-am fondat pe moartea lui Ovidiu şi pe naşterea lui Hristos.
19 martie
Amplă dezbatere publică în presa franceză despre renunţarea la folosirea cuvintelor „mamă” şi „tată” şi înlocuirea lor cu „părinte 1” şi „părinte 2” (ca şi când ordinea numerică nu ar fi tot o discriminare, ba chiar una mai mare, ierarhică). „Mama” şi „tata”, înainte de a fi fost cuvinte care să desemneze ce desemnează, au fost sunete (omoloage onomatopeelor) pe care le rostea inconştient copilul în încercarea (ca a unei orchestre la început de concert) de a-şi acorda vorbirea. Ele s-au înnobilat ca semnificaţie şi au devenit (în milenii de civilizaţie) raportate strict şi de la sine la cei apropiaţi: „de obicei” o femeie şi un bărbat. Practic, prin ele, copilul şi-a botezat părinţii, aceştia luându-şi ulterior rolul acordat prin gângurire. A cere să nu le mai folosim (din motive de barbarie ideologică) e la fel de absurd ca a te aştepta ca primul gângurit al copilului să fie „tov.”, anume abreviat ca să nu i se vadă genul.
*
Recitesc (pentru a câta oară?) Ispitirea Sfântului Anton, de Gustave Flaubert. Găsesc că, prin atitudinea ei (aşadar moral, mai curând decât prin stil), începe literatura franceză modernă (stilistic sau şi stilistic ea va începe prin Doamna Bovary şi Florile Răului). Ce e extraordinar, pe lângă multe altele, e încercarea lui Flaubert de a scrie un Faust franţuzesc. Variantele lui Goethe, înainte de toate, prin însăşi existenţa lor, induc îndoială asupra potrivirii fondului subiectului cu forma şi dimensiunea, aratând criza şi dezvăluind prin aceasta - fără să vrea - începutul modernităţii. Variantele lui Flaubert vin să o confirme. Fără această carte, spiritul francez ar fi sărăcit de rănile care să îi ateste bătălia proprie pentru modernitate, exact ca Sfântul Anton. Desigur, vorbim despre o modernitate catolică. Prin cine începe cea românesc-ortodoxă? Probabil, dacă vom căuta să o situăm noţional, vom găsi multe argumente pentru a spune că prin Mihai Eminescu.
Problematică: văzută de sus, orice biserică e, la orizontală, în formă de cruce. De dinainte de urcarea lui Hristos pe ea sau de după luarea lui şi sublimarea ei? Drama şi miracolul încap împreună în acest răstimp precum împrejur tâlharii.
20 martie
Biserica Ortodoxă Română încearcă să se apropie de tineri. E un fapt firesc, deşi nu a fost niciodată departe de ei. Totuşi, mi se pare neadecvat felul în care, prin trusturile ei media, transmite citate din sfinţii părinţi în cadrane de chat, ca şi cum, „today, 7:21 pm”, am sta la discuţie cu aceştia. Mi se pare că, din păcate, coboară prea mult, acest fapt fiind specific eventual altor confesiuni, disperate să îşi găsească adepţi, nicidecum ortodoxiei, pe trupul căreia sună fals şi care nu are nevoie de aşa ceva. Principiile credinţei noastre nu ar trebui să fie inventiv-mediatice. Ar trebui să fie mai degrabă simple şi conservatoare. Altfel, care e diferenţa dintre felul în care ajunge la noi un citat, spre deosebire de o reclamă la pahare (de carton sau plastic) de adus pastile, de o tristeţe infinită, cum am văzut recent pe un site. Iisus Hristos, totuşi, nu a fost de plastic. Poate că ar trebui să fim mai reţinuţi şi să avem grijă ca P.R.-ul nostru să nu fie inadecvat. Nu de alta, dar ne bat alţii cu experienţa. Şi nu merităm. Le-am scris celor de la Doxologia. Pare că am predicat în pustiu.
21 martie
O profeţie: În câţiva ani, toată medicina oficială a pandemiei va fi tratată cum erau altădată colaboraţioniştii. Asta fiindcă suntem într-un război de grăbire a impunerii globalismului.
22 martie
În următoarea perioadă, propaganda ideologică prevăd că va insista să vorbească despre cât plastic e în natură, despre cum nu pot delfinii să înoate în oceane fiindcă respirăm şi noi pe aici (fie şi sub mască), despre cum se împuţinează licuricii din cauza luminii electrice sau despre cum sepiile intră în şomaj tehnic fiindcă scriu eu cu cerneală. Iar vor „salva” unii planeta, injectând steroizi de necopilărie în biete Grete de pripas. De circa 4 miliarde de ani, planeta se reglează singură după propriul ei metabolism. Dar, vai!, au venit unii a căror memorie culturală nu bate mult mai înapoi de 2000 (dincolo de care, într-un fel, totul e mit sau legendă) să o salveze. Unii, a căror viaţă nu contează, dar care își fac „planetă” din ce scot din buric, pretext excelent pentru o ideologie mincinoasă de a propaga panică pentru a se impune şi a controla. De la omul de peşteră începând, panica şi superstiţiile au funcţionat ca excelent lubrifiant de manipulare.
Nu suntem foarte departe de acel tip uman, deşi iluzia că avem uşă automată şi senzori la peşteră ne orbeşte.
Seara: A murit, de Covid-19, scriitorul Adam Zagajewski, unul dintre cei mai vizibili poeţi polonezi de astăzi. L-am citit la Paris, în engleză, într-o antologie (Selected Poems, apărută la Faber & Faber), cu sentimentul apropierii de Poetrii.
23 martie
Nicolae Băciuţ, editorul meu şi primul cititor al cărţii Pisanii şi eschive, i-a mărturisit tatălui meu că această carte va rămâne una de referinţă în sonetul românesc, iar mie că îi poate da lecţii lui Mircea Cărtărescu, care a scris o carte intitulată 50 de sonete, fără să fie sonete. E adevărat că nu puţine dintre ale mele problematizează ideea de sonet, dar o şi rezolvă după ce o problematizează. M-am gândit dacă la o nouă ediţie nu ar trebui să adaug măcar un sonet caudatus, dar nu o voi face. Sonetul caudatus poate fi considerat o erezie critică (oarecum anglicană), dar nu una credibilă. Erezie critică, întrucât nu rezolvă, ci extinde. Extinderea silabică, de picior metric, o pot înţelege câtă vreme rima se pune - ca ursul în drum - în contrapunct, dar extinderea numărului de versuri e greu de justificat atunci când pretinzi că scrii sonet.
24 martie
În ultima perioadă, în ultimele luni, am impresia că trăim cu toţii în buclă, alunecând pe un glob de cristal care ar trebui să ne ghicească viitorul, dar care, vai!, alunecă. În timp ce Franţa şi Germania acordă ajutoare celor care au firme şi abia mai respiră, după un an în care au fost siliţi să pună lacătul pe porţi, Guvernul nostru a acordat un ajutor modest unui procent de 10% dintre firmele noastre, adică insuficient, în timp ce România se împrumută, iar banii merg ca în pământ după secetă: nu îi vede nimeni şi nu se ştie ce s-a realizat cu ei. Când occidentul îşi pune fanarioţi să secătuiască de vlagă economică o ţară, exact asta se întâmplă. Totuşi, e inexact să se spună că moare economia. Nu moare, ci se transformă în ceva premeditat. Moare partea privată, economia micului întreprinzător, economia naţională multă şi măruntă, lăsând calea liberă economiei transnaţionale, impunându-se de la sine „pacea asiată”. O cheie de lectură a ceea ce trăim acum ar putea fi, cum am mai spus, Marea Invazie Mongolă, dar şi aşa-numita Ciumă a lui Iustinian. Această epidemie de ciumă (541-542, cu mai multe recidive) a distrus Constantinopolul şi a slăbit mult puterea Bizanţului. Cercetătorii (nu chiar toţi ruşi) au ajuns la concluzia că e foarte posibil ca bacteria să fi ajuns în Bizanţ din China, pe corăbii. De ce am crede că nu există cai troieni şi sub alte forme? De ce am crede că s-a schimbat ceva, între timp? Doar fiindcă nu am văzut limitele iluziei tehnologiei şi, în fond, prin aceasta, inumanul ponderii ei prea mari? Economia se va modifica după cum au prevăzut unii, statele devenind vasalele corporaţiilor transnaţionale, revenindu-se la principiile medievale. Cu cât tehnologia avansează şi ne ia minţile, instaurăm (cum spuneam în eseul meu despre Isidore Isou) un adevărat leninism medieval, ba chiar poate un maoism în ediţie revăzută. România are, până acum (de şi cu Covid-19), circa 23.000 de decese, iar Franţa circa 95.000. Nu mai e cazul, ca în Evul Mediu, să se reconsidere raportul faţă de muncă, omul împuţinându-se, mâna de lucru devenind scumpă şi pământul nemaiavând cine-l lucra, întrucât rata de mortalitate e destul de mică, în raport cu populaţia, dar e un pretext colosal pentru a destructura toate raporturile şi a impune un nou tip de economie. Ea se transformă acum, sub ochii noştri, şi sentimentul e că, în timpul vieţii noastre, e ireversibilă.
26 martie
Azi e ziua mamei mele. Împlineşte 60 de ani. O sărbătorim şi, dintr-o lipsă de comunicare (nu rară în zilele noastre de oameni noi, socialmente pustnici), şi eu, şi tata am cumpărat câte un tort mare. Ne-am trezit cu două. Am pus lumânările: 6, respectiv 0, fiecare pe câte un tort, iar mama a suflat în ele. Pare că Moise a despărţit torturile. Necomunicarea, iată!, ne va şi-ngrăşa.
28 martie
La Classique Garnier a apărut un volum intitulat Global Montaigne (în onoarea lui Philippe Desan). Nu am citit cartea încă, poate avea lucruri bune, dar mă întreb: putea, oare, Montaigne să scape de infamia unui asemenea titlu? Ce are mai francez cultura franceză trebuie, desigur, pervertit. La edituri de top, ca să nu ne mai revenim.
30 martie
Proteste în toată Ţara, oamenii au ieşit în stradă împotriva califatului Iohannis-Arafat-Voiculescu. Au toată legitimitatea să o facă, deşi se încearcă să li se spună fascişti pentru a fi decredibilizaţi. Una dintre manipulările care se fac e să se spună că cei care ies în stradă sunt împotriva măştii sau că sunt anti-vaccinişti. Unii or fi, dar să spui că acesta e scopul revoltei e o exagerare tendenţioasă pentru a o duce în derizoriu. A făcut cineva o cercatare să vadă cine şi ce crede? Evident că nu. O altă manipulare este aceea prin care li se spune protestatarilor să meargă să vadă oamenii cum mor la ATI!, sugerând o relaţie de cauzalitate între ieşirea lor şi mortalitate. Am auzit acest şantaj din gura unor medici. E foarte parşiv şi pare spus de cineva care are pretenţia de a se fi pus în locul lui Dumnezeu. Nu are nicio legătură cu medicina, ci cu cea mai josnică manipulare emoţională. Or muri oameni la ATI, dar cu psihicul celorlalţi ce facem? La asta pare că nu se gândesc felcerii care îşi permit să spună aşa ceva în spaţiul public.