Sunt cuvintele inginerului Stelu Platon, primarul municipiului Topliţa din judeţul Harghita, dintr- o discuţie pe marginea câtorva investiţii importante pentru locuitorii urbei şi nu numai, care au prins şi prind contur, şi mai ales adevărul despre realizarea uneia dintre acestea.
- Domnule primar, realizarea staţiei de epurare a apelor uzate la parametrii înalţi de funcţionare, canalizarea de pe Măgheruş şi asfaltarea drumului principal din cartierul Călimănel sunt trei investiţii necesare şi importante.
- Aşa este, şi aş dori să spun câteva cuvinte despre fiecare, ca să afle topliţenii de ce sunt necesare şi prioritare cele trei investiţii.
Staţia de epurare a apelor uzate este o investiţie mai mult decât necesară în Topliţa, pentru că staţia veche de epurare, realizată prin anii ’60, nu mai lucrează la parametri necesari. Apoi, capacitatea acesteia este mică faţă de solicitări, ţinând cont de extinderea canalizării în localitatea noastră, în peste 20 de locuri, aprobată de Consiliul Local (CL), şi aş aminti doar câteva: în Moglăneşti, 1 Decembrie 1918, Stejarului, urmând în Zencani, Călimănel şi altele. Ba mai mult, din cauză că actuala staţie nu poate aduce apele uzate la parametri ceruţi, înainte de deversarea acestora în râul Mureş, Compania Naţională a Apelor amendează Primăria cu 100 milioane lei vechi, lunar, ceea ce nu este puţin.
Iată că după trei ani de demersuri au început lucrările la acest obiectiv important, o investiţie mare, care are ca beneficiar Consiliul Local Topliţa, titularul investiţiei fiind Compania Naţională de Investiţii Bucureşti. Valoarea totală a investiţiei este de 6 milioane lei, plus TVA, iar finanţarea este făcută de Banca de Dezvoltare Europeană, 64 la sută, 19,22 la sută revenind bugetului local şi restul bugetului de stat.
Important este faptul că CL Topliţa dispune de aceşti bani, iar din discuţiile avute cu constructorul, care este o mare firmă din Cluj-Napoca, respectiv Grup 4 Instalaţii, sunt speranţe ca la sfârşitul acestui an noua şi moderna staţie de epurare a apelor uzate din municipiul Topliţa să intre în funcţiune.
- Domnule primar, sunteţi supărat pentru tărăgănarea lucrărilor de canalizare pe Măgheruş.
- Cum să nu fiu supărat, când un contract din anul 2007, pe Ordonanţa 7, s-a prelungit atât. Este vorba despre introducerea apei şi realizarea canalizării într-o zonă foarte importantă a municipiului Topliţa, ţinând cont că aici este pârtia de schi, multe cabane şi chiar groapa de gunoi a oraşului. Şi mă refer la starea drumului, care, datorită atâtor întârzieri şi proiecte, arată cum arată. Apa a fost introdusă anul trecut, iar firma constructoare n-a făcut legăturile. Canalizarea a început în acest an, iar drumul este deplorabil. În scurt timp, se va termina canalizarea şi vom intra cu utilajele Primăriei şi vom face un drum bun. Sunt alături de cetăţeni la supărarea lor, justificată. O altă nemulţumire a mea şi a cetăţenilor constă în faptul că firma constructoare nu a permis acestora să se racordeze la apă şi canal, decât după terminarea lucrărilor la canalizare, conform contractului. Iar se va strica drumul, dar promit locuitorilor cartierului Măgheruş că după executarea racordărilor la apă şi canal, vor avea un drum mai bun ca cel de dinainte.
- Asfaltarea drumului principal din Călimănel a suscitat discuţii, unele dintre ele ridicole. Şi aş aminti doar două: s-a asfaltat din interesul cuiva, care ar fi avut o nuntă „La Moară”, ori l-ar fi asfaltat un patron (agent economic). Spuneţi-ne adevărul despre acest drum.
- O investiţie de miliarde nu o face oricine. M-aş bucura foarte mult ca diferiţi agenţi economici să facă asemenea investiţii de 715.000 lei cu TVA, dar acest lucru nu se va întâmpla. Acest drum s-a realizat din banii Consiliului Local Topliţa, printr-o hotărâre a acestuia. Acesta este adevărul, nu toate zvonurile lansate de unii şi de alţii.
Apoi, am mai auzit că există nemulţumiri pentru faptul că s-a asfaltat drumul din Călimănel şi nu s-au asfaltat altele centrale. Nu cred că trebuie să explic necesitatea asfaltării drumului de pe Călimănel, pentru că se ştie. Doresc să informez locuitorii municipiului că este aprobat spre finanţare un proiect de asfaltare a 41 de străzi în municipiul Topliţa, urmând a semna contractul şi să începem lucrările. Voi reveni cu precizări la momentul potrivit.

Nu departe de Poiana Tomii, o poartă principală de intrare în Călimani, pe Valea Cuiejdiului (Pietriş, comuna Deda, judeţul Mureş), într-un sat cu oameni harnici, gospodari, de o bunătate aparte şi cu credinţă în Dumnezeu, în urmă cu 46 de ani, în casa familiei Vasile Harpa a lui Şofron şi Ileana, a văzut lumina zilei o fetiţă frumoasă, cu ochi albaştri, primul din cei trei copii, Livia, căreia ursitoarele i-au prezis ca în viaţă să bucure sufletele semenilor săi.
Anii au trecut şi în 8 septembrie 2011, de Sfânta Maria Mică, cunoscuta artistă, cântăreaţă de muzică populară, Livia Harpa (foto dreapta jos), prietena dumneavoastră, a noastră şi a tuturor, şi-a sărbătorit într-un spectacol extraordinar, în sala Casei Municipale de Cultură din Topliţa, judeţul Harghita, în mijlocul celor care o preţuiesc, îi iubesc şi apreciază cântecele, şi a multor colegi de breaslă, 30 de ani de activitate artistică, puşi în slujba cântecului popular românesc.
A fost sărbătorită o mare artistă, dar şi un om adevărat, care, deşi se află la vârsta la care unii se împăunează de glorii, de titluri şi de marile lor isprăvi pe scenele muzicale, preferă să-şi păstreze modestia, normalitatea şi bunul simţ ce o caracterizează.
La acest moment de bilanţ, foarte important în viaţa unui artist, Livia Harpa îşi deapănă, pe scurt, firul unei vieţi frumoase, dar nu lipsită de grijile cotidiene cu care ne confruntăm fiecare:
„Îmi amintesc cu multă plăcere şi recunoştinţă de învăţătoarea mea dragă din clasele primare, făcute la Pietriş (Cuiejdi, numele vechi al satului), Maria Sărăcuţ (fostă Cornescu), cea care m-a îndemnat spre cântec, de atunci nelipsind de la nicio serbare şcolară din satul natal, din Deda, iar de la 16 ani în Topliţa, unde, de fapt, m-am stabilit, probabil şi ca o chemare a sufletului, pentru că mama este din acest oraş.
De mică, dorinţa sufletului meu a fost să mă fac artistă. De aceea, când am venit în Topliţa, la Liceul de Matematică-Fizică, actualul „O.C. Tăslăuanu”, m-am înscris la orchestra populară a Casei de Cultură, condusă de mult regretatul Alexandru Ianoşi. Atunci eram într-o perioadă a căutărilor. Simţeam că pot cânta mai bine muzică uşoară decât populară...”.
Începutul lunii iulie 1981 a fost pasul hotărâtor în cariera artistică a Liviei Harpa, când Alexandru Ianoşi, care cunoştea dorinţa Liviei de a cânta muzică uşoară, i-a spus: „Tu ai în glas floricelele care se potrivesc foarte bine cântecului popular, nu la muzică uşoară”. Şi a înscris-o la orchestra de muzică populară.
„... Parcă revăd şi acum, cu mult drag, primul meu spectacol adevărat, cu orchestră, pe o scenă, în faţa unui număr mare de oameni. De 23 august 1981, la serbarea câmpenească din Banffy, împreună cu alţi solişti am interpretat două cântece din repertoriul Valeriei Peter Predescu şi a Marianei Drăghicescu.
Cu tot succesul, am fost nemulţumită pentru că eram cu gândul tot la muzica uşoară. De fapt, m-am şi apropiat de o formaţie de succes din Topliţa, „Club - 75”, formată din Ilie Crăciun, Dorel Coşărcari, Laci Molnar şi Ioan Macula. Era formaţia Clubului „23 August”. Am cântat cu ei câţiva ani, obţinând şi o menţiune la Festivalul „Cântă Izvoarele” de la Borsec (Harghita).
În anul 1982 am participat la Festivalul Naţional al Cântecului Păstoresc „Mioriţa”, unde nu am obţinut nici un premiu, în faţa unui juriu alcătuit numai din profesionişti în domeniu. Atunci, cunoscutul şi regretatul mare folclorist Ludovic Paceag mi-a dat, cum se spune, primele sfaturi de specialitate cu îndemnul de a cânta pentru că am voce frumoasă. Mi-a spus că nu din cauza vocii n-am luat niciun premiu, ci din lipsa unui repertoriu adecvat, a unui costum popular autentic etc..
Din anul 1988 am reluat, cu toată seriozitatea, muzica populară, pe care n-am abandonat-o şi n-o voi abandona toată viaţa. Îmi amintesc din această perioadă un premiu special, obţinut la Festivalul „Baladele Mureşului” de la Gheorgheni (Harghita). Până în anul 1990 am susţinut multe spectacole cu orchestra de muzică populară a Casei de Cultură.
Din anul 1990 s-a înfiinţat Ansamblul Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilor”, al cărei solistă am devenit în urma unui concurs.
Contactul direct cu specialişti de la Radio Bucureşti, Cluj-Napoca, Târgu-Mureş, Baia-Mare, de la Casa de Discuri „Electrecord” şi alte instituţii de profil a fost în anul 1993, când am obţinut premiul I la Festivalul „Alină-te Dor, Alină!” de la Cicârlău (Maramureş), organizat de cunoscutul interpret al cântecului maramureşean Nicolae Sabău. De atunci am intrat în circuitul muzical naţional, prin intermediul Concursului „Topul Tinerilor Interpreţi”, organizat de Radio Bucureşti, la care în anul 1994 am obţinut premiul publicului, în sala Operei din Timişoara, ceea ce nu a fost puţin, în faţa publicului bănăţean, recunoscut ca un public pretenţios. Apoi am intrat în „Top-Transilvania”, concurs organizat de renumitul folclorist şi realizator de emisiuni Dumitru Buzoianu, la TVR Cluj...”

DISCOGRAFIE

• Prima casetă a Liviei Harpa, „De m-aş face cum am fost”, cu cântece din repertoriul propriu, a fost realizată în anul 1999, la Sibiu, la studioul audio „Pivoda”, sub îndrumarea redactorului muzical Dumitru Buzoianu, cu acompaniamentul orchestrei de muzică populară „Cindrelul - Junii Sibiului”, dirijată de Marius Eugen Petruţ;
• A doua casetă, „Haideţi topliţeni la joc”, cu ştraiere şi învârtite, a apărut în anul 2000, la studioul „Glas Transilvan” din Cluj-Napoca, avându-l redactor de specialitate pe Dumitru Buzoianu, cu orchestra de muzică populară a Ansamblului Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilor” din Topliţa, dirijată de Alexandru Demeter;
• Primul CD, „Tinereţea ca o pâine”, a apărut în anul 2004, la „Electrecord” Bucureşti, redactor muzical Roxana Gibescu, cu orchestra „Rapsodia Călimanilor”, dirijată de regretatul Doru Marc;
• În anul 2005 CD + caseta cu Pricesne, „Veniţi creştini la rugăciune”, realizat la Casa de producţie „Top Transilvania” din Cluj-Napoca, redactor muzical Dumitru Buzoianu;
• În anul 2010 a realizat înregistrări la Suceava cu orchestra de muzică populară a Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, dirijată de maestrul Viorel Leancă;
• CD-ul „Struguraş verde din vie” urmează să apară pe piaţă.

„... Se spune despre mine că reprezint două subzone folclorice. Nu este greşit. Prima este cea natală, Valea Cuiejdiului, pentru că acolo m-am născut şi am crescut în mijlocul obiceiurilor satului, pe care le am adânc întipărite în minte, cu oameni simpli, dar cu adevăratele lor simţăminte şi credinţă în Dumnezeu, care se zbat cu toate puterile să păstreze nealterat ce a avut mai frumos satul românesc tradiţional. A doua este subzona Topliţei, cu acele ştraiere şi învârtite unice în ţară şi destul de greu de interpretat. Dar nici de acestea nu sunt străină pentru că, aşa cum am mai arătat, mama este topliţeancă.
Legat de costumele populare pe care le îmbrac pe scenă, doresc să spun tuturor că acestea constituie, alături de toţi cei dragi, cea mai mare avere pe care o am, fiind din lada de zestre a femeilor din zonele pe care le reprezint, şi nu permit necunoscătorilor, cum se spune, să le calce în picioare autenticitatea.
În cursul celor 30 de ani am învăţat multe de la viaţă, de la specialişti şi foarte mult de la oamenii simpli, talentaţi ai satului românesc. Am cutreierat multe sate şi am vorbit cu mulţi oameni în căutarea folclorului autentic, pentru a-mi realiza un repertoriu al meu, care să mă reprezinte. În mare, am reuşit, dar au mai rămas încă multe zone neexplorate. Îmi doresc sănătate, să ajung şi acolo, pentru a găsi nestematele folclorului românesc încă neexploatate, pe care să le pun în valoare şi să le ofer actualei generaţii şi celor ce vor veni după noi.
Nu pot să nu aduc un omagiu colegilor mei de cântec, din Topliţa, care nu mai sunt printre noi, ca semn al prieteniei şi preţuirii lor artistice: Elisabeta Bogoş şi Ioan Covrig, foşti directori ai Ansamblului „Rapsodia Călimanilor”, Vasile Morari - viorist, Dănuţ Ghidiu - taragotist, Doru Marc şi Alexandru Ianoşi - dirijori şi instrumentişti şi Augustin Zoga - ţambalist.
Legat de spectacolul aniversar, mulţumesc domnului inginer Stelu Platon, primarul municipiului Topliţa, domnişoarei Marcela Antal, directoarea Casei Municipale de Cultură, celor 32 de colegi de cântec din ţară şi de la Ansamblul Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilor”, ansamblurilor folclorice „Izvoraşul” din Gălăuţaş, „Junii Călimanilor” din Deda, Grupului Folcloric „Ecoul Călimanilor” de pe Valea Cuiejdiului, condus de Victoria Fodor, şi tuturor care m-au sprijinit la realizarea acestei manifestări.”
Spectacolul aniversar a fost transmis, în direct, de postul de radio „Ardealul” din Topliţa şi a fost înregistrat de postul de televiziune „Favorit”, moderat de Radu Potoran, şi va fi transmis în cadrul emisiunii „La izvorul Dorului”.
Aceştia sunt 30 de ani de viaţă muzicală a unei artiste adevărate, ajunse în apogeul carierei artistice, dar care mai are de spus multe în muzica populară românească. Cum am mai arătat, deşi se află la vârsta la care unii strălucesc, Livia Harpa a rămas aceeaşi artistă modestă, cu mult bun simţ, atentă cu cei tineri, ce îşi păstrează normalitatea într-o ţară în care adevăratele calităţi au ajuns, de multe ori, să fie călcate în picioare la orice colţ de stradă şi de oricine.
A fost, pe scurt, viaţa şi activitatea unui om, a unui artist adevărat, care poate oricând să fie exemplu pentru cei care urcă pe drumul greu şi sinuos al afirmării artistice.

Domniei sale,
Domnului Ioan Lăcătuşu
Distinse şi iubite prietene!
La acest ceas crucial pentru tine, când societatea îţi recunoaşte contribuţia la propăşirea sa, când aniversezi, pentru a 64-a oară, „Zilele Ionică Lăcătuşu”, ne este foarte greu să scriem, în cât mai puţine rânduri, cât mai mult despre „isprăvile” tale de o viaţă de muncă.

Pentru toţi cei care, de mai mult sau mai puţin timp te cunosc, până la această clipă fundamentală în viaţa ta, pensionarea, clipă de bilanţ în viaţa oricărui om, sunt necesare zeci şi sute de pagini pentru a reda, chiar şi sumar, prodigioasa, efervescenta şi vasta ta activitate. Pentru noi, prietenii, colegii şi colaboratorii tăi, reprezintă un adevărat miracol cum ai ştiut să-ţi gestionezi, în mod excelent timpul, cu eficienţă şi eficacitate maximă, lăsând în spatele activităţii tale urme de înalt relief pentru posteritate în toate domeniile în care ţi-ai manifestat talentul şi creativitatea.
Permite-ne, distinse prietene, la acest ceas de bilanţ pentru tine, să trecem în revistă, pentru reputata şi onoranta asistenţă, chiar şi sumar, câteva repere din biografia ta.
Viitorul doctor în sociologie s-a născut în Moldova, la Drăguşenii Iaşului, la 25 septembrie 1947. Anii şcolii primare şi gimnaziale îi face în satele Tatomireşti şi Drăguşeni. La absolvire, în 1961, urmează, timp de trei ani, cursurile şcolilor profesionale de Ucenici CFR Iaşi şi Auto Iaşi, remarcându-se prin rezultatele foarte bune obţinute, devenind liderul organizaţiei de tineret pe clasă şi apoi, în ultimul an, al şcolii. Îşi începe munca, în 1964, la Întreprinderea de Transport Auto, Autobaza nr. 1 Iaşi, ca... lăcătuş. După satisfacerea stagiului militar, în anii 1967-1968, se reîntoarce la ITA, unde va fi numit inspector personal, funcţie pe care o va exercita până în 1970, când termină şi studiile medii serale, la Liceul „Emil Racoviţă” din Iaşi, şi este promovat ca instructor al Comitetului Judeţean UTC Iaşi. Drept urmare a seriozităţii şi creativităţii sale în organizarea activităţilor tineretului va fi recomandat, în 1972, pentru concursul de admitere la Academia de Studii Social- Politice din Bucureşti, pe care reuşeşte să-l promoveze cu note excelente, devenind pentru patru ani unul dintre studenţii eminenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Politice, pe care o absolvă în 1976. Din 1978, va urma şi cursurile postuniversitare în domeniul sociologiei, pentru care dovedeşte înclinaţie şi talent, anticipând pe viitorul doctor în sociologie şi specialist recunoscut în întreaga ţară prin studiile sale în domeniu. După absolvirea facultăţii, atras de iubirea pentru Felicia, poate şi de îndemnurile bunului său prieten, Constantin Stanca, optează pentru repartizarea sa la Comitetul Judeţean PCR Covasna, unde, pentru o scurtă perioadă, din iulie 1976 până în februarie 1977, va îndeplini funcţia de instructor de specialitate la Consiliul de Control Muncitoresc al Activităţii Economico-Sociale. În martie 1977, va prelua, în condiţiile urmărilor catastrofalului cutremur de la 4 martie şi a edificării socialculturale şi industriale a localităţii, importanta funcţie de secretar cu probleme economice al Comitetului Orăşenesc PCR Sfântu-Gheorghe şi viceprimar al Consiliului Popular Orăşenesc Sfântu-Gheorghe - din 1982, al municipiului Sfântu-Gheorghe -, pe care o va îndeplini cu mare responsabilitate până în octombrie 1984. Aici, Ionică Lăcătuşu şi-a arătat vocaţia şi talentul de constructor, vocaţia şi talentul omului care gândeşte în perspectivă progresul unei comunităţi, vocaţia şi talentul de a fi un foarte bun manager, bazat pe studii de planificare şi prognoză în profil teritorial, pe studii economico-sociale privind amplasarea în teritoriu a obiectivelor industriale şi a celor mai importante instituţii, a dimensionării unor utilităţi sociale şi culturale în funcţie de configuraţia specifică a cartierelor, pe cercetări ştiinţifice privind structura şi mobilitatea socio-demografică a populaţiei din zonă.
De numele său se leagă, la începutul activităţii sale, îndepărtarea urmărilor cutremurului din 4 martie, executarea lucrărilor de consolidare şi refacere a clădirii Colegiului „Szekely Miko”, coordonarea construcţiilor de locuinţe şi a repartizării acestora, construcţia anuală a unui bloc destinat tinerilor specialişti, a unor blocuri destinate populaţiei de ţigani a oraşului, introducerea gazului metan în locuinţe, instituţii şi unităţi economice.
De numele său se leagă întocmirea materialelor documentare care au stat la baza ridicării la rangul de municipiu al oraşului Sfântu-Gheorghe, a elaborării de rapoarte, informări sintetice şi analize, care au stat la baza hotărârilor în domeniul dezvoltării economico-sociale a localităţii, privind fluxurile migratorii ale populaţiei în zonă, dimensiunile navetismului în judeţ, integrarea populaţiei de ţigani în comunităţile locale, introducerea sistemelor automate de prelucrare a datelor în activitatea economică, a înfiinţării şi funcţionării Oficiului Judeţean de Calcul, a coordonării activităţii economice, de investiţii, transport şi dezvoltare urbanistică a Sfântului Gheorghe, a activităţilor de gospodărie comunală şi locativă, de înfrumuseţare a municipiului şi a locurilor de agrement din vecinătatea sa, a activităţii celor 45 de asociaţii de locatari care administrau peste 17.000 de apartamente.
De numele său se leagă realizarea obiectivelor din zona industrială - IMASA, extinderea IAEAME, Întreprinderea de Mase Plastice, BJATM, Trustul de Construcţii Industriale, ITSAIA, extinderea PECO, precum şi a celor de industrie alimentară - Întreprinderea de Industrializare a Cărnii, Întreprinderea şi Asociaţia Avicola.
De numele său se leagă edificarea clădirilor cu destinaţie socialculturală şi sportivă - Tribunalul, Magazinul Şugaş, noua clădire a Liceului de Artă, Şcoala Generală Nr. 6, grădiniţele din cartierele Simeria, Ciucului şi Gării, ştrandul, patinoarul artificial, Stadionul „Electro”, Poligonul Ilieni, Casa Căsătoriilor, Casa Municipală de Cultură, staţia Peco de la Trei Trandafiri, Grupul Statuar „Mihai Viteazul”, Liceul „Mikes Kelemen” şi Grupul Şcolar ,Koos Karoly”, autogara, scena de la km 4.
Tot de numele său se leagă regularizarea pâraielor Debren şi Sânbreaza, dezvoltarea sistemului de alimentare cu apă potabilă şi industrială a oraşului, amenajarea de spaţii verzi între blocurile de locuinţe, sistematizarea spaţiilor din preajma Catedralei Ortodoxe.
De numele său, din această perioadă a activităţii sale, îşi aduc aminte cu consideraţie şi respect mii de sânghiorgheni, maghiari şi români, cărora cu bună cuviinţă şi înţelegere, onestitate şi generozitate, indiferent de profesie, stare socială, apartenenţă etnică şi religioasă, a încercat, în mod echitabil, pe toate căile legale posibile, şi-n cea mai mare măsură a reuşit, să le soluţioneze doleanţele şi necazurile. Este privit şi salutat cu respect şi astăzi de majoritatea concetăţenilor săi pentru tot ce a realizat în acea grea perioadă.
Românii, ca gest al aprecierii lor faţă de oamenii care s-au remarcat prin comportamentul lor deosebit, au o sintagmă: „A lăsat loc de bună ziua!”. Şi, Ionică Lăcătuşu „a lăsat loc de bună ziua”!
O pagină luminoasă, parcursă cu acea cutezanţă a tinereţii, cu inteligenţă şi responsabilitate, o pagină luminoasă din „cronica muncii de o viaţă” a noului pensionar. Pagina neliniştilor şi căutărilor, străduinţelor şi realizărilor sale sociale, a înfăptuirilor pentru oamenii în mijlocul cărora a trăit şi trăieşte, pentru oamenii cărora le dedică şi acum cea mai mare parte a activităţii sale, pentru iubirea faţă de semenii săi adânc înrădăcinată în fibra fiinţei sale, însăşi de firea, blândeţea şi ospitalitatea neamului său voievodal.
Evenimentele din 1989 l-au găsit ca adjunct şef secţie organizatorică de la Comitetul Judeţean PCR Covasna. Au urmat zile grele. Practic, într-o ţară fără şomeri, „unii” angajaţi ai fostului partid au rămas pe drumuri. Alţii, bine mersi. Peste noapte au devenit „mari democraţi” prin transformarea organizaţiilor fostului partid în „organizaţie democrat- culturală” cu caracter etnic. Au iniţiat demonstraţii, mitinguri, „s-au făcut că lucrează”.
Ionică a rămas, însă, un luptător. S-a dovedit a fi piatra care rămâne bine înfiptă în albia râului la trecerea apelor. A avut sprijinul necondiţionat al minunatelor făpturi care au fost mereu alături de el, Felicia şi Ioana. Prieteni mai puţini, dar sinceri. Împreună cu ei, Ionică a ştiut, a avut capacitatea, tăria şi voinţa, de a trece peste toate „mizeriile” unor concetăţeni şi a pornit în activitatea sa profesională, din nou de la zero. De la statutul de muncitor imprimer la Cooperativa de Consum Sinaia. Peste două luni va fi funcţionar administrativ la Centrul Militar, iar, din august 1990, va trece la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, domeniu în care şi-a găsit cea de-a doua vocaţie, cea de cercetător şi autor de studii şi tratate ştiinţifice în domeniul sociologiei şi istoriei locale. Datorită calităţilor sale deosebite, va parcurge întreaga scară ierarhică, de la referent de specialitate, arhivist principal, consilier superior, la director şi şef Serviciu Metodologie, Îndrumare şi Control din cadrul Arhivelor Naţionale ale României de la Bucureşti. De-a lungul acestei perioade postrevoluţionare, a mai îndeplinit şi funcţia de muzeograf al Muzeului Spiritualităţii Româneşti, director al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din cadrul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, director al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, expert guvernamental în Corpul de Control al Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Paralel cu multiplele sale funcţii şi preocupări, şi-a găsit timpul necesar pentru a absolvi Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie din cadrul Universităţii Bucureşti, în 1992, de a urma, în acelaşi an, cursul de specializare în domeniul arhivisticii, de a promova cursul de perfecţionare pentru utilizarea microcalculatoarelor, în 1997, cât şi de a pregăti doctoratul, pe care l-a obţinut, în anul 2002, la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
Şi tot în această perioadă, numele lui Ioan Lăcătuşu este legat de 17 cărţi de autor, de 85 de studii, publicate în numeroase reviste de specialitate din întreaga ţară, de peste 1.700 de articole, publicate în presa centrală, regională şi locală, de 48 de interviuri radio-televizate sau publicate în presă, de organizarea a 81 de expoziţii.
Tot acest om, Ioan Lăcătuşu, a alcătuit, îngrijit şi coordonat 8 volume, a prefaţat sau a scris studii introductive la 28 de cărţi, a participat cu studii, referate ştiinţifice şi metodice la 295 de sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane internaţionale, colocvii ştiinţifice, mese rotunde, evocări istorice şi literare, conferinţe şi congrese ale presei de pe tot cuprinsul ţării, cât şi din Republica Moldova.
De asemenea, Ioan Lăcătuşu a iniţiat, coordonat sau ajutat efectiv, cu mintea şi cu braţele, proiecte şi programe ştiinţifice, religioase, culturale, artistice sau civice de importanţă locală, regională şi naţională, dintre care unele au dobândit dimensiuni internaţionale, precum şi înfiinţarea unor instituţii hotărâtoare pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a românilor din judeţele Covasna, Harghita, şi-n anii din urmă, şi din judeţul Mureş.
De numele său, al unor prieteni şi colaboratori ai săi, se leagă înfiinţarea Ligii Cultural Creştine „Andrei Şaguna (1992), Muzeului Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă (1993), Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei (1994), Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (1996), Despărţământului „ASTRA” Covasna-Harghita (1996), Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni (1997), Centrului European de Studii Covasna- Harghita (1999), Casei Memoriale „Romulus Cioflec” de la Araci (1999), Federaţiei Arhiviştilor din România (2004), Forumului Civic al Românilor din Covasna şi Harghita (2005), Asociaţiei Arhiviştilor şi Prietenilor Arhivelor Covasna (2005) şi punctului muzeal „Prima Şcoală Românească”.
Tot de numele său se leagă iniţierea, organizarea şi desfăşurarea Sesiunii Naţionale de Comunicări Ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie” (1995-2011), Universităţii de Vară „Izvorul Mureşului” (1997-2010), „Zilelor Andrei Şaguna” (1992-2011), „Zilelor Nicolae Colan” (1993-2010), „Zilelor Sfântului Gheorghe”, desfăşurarea la Sfântu-Gheorghe a celei de-a 93-a Adunări Generale a Asociaţiunii ASTRA (1997), înfiinţarea Grupului de Cercetare „I.I. Russu” pentru Studiul Istoriei Sud-Estului Transilvaniei, înfiinţarea editurilor „Grai Românesc” şi „Eurocarpatica”, constituirea colecţiei „Profesioniştii noştri”, ridicarea monumentului „Andrei Şaguna”, a bustului „Nicolae Colan”, a Monumentului Eroilor Jandarmi din Aita-Mare şi a Eroilor Poliţişti din Sfântu- Gheorghe, a crucilor memoriale, pe locul bisericilor dărâmate în 1940, din Căpeni, Comolău şi Vârghiş, acordarea în fiecare an, începând cu anul 2003, unui număr de zece personalităţi locale, a titlului de „Cetăţean de Onoare al Comunităţii Româneşti din Sfântu- Gheorghe” şi a altor peste 40 de iniţiative civice, ştiinţifice, istorice şi cultural-religioase.
Pentru activitatea deosebită depusă în slujba societăţii, pentru contribuţia deosebită adusă la apărarea valorilor româneşti, în semn de recunoaştere, cinstire şi aleasă preţuire, prietenul nostru, Ioan Lăcătuşu, a fost distins cu numeroase ordine, medalii, acte de preţuire, prinosuri de cinstire şi recunoştinţă, scrisori de mulţumire, mesaje şi peste 60 de medalii jubiliare şi diplome de onoare, excelenţă, merit, aniversare, omagiale sau de participare, acordate de cei mai înalţi demnitari ai statului şi Bisericii Ortodoxe Române. Dintre toate acestea, evidenţiem la aceste momente sărbătoreşti şi de bilanţ, ale „celui mai tânăr pensionar” din mijlocul nostru, Medalia Muncii (1981), Crucea Patriarhală (1998), Ordinul „Meritul pentru Învăţământ în grad de Cavaler” (2004), Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă în grad de Cavaler” (2006), Ordinul „Bărbăţie şi Credinţă în grad de Ofiţer” (2010), Distincţiile „Filocalia” (2003), „Act de Preţuire” (1993), „Prinos de Cinstire” (2008) şi „Prinos de Recunoştinţă” (2010), şi multe altele. Poate nu este lipsit de interes să subliniem că persoanei sale i-au fost dedicate un volum, „Personalităţi române în Italia”, de Violeta Pătrunjel (2008), şi chiar o poezie, de Pr. Ioan Tămaş Delavâlcele.
Pentru noi, El este omul care a făurit istorie pe aceste meleaguri timp de 35 de ani. Şi suntem convinşi că Ioan Lăcătuşu este un nume pentru Istoria Naţională a tuturor românilor, un nume care merită să se regăsească în cartea de aur a Neamului Românesc, scris cu majuscule.
Iubite prietene, Îngăduie-ne ca acum, când păşeşti în binecuvântata toamnă a vieţii ca un pom încărcat de roade, să-ţi aducem din tainiţa inimii, darul sfânt al recunoştinţei şi iubirii, pentru a-ţi întoarce, măcar în parte, ofranda de a ne fi bucurat de harul, curajul şi lumina caldă ce le-ai revărsat cu atâta trudă şi sacrificii asupra noastră în toţi aceşti ani în care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu dimpreună lucrare.
Te preţuim pentru demnitatea de care ai dat dovadă întotdeauna, pentru curajul cu care ai ţinut piept neprietenilor şi imposturii, nepregetând să te ridici cu bărbăţie împotriva încercărilor de întinare sau nesocotire a idealurilor naţionale şi a intereselor legitime ale comunităţii româneşti.
Pentru toate acestea, vei fi întotdeauna pentru noi pilda vie a slujirii cu har şi devoţiune a Neamului şi Credinţei Străbune, cu chipul iubirii şi smereniei, precum cel al sfinţilor români din icoane.
Îţi dorim viaţă lungă, sănătate şi multe bucurii alături de minunata ta familie.
Să ne bucure Dumnezeu de prietenie şi să ne umple inimile de iubire, la bine şi la greu. Sfântu-Gheorghe, 25 septembrie 2011

Manifestare dedicată împlinirii a 150 de ani de la înfi inţarea Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român
Vineri, 23 septembrie 2011
Deschiderea lucrărilor Sesiunii, Ora 1500 Muzeul Spiritualităţii Româneşti - Catedrala Ortodoxă „Sfântul Gheorghe”

• Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan Selejan, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei
• Reprezentanţii administraţiei publice judeţene şi locale
• Dorin Suciu, preşedintele Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş
• Conducătorii instituţiilor şi asociaţiilor organizatoare: Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”

Lucrări în plen Orele 15:30 - 18:00 Moderatori: Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Ioan Selejan, drd. Vasile Lechinţan

1. prof. univ. dr. Dumitru Acu, preşedinte ASTRA Centrală, Asociaţiunea ASTRA - un secol şi jumătate de la întemeiere
2. Pr. prof. dr. Vasile Olteanu, Braşov, Andrei Şaguna şi ASTRA braşoveană
3. prof. univ. dr. Petre Ţurlea, Ploieşti, O încercare de unire a ASTREI cu Liga Culturală, în anul 1920
4. Pr. dr. Ciprian Staicu, Sfântu-Gheorghe, Telegraful Român - 150 de ani de apariţie neîntreruptă; un proiect în desfăşurare
5. dr. Traian Pleşca, Bucureşti, Naţiunea - matrix humanitas
6. dr. Alexandru Porţeanu, Bucureşti, Ratificarea Tratatului de la Trianon în Parlamentul României
7. drd. Vasile Lechinţan, Cluj-Napoca, România interbelică - paradisul minorităţii maghiare
8. gen. (r) Aurel Rogojanu, Bucureşti, Autonomia Ţinutului Secuiesc, o replică peste timp a diversiunii staliniste a Tatar Bunarului şi a proclamării Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldova (Transnistria)
9. dr. Codrin Munteanu, Sfântu-Gheorghe, Aspecte privind utilizarea limbii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale în spaţiul public
10. dr. Anton Coşa, Bacău, Centrul European de Studii Covasna-Harghita şi problematica romano-catolicilor din Moldova
11. dr. Valeriu Cavruc, dr. Adela Kovacs, Sfântu-Gheorghe, Un proiect finalizat: reamenajarea şi modernizarea spaţiilor expoziţionale din cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni
12. dr. Adela Kovacs, dr. Dan Buzea, Pr. drd. Sebastian Pârvu, Sfântu-Gheorghe, Proiectul „Digitizarea patrimoniului ecleziastic din cadrul Muzeului Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu-Gheorghe”

Prezentarea unor noi apariţii editoriale Ora 1830

1. Mitropolitul Andrei Şaguna în documentele din Scheii Braşovului (patru volume), IPS Laurenţiu Streza, Pr. prof. dr. Vasile Olteanu, Editura Andreiană, Sibiu, 2008-2010; prezintă Pr. prof. dr. Vasile Olteanu
2. 2. Angvstia 14/2010, Anuarul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Seria Arheologie - Etnografie - Educaţie Muzeală, redactor-şef dr. Valeriu Cavruc; prezintă dr. Adela Kovacs
3. Români şi unguri. 1940-2011, Petre Ţurlea, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2011; prezintă autorul
4. Luptători sub steagul Marii Uniri. Activitatea românilor în străinătate. 1916- 1920, Constantin I. Stan, Editura Paideia, 2010; prezintă autorul
5. Pentru credinţă neam şi ţară (ASTRA meleagurilor mureşene), Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Editura Nico, Târgu- Mureş, 2010; prezintă Lazăr Lădariu
6. Fereastra serviciilor secrete. România în jocul strategiilor globale, Aurel Rogojan, Editura Compania, Bucureşti, 2011; prezintă autorul
7. Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate şi reverberaţii, ediţie îngrijită de Vilică Munteanu şi Ioan Lăcătuşu, Editura Magic Print, Oneşti, 2011; prezintă dr. Maria Cobianu -Băcanu
8. Profesioniştii noştri 2. Liviu Boar la 60 de ani, coordonator Ioan Lăcătuşu, Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2011; prezintă coordonatorul
9. Mihai Veliciu (1861-1921), Petraş Lucian, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2011; prezintă drd. Eugen Criste
10. Valori morale, dr. Elena Cobianu, Editura Crinta, Cluj-Napoca, 2011; prezintă prof. Vasile Stancu
11. . Mica Monografie a căilor ferate din Basarabia şi Bucovina de Nord - ediţie bilingvă: română-engleză, Radu Bellu, 2011; prezintă autorul
12. Vremuri şi destine, Ilie Şandru, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011; prezintă autorul
13. Jurnal de Basarabia, Ilie Şandru, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2011; prezintă autorul
14. Cântecul obârşiei, Doina Dobreanu, Gheorgheni, 2011; prezintă autorul

Sâmbătă, 24 septembrie 2011 Orele 09:00 - 14:00
SECŢIUNEA ISTORIE BISERICEASCĂ Muzeul Spiritualităţii Româneşti - Catedrala Ortodoxă Sfântul Gheorghe Moderatori: Pr. prof. dr. Florin Bengean, dr. Stelian Gomboş

1. Lily Rain, Bucureşti, Biserică, politică şi cultură în viziunea familiei Micu de Sad (Inochentie Samuil)
2. Ana Grama, Sibiu, Din Bodogaie, în Saschiz, prin alte sate. De la organizarea parohiilor, la activism civico-politic
3. Elena Mihu, Târgu-Mureş, Uniţii şi neuniţii din Petrilaca, la 1850
4. Pr. prof. dr. Florin Bengean, Târgu- Mureş, Ierarhi ortodocşi ai secolului al XIX-lea - ctitori de cultură românească
5. prof. drd. Nicoleta Ploşnea, Miercurea- Ciuc, Starea socială şi materială a preoţilor şi învăţătorilor români din parohile româneşti din Covasna şi Harghita, în perioada 1850-1918
6. dr. Stelian Gomboş, Bucureşti, Câteva referinţe, gânduri şi impresii despre mişcarea spirituală şi duhovnicească „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, din perioada interbelică
7. dr. Elisabeta Marin, Braşov, Schiţa climatului spiritual din România între anii 1918-1944
8. 8. Pr. dr. Florin Tălmăcean, Ozun, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, după 1990
9. prof. drd. Costel Cristian Lazăr, Topliţa, Preotul greco-catolic Petru Suciu din Voşlobeni - crâmpeie din viaţă
10. 10. prof. drd. Romeo Negrea, Sfântu-Gheorghe, Relaţiile Biserică - Stat în timpul Patriarhului Nicodim (1939-1948)
11. Constantin Aitean-Taus, Măieruş, Aspecte privind starea spirituală a românilor din localităţile Arini şi Iarăş
12. Alexandra Pintrinjel, Sfântu-Gheorghe, Viaţa bisericească a românilor din comuna Zăbala
13. Cornelia Ghinea, Piteşti, Aspecte biografice ale urmaşilor Episcopului Justinian Teculescu: Ionel şi Bujor Teculescu
14. prof. Monica Blaj, Sfântu-Gheorghe, Pagini din învăţământul confesional ortodox din Protopopiatul Treiscaune
15. ing. Gheorghe Bejan, Bacău, Din preocupările actuale ale Asociaţiei Romano-Catolicilor din Moldova „Dumitru Mărtinaş”

SECŢIUNEA ISTORIE

Centrul Ecleziastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan” Moderatori: dr. Silviu Văcaru, lect. univ. dr. Aurelian Chistol

1. dr. Silviu Văcaru, Iaşi, Emigranţi transilvăneni în Moldova (începutul secolului al XIX-lea)
2. prof. Ioan Pleşa, Alba-Iulia, Valoarea documentar istorică a arhivei Administraturii Comitatului Alba Inferioară, din perioada 1848-1849
3. dr. Gelu Neamţu, Cluj-Napoca, Românii şi secuii la 1848-1849. Relaţii oglindite în nouă documente
4. Pr. drd. Sebastian Pârvu, Sfântu-Gheorghe, Contribuţii documentare privind anul 1848 în Treiscaune
5. lect. univ. drd. Ana Dobreanu, Bucureşti, Creditul comercial la începutul sec. al XX-lea, în comitatele Ciuc şi Odorhei
6. prof. Nicolae Balint, Târgu-Mureş, Aspecte referitoare la activitatea unor instanţe judecătoreşti mureşene, în primii ani după Marea Unire de la 1918
7. lect. univ. dr. Aurelian Chistol, Piteşti, Raporturi ale guvernului Goga - Cuza cu minoritatea maghiară (28 decembrie 1937 - 11 februarie 1938)
8. drd. Sebastian Rusu, Târgovişte, Guvernarea Goga - Cuza şi pregătirea alegerilor din martie 1938
9. Tudor Vasile, Piteşti, Acţiuni de luptă ale aeronauticei române după 23 august 1944, în Ţara Bârsei
10. col (r) dr. Dumitru Stavarache, Bucureşti, Personalităţi militare române, de etnie germană, în cel de-al doilea război mondial
11. prof. Mircea Bodnari, Sfântu-Gheorghe, Forme de organizare economico-financiară în judeţul Treiscaune în perioada 1945-1952
12. prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop, Târgu- Mureş, Actualitatea revendicărilor proprietăţilor forestiere de către moştenitorii optanţilor unguri
13. Radu Bellu, Braşov, Căi ferate forestiere dispărute din judeţele Covasna şi Harghita
14. Andrei Berinde, Braşov, Legătura feroviară prin Pasul Oituz - Un vis rămas neîndeplinit
15. c-dor. (r) Emilian Munteanu, Bucureşti, Introducere în teoria generală a poliţiilor (cu accent pe Transilvania de sud-est)
16. Cristian Crişan, Sfântu-Gheorghe, Mărturii documentare despre inundaţiile din anii 1970, 1984 şi 1988 care au avut loc pe teritoriul judeţului Covasna

SECŢIUNEA ETNOGRAFIE - CULTURĂ
Sala de protocol a Instituţiei Prefectului - Judeţul Covasna Moderatori: dr. Maria Cobianu-Băcanu, prof. Vilică Munteanu

1. dr. Adela Kovacs, dr. Ioan Cojocaru, Sfântu-Gheorghe, Caransebeş, Reconstruiri etno-arheologice la situl arheologic de la Ţaga, judeţul Cluj
2. dr. Constantin Secară, Bucureşti, Dinamica valorilor simbolice de identitate şi conştiinţă naţională în cadrul comunităţilor româneşti din judeţele Covasna şi Harghita. Folclor şi spiritualitate
3. dr. Dorel Marc, Târgu-Mureş, Elemente identitare ale riturilor de trecere în cultura tradiţională a spaţiului intracarpatic
4. dr. Ioan Lăcătuşu, drd. Vasile Lechinţan, Sfântu-Gheorghe, Cluj-Napoca, Elite româneşti şi maghiare (secuieşti) din Arcul Intracarpatic (născute până în 1918)
5. prof. Vilică Munteanu, Bacău, Învăţători ai şcolilor săteşti - formatori şi exemple pentru elevi şi ţărani
6. dr. Alin Spânu, Bucureşti, Douăzeci de ani de şcoală românească în secuime. Monografia şcolii primare de stat din Sâncrăieni-Ciuc, elaborată de învăţătorul Vasile P. Popa.
7. lect. univ. dr. Liliana Trofin, Bucureşti, Ipostaze ale identităţii şi libertăţii reflectate în memoria colectivă a românilor din zona Carpaţilor Răsăriteni
8. prof. Maria Stoica, Sfântu-Gheorghe, Impactul educaţiei umaniste asupra tinerei generaţii
9. dr. Maria Cobianu-Băcanu, Bucureşti, Un nou asediu maghiar în România pentru crearea „Ţinutului Ceangăiesc”
10. dr. Elena Cobianu, Bucureşti, Respect şi democraţie
11. prof. Nicolae Moldovan, Sfântu-Gheorghe, File din memoriile unui nonagenar
12. prof. Ligia Ghinea, Sfântu-Gheorghe, Romulus Cioflec, aspecte din activitatea literară
13. prof. Ilie Şandru, Topliţa, Politica antiromânească dusă de coaliţia sovieto-ungară în perioada 1919-1960, văzută de istoricul american Larry L. Watts
14. Gheorghe Luca, Dobârlău, Muzeul Etnografic „Maria” din Dobârlău
15. Andrea Deak, Sfântu-Gheorghe, Fântânile de apă sărată din judeţul Bistriţa- Năsăud. Cercetările din anii 2005-2007.

SECŢIUNEA ASTRA - LA CEAS ANIVERSAR
Casa Memorială „Romulus Cioflec” din Araci Moderatori: dr. Liviu Boar, prof. dr. Luminiţa Cornea

1. prof. univ. dr. Constantin I. Stan, Buzău, Vasile Stroiescu şi ASTRA
2. drd. Alexiu Tatu, Sibiu, 80 de ani de la Adunarea Generală a ASTREI de la Sfântu-Gheorghe (septembrie 1931 - septembrie 2011)
3. dr. Liviu Boar, Târgu-Mureş, Documente de arhivă privind activitatea Despărţământului Reghin al ASTREI 1874-1940
4. dr. Constantin Catrina, Braşov, Tiberiu Brediceanu şi obiectivele secţiei artistice programate de către ASTRA Transilvană (1918-1940)
5. dr. Ioan Lăcătuşu, prof. Vasile Stancu, Sfântu-Gheorghe, Contribuţii documentare privind activitatea ASTREI în perioada interbelică
6. dr. Luminiţa Cornea, Sfântu-Gheorghe, Idealurile ASTREI în conferinţele lui George Bariţiu; ASTRA şi familia Teculescu
7. dr. Traian Chindea, Miercurea-Ciuc, Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român „ASTRA” - trecut, prezent şi viitor
8. dr. Nicolae Bucur, Miercurea-Ciuc, Efervescenţa culturală infuzată de ASTRA în Despărţământul Covasna-Harghita. Scurtă retrospectivă - anii 1931-2010
9. Lazăr Lădariu, Târgu-Mureş, Doi distinşi astrişti mureşeni: dr. Eugen Nicoară - un mecena al românilor mureşeni şi Horia Teculescu - un „voievod spiritual” al „Perlei Târnavelor”
10. prof. Corina Bărăgan Sporea, Braşov, Preoţi şi învăţători, din satele Buzăului ardelean, implicaţi în lupta de făurire a Marii Uniri, împlinind idealurile ASTREI
11. Pr. Ioan Tămaş, Vâlcele, Cărţi premergătoare ASTREI

În perioada 23-24 septembrie 2011, în municipiul Sfântu- Gheorghe, judeţul Covasna, va avea loc Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, ediţia a XVII-a, manifestare dedicată împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea Asociaţiunii Transilvane pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Organizatorii ediţiei din acest an sunt: Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi Liga Cultural-Creştină „Andrei Şaguna”, cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi al Consiliului Judeţean Covasna.
Deschiderea sesiunii, lucrările în plen şi lansările şi prezentările de carte vor avea loc la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din Sfântu- Gheorghe, fiind moderate de IPS Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei.
În plenul sesiunii şi pe secţiuni, vor prezenta comunicări aproape 60 de specialişti din domeniile: istorie, etnografie, teologie, sociologie şi demografie. În acelaşi cadru vor fi prezentate o serie de noi apariţii editoriale, între care anuarul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, Angustia 14, Arheologie - Etnografie - Educaţie Muzeală, 2010.
În data de 24 septembrie a.c., lucrările vor continua cu comunicări pe secţiuni la: Sala de protocol a Instituţiei Prefectului - Judeţul Covasna, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Casa Memorială „Romulus Cioflec” din Araci, Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă Sfântul Gheorghe.
Comunicările prezentate vor fi publicate în revista Angustia nr. 15, anuarul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”.
Detalii suplimentare referitoare la desfăşurarea evenimentului la: Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (telefon 0267-313.534 şi 0740-188.507 - dr. Ioan Lăcătuşu), Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni (telefon 0267- 314.139 şi 0740-646-871 - dr. Adela Kovacs), precum şi pe site-ul www.mncr.ro.

Liga Cultural Creştină „Andrei Şaguna”
Sfântu-Gheorghe

Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei
Centrul Ecleziastic de Documentare
„Mitropolit Nicolae Colan”

Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional
Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni

6 septembrie 2011
Avertizorul public Dan Tanasă dezvăluie că pe frontispiciul Liceului Teoretic „Salamon Erno” din municipiul Gheorgheni, judeţul Harghita, apare stema Ungariei în basorelief. Ungurii sfidează suveranitatea României, iar ungurizatul director al liceului Mihai Lăcătuş (Mihalyi Lacatos) este foarte bucuros că ungurii îi batjocoresc neamul. Numai Asociaţia „Noi Românii” ia atitudine şi dă un comunicat de presă. Corespondentul Agerpres din judeţul Covasna, deşi l-a primit, refuză să dea ştirea.

O transmite către Radio Târgu-Mureş şi ştirea apare pe site-ul instituţiei sub semnătura Mara Deleanu. De asemenea, „Mesagerul de Covasna” se face că nu a primit comunicatul şi tace mâlc. Udemeriştii şi bastardul (cum s-a autodenumit într-o recentă emisiune televizată) cu veleităţi de reprezentant al românilor, jubilează. Alături de el, întreaga redacţie Covasnamedia. Au reuşit să ascundă adevărul. Probabil vor fi premiaţi de udemerişti cu alte publicităţi scumpe pentru a putea în continuare să-i fraierească pe români.

8 septembrie 2011
Aflăm de la acelaşi avertizor că Alexandru Tamaş (ungurizat Tamas Sandor), într-un interviu acordat televiziunii Duna TV din Ungaria, explică cum, cu osârdie, folosesc ei, udemeriştii, limba ungară pe post de limbă oficială în mijlocul României. Domnul raportează succesele iredentismului unguresc sub flamura armatei ungare, arborată pe fundal. Nu putem decât să concluzionăm că ungurizatul dădea, public, raportul despre activitatea sa în România. Nu este clar dacă prin această intervenţie televizată cerşea şi mai multe fonduri pentru îndeplinirea obiectivelor ce au în vedere sfârtecarea României. Oare Maior Popescu o fi raportat căpitanului Băsescu ce se întâmplă pe vasul România? Oare ce o mai fi cu vasul Biruinţa? Biruinţa o mai fi a României? Până ne lămurim, trebuie să semnalăm că, la 8 septembrie 1944, Sfântu- Gheorghe a fost primul oraş eliberat din Transilvania de Armata Română. Au avut loc festivităţi la placa de marmură comemorativă montată pe frontispiciul Primăriei. N-am aflat să fi fost prezent şi autonomistul iubitor de Kosovo. Românii de curaj au fost şi s-au bucurat că istoria ne-a redat libertatea de sub talpa horthystă ale cărei crampoane mai sunt vizibile şi astăzi printre români neungurizaţi şi cei ungurizaţi. Ăştia din urmă par cei mai răi…

9 septembrie 2011
Autointitulatul bastard, ales de UDMR să fie preşedintele organizaţiei judeţene - deh!, e coaliţie - a PD-L, sare în susţinerea trădătorilor de ţară de la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Covasna, pe care Igaş, expert în instalaţii cu sânge, îi apreciază. Ei au avut sânge în instalaţie să trădeze, ceea ce domnului Igaş îi place. Aşteptăm pentru vajnicii trădători ai românismului avansări ori măcar niscaiva decoraţii. Ce părere aveţi, domnule căpitan? Cursa e lungă şi aveţi nevoie de slugi, pardon supuşi. Ah! Biruinţă, unde eşti? Eu le-aş da un premiu în SIC. Cât despre domnul şef la PD-L Covasna, nu putem decât să remarcăm cum îşi bate joc de el site-ul Covasnamedia citându-l: „Ceea ce face genul acesta de oameni se poate numi terorism intelectual! Ar trebui să existe metode de pedeapsă pentru zvonaci şi răspândaci, în aceeaşi măsură vinovaţi pentru lansarea şi difuzarea de calomnii, injurii şi minciuni”. Deci, pentru că sunt mai mulţi, intelectualul spune „ceea ce face genul acesta de oameni”!!? În democraţie, comunicatorul cere pedepse pentru că oamenii spun public un adevăr!? Dumnealui nu sesizează că din stemele familiilor româneşti Ciorbea, Mircea, Muntean, lipsesc soarele, stelele, luna, inima şi ne vorbeşte de terorism intelectual al celor ce spun adevărul. Ar fi trist dacă la viitoarele alegeri vreun român ar vota roboţelul creat de UDMR, de care şi uniunea îşi bate joc din când în când şi din ce în ce mai des. O persoană, după asemenea performanţe intelectuale, ar pleca acasă. Roboţii, chiar şi cei nereuşiţi, rămân, că doar de aia au fost creaţi.

11 septembrie 2011
Un agitator, catalogat de unii istoric literar, Tompa Laszlo, începe un turneu prin oraşele româneşti din Transilvania pentru a vorbi despre Trianon. Organizatori, prietenii românilor, Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate. Ungurii îi consideră extremişti, dar poliţiştii şi procurorii români îi iubesc, îi păzesc. Tema conferinţei susţinută de istoricul literar are numele „Ceea ce toată lumea ar trebui să ştie despre Trianon”. Nu am înţeles dacă e o prezentare în scop de promovare turistică a Trianonului ori o descriere amănunţită a costumelor purtate de locuitori. Cert este că mai bine deschideau un foileton în „Click” ori „Can-Can”, că toată lumea afla, fără atâta bătaie de cap cu deplasările. Cu siguranţă ar fi aflat şi Ioan şi Albert şi Silviu şi..., ceea ce Tompa vrea să se ştie despre Trianon. E periculos, pentru adevăr, să faci literatură pe seama adevărului istoric mai ales când aceasta este SF.

14 septembrie 2011
Apare confirmarea publică a faptului că UDMR a pus stăpânire pe PNL, în judeţul Covasna. Românii, dacă votează PNL, la alegerile locale de anul viitor, aleg tot lupii udemerişti, care dacă îşi schimbă părul nu-şi schimbă şi năravul. Nu putem decât să felicităm USL-ul, pe domnii Ponta şi Antonescu, care într-o formă, politică nu?, ne-au lăsat iar pe mâna udemeriştilor. Nu putem să le zicem nimic de dragul uniunii, dar de dragul unirii putem oare? Să mai vorbim şi de dragul Ţării? Nu ne rămâne decât să le urăm succes în alegeri românului Ciprian (ungurizat Cziprian) şi „românului” Mădălin. Noi vom lupta. Iar lupta o vom duce cum ştim noi.

15 septembrie 2011
Liderii excepţionali ai UDMR, cei apreciaţi de unii a fi nişte politicieni foarte serioşi, buni negociatori (după unii, buni şantajişti), deştepţi, etc., au dat dovadă de o lipsă de crez democratic pe care noi o ştim de mai bine de 20 de ani. Dumnealor ar fi dorit ca un nou partid al ungurilor să nu fie validat de justiţia română. După dumnealor, când sunt mai multe partide nu se pot apăra democratic drepturile minorităţii ungare. Ei erau singurii deţinători ai adevărului luptei ungurilor pentru dezmembrarea statului numit România. Uniunea Culturală contestă înfiinţarea unui nou partid care îi ia pâinea de la gură! O bucăţică semnificativă de pâine i-a luat-o şi PCM, acum râvneşte şi PPMT. Poate autorităţile îndrituite se gândesc să nu vă mai lase să participaţi la alegeri, că nu aţi fost niciodată partid, după lege, ci o uniune culturală. Acum minoritatea ungară are două partide legal constituite, dumneavoastră pe unde sunteţi? Ah!, am uitat, sunteţi la guvernare. Cum unirea face puterea, cred că veţi deveni partid foarte repede şi veţi constitui, împreună cu PCM şi PPMT, o UUR (Uniunea Ungurilor Români) ori UURT (Uniunea Ungurilor Români din Transilvania), ca nu cumva câţiva dintre voi să nu mai poată jumuli România. Aşa cum a fost şi după lovitura armată din decembrie 1989, la vremuri noi tot voi. Uiuiu şi aoleu!
Alt eveniment care are ca obiectiv mistificarea adevărului. Agerpres ne spune că „Partidul Civic Maghiar (PCM) va distribui, începând de joi, 250.000 de cărţi poştale în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, prin intermediul cărora doreşte să îi determine pe secui şi ceangăi să se declare maghiari la recensământul populaţiei care va avea loc în luna octombrie”. Pentru respectarea adevărului istoric, noi propunem autorităţilor să tipărească formularele de recensământ înscriind sintagma minoritatea ungară, şi nu maghiară. După cum bine se ştie din documente, „maghiarii” sunt persoanele aparţinând altor neamuri care au fost ungurizate. Se ştie foarte bine că la nivelul statelor europene nu apare denumirea de maghiar, ci aceea de ungar, ungur, Statul Ungar. Cum pot avea Ungaria, poporul ungar, ungurii, o minoritate în România, numită minoritatea maghiară, şi nu minoritatea ungară? Numai ungurii nu ştiu de lucrarea ce a fost pusă în aplicare de autorităţile statului ungar, aparţinând lui Anton Huszar, „Românii din Ungaria”, scrisă la 1907, „spre întrebuinţare confidenţială” şi care cuprindea pe lângă ample informaţii despre viaţa românilor din Transilvania şi „planul de maghiarizare, respectiv de desfiinţare a acestora prin măsuri de stat”. Ungurii neagă existenţa acestui plan, dar din păcate pentru ei două exemplare ale cărţii se află în România. Onisifor Ghibu a scris mult despre plan. Iată că domnii noştri, maghiarizaţi, adică ungurizaţi, se ţin de el. Vor să ungurizeze şi după aia spun că sunt maghiari. Cine mai înţelege ceva?

16 septembrie 2011
Simpaticii udemerişti, pe numele lor ungurizat Sandor Tamas şi Arpad Antal, au organizat o întâlnire între personalităţi din Tirolul de Sud şi adepţii autonomiei pentru judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Scopul a fost să înveţe dumnealor cum se obţine autonomia de la cei ce au obţinut acest deziderat. Excelent! Ş-or fi zis ei. Numai că vajnicii luptători pentru dezmembrarea României sub pretextul autonomiei au primit, cum se zice prin popor, o palmă cu piciorul. Prof. univ. Christoph Pan, reprezentantul etniei mai numeroase din Tirolul de Sud, le spune: „Unde se doreşte o autonomie, nu trebuie uitat faptul că aceasta nu se poate realiza decât prin dezvoltarea economică pe care o aduce „pacea socială”. În plus, minoritarii de aici - românii, trebuie convinşi prin exemple reale că autonomia este şi în beneficiul lor, adică trebuie ofertaţi, să îşi ştie clar drepturile, să ştie că nu se va atenta la cultura lor, la identitate. Autonomia nu va fi însă posibilă fără aceste lucruri, fără acordul de la Bucureşti şi al populaţiei române locale”, după cum relatează Monica Vajna. Doamna Vajna mai consemnează un fapt deloc de neglijat, motiv pentru care personal îi mulţumesc, şi anume: „Vorbitorii şi-au susţinut însă poziţiile din prezentări, subliniind clar că autonomia nu poate fi obţinută prin forţă şi conflicte, ci doar cu acordul minorităţii române, care trebuie convinsă prin argumente solide şi reale de avantajele acesteia”. Tamas şi Antal când au văzut cum au luat-o pe cocoaşă de la reprezentanţii autonomiei din Tirolul de Sud, au început ei să le explice tirolezilor cum vor impune ei autonomia, cum speră ei ca românii să înţeleagă că ungurii sunt stăpânii şi ei, românii, sclavii. Cum o să ne convingă ei de superioritatea culturii ungureşti şi cum 20 de milioane de români vor înţelege că ei, ungurii, au nevoie de autonomie şi de 400.000 de sclavi pentru dezvoltarea economică şi culturală. Le vor spune ei celor 20 de milioane: Staţi liniştiţi, în 10 ani sau poate mai repede, toţi vor fi ungurizaţi, prin metoda maghiarizării. Noi avem metode testate chiar recent de Horty, între anii 1940 şi 1944, iar udemeriştii, după 1989, au obţinut succese remarcabile. Ce, aţi uitat de Raportul Harghita- Covasna, care ne confirmă? E drept că l-am ascuns prin arhivele Parlamentului României, dar îl scoatem dacă e nevoie să vă convingem. Un amendament pentru tirolezi, dacă ne e permis. Nu văd cum nu ni s-ar permite. Românii în zona care chipurile vrea autonomie, nu sunt minoritari români. Românii, în ţara lor, sunt, datorită ungurizării permanente, mai puţini şi atât. Ei sunt reprezentanţii majorităţii şi, deci, majoritari. Să nu se amestece noţiunile, pentru a nu cădea în eroare! Autointitulatul comunicator s-a băgat în seamă, aberând: „Am fost prezent la această discuţie în calitate de jurnalist şi specialist în comunicare, nu de politician. Consider că este o laşitate să eviţi o întâlnire pe care o propun nişte reprezentanţi ai minorităţii italiene din Tirolul de Sud. Cred că noi românii trebuie să fim la fel de gazde aici în Covasna cât pot fi şi autorităţile maghiare. Este o chestiune de prost gust, de lipsă de educaţie sau de maximă laşitate ca atunci când îţi intră cineva în casă - duşman ori prieten - să fugi în fundul curţii şi să te ascunzi într-un coteţ, în loc să ai puterea să îl inviţi la masă şi să poţi să discuţi cu el. Am văzut că sunt români care pot susţine o discuţie legată chiar şi de o probleme sensibilă fără a fi trădători sau vânzători de ţară şi care pot argumenta altfel decât cu pumnul în piept că există multiple variante de convieţuire”. Ce ne comunică domnul comunicator? Că în judeţul Covasna sunt autorităţi maghiare. Domnule comunicator, dumneata faci terorism intelectual. Cum pot fi autorităţi maghiare în statul naţional unitar România? Ei sunt cetăţeni români de naţionalitate ungurească. Sunt autorităţi româneşti! Doamna Vajna, nu aţi râs? Nu cumva l-aţi publicat ca să ne dezmeticim că acest individ nu comunică, ci doar terorizează intelectual, atât pe unguri cât şi pe români, de maghiari nu mai vorbim, cu aberaţiile sale? Vă mulţumim că ne confirmaţi ceea ce ştiam. Nu mai e necesar să-l băgaţi în seamă, că nu mai obţinem autonomia. E un sabotor al autonomiei!

19 septembrie 2011
Episcopul care nu a primit harul de la Dumnezeu, a început activitatea politică în cadrul partidului ce l-a înscris juridic. S-a apucat să facă o nouă împărţire etnică a Ardealului. Suntem în plin film SF! Iată: „Centrul partidului nostru va fi în Ardeal şi nu în Bucureşti, cum este cel al UDMR-ului. Noi niciodată nu vom da explicaţii de la Bucureşti, că de ce nu se poate asta sau aia. Obiectivul nostru este reconstrucţia Ardealului, incluzând aici şi Ţinutul Secuiesc. De aceea, sloganul partidului nostru va fi: Ardealul este al ardelenilor, Ţinutul Secuiesc este al secuilor”, a declarat Tokes citat de „Magyar Hirlap”. Am priceput. Secuii nu sunt ardeleni. Ungurii or fi ardeleni? Dar ceangăii, de care sunteţi atât de interesat să-i ungurizaţi? Estul Moldovei o fi Ardealul de peste munţi? Lămuriţi-ne, stimate episcop al diavolului. Până atunci, vă dorim ca partidul dumneavoastră maghiar din Transilvania să fie votat numai de toţi secuii, vreo câteva sute. Atât. Să fie sănătoşi toţi ardelenii, ungurii, maghiarii, secuii, ceangăii şi românii! Să ne ajute Dumnezeu drăguţul să mai vorbim!

Uniunea Naţională pentru 7Progresul României (UNPR) Harghita şi-a exprimat, luni (19 septembrie 2011 - n.n.), într-un comunicat, dezacordul faţă de decizia Curţii de Apel Bucureşti (CAB) de înfiinţare a Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) şi a cerut public atacarea hotărârii şi radierea formaţiunii.
În comunicat se arată că decizia de înfiinţare a acestui partid nu poate fi luată dacă cineva are minime cunoştinţe juridice şi puţină ancorare în viaţa publică românească, în condiţiile în care fondatorii formaţiuni luptă pentru crearea unui stat în inima României.
„De ce? Pentru că orice cetăţean român, cu o oarecare instruire, ştie că iniţiatorii acestui partid sunt Tokes Laszlo şi Toro Tibor, personaje care de-a lungul ultimilor ani se întrec, care mai de care, în a milita împotriva suveranităţii şi integrităţii României, strigând ca din gură de şarpe, ori de câte ori au ocazia, că doresc autonomia unui aşa-numit ţinut secuiesc. Drept urmare, ei nu vor altceva decât crearea unui stat în stat în inima României, adică separatism teritorial! Şi asta în condiţiile în care Constituţia României şi Legea 14/2003 privind partidele politice interzic activarea unor astfel de formaţiuni politice”, se arată în comunicatul semnat de preşedintele UNPR Harghita, Claudiu Sere.
Conducerea UNPR Harghita consideră că decizia CAB este una „nefirească” şi îi acuză pe membrii noului partid al maghiarilor de iredentism. În sprijinul acestei afirmaţii, semnatarul comunicatului spune că, după înfiinţarea PPMT, membrii fondatori ar fi sărbătorit la Gheorgheni (judeţul Harghita - n.n.) 71 de ani de la intrarea trupelor horthyste în localitate.
„Astfel, la nici 24 de ore de la comunicarea deciziei de înregistrare a partidului, s-au grăbit să-şi dea arama pe faţă (dacă mai era nevoie) şi în stilul lor meschin au ţinut ca prima întâlnire oficială a partidului să aibă loc în Gheorgheni. Iar locaţia nu a fost aleasă deloc întâmplător. Pentru că ei trebuiau să fie în municipiul harghitean pentru că doreau să sărbătorească 71 de ani de la intrarea trupelor hortyste în Gheorgheni, ca urmare a Dictatului de la Viena din 1940. Asta în condiţiile în care noi ne pregăteam să-i plângem pe cei 58 de români ucişi de tocmai cei pe care-i sărbătoreau acoliţii lui Tokes, criminalii hortyşti”, se precizează în comunicat.
În context, conducerea UNPR Harghita cere public Procurorului General al României, Laura Codruţa Kovesi, şi ministrului Justiţiei, Cătălin Marian Predoiu, să atace, în condiţiile legii, decizia Curţii de Apel Bucureşti pentru radierea din Registrul Partidelor Politice a Partidului Popular Maghiar din Transilvania.

Asociaţia „Noi Românii” constată cu dezamăgire ipocrizia domnului Traian Băsescu, încă preşedinte al României, preocupat, până la lacrimi, de binele şi supravieţuirea ţării sale. Să ne explicăm afirmaţia.
Într-o împrejurare, având în spate panoul cu sigla Uniunii Naţionale pentru Progresul României (UNPR) şi difuzată de televiziunile de ştiri cu acoperire naţională, a afirmat că trebuie ca în sălile de clasă ale şcolilor din România să existe un steag al neamului românesc şi să se cânte la începutul orelor de curs Imnul Naţional, aşa cum fac toate naţiunile puternice din lumea creată de Dumnezeu. Foarte naţională şi mai mult decât binevenită această afirmaţie! Dar oare ea nu este ipocrită având în vedere că pe frontispiciul unui liceu din municipiul Gheorgheni, judeţul Harghita, s-a inaugurat, recent, în urma renovării clădirii, un basorelief reprezentând stema Ungariei?
De ce permite, domnul preşedinte, această sfidare a neamului românesc în vatra sa? Pentru că noi suntem o naţiune puternică, dar avem un preşedinte neputincios? A fost învins cumva de nişte structuri, precum a fost învins fostul preşedinte Constantinescu, după propriile sale afirmaţii, de alte structuri?
Traian Băsescu a fost ales de români să le apere ţara, nu să o lase în voia ungurilor pentru a umili neamul românesc! Unde este responsabilitatea sa ca şef al statului faţă de această umilire a noastră în propria ţară?
Oare nu a fost informat nici de prefectul judeţului Harghita, nici de ministrul Administraţiei şi Internelor, nici de şefii serviciilor de informaţii, care sunt prima linie de apărarea ţării, de nimeni? Ne-am plictisit să ne întrebăm de ce. Îl informăm noi, o asociaţie născută din necesitatea de a trăi demni, frumos, în pace, în judeţele Covasna şi Harghita, pentru ca să stopăm ungurizarea românilor de către administraţia locală a uniunii culturale, uniune care asigură majoritatea parlamentară partidului ce l-a condus până a fi ales preşedinte şi care dă primul ministru.
Folosindu-ne de mijlocul „comunicat de presă” dorim ca majoritatea mass-media să facă publică această umilire a României - punerea basoreliefului stemei Ungariei pe frontispiciul unei instituţii de învăţământ aparţinând României - şi lipsa de ripostă constituţională a instituţiilor statului nostru.
Solicităm ca Instituţia Prefectului - Judeţul Harghita, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Guvernul României şi Preşedinţia României, pentru binele naţiunii române, să ia măsurile necesare pentru restabilirea suveranităţii României în municipiul Gheorgheni, veche vatră românească.
Cerem cu insistenţă să se ia, cu celeritate, toate măsurile necesare pentru îndepărtarea basoreliefului reprezentând stema Ungariei de pe frontispiciul Liceului Teoretic „Salamon Erno” din municipiul Gheorgheni de către Inspectoratul Şcolar Judeţean Harghita, Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Instituţiei Prefectului - Judeţul Harghita, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Guvernului României şi Preşedinţiei României.
De asemenea, cerem cu insistenţă tuturor ins-tituţiilor Statului Român care sunt abilitate să trimită preşedintelui sinteze informative ori revista mass-mediei despre situaţia din ţară, să includă şi acest comunicat de presă în materialele lor, ce le remit zilnic.
Încheind pe un ton optimist, sperăm ca preşedintele- jucător să joace hora românească şi nu ceardaşul unguresc, iar noi ne vom cere scuze public faţă de domnia sa pentru afirmaţia de la început, cu atât mai mult dacă se va arbora steagul României în clase şi se va intona imnul de stat la începutul orelor de curs şi în şcolile exclusive ale minorităţii ungureşti din România.

Director executiv, 
Ioan Mugur Topolniţchi
11 septembrie 2011

În zilele începutului de septembrie, în care nouă, celor mai în vârstă, ni se face pielea de găină când ne aducem aminte de evenimentele tragice petrecute în urmă cu 71 de ani în Ardealul de Nord, un emisar al revizionismului şi iredentismului maghiar a hoinărit prin Ardeal, spre a ne ţine nişte „lecţii” despre „ceea ce toată lumea ar trebui să ştie despre Trianon”. Aşadar, istoricul ungur Tompa Laszlo a vorbit tuturor celor ce au vrut să-l asculte şi care, după cum a precizat autorul, „s-au săturat de minciuni, de falsificarea istoriei, care vor să afle adevărul şi vor să schimbe ceva”.
A hoinărit, spuneam, pe unde a dorit şi a vorbit tot ce a vrut, fără să-l supere cineva în vreun fel, fără să-l întrebe cineva ceva, fără să-i amintească faptul că, din întâmplare, se afla în România, iar spusele sale aveau o ţintă precisă, îndreptată împotriva acesteia, ca stat naţional, unitar, indivizibil şi suveran!
Aflând despre toate acestea, m-am întrebat dacă o fi o simplă întâmplare faptul că preumblarea „nevinovată” a individului respectiv a avut loc chiar în zilele în care s-au împlinit 71 de ani de la acel septembrie negru, în care armata horthystă, „victorioasă” fără luptă, a invadat Ardealul de Nord, semănând groaza şi teroarea între românii ardeleni?! Atunci, „mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă unde se petrec cele mai groaznice evenimente. Oamenii sunt închişi cu sutele, cu miile, sunt bătuţi, sunt torturaţi în mod cumplit. Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ, şi toate acestea doar pentru unica vină a nenorocitelor victime de a se fi născut români”.
Aşa scria gazetarul secui Ferenczi Gyorgy, în octombrie 1940, în cartea întitulată „Golgota în Transilvania”. Aşa s-a întâmplat când bandele de ucigaşi ai lui Horthy Miklos au năvălit în Ardeal, transformându- l „într-o amarnică Golgotă”, punând în aplicare ideologia barbară a fascismului maghiar, cuprinsă în broşura „Nincs Kegyelem” (Nu există îndurare), scrisă de descreieratul Ducso Csaba: „Voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţiunea sângelui meu”.
Celor care am trăit acele evenimente, acestea ni s-au înscris pentru totdeauna în memorie. Cu toate acestea, am dori să nu ne mai amintim de ele, dar mai ales să nu le mai trăim, nici noi, nici generaţiile ce vor veni după noi. Din păcate, mai sunt destui cei ce vor cu orice preţ să reîntoarcă roata istoriei.
Între ei şi acest istoric, Tompa Laszlo, bântuit, se vede, de nălucile trecutului, visând la acele vremuri demult îngropate în negurile tulburi ale istoriei, când acea „Ungarie istorică” a constituit un factor continuu destabilizator în Europa, prin promovarea unei politici externe cu caracter expansionist, cotropitoare de noi teritorii, pentru a-şi putea menţine cu orice preţ privilegiile, iar după pierderea acestora, pentru a şi le recupera, folosind, în acest sens, cele mai abjecte mijloace, asociate cu o propagandă naţionalist-şovină şi revizionistă.
Asta a făcut şi istoricul Tompa Laszlo în timpul turneului său propagandistic şi iredentist prin oraşele din Ardeal. El voia să ne facă să înţelegem că Trianonul a fost o uriaşă greşeală comisă de reprezentanţii marilor puteri (Antanta) învingătoare în Primul Război Mondial faţă de Ungaria. Că această „nedreptate istorică” ce i s-a făcut trebuie îndreptată. El, ca reprezentant al revizionismului maghiar, nu poate accepta că „Regatul Ungariei s-a descompus într-o largă măsură în părţile sale componente înainte de a începe lucrările Conferinţei de Pace (...), fiindcă Ungaria nu a fost decât un conglomerat artificial de neamuri diferite şi, în unele cazuri, ostile”. Iredentismul maghiar, îmboldit de ideile revizioniste, care îl stăpânesc şi pe Tompa Laszlo, nu poate înţelege „că nu Antanta a fost cea care a dezmembrat Ungaria, că această dezmembrare s-a produs sub presiunea factorilor interni pe care evenimentele externe au făcut-o irezistibilă”.
Turneul revizionist al lui Tompa Laszlo s-a desfăşurat din iniţiativa organizaţiei extremiste Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate (cu referire la organizarea administrativă a Ungariei Mari). Este aceeaşi organizaţie care, în 2010, la 11 septembrie, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la intrarea trupelor horthyste în Ardealul de Nord, a pus la cale o manifestare iredentistă cu ocazia căreia un husar pe un cal alb, asemănător celui încălecat de Horthy în 1940, şi-a făcut intrarea triumfală în reşedinţa judeţului Harghita, Miercurea-Ciuc. Conducătorul organizaţiei, Szocs Csongor, a declarat, fără nicio reţinere, că 11 septembrie 1940 este o dată importantă, fiindcă atunci honvezii maghiari au cucerit Ardealul, iar „ţelul nostru este ca Ardealul să se unească cu Ungaria”. Acesta este ţelul visat de întreg iredentismul revizionist maghiar - o boală de care nu se poate vindeca, în pofida realităţilor europene ale secolului 21.

Un moment de adâncă durere ne-a copleşit inimile în vara acestui an, la 9 august 2011: dispariţia fulgerătoare dintre noi şi păşirea în Împărăţia lui Dumnezeu a Părintelui Gheorghe, Stareţul Mănăstirii Valea-Mare din Episcopia Ortodoxă Română a Covasnei şi Harghitei

Cu mare tristeţe am aflat, la mijlocul acestei veri, de vestea ce îi supăra fără de margini pe Înaltpreasfinţitul Părintele nostru Ioan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei , pe Părintele Florin Tohănean, Protopopul Buzaielor, pe toţi colegii şi credincioşii apropiaţi Părintelui Arhimandrit Gheorghe Avram, Stareţul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din comuna Valea-Mare, judeţul Covasna, şi anume că Sfinţia Sa este bolnav tare şi că Dumnezeu nu mai are răbdare şi îl cheamă la el ca pe toţi cei iubiţi Lui.

Slujba de prohodire

S-a întâmplat pe 9 august 2011, când Părintele Stareţ a plecat la Domnul, părăsind Timpul, cum spunea IPS Ioan la slujba de prohodire: „Iubiţi credincioşi, Părintele Gheorghe părăseşte Timpul şi a găsit de cuviinţă să intre în veşnicie. Oare cineva dintre noi doreşte să rămână mereu în Timp? Sau doreşte, totuşi, să păşească în veşnicie? Părintele Gheorghe lasă ceasornicul să se oprească şi intră în veşnicie. Fericit este omul care intră în veşnicie cu braţele pline de roade duhovniceşti din viaţa aceasta”. Şi mai spunea Vlădica Ioan tot în acel moment de mare durere pentru noi, cei care l-am cunoscut pe Părintele Gheorghe: „Am auzit că s-a dus vestea în ţară că a murit Părintele Gheorghe. Aţi venit cu toţii. Iubiţi credincioşi, vreau să duceţi vestea peste plaiurile româneşti că Părintele Gheorghe n-a murit. Spuneţi că a fost o veste adusă de vânt, de aici din Carpaţi, şi-a curs peste celelalte plaiuri. Şi acest lucru vi-l mărturisesc pentru că, dacă v-aş fi grăit înainte de Învierea lui Hristos, v-aş fi spus că Părintele Gheorghe a murit. Dar după Învierea Domnului, Hristos a zdrobit, a omorât moartea, şi de aceea nu mai plângeţi cu deznădejde, ci plângeţi la mormântul lui ca să răsară floarea Ortodoxiei noastre şi omul lui Dumnezeu, iarăşi Părintele Gheorghe”. Şi a încheiat Înaltpreasfinţitul adresându-i-se direct Părintelui Arhimandrit: „Părinte Gheorghe, îţi dau, în acest moment, cel mai înalt rang românesc: Tricolorul nostru sfânt. Şi de vei ajunge acolo, cu bine la Dumnezeu, în Raiul bucuriei Sale, îţi dau poruncă să începi şi acolo o mănăstire şi să pui alături de crucea lui Hristos, pe vârful ei, şi tricolorul românesc, ca să se adune acolo toţi românii din Rai”.

Parastasul

Au trecut, iată, atât de repede, cele 40 de zile de la trecerea la Domnul a Părintelui Arhimandrit Gheorghe Avram. De aceea, sâmbătă, 17 septembrie 2011, într-o zi frumoasă, pe care cu siguranţă Dumnezeu i-a dedicat-o lui, Părintele Gheorghe a fost pomenit la slujba parastasului, slujbă la care s-a întors o bună parte din marea de călugări, preoţi şi credincioşi care l-a însoţit, în urmă cu mai bine de o lună, pe ultimul drum pământesc. Vădit emoţionat, cu lacrimi în ochi şi durere în suflet faţă de dragul său Stareţ, Înaltpreasfinţitul Ioan a anunţat, în timpul cuvântului adresat mulţimii, că a hotărât ca „timp de un an să nu numesc stareţ la această Sfântă Mănăstire. Să considerăm, iubiţi credincioşi, că încă măcar pentru un an de zile Părintele Gheorghe este Stareţul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Valea- Mare”, încredinţându-l, totodată, pe Părintele Ilie pentru a se ocupa de relaţia cu autorităţile şi cu terţii.
Despre noua şi impunătoarea catapeteasmă, Vlădica a spus că „ne-a fost adusă în dar de Părintele Gheorghe, dacă el nu a mai putut să o vadă şi să se bucure de ea”. Lucrările de pictură vor continua şi ele în Biserica mare, cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, imediat după Sfintele Paşti, cu speranţa că Domnul va rândui finalizarea lor în maxim doi ani.
Fie ca Bunul Dumnezeu să-l ierte de toate păcatele pământeşti pe dragul nostru Părinte Arhimandrit Gheorghe, să-l odihnească şi să îl aşeze pe veşnicie în rândul drepţilor Lui!

Despre Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”

Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din comuna Valea- Mare, judeţul Covasna, a fost înfiinţată în anul 1998. Este o mănăstire de călugări şi are ca hram principal, al Bisericii mari, „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Aşezământul mai are încă două hramuri: „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” pentru paraclisul de iarnă, şi „Sfântul Nicolae” pentru bisericuţa de lemn.
Asemenea tuturor mănăstirilor situate în locuri special alese de Dumnezeu şi rânduite a fi oaze de rugăciune şi duhovnicie, bucăţi de Rai pământesc ce preînchipuie Raiul ceresc, şi Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” este aşezată pe un pământ frumos, sfinţit şi binecuvântat.
Aşezământul este situat în Curbura Carpaţilor, între culmile împădurite ale dealurilor din Valea numită Mare. Lăcaşul de cult se află ridicat pe partea stângă a drumului judeţean 121 A, care leagă oraşul Întorsura-Buzăului de municipiul Sfântu-Gheorghe, la 7 km de primul şi la 30 km de al doilea, între comunele Barcani (satul Sărămaş) şi Valea-Mare.

Ctitorul Mănăstirii, Arhimandritul Gheorghe

Este imposibil să putem vorbi despre Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” fără a pomeni despre ctitorul ei, Stareţul Arhimandrit Gheorghe Avram, întrucât acest sfânt lăcaş şi Părintele însuşi au fost şi vor rămâne două inimi inseparabile, unite în iconomia tainică a planurilor cereşti. Acestei mănăstiri Părintele Gheorghe i-a dedicat viaţa, lăcaşul fiindu-i întrupare a visurilor sale din tinereţe, împlinirea menirii lui de monah, încununarea vieţii sale pământene şi chilie odihnei de veci.
Părintele Stareţ Gheorghe Avram este născut la 21 aprilie 1961, în satul Valea-Mare, judeţul Covasna, din părinţii Nicolae şi Viorica. La vârsta de 21 de ani, în armată fiind, se îmbolnăveşte de septicemie, medicii fiind foarte rezervaţi în privinţa vindecării lui. Însă, Dumnezeu hotărâse că menirea Părintelui abia atunci începea.
În luna august 1984, la 24 de ani, alege călugăria şi intră frate la Mănăstirea Cocoşu din judeţul Tulcea, unde se arată a fi un fiu duhovnicesc serios, puternic şi foarte harnic, îndeplinind mai multe ascultări: chelar, şofer, econom. Este tuns în monahism, apoi diaconit şi hirotonit preot cu numele de botez Gheorghe, de praznicul Rusaliilor din 1990.
La 17 septembrie în 1991, primeşte stăreţia Mănăstirii Dervent din judeţul Constanţa, având drept ascultare reînnodarea firului vieţii monahale, pe locul unde a călcat însuşi Apostolul Andrei, întrerupt dramatic de autoritatea comunistă în mănăstirea ctitorită de binecunoscutul Părinte Mihail Elefterie, renumit duhovnic taumaturg, aflată la vremea aceea în părăsire.
Părintele Gheorghe strânge în jurul său o tânără obşte şi vieţuieşte aici şapte ani, timp în care, din câteva chilii de chirpici şi o biserică veche, înconjurate de ciulini, reclădeşte şi extinde lucrarea, aducând-o la dimensiunea aproape a ceea ce este astăzi.
La 12 august 1998, lăsând în bună orânduială acest aşezământ, îşi continuă drumul şi, ascultând gândul tainic păstrat în suflet de ani buni, se întoarce în satul natal pentru a ridica şi aici o mănăstire. De data aceasta, însă, chiar din temelii.
Visul Părintelui a durat 13 ani. El a fost zidit cu sufletul, cu ochii, cu lopata, dar, mai presus de toate, cu credinţă, piatră cu piatră, izbândă cu izbândă, neobosit, zi de zi, clipă de clipă. Căci Dumnezeu, în voia Căruia muncea şi îşi închinase viaţa, îi rezervase această înălţătoare chemare: zidirea celor două mănăstiri.
Om al faptei, forţă a vocaţiei sale, Părintele a mărturisit cel mai mult prin lucrările lui, prin râvna cu care şi-a urmărit calea, în nopţile de nesomn gândind la planurile de muncă, în zilele în care însemna zidirea cu munca palmelor sale, în straie de umil zidar al veşniciei. Căci vocaţia Părintelui Gheorghe nu a fost alta decât veşnicia. Şi nu ar fi reuşit toate acestea dacă Dumnezeu nu l-ar fi hăruit cu darurile scumpe ale duhovniciei: ascultarea, milostenia, smerenia şi, mai presus de toate, iubirea nemărginită de oameni.
Unii dintre noi i-am cunoscut şi recunoscut Părintelui marea vocaţie ziditoare. Acel talant cu care l-a înzestrat Domnul, crucea pusă pe umerii săi, pe care şi noi, cei care l-am urmat, i-am sprijinit-o, uşurându-i, după puterile fiecăruia, urcuşul spre Cer.
Dar, înainte de toate, noi, toţi cei care l-am cunoscut, ne-am împărtăşit cel mai mult din darurile lui părinteşti. Acest om ne-a strâns în jurul său cu o carismă dumnezeiască înălţătoare. Ne-a mângâiat cu dragoste, cu fermitate şi cu multă, multă iubire, ne-a ocrotit cu o dăruire totală, pe unii crescându-ne şi înălţându-ne în credinţă ca pe nişte copii inocenţi ce eram, întocmai zidurilor lăcaşului în care ne aflăm.
Noi l-am văzut zi de zi, l-am simţit retras cu smerenie în spatele faptelor sale, ale noastre, aşezat pe ultimul loc, după Dumnezeu şi după semeni, bucurându-se nemărginit de fiecare izbândă a noastră, cu o candoare îngerească, şi împărtăşindu-şi bucuriile cu vervă şi sinceritate de copil.
Acesta a fost, este şi va rămâne în inimile noastre Părintele Arhimandrit Gheorghe Avram, Stareţul Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul”, cel care a avut vocaţia Veşniciei şi a zidit întru aceasta.
(Fragment din fascicula Episcopiei Covasnei şi Harghitei la trecerea la Domnul a Arhimandritului Gheorghe Avram)

Această slăvită sfântă a fost de neam sârb şi s-a născut în Epivata, care se află între Selymbria şi Constantinopol. Părinţii Sfintei au fost oameni foarte bogaţi şi creştini evlavioşi.
Ei au avut şi un fiu, Eftimie, care s-a tuns monah încă pe când trăiau părinţii lui, iar mai după aceea s-a făcut vestitul Episcop al cetăţii Madytos.
Fecioara Paraschiva, sora lui, totdeauna a tânjit şi ea după viaţa ascetică întru numele lui Hristos. După moartea părinţilor, ea a părăsit casa părintească şi a mers mai întâi la Constantinopol, iar apoi la pustia Iordanului, unde s-a nevoit întru aspre petreceri călugăreşti până la vârstă adâncă.
Cine va putea descrie toate nevoinţele ei cu de-amănuntul, toate ispitirile din partea trupului, a lumii şi, mai cu seamă, din partea diavolilor?
În vârstă adâncă fiind, un înger al Domnului a venit la ea şi i-a zis: „Părăseşte pustia aceasta şi mergi înapoi în patria ta, căci acolo va trebui să lepezi trupul acesta trecător, iar cu sufletul să te înfăţişezi înaintea Domnului!”.
Sfânta Parascheva s-a supus, şi s-a întors în patria ei, Epivata. Acolo ea a mai trăit doi ani în post şi rugăciune neîncetată, iar apoi şi-a dat fericitul ei suflet, strămutându- se la locaşurile lui Dumnezeu. Sfânta Preacuvioasă Maică Parascheva s-a săvârşit în veacul al unsprezecelea.
Nenumăratele cazuri în care înşişi sfinţii cei adormiţi au descoperit oamenilor locurile unde se află ascunse sfintele lor moaşte justifică din belşug cinstirea acestora din urmă, fără a mai pune la socoteală nenumăratele minuni care se lucrează prin ele, ceea ce face să fie şi mai îndreptăţită cinstirea lor.
Vreme de foarte multe zeci de ani nu s-a cunoscut care este mormântul Sfintei Parascheva. S-a întâmplat să moară un marinar, al cărui trup s-a întâmplat să zacă neîngropat în apropiere de mormântul Sfintei Parascheva. Trupul mortului a început să se descompună şi să scoată miros greu, insuportabil. De aceea, un monah care locuia şi el aproape de acel loc, a chemat în ajutor nişte ţărani ca să poată îngropa leşul. S-a întâmplat, însă, că l-au îngropat chiar în mormântul Sfintei Parascheva. În acea noapte, Sfânta s-a arătat lui Gheorghe, unul din ţăranii care ajutaseră la îngropare. Ea arăta ca o regină nespus de frumoasă, splendid împodobită, înconjurată de o gardă numeroasă în mare ţinută. Ea a zis: „Gheorghe, vei dezgropa de îndată moaştele mele şi le vei aşeza în alt loc, căci nu mai pot îndura reaua duhoare a acelui cadavru”. Apoi, ea i-a zis cine este şi de unde este. În aceeaşi noapte, o ţărancă din acelaşi sat, pe nume Eufimia, a avut acelaşi vis ca al lui Gheorghe. În următoarea zi, ţăranii au început să sape şi au aflat întocmai sfintele moaşte ale Preacuvioasei Maici Parascheva. Ele erau minunat de înmiresmate şi s-au arătat îndată făcătoare de minuni.
De-a lungul vremurilor, sfintele ei moaşte s-au mutat mai întâi la Constantinopol, apoi la Târnovo, apoi iar la Constantinopol, apoi la Belgrad. Ele acum sunt în România, în oraşul Iaşi. Fântâna Preacuvioasei noastre Maici Parascheva de la Belgrad vindecă şi astăzi pe cei ce se apropie cu credinţă în Dumnezeu şi cu dragoste faţă de Sfânta.
Poate că de fiecare dată când recitim viaţa Sfintei Parascheva ne punem întrebarea: de ce a stat atât de mult în anonimat? De ce nu a vrut să iasă în faţă, cum se spune astăzi? Pentru că Dumnezeu, prin sfinţii Săi, ne arată calea pe care trebuie să mergem. Calea cea mai sigură care ne duce direct la Dumnezeu este smerenia. Fără de aceasta, nimeni nu poate să urce spre Dumnezeu.
Noi, oamenii, deseori vrem să ieşim în faţă, dar acest lucru arată că încă nu ne-am tăiat voia proprie. Atunci, însă, când vom rămâne în umbră şi-L vom lăsa pe Dumnezeu să lucreze, cu siguranţă că vom fi uimiţi de puterea Lui, dar mai ales de cum ne-a ferit El de diferite necazuri.

Cu ale tale rugăciuni sfinte ajută-ne nouă,
întru ale vieţii noastre nenorociri.
Printre norii pământeştilor primejdii,
luminează-ne nouă, ca şi un curcubeu,
O, feciorelnică sfântă preaminunată,
Preacuvioasă Maică Parascheva!

Comoarã de mult preţ, vas ales al harului,
E Cuvioasa Parascheva, lauda Epivatului.
Din fragedă copilărie strălucind de bunătate,
Se ruga lui Dumnezeu cu multă evlavie.

Era pilda luminoasă şi fecioarã înţeleaptă,
Ajutând pe cei săraci şi năpăstuiţi de soartă.
Luând haina împărătească a ascultării depline,
Având cugetul curat a intrat în mănăstire.

Cinstind candela credinţei, săvârşind faptele bune,
A purtat grijă de suflet tinzând spre desăvârşire.
Izvor de învăţătură şi model de rugãciune,
Este viaþa sa sfântă, demn exemplu de slujire.

S-a stins ca o lumânare pe întinsul mal al mării,
Trupul ei înmiresmat devenind fala Moldovei.
Cinstită de credincioşi, numită şi Sfânta Vineri,
S-o avem mijlocitoare pe cărarea mântuirii.

Situată pe locul a două biserici din secolele XV şi XVII, Catedrala Mitropolitană din Iaşi a fost construită în urma decretului dat de Domnitorul Sandu Sturdza, în 8 august 1826. Ridicarea lăcaşului de cult s-a petrecut în timpul Mitropolitului Veniamin Costachi, între anii 1833-1839.
Planurile au fost realizate de arhitecţii Freywald şi Bucher. Din păcate, din cauza căderii bolţii centrale, până în 1880 biserica a rămas în ruină. Apoi, în perioada Mitropolitului Iosif Naniescu au fost realizate lucrări de refacere care au durat până în 1887, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu.
Sfinţirea Catedralei Mitropolitane a avut loc la 23 aprilie 1887, în prezenţa Regelui Carol I. Doi ani mai târziu, aici a fost adusă, de la Biserica Trei Ierarhi, racla cu Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Moldovei, la a cărei sărbătoare, an de an, pe 14 octombrie, vin sute de mii de pelerini atât din ţară, cât şi din străinătate.
Catedrala Mitropolitană are un plan dreptunghiular, cu patru turle în colţuri, având elemente decorative dominate de stilul baroc. Pictura interioară este realizată de maestrul Gheorghe Tătărescu. În realizarea celor patru scene biblice pe bolţile navei centrale şi în chipurile de sfinţi, se observă neoclasicismul de factură italiană.

Războiul şi restriştea ades ne-au despărţit
Ne-au reunit speranţa, copiii şi durerea,
La nedreptatea vremii ce crunt ne-a urgisit,
Nu ne-am plecat grumazul când ni s-a poruncit,
Şi ne-am băut paharul cu vinul cum e fierea,
Pe care l-am umplut cu lacrimile noastre.

Onorat auditoriu,           
Primind invitatia de a participa la cea de-a XVII-a editie a Sesiunii Nationale de Comunicari Stiintifice  consacrate istoriei, culturii si civilizatiei romanilor din sud – estul Transilvaniei, nu se putea sa nu-mi pun cateva intrebari. Cele de neevitat:
De unde vine nevoia romanilor din acest areal geo-etno-istoric romanesc de fi preocupati de punerea in evidenta si apararea dimensiunilor identitatii lor nationale ?
Care au fost, sunt si vor fi agresiunile ce ne ameninta istoria, cultura si civilizatia la vest de Carpatii Rasariteni ?
Ce a insemnat si ce mai inseamna “ASTRA”, dupa 150 de ani, pentru constientizarea si apararea valorilor de identitate romaneasca  dintre Nistru si Tisa ?
Cand vom reusi sa facem ineficienta monstruoasa agresiune informationala, ca forma a razboiului politic dus de secole pentru a ne falsifica istoria , distruge cultura si minimaliza toate celelalte elemente de identitate ?
Cand vom avea conducatorii constienti ca cel dintai teritoriu al unei natii este cultura, iar propasirea spirituala a poporului nu este un juramant demagogic pe care sperjurii politici il rostesc la fiecare intronizare in inaltele demnitati de stat?

Avem de partea noastra un adevar fundamental. Romania mai este inca tara inconjurata de romani, iar  popoarele din vecinatate sunt, la scara istorica , undeva la varsta copilariei. Nu au aici radacini protoistorice. S-au asezat  in vatra traco-getilor, a ilirilor si a neamurilor inrudite acestora  la sfarsitul marilor migratii, in plina era crestina. Nu aveau teritorii, nu aveau religie, nu aveau traditii de viata sedentara si nici ocupatii pasnice.
Stramosii nostri le aveau pe toate si de aceea, mult prea toleranti la vecinii in  cautare de identitate,  aproape ca nu au luat seama cum au perseverat in cuceriri, aliante si comploturi cu cei mai puternici, pentru a strica oranduielile si muta hotarele.
Istoria mileniului de convietuire cu mai tinerii nostri vecini  este una de lupta continuua . Ca orice copii neastamparati au facut tot felul de nazdravanii, care intre popoare si state se numesc cu totul altfel si s-au transat pe campul lui Marte.
Ungurii au avut de la bun inceput constiinta faptului ca fara complementaritatea economica a spatiului intracarpatic, sunt lipsiti de sanse de supravietuire. Ca si poporul german care s-a revarsat in Elvetia, Austria, Prusia Orientala si pe unde a mai apucat. Mai sunt si alte exemple in Europa.
Istoricii romani nu au apucat inca sa se dumireasca asupra secretelor statisticilor unei jumatati de secol [ 1867-1918] , in care Ungaria a devenit “uber alles” in bazinul carpato-dunarean. Ce urias progres demografic a fost posibil ca de la cateva sute de mii de unguri existenti in Transilvania sa se depaseasca bine milionul ?
A simti nevoia sa te redefinesti, in cadrul propriei comunitati nationale, ca “romani din sud-estul Transilvaniei”, nu poate fi decat raspunsul la o necesitate rezultata din constrangerea unui complex de factori . Bineinteles, un raspuns al comunitatii lipsite de apararea statului, a carui autoritate in raport cu proprii cetateni de  etnie romana nu se mai exercita in spatiul geografic mentionat.
Daca privim in urma, ce zeste de identitate avem ?
Avem o tulburatoare cronica a prigonirii sistematice  a romanilor transilvaneni pentru dragostrea lor fata de tricolorul rosu –galben- albastru. Toti cei prinsi purtand tricolorul – panglici, cocarde ori in  elementente de vestimentatie – erau amenintati, baturi, amendati ori intemnitati.
Avem o tulburatoare cronica a prigonirii cantului patriotic transilvanean. Trebuie sa observam ca moldoveanul, munteanul, olteanul , dobrogeanul si nici banateanul nu au canturi populare care sa insufle sentimentul identitatii nationale , al romanismului si al cultului eroilor.
Avem o tulburatoare cronica a jertfirilor pe altarul constiintei de neam, scrisa tot aici, vreme de un mileniu, cu sangele martirilor transilvaneni.
Avem o tuburatoare cronica de lupta a batalioanelor de tribuni ai neamului, invatatori si preoti, care n-au cerut pret pentru sacrificiul lor. Adesea suprem.
Avem amintirile deportarilor, ale crimelor genocidare, ale parjolurilor si rapturilor de proprietate.
Avem sutele de mii de deznationalizati, carora li s-a furat numele si schimbat credinta.
Cate altele nu mai avem si nici nu de dam seama cat de bogati suntem  si cu ce zestre istorica ne putem aseza la masa guvenului Europei, alaturi de mai tinerii nostri vecini.
Ce trebuie sa facem cu aceasta bogatie de experiente istorice ?
In nici un caz, sa nu o banalizam in simpozioane , conferinte si sa o conservam in muzee , ca scop in sine . Ea trebuie sa ne fie energia actiunilor pentru o noua substanta a relatiilor interetnice  in toate teritoriille romanesti, pe care puterile ancestral revizioniste continua a le revendica, ori poseda.
Nu sunt putini cei care iau in deradere teama de amenintarile neorevizionismului. Unii din rea vointa, altii din inconstienta. Ei nu cunosc  istoria si-i vor repeta greselile.
Care sunt astazi datele starii de fapt ?
De peste noua decenii, Romania  se afla in atentia permamenta a   monitorizarilor internationale  asupra  disputelor  teritoriale si de granite.
Consecintele primului razboi mondial , data fiind situarea Regatului Romaniei de partea Antatei, au fost favorabile implinirii aspiratiilor de unitate nationala ale romanilor din Basarabia, Bucovina , Transilvania, Banat, Crisana si Maramures.
La 4 iunie 1920 , 16 state aliate, intre care si Romania, pe de o parte si Ungaria, de alta parte, au semnat Tratatul de la Trianon. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. În ceea ce ne priveste, Tratatul,  avand  in vedere ca romanii formau majoritatea fundamentala a populatiei a  prevazut includerea teritoriului Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României. Transilvania cedata. Romaniei reprezenta 102.000 km.patrati si cuprindea nu numai provincia istorica  (57.000 km.patrati) ci si suprafetele adiacente. Intreaga suprafata cedata fiind numita Transilvania.
Patru luni mai tarziu, Tratatul de la Paris din octombrie 1920 a recunoscut unirea Basarabiei cu Romania. Considerandu-se ofensat, guvernul Rusiei Sovietice a refuzat sa semneze tratatul. Conferinta de la Viena din 1924, menita a reglementa divergentele politice si teritoriale, a esuat si Uniunea Sovietica a deschis ostilitatile fatise si provocarile de la granita estica a Romaniei  [ “revolutia” de la Tatar-Bunar, proclamarea Basarabiei ca Republia Sovietica Moldoveneasca si crearea in sud- vestul Ucrainei, pe malul stang al Nistrului,   a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldova, initial cu capitala la Balta, apoi la Tiraspol. Noua republica avea 500.000 de locuitori, din care 32% romani, 46% ucrainieni si 10 % rusi.] . In acest fel, un teritoriu care nu a fost niciodata numit Moldova si nici nu a facut parte din principatul Moldovei a fost creat pentru legitimarea pretentilor Moscovei asupra Basarabiei.
La 26  iunie 1940, printr-un ultimatum, asimilat agresiunii militare, Uniunea Sovietica a ocupat Basarabia si Bucovina de Nord. Nordul Bucovinei nu mai fusese niciodata pana atunci sub rusi.
Dupa cel de al doilea razboi mondial, conditia de invingator i-a permis  Uniunii Sovierice sa-si impuna conceptia exclusiv politica  in ceea ce priveste granita cu Romania. 
In ceea ce priveste Ungaria, desi a semnat Tratatul de la Trianon, cu prilejul ratificarii acestuia de catre parlament, deputatii au facut legamant sa restabileasca prin orice mijloace frontierele Regatului Ungariei celor 64 de comitate.
Imediat după ratificare, deputaţii au depus următorul jurământ:”Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei Milenare”.    
Regimul regim fascist condus de către amiralul Horthy Miklos, instaurat cu acordul tacit al unor puteri occidentale după terminarea primului război mondial, conştient de slăbiciunea forţei militare a Ungariei, a revitalizat doctrina hungaristă, aşezând Trianonul ca simbol al tragediei prin care au trecut ungurii. Pe fundamentul acestuia, noua putere politică, de esenţă fascistă, a început o „cruciadă antiromânească“, apelând, din nou, la diplomaţie şi la armele razboiului secret.   
Pentru înlăturarea umilinţei determinate de “apăsarea de a fi maghiar sub stăpâniri străine”, revizioniştii unguri au declanşat o campanie propagandistică, neîntreruptă nici în prezent, dusă cu perseverenţa şi mijloacele potrivite scopului urmărit: anularea “de facto” şi apoi “de jure” a efectelor Tratatului de la Trianon.
Acţiunile politice ale Ungariei, ghidate de informatiile si sustinute prin operatiunile speciale ale seviciilor secrete, au avut ca obiectiv redobandirea Transilvaniei. In acest scop, au fost preluate sub control operational secret, prin agenti din interiorul acestora, organizaţiile politice, culturale şi religioase ale cetăţenilor români de naţionalitate maghiară, fiind, totodata, constituita o retea de organizatii clandestine, inclusiv paramilitare, care au acoperit teritoriul României , cu deosebire capitala Bucuresti, cu o „coloana a cincea“ a hungarismului.
Noul război declanşat împotriva României, sub stindardul revizionismului, având ca miză Ardealul, s-a desfăşurat pe multiple planuri: politic, economic, cultural, ideologic, diplomatic şi militar.
Prin intermediul structurilor informative, autorităţile politico-militare ungare au înfiinţat structuri paramilitare, au folosit cu succes acţiunile de propagandă, în care s-au dovedit a fi maeştri, iar pentru obţinerea de informaţii militare şi politice s-au arătat dispuşi să conlucreze cu toţi duşmanii României. În acest sens, au recrutat informatori, de regulă, dintre oamenii de afaceri stabiliţi în România, şi au reuşit să obţină informaţii de valoare prin intermediul agenţilor speciali, profitând de slăbiciunile statului român pe planul apărării contrainformative. Au utilizat, în acest sens, reţeaua informativă – principala cale de obţinere a informaţiilor, infiltrarea agenţilor în mediile vizate, acoperirea identităţii agenţilor proprii, jocurile operative, dezinformarea şi, în mod deosebit, propaganda susţinută şi deosebit de agresivă la adresa României.
Autorităţile horthyste au lucrat vreme de aproape două decenii pentru a scoate Transilvania din unitatea organica a statului national-unitar roman. Ca intotdeaunea,  Ungaria s-a sprijinit  pe puternicii momentului, în speţă Germania hitleristă şi Italia mussoliniană. Au trimis în teritoriul statului român numeroşi agenţi, majoritatea moşteniţi din fostele servicii de informaţii austro-ungare, poliţişti, militari şi jandarmi sub acoperire, elemente ale organizaţiilor teroriste constituite special pentru a-i intimida sau neutraliza pe patrioţii români. Au recrutat şi folosit, în funcţie de ţintele vizate, indivizi din rândul minorităţii maghiare din ţările vecine, îndeosebi elite intelectuale, preoţi şi călugări (catolici), pastori reformaţi, învăţători sau profesori, ziarişti şi avocaţi, medici şi aristocraţi. Acestora li s-au adăugat nenumărate organizaţii de stat, asociaţii neguvernamentale, culturale, sociale sau particulare, precum şi numeroase partide politice şi formaţiuni paramilitare care aveau ca numitor comun, definitoriu, caracterul naţionalist-şovin, revizionist şi revanşard.
Pentru atingerea scopului revizionist, a fost nevoie de   colaboraţionişti din rândul românilor, iar acestia s-au gasit cu prisosinta, mai mult sau mai puţin conştienţi de jocurile în care s-au lăsat antrenaţi.
În primă fază, “Memorandumul Revizionist” al lui Horthy viza redobândirea, în ordine, a teritoriilor: Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, de la România; Slovacia şi Ucraina Subcarpatică de la Cehoslovacia; Croaţia, Slovenia şi sudul Banatului (“sârbesc”) de la Iugoslavia; Burgenlandul de la Austria.     
Ulterior, pretenţiile au fost reconsiderate, în sensul că”(…) inamicul numărul unu al Ungariei este România, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt împotriva ei şi pentru că este cea mai puternică dintre ţările vecine (…)”.    
Ceea ce se omite, aproape fără excepţie, este faptul că există  istorici maghiari care s-au declarat frapaţi de asemănarea graniţelor Ungariei din 1920 cu graniţele Ungariei Sfântului Ştefan (Fodor Eckhardt, E. Malnasi, Karacsonyi şi Toganyi). “Liniile de apărare iniţiale ale teritoriului ocupat de maghiari acum o mie de ani coincid în mod îngrozitor cu frontierele actuale ale Ungariei”, arată Fodor Eckhardt în 1938.   
Inzilele noastre, telul refacerii Regatului Ungariei (al celor 64 de comitate, din perioada dualismlui austro-ungar 1867-1918) a fost “reconceptualizat” ca “înfăptuire a unităţii maghiare în Uniunea Europeană”, în care sens, atenţie, guvernul şi palamentul de la Budapesta au creat cadrului constituţional al identificarii statului cu natiunea maghiara.
Dacă  avem în vedere dubla cetăţenie a maghiarilor din România, nu putem să nu ne gândim la noul tip de raporturi ale statului “Naţiunea Maghiară” cu supuşii săi din euroregiunile din România, propuse prin iniţiativa legislativă a UDMR, adoptată deja tacit de camera superioară a Parlamentului de la Bucureşti.     
Guvernul şi Parlamentul de la Budapesta au, din 1919, o strategie vizând România.    La Bucureşti nu există, deocamdată, în mod sigur, decât un parlament, un guvern şi alte autorităţi publice cuprinse de cangrena trădării naţionale, cu care au fost infestate de coloana a V-a a neorevizionismului ungar. Altfel, cum ne-am putea explica escaladarea atitudinilor lipsite de orice urmă de demnitate, în faţa provocărilor hungarismului revanşard?!      
Ce vor putea semnifica manifestările statului “Naţiunea Maghiară” în raporturile cu comunităţile etnice maghiare din România?        
În primul rând, inducerea conflictelor între suveranităţile celor două  naţiuni, ca surse ale atentatelor la Constituţia şi atributele existenţiale ale statului român. Maghiarilor din România cu dublă cetăţenie li se deschide o nouă perspectivă, aceea de cetăţeni maghiari recolonizaţi, de această dată pe… teritoriul „Naţiunii Maghiare” din…România!         
 În al doilea rând, “Statul Naţiunii Maghiare” nu va mai avea frontiere şi va acţiona pentru a-şi îndeplini îndatoririle faţă de cetăţenii săi din România, concurând până la eliminarea “de facto” autorităţile administrative române, ale căror rol şi funcţii pe teritoriile locuite de comunităţile cetăţenilor “Naţiunii Maghiare vor fi exercitate de autorităţile de la Budapesta, prin intermediul autoguvernărilor locale.         
 În al treilea rând, în ordinea logică a raţionamentelor naţionaliştilor unguri, ar urma să se treacă, în mod sistematic, tenace şi ireversibil, la soluţionarea “problemei valahe din Secuime, Partium şi în tot Ardealul”.
Cu deosebire in judetele Covasna, Harghita si Mures, dupa 1996 a inceput implementarea pas cu pas a noii strategii neorevizioniste , al carei obiectiv strategic este crearea de  entitati statale maghiare autonome in interiorul granitelor Romaniei, cu toate consecintele ce ar decurge dintr-o atare stare de fapt.
La 16 februarie 1966,  a avut loc la Budapesta prima reuniune a Clubului pentru politică externă a FIDESZ – PCU care, la acea dată, se afla în opoziţie. Németh Zsolt, vicepreşedintele partidului, a anunţat că scopul înfiinţării clubului este acela de a oferi o alternativă de dreapta la politica externă a guvernului socialist, având în vedere că „politica ungară faţă de ţările vecine, ca şi cea privind minorităţile maghiare este falimentară (…) şi că este cazul să se pună capăt pasivităţii diplomaţiei ungare, aflată într-o continuă defensivă în faţa propunerilor româneşti privind reconcilierea istorică”
Orbán Viktor, preşedintele FIDESZ, a anunţat că sprijină concepţiile privind autonomia ale episcopului Tőkés László (invitat la reuniune) şi s-a referit la minoritatea maghiară din România, în calitatea sa de componentă a naţiunii ungare. Concluzia discuţiilor, la care a participat şi Szőcs Ferenc, ambasadorul Ungariei la Bucureşti, a fost că „este nevoie de o schimbare a politicii ungare faţă de vecinii ţării”.
Ce urmeaza dupa aceste declaratii ? Urmeaza peste o suta de momente- acte, gesturi si atitudini, dar mai cu seama actiuni, cu grave semnificatii de atentat la adresa Constitutia Romaniei prin care s-a pregatit autounomia Tinutului Secuiesc. Toate acestea sunt prezentate in ”Delirul maghiar : propaganda, extremism si spionaj pentru „Ungaria Sfantului Stefan”, parte de sine statatoare a volumului „Fereastra serviciilor secrete. Romania in jocul strategiilor globale”, recent aparut la Editura Compania.
In lucrarea mentionata, capitolul „Ungaria” din inima Romaniei- file din cronologia proiectului neorevizionist << Autonomia Tinutului Secuiesc >>, prezinta cum a fost posibil ca de facto sa fie deja create toate institutiile autoguvernarii.
Vom observa ca in anul 2009 , dupa adoptarea, la 8 februarie a Petiţiei către Preşedinţia si Guvernul României, precum si  Parlamentului European de   maghiarii adunaţi la Sfântu Gheorghe, pentru autonomia teritorială a „Ţinutului Secuiesc” , U.D.M.R. delanseaza, doua luni mai tarziu, războiul deschis pentru atingerea acestui obiectiv, iar la 5 septembrie „Marea Adunare a Consiliilor Locale din Ţinutul Secuiesc” adoptă, la Odorheiul Secuiesc, şase hotărâri şi o declaraţie privind reforma administrativă, prin care se atentează la primul articol al Constituţiei României:
Hotărârea privind sprijinirea proiectului de lege „Statutul de Autonomie a Ţinutului Secuiesc”;
Hotărârea privind organizarea de referendumuri locale;
Hotărârea privind simbolurile Ţinutului Secuiesc;
Hotărârea privind asocierea autorităţilor publice locale la nivelul  Scaunelor;
Hotărârea privind instituţionalizarea Adunării Aleşilor locali din Ţinutul Secuiesc;
Hotărârea privind reprezentarea aspiraţiei la autonomie a Ţinutului Secuiesc în structurile Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene.
La „Marea Adunare a Consiliilor Locale” (preconizatul Parlament al „Ţinutului Secuiesc”) au participat aproximativ 450 de persoane, inclusiv reprezentanţi ai „Asociaţiei Tinerilor Maghiari din Transilvania”  (EMI), ai „Mişcării Tinerilor din cele 64 de comitate” (HVIM), fiind prezenţi europarlamentarul Tőkés László şi preşedintele Partidului Civic Maghiar, Szász Jenő.
Ordinea publică a fost asigurată de un detaşament de 20 de persoane, echipate în uniforme ce aveau însemnele Regatului Ungariei, din cadrul unei unităţi paramilitare – „Plutonul secuiesc – organizat sub egida „Asociaţiei Tinerilor Maghiari din Transilvania” (EMI) şi care se antrenează de mai mulţi ani la Gheorgheni.
Cu acest prilej, preşedintele „Consiliului Naţional Secuiesc”  a declarat:
„Ţinutul Secuiesc este indivizibil şi nu poate fi înglobat într-o altă unitate teritorial-administrativă. Viitorul acestei regiuni nu poate fi imaginat altfel decât ca o unitate administrativ-teritorială de sine stătătoare, cu prerogative sporite, situată între limitele sale regionale fireşti, formate în cursul istoriei. La împărţirea administrativ-teritorială a României trebuie avut în vedere principiul european conform căruia o regiune nu se marchează, ci se recunoaşte”.

La 07 iulie 2010, Guvernul Ungariei recunoaşte oficial „Consiliul Naţional Secuiesc” , o forma asociativa care, din cauza scopului urmărit, nu are statut juridic legal în România.
Peste numai cateva zile, in prezenţa preşedintelui României, Traian Băsescu, şi a premierului Ungariei, Orbán Viktor, europarlamentarul Tőkés László, vicepreşedinte al Parlamentului European, a declarat la Universitatea de Vară de la Băile Tuşnad, că – aşa cum Kosovo şi-a dobândit independenţa – şi maghiarii din Transilvania ar putea să obţină autonomia.
Jobbik iniţiază o nouă concepţie de autonomie a maghiarilor si propune constituirea Consiliului Naţional Maghiar din Valea Ierului si, concomitent, pretentiile privind Tinutul Secuiesc sunt extinse si asupra judetelor Bihor si Satu Mare.
Nota:
2011, mai, 20
Uniunea Democrată Maghiară din România a înfiinţat, la Târgu Mureş, Consiliul Administrativ “Ţinutul Secuiesc
2011, mai, 3o 
Infiintarea, la Cluj, a Consiliuliului Autoadministrativ din Interiorul Ardealului
.2011, iunie, 02
In sedinta cu usile inchise, s-a infiintat, la Marghita-Bihor, “Consiliul Autoadministrativ din Partium”
Dupa adoptarea, in forma propusa de U.D.M.R., a legii minoritatilor, consiliile autoadministrative vor deveni organisme de autoguvernare care vor exercita cea mai mare parte din atributiile guvernului, intentionandu-se, de asemenea, si exercitarea unor competente legislative.    
De ce tace Guvernul României? Nu este tăcerea sa expresia complicităţii trădătorului?  Am avea suficiente argumente pentru un raspuns afirmativ, chiar cu mult dincolo de complicitate.
Si fiindca tilul acestei comunicari propune o comparatie intre mizele diversiunilor “Transnistria” si “Tinutul Secuiesc”, intrebarile care se mai  impun sunt: “Cine tradeaza tradeaza Romania, dansand cazacioc in ritm de ceardas ?” si “Ce chip va lua in viitor replica Dictatului de la Viena ?”
Luări de poziţie autorizate, din partea celor mai iluştri reprezentanţi ai vieţii academice, dar şi ale unor exponenţi ai clasei politice (din opoziţia parlamentară), precum şi numeroase voci ale societăţii civile atrag atenţia, în notele cele mai grave, că România se află în pragul prăbuşirii din interior a fundamentelor identităţii sale, aşa cum sunt ele consacrate în cel dintâi titlu al Constituţiei.
O coaliţie de guvernare artificial alcătuită, un mixaj al celor mai oportuniste fantoşe politice, unele ghidate de forţe antiromâneşti externe, altele de clanuri şi camarile interne, ne-au neutralizat mecanismele democratice şi ne conduc, cu cinism şi sfidare, printr-un dictat legislativ de expresie unipersonală.
Tot ce s-a indus acestei coaliţii, prin ştiuţi şi neştiuţi agenţi de influenţă, a devenit, pe calea dictatului legislativ, litera de lege strâmbă, cu consecinţe catastrofale pentru generaţiile prezente şi viitoare.
O noua lege, propusă de Uniunea Democratică a Maghiarilor din România, “Legea minorităţilor naţionale”, ar urma să desăvârşească eşafodul statului naţional unitar român.
Numita lege, a cărei adoptare este condiţia menţinerii actualei majorităţi parlamentare, ar urma să:
pună accent exclusiv pe elementele ce separă minorităţile de populaţia majoritară românească, eludând elementele comune, unificatoare, ca şi orice fel de referiri la “respectarea integrităţii teritoriale”, “respect reciproc”, “dialog intercultural”, “cooperare/colaborare” sau “pluralism cultural”;
elimine egalitatea dintre persoanele aparţinând minorităţilor şi cele aparţinând majorităţii, instituind discriminarea populaţiei majoritare;
anuleze rolul limbii oficiale de factor al coeziunii şi integrării sociale;
lipsească de protecţia juridică a statului a identităţii etnice, culturale şi religioase a românilor care locuiesc în “teritoriile autonomiilor culturale ale minorităţilor”;
creeze îngrădiri în exercitarea suveranităţii statului prin interdicţiile pe care le impune cu privire la luarea unor măsuri administrative, întrucât acestea pot fi interpretate ca fiind de natură a schimba componenţa etnică în “teritoriile autonomiilor culturale”;
înfiinţeze “autonomii culturale” în toate teritoriile locuite de minorităţi;
instituie structuri de reprezentare şi exercitare a drepturilor colective ale minorităţilor: “Consiliul Minorităţilor Naţionale” şi “Consiliul Naţional al Autonomiei Culturale”, ceea ce excede prevederilor internaţionale în materie. În componenţa “Consiliului Naţional al Autonomiei Culturale”, prevăzut a funcţiona ca un parlament, minoritatea cu peste un milion de locuitori ar urma să deţină o pondere de 90 la sută.
Proiectul legislativ în discuţie, amânat de şapte ani, nu s-ar putea spune că nu este inteligent şi subtil elaborat, pentru a estompa scopul şi obiectivele ascunse, iar o serie de amendamente, aduse de parlamentarii UDMR, chipurile pentru a elimina suspiciunile, dacă sunt examinate cu atenţie, vom constata că au urmărit, în realitate, preluarea unor dispoziţii neconstituţionale dintr-o altă propunere de iniţiativă  legislativă, cea a “Legii privind statutul Ţinutului Secuiesc”.
Ce va deveni România după intrarea în vigoare a unei astfel de legi? Un stat dezagregat de autonomii etnice cu atribuţii de autoguvernare, ale căror instituţii paralele, finanţate de la bugetul central, vor lucra împotriva României şi a intereselor comune ale cetăţenilor ei.
Orice proiect are şi o miză. În cazul de faţă, miza este una economică. Oricine analizează realităţile economice trecute şi cele prezente ale Ungariei nu poate să omită declaraţiile mai vechi sau mai noi ale unor oficiali de la Budapesta care au afirmat că, fără resursele vechiului principat al Transilvaniei, Ungaria nu are viitor. Care este structura reală a proprietăţii şi capitalului în Transilvania şi ce se va întâmpla, de fapt, sub dictatura autonomiilor etnice? O dictatură ce ar putea fi impusă printr-un nou dictat legislativ. Dacă vom aştepta ca timpul să ne răspundă, va fi mult prea târziu.

Asociaţia „Noi Românii” constată, cu părere de rău, că udemeriştii conducători ai administraţiei judeţene şi locale, din Covasna şi respectiv Sfântu-Gheorghe, nu au înţeles nimic din mesajul transmis lor de către reprezentanţii Tirolului de Sud, regiune cu statut de autonomie. Tirolezii au afirmat, în periplul lor prin cele trei judeţe din inima ţării, cu claritate, că dacă udemeriştii doresc ca Harghita şi Covasna să se constituie într-o regiune autonomă, atunci trebuie să respecte toate persoanele de altă etnie decât cea ungurească, să conlucreze cu ele spre dezvoltare economică. Tot atunci, tirolezii au afirmat că trebuie să se dea garanţii solide tuturor etniilor care locuiesc pe teritoriul ce solicită autonomie, pentru păstrarea identităţii, tradiţiilor şi culturii lor, şi pentru că nu vor fi discriminaţi în niciun fel.

Ce au înţeles din lecţia tirolezilor domnii Alexandru Tamaş şi Arpad Antal?

Au înţeles că trebuie să facă liste cu persoanele care le solicită să respecte legea statului în care ei, cu rea-credinţă faţă de el, trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea. Au avut îndrăzneala, care întrece limita cuvenită, să vină într-o conferinţă de presă cu o listă neagră de persoane, care, chipurile, pun într-o lumină defavorabilă pe românii trăitori în judeţul Covasna. Aceste personaje, comice atât pentru unguri cât şi pentru români, au plâns public că persoanele de pe lista lor neagră le solicită insistent, făcând apel şi la justiţie, ca ei să respecte legislaţia României. Mai mult, aceşti sabotori ai minorităţii ungare din România, au avut infatuarea să spună că „Prin aceste acţiuni, cei care ne reclamă şi ne fac dosare penale, pe de o parte nu-şi ating scopul pentru că noi mergem înainte mai departe, iar pe de altă parte (…) dovedesc că nu cunosc psihologia comunităţii maghiare, pentru că noi nu ne speriem. Dimpotrivă, ne întărim şi ieşim mai puternici din aceste procese”. Ne întrebăm ce psihologie o fi având minoritatea ungară să dea crezare unor contravenienţi dovediţi prin lege. Ei sunt pedepsiţi irevocabil de lege şi cică sunt mai întăriţi. Mai întăriţi în rele!?

         Plângăcioşii udemerişti se autovictimizează în faţa electoratului ungar pentru prostiile ce le fac în exercitarea funcţiilor publice şi pentru a distrage atenţia asupra afacerilor personale realizate cu banul public?

         Pe această cale cerem ca domnii Alexandru Tamaş şi Arpad Antal să-şi ceară public scuze comunităţii judeţului Covasna, implicit comunităţii municipiului Sfântu-Gheorghe, pentru această gravă eroare de a întocmi liste negre cu cetăţenii care le solicită imperios să respecte legile ţării. Cu atât mai mult cu cât nu au câştigat niciun proces în care au fost incriminaţi. Ruşine lor şi celor care îi susţin în activitatea lor de eludare a legilor României. Darea de seamă publică asupra activităţii lor este o recunoaştere a incompetenţei şi a relei lor credinţe faţă de cetăţeni. Dacă veţi continua pe drumul greşit, s-ar putea ca la viitoarea smiorcăială publică să mai adăugaţi pe lista voastră neagră şi alte persoane.

Director executiv,

Ioan Mugur Topolniţchi

11.10.2011

Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş a constatat desfăşurarea unei extinse campanii de presă,   de către liderii formaţiunilor politice şi civice maghiare, prin care se urmăreşte politizarea şi etnicizarea excesivă a unei acţiuni administrative  normale, de recenzare a populaţiei şi locuinţelor ţării, pe baza normelor şi practicii europene în materie.
Prin utilizarea unor mijloace de manipulare diverse se urmăreşte creşterea artificială a numărului  etnicilor maghiari, ca bază demografică,  în scopul continuării demersurilor pentru obţinerea autonomiei teritoriale  pe criterii etnice. Metodele folosite amintesc de practicile din timpul Imperiului Austro-Ungar, când etnia era echivalată cu limba vorbită cel mai bine, de perioadele când, opinia publică din ţară şi străinătate era  dezinformată cu privire la existenţa în România a trei, apoi a două milioane de maghiari.
Din analiza discursului liderilor politici şi civici şi ai formatorilor de opinie maghiari, rezultă că obiectivul principal al acestei campanii, este unul electoral, care urmăreşte atragerea a cât mai mulţi aderenţi de către  fiecare formaţiune politică maghiară. Se readuc în dezbaterea publică cunoscutele teze ale pericolului deznaţionalizării maghiarilor din România, ale pierderii drepturilor identitare câştigate, ale discriminării şi intoleranţei practicate faţă de etnicii maghiari, de către Statul Român. Deplângem ipocrizia celor care, pe de o parte solicită împlinirea umană şi profesională,  a tinerilor maghiari, pe meleagurile natale, iar pe de altă parte, prin şcolarizarea exclusivă în limba maghiară a acestora, îi pregăteşte pentru emigrarea în Ungaria.
Având în vedere consecinţele negative a unor astfel de demersuri, Consiliul Director al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş solicită instituţiilor abilitate ale Statului Român, răspunzătoare pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a recensământului populaţiei şi locuinţelor, din octombrie 2011, să  asigure:

-  neimplicarea factorilor politici şi etnici în influenţarea rezultatelor recensământului;

- înregistrarea corectă, liber consimţită, a apartenenţei etnice, în mod deosebit a persoanelor cu dublă ascendenţă identitară, a membrilor familiilor etnic mixte, a romilor şi a credincioşilor romano-catolici din Moldova;

- intensificarea controalelor asupra corectitudinii recenzării populaţiei, în  special, în localităţile cu populaţie etnic mixtă.

Consiliul Director al FCRCHM va monitoriza desfăşurarea recensământului populaţiei şi locuinţelor, din octombrie 2011, în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, informând instituţiile competente şi opinia publică despre eventualele nereguli şi disfuncţionalităţi.

Biroul de presă al  FCRCM

Nr. 44 din 19 octombrie 2011

„ (…)Aşezaţi sub semnul crucii dintru început, ca popor născut creştin , noi, românii, părem a nu mai conştientiza astăzi nici datoria pe care o avem faţă de Dumnezeu, nici pe aceea faţă de noi înşine. Iar suferinţele personale şi comunitare riscă se ne fie numai  spre  caznă, nu şi spre mântuire. (…) Aşa se face, de pildă, că românitatea sângerează de la un capăt la altul. Şi nu de azi, de ieri. Dar noi continuăm să căutăm, în zadar, cauze şi remedii în exterior.

Dacă unim prin linii imaginare rănile românităţii, deasupra României şi în imediata vecinătate a graniţelor ei actuale, ni se arată o cruce dublă. O cruce a Sfântului Andrei, din Maramureşul istoric până în Cadrilater şi de la Chişinău până la Malainiţa, în Valea Timocului. Şi o altă cruce de la Cernăuţi  până la Veliko Tîrnovo, şi de la Gyula până la Odesa. Amândouă trec peste inima ţării, Harghita –Covasna, în care se împlântă tot mai adânc pumnalul maghiar. Românii sînt prigoniţi pentru că sît români înăuntru României aproape la fel de mult ca în afara ei. Şi suntem atât de slabi sufleteşte încât nu mai avem reacţie. Pentru că, din toate punctele de vedere, suntem mai puternici – sau cel puţin la fel de tari – ca maghiarii, bulgarii, sârbii şi ucrainienii, dar nu mai avem inimă pentru cauza naţională şi nici nu mai pricepem rostul neamului românesc îm plan divin.

Micile grupuri de rezistenţă naţională care au rămas pe poziţii n-au sorţi de izbândă de unele singure. Este nevoie de pocăinţa, rugăciunea şi strădania întregii naţiuni. Cum spunea odată părintele Iustin  Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă (Neamţ), dacă măcar un ceas am pleca toţi genunchii la rugăciune, Dumnezeu ar face minuni cu noi.

Însă, cine să ne spună care e ceasul acela şi să ne mobilizeze? Avem nevoie de o nouă generaţie jertfelnică şi mărturisitoare, care, pe  urmele generaţiei interbelice, dar ferindu-se să repete greşelile acesteia, să ridice  crucea românităţii de la stadiul de lemn de spânzurare la cel de izvor de viaţă veşnică. Este posibilă din nou o astfel de generaţie? Optimismul eshatologic mă face să cred că da.”

                                               Claudiu Târziu, în „Rost”, Anul IX, nr. 101, p. 1, septembrie 2011

Acest mare făcător de minuni şi sfânt slăvit s-a născut la Tesalonic, din părinţi nobili, credincioşi şi foarte bogaţi. Dimitrie a fost singurul lor copil, pe care l-au primit în dar de la Dumnezeu, în urma rugăciunilor făcute cu lacrimi.
Fiind singurul fiu al unor astfel de părinţi, Dimitrie a fost crescut şi educat în felul cel mai înalt şi ales. Tatăl lui Dimitrie a fost comandantul militar al cetăţii Tesalonicului. Murind el, Împăratul Maximian l-a numit în loc pe fiul lui, Dimitrie.
Numindu-l, prigonitorul creştinilor Maximian i-a trasat tânărului Dimitrie şi sarcina de a-i extermina pe creştinii din Tesalonic. Dimitrie, însă, nu numai că nu a executat această poruncă a împăratului, ci chiar L-a propovăduit pe Hristos înaintea tuturor, pe faţă, în toată cetatea Tesalonicului.
Când a auzit aceste lucruri, împăratul s-a umplut de ură faţă de Dimitrie. Pe când se întorcea de la o bătălie împotriva sarmaţilor, Maximian s-a oprit la Tesalonic, spre a investiga personal situaţia.
Împăratul l-a convocat pe Dimitrie înaintea sa şi l-a chestionat cu privire la credinţa sa. Dimitrie a recunoscut şi a mărturisit fără teamă credinţa lui în Hristos, şi a arătat, totodată, cât de falsă şi superstiţioasă este idolatria împăratului.
Maximian l-a aruncat pe Dimitrie în temniţă. Ştiind ce îl aşteaptă de acum înainte, Dimitrie l-a însărcinat pe servitorul lui, Lup, cu împărţirea la săraci a tuturor averilor lui, el însuşi pregătindu-se trup şi suflet cu bucurie pentru martirica moarte ce îl aştepta.
Pe când zăcea în temniţă, un înger al Domnului a venit la el şi i-a zis: „Pace ţie, o, pătimitorule al lui Hristos! Fii viteaz şi puternic!”. Cea mai mare plăcere a împăratului era să îl vadă pe un anume Lie, gladiator, care îşi ucidea adversarii aruncându- i în suliţe. În temniţă era şi un anume Nestor, care aprinzându-se de râvnă, a cerut binecuvântarea lui Dimitrie pentru a-l învinge pe Lie. Sfântul Dimitrie l-a binecuvântat, zicându- i: Du-te şi pe Lie vei birui, şi pe Hristos vei mărturisi!
Când a intrat pe ring, Nestor a strigat cu glas mare: Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi! Împăratul s-a întristat foarte tare pentru pierderea lui Lie şi auzind că Dimitrie este vinovat pentru uciderea lui Lie, a trimis ostaşi în temniţă pentru a-l ucide pe loc. Ostaşii l-au aflat pe Sfântul lui Dumnezeu la rugăciune, şi l-au străpuns cu lăncii. După aceasta a poruncit ca şi capul Sfântului Nestor să fie tăiat.
Creştinii au luat în taină trupul lui Dimitrie şi l-au îngropat cu cinste. Din trupul Sfântului a început să izvorască mir tămăduitor şi binemiresmat. La scurtă vreme după aceea, deasupra sfintelor lui moaşte s-a zidit o mică biserică.
Un nobil din Iliria, pe nume Leontie, suferea de o boală grea şi de nevindecat. Înarmându-se cu rugăciunea, el a grăbit la moaştele Sfântului Mucenic Dimitrie, aflându- şi acolo desăvârşită şi miraculoasă vindecare. Cu inima revărsându- i-se de bucurie, nobilul Leontie a înălţat o biserică mult mai mare şi mai slăvită pe locul mormântului cu sfintele moaşte.
Împăratul Iustinian a dorit să aducă moaştele Sfântului Dimitrie de la Tesalonic la Constantinopol, dar pe când lucrătorii se pregăteau să împlinească porunca, din mormântul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie au izbucnit fulgere şi s-a auzit un glas înfricoşat care a zis: „Opriţi-vă şi nu atingeţi!”. Astfel, sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Sfântului Mare Mucenic Dimitrie au rămas pentru totdeauna la Tesalonic.
Ca apărător al cetăţii Tesalonicului, Sfântul Dimitrie s-a arătat aievea şi de multe ori a izbăvit cetatea de urgii. Minunile sale sunt nenumărate. Ruşii îl socotesc pe sfânt şi protector al Siberiei, care a fost cucerită şi anexată la Rusia în ziua muceniciei lui, 26 octombrie 1581.
Din viaţa Sfântului Mare Mucenic Dimitrie putem desprinde câteva învăţături foarte folositoare şi pentru noi cei de astăzi. Vedem că Sfântul Dimitrie a avut părinţi foarte credincioşi, dar şi foarte bogaţi. Erau încrezători că Dumnezeu le va da un copil, şi le-a dăruit un sfânt. Oare de ce părinţii din ziua de astăzi nu se mai roagă să aibă mulţi copii? Oare de ce fugim de planul lui Dumnezeu? Oare în acea vreme când se murea pentru faptul că erai creştin, nu era greu? Să încercăm să nu mai fim necredincioşi, ci credincioşi. Un sfânt părinte spunea că diavolul se teme foarte mult de copii, pentru că nu cunoaşte planul pe care Dumnezeu îl are cu fiecare copil. De ce îi uşurăm munca diavolului, ucigându-ne proprii copii?
O altă învăţătură o aflăm din purtarea păgânului împărat, care aflând că sluga sa, de încredere, se închină lui Hristos, deşi bârfele de astă dată erau adevărate, totuşi, se duce la faţa locului să cerceteze. Ce bine ar fi dacă azi am avea astfel de conducători, care mai înainte de a lua o decizie să cerceteze! Sau ce bine ar fi ca fiecare dintre noi când aflăm ceva rău despre cineva să cercetăm dacă este sau nu aşa.
De câte ori oare nu se întâmplă astăzi ca unii oameni având funcţii înalte să se teamă să se numească creştini, sau că se închine lui Hristos? Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de mărturisire. Este nevoie de trăirea vie a credinţei. Până când vom petrece în păcate? Avem o sumedenie de sfinţi extraordinari şi este drept că unii de abia aşteaptă să fie recunoscuţi (mă refer aici la Sfinţii temniţelor comuniste), oare de ce nu avem curajul să îi recunoaştem? Oare să fie atât de greu să găsim o zi, din 365, pe care să le-o dedicăm?
Azi avem nevoie şi de modele; cred eu că cele mai bune modele le avem în aceşti sfinţi, care au mărturisit. Cred că de asta le este teamă unora să fie canonizaţi. Când Părintele Arsenie Boca era în închisoare, la un moment dat a fost izolat pentru că îi întorcea pe mulţi la Hristos. Iată că şi după moarte face acelaşi lucru, dar cu o forţă mai mare. Oare de asta se tem mai marii lumii acesteia?
Pe noi, ca simpli creştini, nimeni şi nimic nu trebuie să ne împiedice să ne închinăm sfinţilor noştri, însă trebuie să nu uităm un lucru: pe sfinţi îi cinstim cu adevărat prin imitarea vieţii lor. Amin.

S-a născut la începutul veacului al XIII- lea, într-o familie de ţărani. De mic copil, Sfântul Dimitrie a încercat să-şi însuşească o viaţă cât mai înaltă. Astfel, se istoriseşte că, mergând cu vacile la păscut, nu a văzut în cale un cuib de păsări cu puişori în el şi a călcat în el, omorând puii. Pentru această faptă şi-a pedepsit piciorul cu care a omorât puişorii ca vreme de trei ani să umble cu el desculţ, indiferent de anotimp.
După ceva vreme s-a aşezat într-o mănăstire, iar după ce s-a îndeletnicit cu ascultarea vreme îndelungată şi râvnind la o viaţă mai înaltă, s-a retras într-o peşteră de pe lângă râul Lom, unde a trăit neştiut de nimeni. Cunoscându- şi sfârşitul mai dinainte, s-a aşezat între două lespezi de piatră şi şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Vremea a trecut, şi peste trei secole s-a întâmplat o inundaţie mare, încât apa ajuns până la peştera Sfântului Dimitrie. Curentul a ridicat lespezile de piatră şi purta trupul neputrezit al Sfântului Cuvios Dimitrie.
După alţi o sută de ani, se arătă în vis unei fetiţe demonizate şi îi spuse locul unde îl găseşte. Auzind părinţii, şi apoi întreg satul dimpreună cu preoţii, s-au dus la malul unui râu, au săpat şi au găsit trupul nestricat al Sfântului Dimitrie. Fata s-a vindecat pe loc, iar sfintele sale moaşte au fost aduse în satul Basarabov.
Domnitorul Ungro-Vlahiei, auzind despre găsirea sfintelor moaşte, a vrut să aducă la Bucureşti moaştele sale. A trimis oameni care să le ia, dar când au ajuns la o fântână în Rusia, boii nu au vrut sub nicio formă să meargă mai departe. Au înjugat alţi boi, care să nu ştie de jug, iar sfântul s-a întors înapoi în satul Basarabov. Auzind domnitorul de aceasta, a poruncit ca pe cheltuiala sa să se ridice în acel sat o biserică, iar sfântul a făcut acolo nenumărate minuni.
Spre sfârşitul războiului ruso-turc, generalul Piotr Saltikov, vrând să salveze sfintele moaşte de profanare, a vrut să le ducă în Rusia, dar când a ajuns la Bucureşti, s-a întâlnit cu Hagi Dimitrie şi a cerut ca moaştele să fie lăsate la Bucureşti. Acest lucru s-a şi întâmplat, şi generalul Piotr Saltikov a luat numai o mână pe care a trimis-o la Lavra Pecerska de la Kiev. Moaştele Sfântului Dimitrie s-au aşezat în Catedrala Patriarhală în timpul Mitropolitului Chir Grigorie.
De atunci, în fiecare an, la 27 octombrie, mii de pelerini aleargă la Sfântul Cuvios Dimitrie pentru a cere ajutorul său.