Un adevăr incontestabil, cât se poate de clar şi edificator, nu poate fi ocolit, nici evitat, din 1989 încoace, de românii dispuşi să accepte o deducţie după o logică simplă: aceste minunate meleaguri din „Grădina Maicii Domnului”, cum numea România Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, au fost, ca întotdeauna, râvnite de toţi lacomii de azi, indiferent de numele şi de situarea lor de mari şmecheri, la vest, la est, la nord sau la sud.
Ca de obicei, străinii ăştia ştiau bine că noi, românii, n-am fost un neam cotropitor, nici lacom, nici acaparator, că noi, poporul- santinelă la Porţile Răsăritului, ne-am apărat mereu „nevoile şi neamul”, sărăcia şi bogăţia, după cum era cazul, că n-am năvălit peste vecinii noştri, ci doar am cerut să ni se înapoieze pământul furat şi bogăţiile luate cu anasâna, care ne aparţineau din moşi-strămoşi. Dar mai ştiau ei, şmecherii ăştia, că, printre minunatele noastre balade, avem şi una, „Mioriţa”, cu cei trei ciobănei. Unul dintre ciobanii mioritici, deşi avertizat de a lui mioriţă laie-bucălaie, că va fi omorât de cei doi tovarăşi ciobani, invidioşi că el „are oi mai multe, / mândre şi cornute”, n-a luat avertismentul în seamă. Şi a fost ucis!
Am considerat oportun - conform unui excelent text anonim, primit la redacţie, folosit ca pretext - să pornesc la alcătuirea acestui editorial tocmai de la „exemplul negativ” al arhicunoscutei balade propovăduind resemnarea, pentru că foarte mulţi dintre cei care au citit balada sau au auzit-o, nu prea i-au înţeles, cum trebuie, tâlcul. Să zicem că am actualizat o morală, adaptând-o zilelor postdecembriste din România. În rolul ciobanului ucis, pentru a-i fi furate oile, suntem, întreg neamul acesta românesc, ameninţat, dezbinat, hărţuit prin istorie, mereu prădat. „Oare cum este posibil - cităm din acel text anonim - să ştii că unii vin să te omoare, pentru a te tâlhări, şi să te apuci să faci ordine în gospodărie, ca, după ceasul morţii, gospodăria să fie ordonată? Să aibă ăia ce sa fure mai mult şi mai bine? Preferam să ştiu că ciobanul mioritic le-a luat-o ălora înainte, trimiţându-i pe ei în mormânt (parcă unul dintre proverbele româneşti spune că «Paza bună trece primejdia rea»!).” Ţin minte cum mai ţipau unii când aminteam, de la tribuna Camerei Deputaţilor, mai ales în legislatura 1992-1996, că noi, urmaşii înaintemergătorilor noştri luptători, avem datoria sfântă să păstrăm tot ce ne-au lăsat ei moştenire, pământul acesta udat cu sânge, pentru a fi dat întreg generaţiilor viitoare. Ce mai băteau în pupitre, cum mai făceau spume la gură, mai cu seamă unul, Ioan Mureşan, devenit, mai apoi, chiar ministru al Agriculturii în guvernarea CDR: „Nu ne vindem ţara! Nu ne vindem ţara! Nu ne vindem ţara!”. Planul diabolic al unor conspiraţii diversioniste împotriva României nu era luat în seamă. Ce mai rânjeau cinicii trepăduşi politici din Parlament! Într-adevăr, ei nu au vândut-o, ei au dat-o, gratis, bucată cu bucată, primului venit, mai iute de picior şi de mână! Avuţia românească au cumpărat-o străinii pe nimic! Pe o întreagă economie, „echivalată, în 1990, la 800 de miliarde de dolari, România a obţinut câteva zeci de miliarde, fără a fi luate în calcul şi bogatele resurse ale solului şi subsolului”. Încet, dar sigur, au ajuns în mâna străinilor şi a unor lacomi ciocoi la vremuri noi, apăruţi peste noapte, Romtelecom-ul, gazul, petrolul, cimentul, aluminiul, sute de hectare din pădurile României... Băieţii deştepţi, cei care ne pândeau la cotitură, ne-au lăsat cu fundul gol. Ba, mai mult, ne-am trezit, şi cu bogăţiile furate, şi cu datorii înrobitoare! Frumoasă treabă! Păguboase şi „avantajoase” socoteli. Ce rea tocmeală într-o ţară bogată! Ei ne fură şi râd de noi, privindu-ne de sus. Aşa ne trebuie. Să ne fie ruşine! Nu ne-am apărat, din păcate, „dreptul pe care l-am primit, prin faptul că ne-am născut pe aceste meleaguri, dreptul de a fi stăpâni pe bogăţia pământului natal şi pe frumuseţea acestuia”. Iar după ce am fost spoliaţi, am fost şi insultaţi. Cum a fost doveditorul moment, din seria jignirilor şi a insultelor, tocmai din partea unui prezentator la televiziunea franceză, care, în văzul tuturor, exersa acel „salut românesc”: mâna întinsă la cerşit! Uită dumnealui că „francezii sunt unii dintre cei care storc România de bogăţii”? Problema este că datori nu suntem numai noi, cei de azi, ci toţi cei care vin după noi, cărora mai-marii zilei „le-au pregătit un viitor de sclavi”. Ei rămân datornici pe viaţă!
Aleşii poporului s-au dovedit nişte lupi la stână, şacali, nu păstori ai turmei, cum ar fi fost firesc. Pentru a se menţine la putere, în schimbul păstrării sau al obţinerii scaunului, toţi puternicii zilei, din 1990 încoace - „Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Zoe Petre, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Mugur Isărescu, Adrian Severin, Viorel Hrebenciuc, Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu, Emil Boc, Marko Bela, Verestoy Attila - şi-au permis, fiecare în felul lui, să vândă bogăţiile din «Gradina Maicii Domnului»”.
Ar mai fi, apoi, o întrebare: cine se află în spatele instituţiilor financiare ale lumii care ne-au împovărat cu datorii? Aceiaşi care au pus la cale şi evenimentele din decembrie 1989, şi planurile diversioniste, diabolice, împotriva României şi a românilor. Oare românii care pleacă din ţară, strâmtoraţi de sărăcie, nu sunt ei goniţi prin politica ce descurajează instituţia familială şi scade rata natalităţii, influenţând negativ situaţia demografică? Starea de sănătate precară, destinul ei periculos, creşterea mortalităţii, slăbirea sistemului naţional de educaţie, desconsiderarea valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori ca „modele”, distrugerea coeziunii naţionale, dezbinarea, „blestemul dezunirii”, „cultivarea dispreţului faţă de tot ce-i românesc”, „disoluţia instituţională a statului”, slăbirea siguranţei naţionale, abandonarea ideilor de patriotism şi naţionalism, toate acestea unde duc, mai devreme sau mai târziu? „Toate aceste acţiuni se desfăşoară sub directa îndrumare a cumpărătorilor acestei ţări şi sunt săvârşite de ai noştri aleşi, o şleahtă de pungaşi puşi pe jaf şi pe distrugere.”
Să mai mire, oare, pe cineva, că „la 10 octombrie 2007, Shimon Perez, preşedintele statului Israel, făcea - aşa umblă vorba - o declaraţie uluitoare, la hotelul Hilton din Tel-Aviv: «Israelul cumpără România!»”? Să aibă, oare, toate acestea legătură cu zvonul care, de la un timp încoace, circulă tot mai insistent prin lumea politică românească, conform căruia poporul evreu, „înconjurat de state neprietenoase, o enclavă în lumea islamică”, ar considera România, unde părinţii, moşii şi strămoşii celor de azi s-au simţit protejaţi şi apreciaţi, un „teritoriu de rezervă”? Aşa se vorbeşte!
Românilor, atât de dezbinaţi, autorul anonim le-a pregătit o rugăciune, din care redăm doar partea finală: „Fie-vă milă, o, Preamăriţilor acestei lumi, de o populaţie nepăsătoare cu soarta ei, şi daţi-ne înapoi Preafrumoasa Gradină a Maicii Domnului şi bogăţiile ei, căci - pe principiul cade omul din pom şi-i păcat să nu tragă un pui de somn - noi v-am dat această Gradină pe degeaba, iar acum suntem goi în toate! Iar de-o fi să nu mai ştim iarăşi să o gospodărim, s-o gospodăriţi, voi şi pentru noi, şi să ne culegeţi şi nouă roadele!”. „Acest mesaj - încheia autorul anonim excelentul pamflet - nu este îndreptat împotriva vreunui popor, ci, dimpotrivă, e o admiraţie pentru capacitatea altor popoare de a străluci prin bogăţiile altora!”