Notă: Materialul ce urmează face parte dintr-o carte în curs de apariţie la Editura Enciclopedică - Trianon 100. Români şi unguri, vol. II, 1940-1945, Bucureşti, 2018 (vol. I, 1918-1940, apare în 2017, iar vol. III, 1945-2018, în 2019)
După Dictatul de la Viena din 1940, la Budapesta se aşteptase ca înverşunata politică antiromânească dusă în Transilvania de Nord-Est - asasinatele; alungarea a peste 200.000 de români; răpirea proprietăţilor româneşti, de pe urma căreia au profitat mulţi unguri; crearea unui sistem privilegiat pentru maghiari în toate domeniile - să-i mulţumească pe deplin pe ungurii din provincia ocupată. S-a constatat însă, că unii din aceştia nu-şi cantonau aspiraţiile doar în planul obţinerii dominării elementului românesc; doreau şi ca, odată reveniţi în cadrul Ungariei să beneficieze şi de viaţa mai bună care li se promisese timp de 22 de ani. Toată perioada interbelică, propaganda budapestană îi bombardase cu teza conform căreia Statul Român nu voia şi nici nu era capabil să administreze corect, avea măsuri discriminatorii la adresa lor, şi că această situaţie se putea schimba doar prin refacerea Ungariei Mari. S-a constatat, însă, că după plecarea administraţiei româneşti, românii au fost supuşi unor atrocităţi de neimaginat din partea celor ce se proclamau purtătorii unei civilizaţii superioare; dar, nici cea mai mare parte a ungurilor nu a simţit o îmbunătăţire a situaţiei lor. Unii, după trecerea momentului de euforie de după Dictatul de la Viena, au început a face comparaţie între felul cum trăiau în cadrul României şi felul cum ajunseseră să trăiască în cadrul Ungariei. Concluziile, pentru unii, au fost defavorabile Budapestei. Diversele organisme de informaţii româneşti înregistrau astfel de cazuri. În septembrie 1941, materialele ajunse la Preşedinţia Consiliului de Miniştri indicau o înmulţire a proceselor de defăimarea naţiunii maghiare, întrucât se pronunţaseră împotriva unor măsuri ordonate de la Budapesta. În mai multe rânduri, ţărani unguri din Bihor erau învinuiţi pentru expresii de genul: „Era mai bine sub stăpânirea românească”. Serviciul Special de Informaţii român consemna situaţia din Oradea: „Datorită lipsei de alimente şi posibilităţii de câştig, populaţia este deznădăjduită şi îşi manifestă regretul pentru pierderea vieţii îmbelşugate în care a trăit sub stăpânirea românească”. Printre ungurii nevoiaşi circulau foi volante cu poezii indicând această stare de spirit: „Maghiare, amar de tine! Horthy, Csaky, Teleky… / Noi de foame vom muri. / Când românii ne-au dat casă / Purtam haine de mătasă. / Dar acum cu craiul Horthy / Blestemăm urgia sorţii. / […] / Vrem iarăşi steagul românesc / Pe pământ ardelenesc. / Români, Ţara fie a voastră! […] / Roşu, galben şi albastru / Scăpaţi-ne iar de dezastru”.
Decepţia unei părţi a ungurilor din Transilvania de Nord-Est faţă de comportamentul administraţiei maghiare era remarcată şi de Eugen Filotti, ministrul Bucureştilor la Budapesta, într-un raport către Mihai Antonescu, ministru de Externe, de la 26 august 1941: „Domnul Neguş, consilier juridic pe lângă această Legaţie, a avut zilele acestea convorbiri cu domnii avocaţi unguri din Secuime. […] Avocaţii respectivi se arătau dezamăgiţi de politica Ungariei faţă de români şi o dezaprobau”. Neguş scria: „Am avut ocaziunea să stau de vorbă cu doi intelectuali unguri din Secuime. Amândoi avocaţi, unul din Sf. Gheorghe (dr. Kovaszany), al doilea din Tg. Secuiesc (Fekete). Mi-am exprimat faţă de aceşti colegi indignarea provocată de tratamentul ce este impus românilor din Ardealul cedat, amintindu-le felul cum au fost trataţi sub regimul românesc. […] Dl. Fekete mi-a declarat că din nenorocire am dreptate. Îi pare foarte rău că el ca maghiar trebuie să recunoască acest fapt. […] Intelectualii maghiari din Ardealul cedat - spune dl. Fekete - se află în faţa unei chinuitoare probleme. Ei nu mai recunosc pe ungurii aşteptaţi de ei să-i dezrobească. A dispărut omenia maghiară de odinioară, a dispărut cavalerismul şi generozitatea pe care au cunoscut-o mai înainte. O literatură tendenţioasă şi fără scrupule şi o permanentă agitaţie îndreptată în contra românilor a otrăvit spiritele. […] Cei din Ungaria, paraşutaţi, au venit în Ardeal îmbibaţi de spirit de răzbunare. Ungurii din Ardeal au valoare în faţa lor numai dacă sunt de acord cu ei în a exagera defectele şi slăbiciunile regimului românesc. De aceea, din nenorocire, s-a început o adevărată licitaţie patriotardă. Persecuţiuni imaginare, suferinţe ce nu au avut loc şi acte de cruzime românească inventate sunt titluri pe care se întemeiază cei ce cer locuri în viaţa politică, administraţie şi justiţie. Se minte fără ruşine şi se creează martiri din oameni ce nu numai că nu au suferit sub regim românesc, dar au huzurit. El [Fekete] a putut să constate personal câteva din aceste specimene lipsite de orice scrupul. Spre exemplu, oratorul cel mai puternic la primirea armatelor maghiare în Tg. Secuiesc, un oarecare Toth, spune în discurs că atât de mult dispreţuiau românii pe unguri încât îi puneau mai prejos decât pe ţigani, şi nici mărturia lor nu le-o primeau la procese. Dl. Fekete adaugă că i-a venit scârbă, deoarece el însuşi ceruse într-un proces ca Tribunalul să nu acorde jurământul lui Toth, deoarece este condamnat definitiv pentru mărturie mincinoasă. Pe această bază patriotică s-au făcut numirile în Parlament, în magistratură, în şcoli, în administraţie etc. […] Deputaţii ardeleni sunt străini de realităţile Ardealului şi nu fac decât să afişeze un martiraj fals şi să exagereze suferinţele din timpul celor 22 de ani de stăpânire românească. Budapesta şi aceşti martiri interesaţi sunt atât de lipsiţi de omenie că orice cuvânt obiectiv îl consideră o trădare. Dl. Kovaszany mi-a spus că sunt foarte mulţi intelectuali maghiari care condamnă acest lichelism şi această lipsă de obiectivitate. Sunt, însă, şi ei terorizaţi. Spre pildă, în Tg. Secuiesc sau la Sf. Gheorghe nu ar fi cutezat să stea de vorbă cu mine, de frica poliţiei secrete. Nu numai intelectualii, ba chiar şi în poporul de jos încep să se ridice glasuri de critică. Tot mai dese sunt procesele făcute ţăranilor secui pentru «ofensa Naţiunii» atunci când unul din aceştia declară că nu a fost aşa de rău sub români, şi că poporul sărac trăia mai bine. Judecătorii din pricina «patriotismului» îi condamnă tot mai grav. Mi-a dat şi exemple”.
Vorba avocatului Fekete din Tg. Secuiesc, de acum 75 de ani, se potriveşte şi azi: „Diverse specimene lipsite de orice scrupul mint fără ruşine” este „o adevărată licitaţie patriotardă” printre unguri; „pe această bază «patriotică» se fac numirile” în toate domeniile. Şi azi, este considerat „patriot ungur” doar cel care ţipă tare împotriva românilor, chiar dacă aceştia nu i-au făcut nimic. Aceeaşi ură antiromânească de pe vremea Regimului Horthyist! O fi şi speranţa de a se ajunge din nou la Ip şi Trăznea?