Anul Nou
Se ştie că Noul An este întâmpinat printr-un ritual, cunoscut sub numele de Pluguşor. Cum s-a născut acest ritual? Aşa cum era de aşteptat, pentru un popor sedentar care se ocupa în principal cu agricultura la şes şi păstoritul la munte, care a fost mult timp reprezentat, în majoritate, de „locuitorii ţării” - adică de „ţărani” (sau „ţăreni”, în unele zone - de pildă, la românii timoceni, sau în varianta mai veche).
„În fonemele lor, ale începutului zis-au pământului Terra, teranii azi, doar în limba română a pământului sunt numiţi oamenii ţării, ţăranii” (Elena Armenescu, volumul „Memoria statuilor” - Ţăranii).
Numele ritualului derivă de la cuvântul „plug”. Dar… apare o întrebare simplă, logică:
Se poate ieşi la arat, fie şi pentru a trage o „brazdă rituală”, ca anul agricol să fie bun, la începutul lui ianuarie, când, în trecut iernile erau mult mai aspre, de mai lungă durată decât acum, era frig, ger şi zăpadă „cât casa”? (Eu am trăit o astfel de iarnă în 1953, când aveam doar câţiva ani. Atunci nu au mai venit urătorii cu plugul tras de boii împodobiţi ca în alţi ani, când trăgeau o brazdă prin zăpada din curte, iar bărbatul care rostea Pluguşorul avea o traistă cu boabe de grâu pe care le semăna, din când în când, peste omătul în care se cufundau 2-3 centimetri, formând mici fose de unde aruncau sclipiri aurii amestecate cu steluţele orbitoare ale zăpezii, ca nişte promisiuni ale bogăţiei recoltei viitoare.)
Răspunsul este evident: Nu! Şi nici nu era nevoie, fiindcă ritualul „brazdei rituale de plug” sau de „pluguşor” se desfăşura la 1 martie de către strămoşii noştri daco-români (sau vlahi după cum ne numeau vecinii la un moment dat de-a lungul istoriei), când, de fapt, începea Anul agrar.
Pluguşorul este un lung poem în versuri care prezintă succesiunea muncilor agricole - de la aratul ogorului până la coptul colacilor, sfârşindu-se cu urări pentru gazde:

Aho, aho, copii şi fraţi
Staţi puţin şi nu-mânaţi,
Lângă boi v-alăturaţi
Şi cuvântul mi-ascultaţi:
S-a sculat mai an
Bădica Traian
Şi-a încălecat
Pe-un cal învăţat,
Cu numele de Graur,
Cu şeaua de aur,
Cu frâu de mătasă,
Cât viţa de groasă.
Şi în scări s-a ridicat,
Ca s-aleagă-un loc curat
De arat şi semănat.
Şi-n curând s-a apucat,
…………………………
Cum a dat Dumnezeu an,
Holde mândre lui Traian,
Astfel să dea şi la voi
Ca s-avem parte şi noi.
Să vă fie casa, casă;
Să vă fie masa, masă;
Tot cu mesele întinse
Şi făcliile aprinse.
Şi la anul să trăiţi,
Să vă găsim înfloriţi,

Ca merii,
Ca perii,
În mijlocul verii,
Ca toamna cea bogată
De toate-ndestulată.
Aho, aho!

Pentru a intra în modul lor de percepţie a fiecărei luni pe care au botezat-o ţinând cont de trăsăturile specifice ale vremii, de preocupări ori de ofrandele pe care le primeau de la Natură, propun să ne reamintim:

Calendarul popular
- Ianuarie este numit Gerar şi toată lumea ştie că, de regulă, în fiecare început de an, se manifestă „gerul Bobotezei”.
- Februarie este numit Făurar, fiindcă, acum, sub „plapuma” de nea, se „făureşte” recolta de grâu a verii viitoare.
- Martie se cheamă Mărţişor, de la o veche tradiţie românească, a mărţişorului, fixată la 1 martie, când de Anul Nou dacic exista obiceiul ca feciorii să ofere fetelor un şnur împletit din două culori: alb şi roşu (culoarea roşie, alături de cea albastră a zărilor şi galbenă a Soarelui, se regăsesc şi în tricolor!). La sfârşitul lunii, aceste şnururi sunt agăţate şi în zilele noastre în ramurile pomilor roditori.
- Aprilie poartă numele de Prier, adică prieşte semănăturilor. În 23 aprilie, totdeauna se sărbătoreşte Sfântul Mare Mucenic Gheorghe şi Ziua Pământului, după sărbătoarea precreştină, dacică. După alţii, este legat de faptul că, în perioada creştină de cele mai multe ori, în această lună se sărbătoreşte Paştele, precedat, fireşte, de post şi rugăciune - interesantă este şi identitatea formei numelui românesc cu cea a verbului francez (se) prier - a (se) ruga…
- Mai are numele de Florar, fiindcă multe dintre flori apar în această lună.
- Iunie este cunoscut sub numele de Cireşar, acum se coc cireşele… de iunie.
- Iulie se numeşte Cuptor, din două motive: pe de-o parte, este foarte cald, şi pe de alta, şi datorită acestei călduri, se coace recolta de grâu.
- August este numit în popor Gustar, fiindcă acum încep să se coacă primele fructe: merele, perele, strugurii timpurii… numai bune de gustat, şi de mâncat.
- Septembrie este cunoscut ca Răpciune, probabil legat şi de începutul răcirii vremii… Tot acum se dezvoltă, între boabele de struguri ori în pănuşii de porumb, în lunile ploioase, nişte mucegaiuri, răpciunele…
- Octombrie anunţă accentuarea acestei răciri, prin numele său de Brumărel.
- Noiembrie este cunoscut ca Brumar, fiindcă bruma devine un fenomen obişnuit în penultima lună a anului. Anul se încheie, aşa cum am mai precizat, cu luna de după Ziua Sfântului Andrei.
- Decembrie este numit Îndrea sau Undrea. Femeile stăteau în casă şi cu undrelele împleteau din lână, călduroase pulovere, veste, fulare, ciorapi etc..
În calendarul popular, în antichitate, moartea şi renaşterea timpului, şi împreună cu el a zeului adorat, sunt celebrate în raport cu echinocţii, solstiţii, faze lunare, bioritmuri ale plantelor şi animalelor etc..
Este cunoscut faptul că sărbătorile precreştine au fost asimilate de biserica creştină, deoarece preoţii, în înţelepciunea lor, şi-au dat seama că tradiţia era şi este adânc înfiripată în modul de existenţă al poporului. Să medităm asupra faptului că aici, în jurul paralelei 45 al emisferei nordice, omenirea a trăit milenii întregi doar la lumina unui opaiţ în întunericul lungilor nopţi ale iernii.
Pe tărâmul ţării noastre, echinocţiul de primăvară e însă asociat mult mai strâns de figura legendară a Dochiei, legendă în care se pot identifica elemente din cele mai diferite perioade, începând cu cele preistorice.
Oficial, sărbătorită la 1 martie este Sfânta creştină pe nume Eudochia (sfântă de origină libaneză), „dar, slujitorii cultului creştin i-au suprapus data de celebrare peste Noul An agrar, ziua morţii şi renaşterii unei mari divinităţi precreştine Dochia”.
Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, este cel care ne dă primele informaţii despre complexul mitologic al Babei Dochia, ca stana de piatră de pe Ceahlău: „Cel mai înalt munte al Moldovei este Ceahlăul şi dacă acest munte ar fi cunoscut poeţilor vechi, el ar fi fost atât de celebru ca şi Olimpul, Pindul sau Pelia. Din vârful său, ce se ridică la înălţime enormă ca un turn, porneşte la vale un pârâu cu apa foarte limpede şi, rostogolindu-se cu mare vuiet printre stânci, se aruncă în râul Tazlău. Drept în mijlocul lui se vede o statuie străveche, înaltă de cinci coţi, închipuind o babă înconjurată, de oi” (mai multe despre muntele sacru Ceahlău în lucrarea Ceahlăul şi hierofania).
Concluzii ştiinţifice recente confirmă faptul că oamenii nu au evoluat ca disponibilitate a inteligenţei în ultimii 7-8.000 de ani, doar progresul tehnic ne face mai informaţi. În cazul acesta este lesne de înţeles cum, cu ajutorul imaginaţiei lor, strămoşii noştri care aveau puternice sentimente religioase, au creat ritualurile ca forme de manifestare a câştigării bunăvoinţei zeităţilor - trăind împăcaţi cu gândul că au respectat şi împlinit legile divine. Au creat costumele, măştile cu care să sperie duhurile rele, nebinevoitoare, dansurile ritualice, au creat minunatele colinde, urări, descântece, basme populare româneşti, fiecare gen rostit şi repovestit în funcţie de sărbătorile sau ocaziile de peste an.
Ritualurile sărbătorilor de iarnă sunt foarte diverse, în funcţie de fiecare regiune a ţării.
Să nu confundăm aceste ritualuri care corespund saturnaliilor sărbătorite de către romani în cinstea Zeului Saturn, în perioada 17-23 decembrie, cu cele ale Anului Nou!
Notă: Primii creştini sărbătoreau Naşterea lui Iisus în luna septembrie, odata cu Ros Hashana (sărbătoare din calendarul iudaic). Saturnaliile, în anul 264 au căzut în 25 decembrie şi Împăratul roman Aurelian a proclamat această dată „Natalis Solis Invicti” - Festivalul naşterii invincibilului Soare. În anul 320, Papa Iuliu I a specificat, pentru prima dată oficial, data naşterii lui Iisus ca fiind 25 decembrie.
Dacii, care cunoşteau bine harta cerului, aveau un calendar solar, determinaseră cu exactitate solstiţiile şi echinocţiile. După perioada de scădere dramatică din noiembrie, când înspăimântaţi de posibila vizită a duhurilor rele se protejau de Sânandrei ungând canaturile uşilor şi ferestrelor cu usturoi, imediat după solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească, se dezlănţuiau într-o succesiune de petreceri ritualice dedicate zeităţilor care i-au ajutat să treacă cu bine acea perioadă.
Prin urmare, după solstiţiul de iarnă, dacii sărbătoreau creşterea zilei, îmbogăţirea luminii! Există şi o legendă a Moşului Crăciun. În Transilvania, şi în zilele noastre, Anul Nou actual este numit Crăciunul Mic!
Stabilirea datei de 1 ianuarie ca zi de Anul Nou s-a petrecut, în anul 1691, de către Papa Inocenţiu al XII-lea.
Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie, când sărbătorim prin petrecerea numită Revelion. În limba franceză, Réveillon înseamnă aproximativ „veghe”, aici cu sensul de ospăţ grandios la miezul nopţii, cu petarde şi artificii; la rude, prieteni şi cunoştinţe se fac urări de sănătate, prosperitate, noroc, viaţă lungă , se urează „La mulţi ani!”.

Colindatul
După cum aflăm de la cercetători de prestigiu (Ghinoiu, Coman M.), „Colindatul este văzut ca o manifestare întemeietoare de lume, încărcată cu virtuţi apotropaice ieşite din comun”. În spatele acestor practici, se ascund elemente originare în cele mai străvechi timpuri. „De la formele preistorice ale ceremonialului sacru, în care substitutele Zeiţei Mamă neolitice (Geea) şi a Zeului Tată, în ipostazele lor fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe, murea şi renăştea printr-un ritual funerar, s-a ajuns la colindatul de astăzi, care aduce credincioşilor - aşa cum au stabilit părinţii Bisericii - vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu - Salvatorul - la solstiţiul de iarnă, iar moartea, înhumarea, Învierea şi Înălţarea Domnului la echinocţiul de primăvară.”
Cetele de colindători (însoţiţi de muzicanţi), strigând şi hăuind, în costume viu colorate, îşi asociază urările cu dansuri ritualice travestiţi în animale prezente în conştientul lor ca animale înzestrate cu puteri şi frumuseţi ieşite din comun, cum sunt: ursul, cerbul, capra, căiuţii, vasilcuţa etc..
Spre exemplificare, să analizăm în câteva cuvinte unul dintre ele, şi anume ursul.
Ursul este un simbol al puterii. Pentru că este puternic, are toate valenţele: vindecă, alungă răul, demonii, maleficul, „este binevoitor şi protejează roadele câmpului”. Deci, ajutaţi de forţa URSULUI, ei reuşesc să împingă anul din zona periculoasă de criză - adică pericolul de stingere a Soarelui, de la Solstiţiul de Iarnă! - şi astfel se rearmonizează ritmurile cosmice! Pentru toate calităţile lui, ursul a fost desenat (inclus) pe cer, în constelaţia Ursul (Ursa) Mare şi Ursul Mic - care devin Carul Mare şi Carul Mic.
Ursul hibernează până în luna martie, când de Anul Nou dacic era invocat şi sărbătorit ca aliat. De Anul Nou, ursul alungă demonii din case şi ogrăzi, iar colindătorii care-l însoţesc urează un an fericit. Există credinţa că cei care primesc colindatul cu ursul au noroc tot anul. Cei care au dureri de spate se întind pe jos (ca la căluşari) şi se lasă „călcaţi” de urs.
Un alt animal legendar este cerbul, regele codrilor, de care sunt legate atât dansuri rituale, cât şi cântece, balade.
Menţiune: în noaptea de Anul Nou, fetele joacă un joc dezvăluitor al sorţii, ascunzând sub căciuli sau sub batiste nouă obiecte simbolice: bani, oglindă, pieptene, cărbuni, etc..
Fiecare are voie să descopere trei dintre ele şi în funcţie de ce „a tras”, se pot creiona trăsăturile viitorului ales. Se creează o atmosferă de mare amuzament, făcându-se diverse supoziţii, ele trăind în colectivităţi restrânse, în care toţi oamenii se cunosc unii cu alţii.

Atitudinea generală
Apropierea Noului An, ca şi la alte popoare, după bugetul fiecărei familii, aduce multe schimbări mai mici sau mai mari, în gospodărie, de la cumpărarea mobilierului nou, curăţenia generală, plătirea tuturor datoriilor, până la costume şi rochii speciale de sărbătoare.

Superstiţii (actuale) de Anul Nou
- e bine ca la miezul nopţii să ţii iubita (iubitul) de mână: îţi va merge bine în dragoste tot anul!
- e bine să ţii bani în mână la miezul nopţii, sau să ai bani în buzunar, mai ales bancnote noi, pentru că îţi va merge bine cu banii tot anul (trebuie, e bine să ai pe masa de Anul Nou crenguţe de vâsc).
- primul aliment care trebuie mâncat în Noul An trebuie să fie preparat din peşte.
- e bine să îmbraci ceva roşu în noaptea de Revelion.
- trebuie îmbrăcată o haină nouă în prima zi din an.
- dorinţa pusă la miezul nopţii de Revelion are toate şansele să se împlinească.
- trebuie lăsată o lumină aprinsă în casă până la ziuă, pentru a avea un an nou luminos.
- daca ţii paharul în mână, va fi un an vesel, de aceea se bea vin sau şampanie în momentul trecerii dintre ani.
- persoanele brunete aduc noroc, astfel că e bine ca prima dată pragul casei în Noul An, să fie trecut de un bărbat cu părul negru.
(enciclopediagetodacilor.blogspot.ro)

Colindatul tradiţional românesc,
în contextul Festivalului de Colinde „Crăciunul la Români”, ediţia a XXVI-a, Sfântu-Gheorghe, 12-18 decembrie 2016

A mai trecut un an şi s-a orânduit, cuminte, în şirul nesfârşit al vremii. A mai sosit un an şi va să intre în rândul unui ciclu nou al vieţii şi al devenirii. Cununa anului tradiţional, ce tocmai s-a încheiat, prin colinde şi colindat, se deschide iarăşi, într-o nemărginită succesiune şi o continuă trecere. Omul tradiţional a simţit nevoia să se raporteze permanent la curgerea vremii, în încercarea de a se integra în ciclurile cosmice. Colindele şi colindatul au tocmai această menire de a marca şi de a întări peceţile timpului. Cununa anului nou se deschide prin cântece, ritualuri, jocuri şi multă voie bună. Dincolo de toate acestea se iniţiază, însă, legătura omului cu transcendentul şi se continuă puntea dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre omenesc şi ceresc…
Colindele şi colindatul sunt strâns legate de Crăciun, sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Din dimineaţa Ajunului şi până în târziul nopţii de Crăciun, prin sate şi prin oraşe răsună acele vestiri minunate: colindele. Laice sau religioase, cântate de grupuri şi cete de flăcăi, de bărbaţi sau de copii, colindele reprezintă o categorie folclorică de o vechime imemorială, ancestrală. Colindele şi colindatul, ca forme de manifestare tradiţională, au fost legate iniţial de practicile precreştine ale solstiţiului de iarnă, fiind integrate ulterior în cadrele sărbătorii Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos. Colindele şi obiceiul colindatului au fost înmănuncheate în cele dintâi culegeri de folclor românesc, de la primele relatări datorate lui Dimitrie Cantemir în secolul al XVIII-lea, la antologiile realizate de Anton Pann şi Vasile Alecsandri în veacul al XIX-lea, şi de la culegerile ştiinţifice făcute de Béla Bartók, Constantin Brăiloiu şi George Breazul în prima jumătate a secolului trecut, până la studiile, analizele şi teoretizările de sinteză din ultimele decenii. Pentru vechimea, originalitatea, vitalitatea şi forţa de expresie, obiceiul colindatului de ceată bărbătească, din România şi din Republica Moldova, a fost introdus, în anul 2013 (prin strădania şi remarcabila sinteză ştiinţifică realizată de etnologii români şi moldoveni), pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Intangibil al Umanităţii, UNESCO.
Colindatul poate îmbrăca, aşa cum teoretiza etnologul Ovidiu Bîrlea, şi forme extreme: de la jocurile cu măşti, văzute ca reminiscenţă a riturilor precreştine, şi până la cântecele de stea sau formele de teatru religios, interpretate ca variante ale culturii populare de influenţă creştină. Forma de manifestare tradiţională a colindatului românesc rămâne, însă, ceata de colindători. Ea reprezintă un mod ancestral de coeziune socială, dar şi o cale spre iniţiere şi ierarhizare. Ceata de colindători s-a păstrat mai ales în sudul şi în Câmpia Transilvaniei, în Ţara Făgăraşului, Ţara Loviştei, în Hunedoara, dar şi în Câmpia Bărăganului. Ceata exprimă forţa comunitară şi rostul obiceiului, manifestând plenar virtuţile augurale (de bune şi favorabile prevestiri), calităţile apotropaice (sau protectoare) dimpreună cu toate celelalte însuşiri simbolice ale colindatului. Gazda care primeşte ceata de colindători va dobândi toate energiile benefice pe care aceasta le transmite; de aceea trebuie să-i aştepte şi să-i primească pe colindători cu uşile casei şi ale sufletului, larg deschise.
Pe vremuri, se spunea că se cuvine să intre din fiecare casă cineva în ceată, flăcău sau bărbat însurat, cam până la vârsta de 40 de ani, vârstă care putea să ajungă şi spre 60 de ani, dacă acela era un bun cunoscător şi transmiţător al repertoriului. Colindele sunt „dedicate”: gazdei, fetei de măritat sau flăcăului de însurat din casa colindată. După ce fetele de măritat din casele colindate au fost cântate ca „dalbe fecioriţe”, cu ochii negri ca murele, cu faţa dalbă şi frumoasă şi cu buzele rumene precum bujorii, multe dintre colinde sunt adresate tinerilor feciori. Versurile îi înfăţişează mândri şi frumoşi asemenea păunilor, voinici neînfricaţi şi vânători neîntrecuţi, care se luptă cu cerbul sau cu leul, animale mitologice, cu largă reprezentare în colindele româneşti.
Maniera interpretativă antifonică, cu două grupe de colindători care preiau de la una la alta liniile melodice, refrenele caracteristice, dar şi similarităţile stilistice, sunt elemente care ne atrag atenţia asupra unităţii în diversitatea colindatului tradiţional al cetelor bărbăteşti din spaţiul românesc.
Colindele şi colindatul au tocmai această menire de a marca şi de a întări peceţile timpului. Poate, nu întâmplător, începutul colindatului a fost lăsat, încă din vechime, în seama copiilor mici. Inocenţa vârstei lor a conferit dintotdeauna puritatea aproape sacrală a rostuirii gesturilor şi cuvintelor simbolice, prin puterea rostirii virtuţilor augurale (sau ale prevestirilor favorabile) şi apotropaice (sau ale formulelor protectoare), ca şi ale tuturor celorlalte însuşiri simbolice ale colindatului.
Colindatul copiilor, desfăşurat în Ajunul Crăciunului, se prelungeşte simbolic până la Anul Nou, cu sorcova, care a fost, la origine, o simplă nuia, o mlădiţă înmugurită de măr. Binecuvântările sorcovitului reunesc virtuţile magice ale sorcovei cu vorbele rostite, transferând puterile germinative şi vitale persoanelor colindate. Pluguşorul reprezintă o altă formă arhaică a substratului agricol, de răspândire magică a belşugului. În Moldova, urările pluguşorului ating cele mai viguroase şi creative formulări din întregul spaţiu românesc, iar cetele sunt formate atât din copii, cât şi din flăcăi şi adulţi. Textul scandat este completat cu o recuzită sonoră din care nu lipseşte buhaiul, acel instrument care imită mugetul taurului, apoi bice, clopote şi fluierul, care execută o melodie improvizată.
Altă formă străveche a întâmpinării Noului An, prin urări şi veselie, o reprezintă cortegiul colindatului cu măşti animaliere. Tipurile care sunt exprimate şi însoţite prin muzică sunt, fără îndoială, ursul şi capra, denumită, pe alocuri şi turcă. Atestat doar în Moldova, cortegiul ursului este menit să aducă noroc şi sănătate, printr-un joc sumar care imită pe cel al urşilor care erau purtaţi, odinioară, pe uliţele satelor şi prin târguri.
În opoziţie cu aria de răspândire strict moldovenească a ursului, cortegiul măştilor animaliere de cerb sau capră a fost întâlnit pe întregul spaţiu românesc. Capra, turca sau brezaia este prezentă pe tot parcursul sărbătorilor de iarnă din preajma Anului Nou, de la Sfântul Vasile până la Bobotează şi Sfântul Ioan. Capra era vestită de copii, jucată de tineri şi asemuită uneori, prin Transilvania, cu ceata de colindători. În Transilvania, turca sau ţurca, aşa cum mai este numită pe alocuri, era jucată de flăcăi, cu mişcări spectaculoase şi cu salturi îndrăzneţe menite să inspire, în rândurile asistenţei, teamă şi respect. Jocul ritual al turcii, executat pe drum, era urmat de un joc propriu-zis, de obicei o ardeleană sau o învârtită, cu strigături, care se făcea în curtea sau în casa gazdei.
***
Nu am rezistat ispitei de a face o sumară teoretizare şi o trecere în revistă a caracteristicilor şi elementelor colindatului tradiţional românesc, tocmai pentru a releva mai bine locul şi rolul acestora, în contextul prezentării Festivalului de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă „Crăciunul la Români”, organizat de Fundaţia „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, şi aflat, în perioada 12-18 decembrie 2016, la cea de-a XXVI-a ediţie.
Atunci când, în decembrie 1991, debuta prima ediţie, organizatorii îşi propuneau să promoveze şi să păstreze tradiţiile populare, costumele tradiţionale şi folclorul (de autentică şi bună calitate), ca tot atâtea obiective majore ale Fundaţiei. An de an au fost primiţi tot mai mulţi colindători, din judeţele Covasna şi Harghita, dar şi din întreaga Ţară; practic, toţi aceia care şi-au manifestat dorinţa de a participa la una sau mai multe ediţii au fost primiţi (la Sfântu-Gheorghe ca şi la Târgu-Secuiesc) cu braţele deschise, cu bucurie, solidaritate, suflet bun şi dărnicie, cu dragoste frăţească şi iubire creştinească, întru Hristos Domnul.
Festivalul a debutat, în perioada 12-15 decembrie, cu seri de colinde, susţinute, în Catedrala Ortodoxă cu hramurile „Sfântul Gheorghe” şi „Sfântul Nicolae”, de cele mai curate glasuri şi cele mai senine suflete, acelea ale copiilor preşcolari şi şcolari din Sfântu-Gheorghe şi localităţile din împrejurimi. Anul acesta au participat mai mulţi ca niciodată: 562 de copii. Cred că este, cu adevărat, o minune de la Dumnezeu faptul că aceşti copilaşi minunaţi deprind, de la vârste fragede, câteva noţiuni despre obiceiurile tradiţionale, în spiritul păstrării apartenenţei identitare faţă de Neam şi Ţară! În acelaşi context, sâmbătă, 17 decembrie, dimineaţa, Catedrala Ortodoxă a găzduit câteva dintre formaţiile invitate, printre care, la loc de cinste s-a aflat (anul acesta, ca şi în toate ediţiile, din 1995 până în prezent) Grupul „Ciobănaşul” din Tupilaţi, judeţul Neamţ, coordonat de Romică Leonte, împreună cu alte două grupuri, din Republica Moldova: Ansamblul „Peliniţa” al Casei de Cultură din comuna Pelinei, raionul Cahul, coordonat de Nina Munteanu şi Maria Loghin, şi Formaţia Folclorică „Cimbrişorul” din satul Găleşti, raionul Străşeni, coordonator Vera Isac. A urmat o paradă a portului popular, prin centrul oraşului Sfântu-Gheorghe, până în Piaţa „Mihai Viteazul”, urmată de deschiderea oficială a Festivalului şi un scurt program de colinde şi obiceiuri de iarnă (foto 1). Grupurile de colindători au fost, ca în fiecare an, oaspeţii unor instituţii fundamentale ale Statului Român (Instituţia Prefectului) sau ale autorităţilor locale (Consiliul Judeţean), ducând şi acolo vestea Naşterii Domnului Iisus Hristos şi, prin câteva crâmpeie ale obiceiurilor tradiţionale, făcând urări de sănătate şi prosperitate celor prezenţi (foto 2, 3).
Momentul central al ediţiei de anul acesta l-a constituit, bineînţeles, spectacolul de gală al Festivalului, desfăşurat în sala de sport a Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe. Şi, după cum menţionam în preambulul acestui articol, Naşterea Domnului era vestită, în satul tradiţional românesc, mai întâi de vocile curate şi senine ale copiilor, prima „veste bună” a fost adusă de copiii din satul Păpăuţi, comuna Zagon, judeţul Covasna, coordonaţi cu totală dăruire şi înalt profesionalism de educatoarea Liliana Vereş. A fost un moment de o înălţătoare şi curată frumuseţe, creat de aceşti minunaţi copii (foto 4). Lor le-au urmat alte grupuri: cele trei formaţii anterior menţionate, dar şi Corul „Plai întorsurean”, din oraşul Întorsura-Buzăului, judeţul Covasna, şi Corul „Siteanca”, din comuna Sita-Buzăului (ambele dirijate de prof. Tatiana Teacă), Grupul de Colindători „Brăduleţul” al Parohiei Ortodoxe din comuna Zagon, coordonat de Livia Hagiu şi Carolina Paloşan, constituind o premieră şi o surpriză foarte plăcută în cadrul acestei ediţii (cu prezentarea unor colinde religioase de tradiţie bizantină) şi, nu în ultimul rând, Grupul Vocal „Voievozii munţilor” din comuna Vâlcele, judeţul Covasna, condus de Pr. Vasile Antonie Tămaş, o prezenţă deja obişnuită, de câţiva ani, în cadrul manifestărilor culturale româneşti din zonă.
Duminică, 18 decembrie, Festivalul de Colinde a continuat la Casa de Cultură din Târgu-Secuiesc cu un spectacol care a reunit, în acelaşi spirit al aşteptării Crăciunului, copiii (preşcolari şi şcolari) atât din acest oraş, cât şi din Mărtănuş, Oituz, Breţcu, Voineşti (Covasna), Ojdula şi Zăbala, care şi-au revărsat prinosul lor de bucurie la Naşterea Domnului, prin colinde, cântece şi dansuri tradiţionale.
Şi, tot în acest duh al Sărbătorii, Corul „Ecclesia” al Catedralei Ortodoxe din Sfântu-Gheorghe a susţinut, duminică, la finalul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, un concert de colinde şi cântări bisericeşti care au înălţat inimile credincioşilor aflaţi în Catedrală.

***
… Şi a fost ediţia a XXVI-a a Festivalului de Colinde şi Obiceiuri de Iarnă „Crăciunul la Români”, organizat de Fundaţia „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe…
Cu aceasta, cununa anului vechi, iată, s-a închis; în acelaşi timp, cea a noului an s-a deschis, încă o dată, iar şi iar, într-un ciclu peren, prin cântece, ritualuri, jocuri şi multă voie bună. Dincolo de toate acestea se iniţiază, însă, legătura omului cu transcendentul şi se continuă puntea dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre omenesc şi ceresc…
La Mulţi şi Binecuvântaţi Ani!

LA MULTI ANI tuturor cititorilor si colaboratorilor Condeiului Ardelean!

Tuturor celor care poartă numele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, și al Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul,
dar și derivate ale acestora, le dorim multă sănătate și un sincer și călduros La Mulți Ani!

Patria-i ţărmul feeric şi plin de lumină,
Ce sufletu-l umple de dor şi credinţă.
Pe-a sale tărâmuri păşim cu speranţă,
Iar legea străbună e scut şi povaţă.

Sub raze de soare şi-n murmur de ape,
Se-aud tot mai tare a vremilor şoapte.
S-au stins în tăcere eroi legendari
Ce viaţa şi-au pus-o pe-al ţării altar.

O flacără vie adesea ne-nvaţă,
Strămoşii şi neamul să nu-i uiţi vreodată.
Ei sunt stindardul de nepreţuit
Pe care românii cu drag l-au cinstit.

Am fost cândva ce nu mai suntem
Şi vrem să fim cum am mai fost;
De aceea vă cer ca minten
Să dezrobim poporul nost’.

Să ştiţi că nu mai e posibil
Să suportăm umilinţa
Şi nu mai e defel credibil
Cel ce ne-atacă credinţa.

Avem şi noi mândria noastră
De a trăi cum am trăit,
Ţara să nu fie sihastră,
Nici neamul nostru urgisit.

Trăim aicea de milenii
Cu dreaptă credinţă-n Cuvânt;
Noi nu suntem pentru bejenii
Şi ne iubim pământul sfânt.

Se-ntorc strămoşii în morminte
De răul ce se întâmplă,
Iar ale noastre simţăminte
Ne dau mari dureri de tâmplă.

Blestemele să îi cuprindă
Pe cei ce au înstrăinat
Glia… ce este suferindă,
Cu sufletul înlăcrimat!

Pe Basarab Întâiul, cel întemeietor de Ţară Românească, de Românie, îl iubim prin două filtre ale sufletului nostru: mai întâi prin istorie, pentru că „bătrânul” voievod a îndrăznit să formeze un stat voievodal românesc puternic şi demn, unde spicele aurii de grâu să se-ncline doar, cu multă reverenţă, în faţa ţăranului care i-a lucrat ogorul şi locuia nu departe, la margine de glie, iar apoi îl iubim prin cultură - pentru că noi iubindu-l pe Eminescu, îi iubim şi pe cei veneraţi de el, cărora le spunea cu atâta magie a sufletului său în vers: „Rămâneţi dară cu bine, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / Ce cu spada şi cu plugul aţi întins moşia noastră / De la Tisa pân-la Mare şi la Dunărea albastră”.
Aşadar, în jurul anului 1310, într-un Ev Mediu românesc de la sud de Carpaţi, Basarab I adună sub sceptrul său toate micile românii populare şi devine domn peste o Românie mai mare, între Dunăre şi Carpaţi, numită iniţial Basarabia, după numele său, de Domn al Ţării, pentru a nu se confunda cu ţara de la est de Carpaţi până la Nistru, unde era o alta Românie, altă Ţară Românească întemeiată de muşatinul Bogdan I, Ţară numită iniţial Bogdano-Vlahia. Toponimul Bogdano-Vlahia (România lui Bogdan) nu a mai ajuns, din păcate, până la noi, luându-i locul toponimul cel drag Moldova, ce cuprindea o Ţară respectată, întinsă de la Carpaţi până la Nistru. Dar toponimul Basarabia (România lui Basarab) a ajuns, după un periplu interesant, până la noi, înconjurând pe românii din spaţiul intracarpatic şi pe cei din Moldova la sud, apoi la sud-est, respectiv la est, datorită avatarurilor istoriei, dar nepierzându-şi prin secole simbolul de purtător al unui mesaj de voinţă românească fondatoare din Evul Mediu românesc.
Ţara Românească de la sud de Carpaţi până la Dunăre s-a întins pe o fâşie pe sub zidurile de granit, cu Posade, ale Carpaţilor, şi de la Munţii Vrancei până la est de Cetatea Chilia inclusiv, iar în sud de la Turnu-Severin până la Silistra inclusiv şi apoi şi la est de Marea Neagră, la gurile Dunării. Acest colţ de Ţară de la gurile Dunării şi Nistrului, cu cetăţile Hotin, Cetatea Albă, este dat, în secolul al XIV-lea, de Alexandru Basarab, voievodatului Moldovei. Moldovenii îi zic Basarabia. Deci este prima preluare - pentru continuitate istorică - a denumirii celei vechi a României lui Basarab I. Din păcate, în 1484, turcii cuceresc malurile Dunării şi Mării Negre, cu cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, iar în 1538 cuceresc şi Tighina, şi ei îi vor zice micii Basarabii Bugeac, dar moldovenii şi muntenii, precum şi toată Europa îi vor zice în continuare Basarabia. În urma războiului ruso-turc, în 1812, această mică Basarabie, împreună cu toată Moldova de dincolo de Prut, sunt cedate de Imperiul Otoman Imperiului Rus, care le transformă într-o gubernie rusească, dându-i numele Basarabia, desigur, pentru a nu purta numele de Moldova, care era stat autonom, rămas de-acum cu graniţele doar între Carpaţi şi Prut. Aşadar, a doua preluare a denumirii Basarabia, care se va consacra de-acum pe acest teritoriu, tot ca Românie a lui Basarab, incluzând şi partea de est a Moldovei Muşatinilor, bineînţeles fără ca ruşii să o considere Românie, ci operând din răsputeri pentru a-i şterge identitatea românească. Astfel, Basarabia va geme sub cnutul rusesc timp de 105 ani, până în 1917-1918, când se va uni cu Patria-mamă, alături de România lui Bogdan, cea rămasă dintre Prut şi Carpaţi - unită deja, în 1859, cu Ţara Românească (medievala Basarabie) - şi de România lui Gelu Românul (Gelou quidam Blachus) din spaţiul intracarpatic. Din 1940, revine cnutul rusesc asupra României lui Basarab şi a Muşatinilor de dincolo de Prut, până în 1991, cu o întrerupere în 1941-1944. Poate doar Basarab Întâiul şi Bogdan Întâiul ştiu câte lacrimi au vărsat prin secole românii pentru că şi-au păstrat fiinţa naţională, graiul pe care doar „râul, ramul” îl ţineau prin furtuni puternice ca pe un tezaur ce vine din epoca veche. Evident că de la Basarabi şi Muşatini - descălecători de ţară, dătători de legi şi datini - până la noi au ajuns în aceste teritorii şi alte comunităţi etnice, care nu au nicio vină pentru avatarurile conflictuale ale trecutului şi, prin urmare, le iubim şi pe aceste etnii conlocuitoare, care vin din epoci mai mult sau mai puţin apropiate.
De ce iubim, aşadar, Basarabia? O iubim ca mesaj al veacului cel întemeietor de demult şi ca teritorii peste care a domnit suverană cu această denumire. O iubim pentru că „parcursul” ei prin veacuri, de învăluire, este un mesaj clar şi un permanent imbold la unitate. A înconjurat cu iubire, statornicie şi lacrimi, ca Românie a lui Basarab, la sud, apoi la sud-est şi la est, pe toţi românii din întreg spaţiul carpatic. O iubim pentru că în 1918 a fost ferm hotărâtă să se unească cu Patria-mamă pentru a-şi făuri visul ei de învăluire a unei Românii Mari, pe care a trasat-o începând încă din Evul Mediu. O iubim pentru că ne-a dat Limba noastră-i o comoară a poetului şi preotului Alexei Mateevici. O iubim pentru trăirea românească profundă exprimată de Grigore Vieru, de Doina şi Aldea Teodorovici, de alţi mucenici ai românităţii din spaţiul ei, al nostru, de suveranitate. O iubim pentru că şi-a păstrat mereu în suflet emoţionantul cult faţă de acel „Domn cel Mare” ce nu se putea să se-asemene pentru popor decât cu „mândrul soare, în Suceava când apare”. Apoi şi-a păstrat acelaşi emoţionant cult faţă de alt „Domn cel Mare”, de astă dată al Poeziei româneşti - Eminescu. O iubim pentru jertfele aduse pe altarul românităţii şi păstrăm vie în suflet memoria miilor şi miilor de români basarabeni martirizaţi în neagra Siberie, în beciurile Cekăi, ale KGB-ului şi ale altor poliţii secrete ruse şi sovietice, sau în vatra lor natală, ocrotită cândva de Basarabi şi de Muşatini. O iubim pentru hotărâta rupere de falsa şi inexistenta „limbă moldovenească” stalinistă, care a fost o permanentă sfidare a sensibilităţii noastre, a normalităţii şi demnităţii vieţii românilor în Europa şi în lumea civilizată. Se ştie că noi avem doar un minunat grai moldovenesc, căruia nu i se puteau pune în coadă rusisme, ca să-l transforme în limbă moldovenească. Iubim Basarabia pentru admirabila acţiune unionistă a oamenilor ei de cultură deja consacraţi, a oamenilor de diferite profesii, vârste, etnii, a minunaţilor tineri basarabeni ce fac parte din Platforma Acţiunea 2012, care au înfruntat şi înfruntă atâtea intemperii şi inerţii. O iubim pentru că este trup, suflet şi tezaur al fiinţei noastre naţionale.

De vorbă prin Voineştii Covasnei:

Pe parcursul anului trecut, lucrând la albumul de fotografii Mărturii ale continuităţii româneşti în Carpaţii de Curbură: Voineştii Covasnei în imagini şi cuvinte, am primit, din surse diferite, mai multe poze din trecutul familiei Manea (Boaba) din Voineşti. Acestea, în mare parte, înfăţişau, ca un numitor comun, o pereche de oameni frumoşi, surprinşi în perioade diferite din viaţă: tineri, zâmbitori, înconjuraţi de copii, mai apoi bătrâni cu feţe blajine, în mijlocul nepoţilor. M-au emoţionat fotografiile cu Neculai şi Floarea Manea, dar, mai ales, am fost impresionată de felul în care urmaşii acestora îi pomeneau. Mi-ar fi plăcut să-i cunosc şi să stau de vorbă cu ei. Probabil, Dumnezeu mi-a auzit dorinţa şi, aşa cum le potriveşte El pe toate, Anca, strănepoata acestora, mi-a adus un ziar îngălbenit de vreme, de unde Neculai Manea ne vorbeşte „peste timp”.
Cu acordul familiei, vă invit să facem cunoştinţă cu Neculai Manea, într-un interviu realizat de Vasilica Ciobanu, apărut în ziarul „Cuvântul Nou” din 6 decembrie 2004.

„Am avut o căsnicie fericită;
ne-am iubit, ne-am înţeles bine şi am muncit mult”
- spune Nicolae Manea din Voineşti, Covasna -

- Este adevărat că sunteţi cel mai în vârstă locuitor din Voineşti?
- Cu un an, doi în urmă mai eram patru inşi de vârsta mea, acum am rămas numai eu în tot Voineştiul. Eu sunt născut în 1911, iar soţia în 1922 şi suntem căsătoriţi de 62 de ani. Am avut patru copii, doi băieţi şi două fete, dar pe băiatul cel mare l-am pierdut.
- Cu ce v-aţi ocupat cel mai mult în viaţa dumneavoastră?
- Eu am umblat în toată ţara românească pentru că am fost ceferist, macaragist, şi unde era un accident, o lucrare mare, acolo eram. Am lucrat în toate fabricile, în toate combinatele de pe timpurile alea de atunci. În toată ţara existau doar patru macarale din alea mari, la Braşov, Paşcani, Cluj şi Timişoara, şi la un accident, la o construcţie de poduri, pe noi ne chemau. Eu lucram la Depoul CFR Braşov pe macaraua aia de 80 de tone şi dacă macaraua din Cluj, de exemplu, era plecată la o lucrare în ţară, era solicitată macaraua din Braşov. Plecam de acasă la ora 2, la 3.30 aveam tren din gară şi când ajungeam la Braşov aflam că macaraua putea fi plecată la Iaşi, atunci luam primul tren şi plecam la Iaşi pentru că pe macaraua aia era serviciul meu şi plecam după ea. Au fost şi accidente mari, la Blaj, Crăciuneşti, unde au fost trenuri întregi dărâmate şi sfărâmate, oameni morţi. La Sighişoara a fost un accident foarte mare, două trenuri s-au ciocnit şi au fost 36 de morţi. Aşa a trecut timpul - o zi eram la Braşov, alte zile plecat în ţară, o zi mă interesam cum merg copiii la şcoală, că toţi au făcut şcoala în Braşov, au învăţat o meserie, cum era atunci. Când am ieşit la pensie, am avut 500 de lei pensie, că se plătea rău la CFR pe timpul acela.
- Soţia dumneavoastră a fost angajată undeva?
- Soţia mea a umblat pe toţi munţii ăştia de aici după zmeură, după fragi, după mure şi vindea ca să facă un ban. Când eram eu plecat, ea îşi vedea de treburile de-acasă şi căra lemne din pădure cu spinarea, aşa cum făceau şi copiii. În 1942 ne-am căsătorit şi în 1943 m-am refugiat în Întorsura-Buzăului, iar soţia era gravidă şi a venit şi ea la mine, a luat-o pe jos prin pădure. Atunci, eu eram cioban şi plecam la munte, iar soţia ţesea stofă şi vindea. Ea n-a fost niciodată angajată, dar a ţesut mult, numai pentru un om de aici, care era oier, a ţesut 1.000 de metri de stofă.
- Sunteţi cioban din tată în fiu?
- Tata n-a fost cioban niciodată, dar mie mi-au plăcut oile, dup-aia m-am angajat în cooperaţie, apoi la CFR. Am fost baci în Dealul Bătrân, în Goru, cel mai înalt munte de aici, în Sfântu-Gheorghe, în Turia. Când m-am căsătorit, eram cioban.
- La Nedeie v-aţi cunoscut?
- Atunci nu i se spunea Nedeie, îi spuneam Sântilie. Era o horă ciobănească şi se ţinea în intersecţia străzilor Cuza Vodă, Strâmtă şi Toamnei, sub nuc la Fiţa Cioacă, aşa-i mai spuneam la locul acela. Veneau 40-50 de ciobani, care până atunci erau plecaţi în munţi, şi sărbătoarea de Sântilie ţinea şi o săptămână; femeile torceau, tricotau, povesteau şi se uitau la tinerii care petreceau. Eu aveam oi, aveam lână, iar soţia îmi ţesea stofă şi făceam negustorie şi aşa am cunoscut-o. Când am cerut-o de nevastă de la mama ei, că tată nu avea, n-a lăsat-o să se mărite pentru că voia să mai stea câtva timp lângă ea, dar soţia a bătut din picior şi a zis: „Eu mă mărit şi gata!”. Ne-am luat şi am trăit bine, am avut copii cuminţi şi au învăţat bine.
- Cum a fost această căsnicie care a durat 62 de ani?
- Am avut o căsnicie frumoasă; ne-am iubit, ne-am înţeles bine şi am muncit mult. Eu şi soţia n-am avut discuţii rele în căsnicia noastră, am avut numai vorbe bune şi ne-am înţeles unul pe celălalt.
- Cum au trecut anii de pensie?
- După ce am ieşit la pensie, acum am 34 de ani de pensie, am mers împreună cu soţia pe munte şi am cules fructe de pădure, ca să facem un ban. Primăvara mergeam la tuns de oi în tot judeţul şi tundeam şi câte 70-80 de oi pe zi. Soţia a ţesut mai mereu. Îmi aduc aminte că, într-o iarnă, soţia a ţesut baticuri din PNA pentru un ţigan şi a câştigat atâţia bani de i-am făcut nuntă băiatului cel mare. A zis ţiganul atunci „dacă ţeseţi aşa încă un an, vă luaţi şi maşină!”. Am ţesut şi eu, nu numai soţia, că nu se mai săturau musafirii din staţiune uitându-se pe geam la mine cum ţeseam! Când eram la Întorsura-Buzăului şi a născut soţia, avea războiul pus şi ea n-a mai putut ţese, atunci m-am băgat eu în război şi aşa am învăţat să ţes. Cu astea m-am ocupat pentru că animale, cal şi căruţă nu am avut, iar pământ am avut puţin, însă am pus pomi şi acum avem o livadă foarte frumoasă.
- Sunteţi amândoi în vârstă şi puterile vă sunt slăbite. Cum vă puteţi gospodări?
- Băiatul cel mic locuieşte cu familia lui aici, în curte cu noi, şi face mâncare, îi dă soţiei să mănânce. Săptămâna asta, însă, stă cu noi fata din Agnita, pe urmă vine fata din Braşov şi aşa mai fac cu rândul, pentru că au casă, gospodărie, familie şi nu pot sta permanent aici. De trei ani soţia este bolnavă la pat, iar eu nu mai am putere şi nici nu mai văd bine. Până anul trecut am mai scos-o cu căruciorul până la poartă şi mai stătea de vorbă cu vecinele. Acum nu mai am putere, dar, mulţumesc lui Dumnezeu că memoria nu m-a lăsat, că şi acum mai ştiu poezii pe care le-am învăţat la şcoală, şi în româneşte şi în ungureşte.

Braşov
Două proiecte privind drumurile de legătură cu Sibiu şi Covasna, aprobate de consilierii judeţeni

Două proiecte care vizează construirea a două drumuri ce vor face legătura cu judeţele Sibiu şi Covasna au fost aprobate luni după-amiază (9 ianuarie 2016 - n.n.), în şedinţa ordinară de îndată a Consiliului Judeţean (CJ) Braşov. Cele două drumuri vor fi construite cu fonduri europene.
„Consilierii judeţeni au aprobat, după cum aţi văzut, două proiecte foarte importante pentru ca Braşovul să poată accesa fonduri europene pe Programul Operaţional Regional (POR), pe exerciţiul financiar 2014-2020. Procedura a fost declanşată în urmă cu aproximativ 1,5 ani, lucrăm în prezent la încărcarea lor pe site pentru a le putea depune la Alba-Iulia şi sperăm ca cele două proiecte să fie prinse în finanţarea pe exerciţiul bugetar 2014-2020”, a declarat după şedinţa de îndată vicepreşedintele Consiliului Judeţean Braşov, Adrian Gabor.
DJ 112 va avea o lungime de 20 de km şi face legătura între DN 12 din judeţul Covasna şi DN 13 Braşov - Târgu-Mureş, respectiv de la Măieruş - Apaţa - Ormeniş - Augustin - limita cu judeţul Covasna, la Baraolt.
Al doilea este un drum care porneşte de la Şinca - Lisa - Drăguş - Viştea de Sus - Ucea - Victoria - limita cu judeţul Sibiu, în lungime de 50 de km. Valoarea celor două drumuri este de 60 de milioane de euro, a mai precizat sursa citată.
Preşedintele Consiliului Judeţean, Adrian Veştea, a afirmat că este foarte important ca judeţul Braşov să aplice pe fiecare axă de finanţare pe exerciţiul financiar 2014-2020.
„Avem în pregătire proiecte foarte bune. În şedinţa de azi am aprobat indicatorii tehnico-economici pentru două din cele trei drumuri pentru care am pregătit proiecte pentru a declanşa procedura de expropriere care nu înseamnă suprafeţe de teren foarte mari”, a explicat preşedintele CJ Braşov.

Harghita
Preşedintele executiv al UDMR, Kovacs Peter, şi-a dat demisia din funcţie şi va părăsi formaţiunea politică

Preşedintele executiv al UDMR, Kovacs Peter, şi-a dat demisia din funcţie şi va părăsi formaţiunea, urmând să activeze în presă.
Kovacs Peter a declarat, miercuri (4 ianuarie 2016 - n.n.), că a simţit că trebuie să facă o schimbare în viaţa sa profesională şi că nu a avut nicio nemulţumire legată de partid.
„Este decizia mea personală. Cred că fiecare persoană are dreptul să facă schimbări în viaţa lui profesională, chiar şi politicienii. Nu pot să accept faptul că dacă cineva s-a apucat de activitatea politică, atunci trebuie să iasă la pensie din politică. Eu am luat această decizie după un rezultat remarcabil pe care l-am atins, împreună cu colegii mei, la aceste alegeri şi am simţit că în momentul acesta trebuie să iau această decizie, când am ajuns, ca să spun aşa, la cel mai înalt nivel al rezultatelor în ceea ce priveşte cariera mea politică. (…) Părăsesc UDMR de tot. Nu este vorba despre nicio nemulţumire, este vorba despre faptul că am simţit că trebuie să fac o schimbare în cariera mea profesională”, a declarat Kovacs Peter.
Întrebat ce va face după acest moment, fostul lider UDMR a spus că se va întoarce în media. „Acolo de unde am plecat, acolo unde am vrut să îmi desfăşor activitatea când eram tânăr”, a menţionat Kovacs Peter, nedorind să dezvăluie la care publicaţie urmează să îşi desfăşoare activitatea.

Harghita
„Steagul secuiesc”, predat bisericilor istorice maghiare după ce instanţa a decis înlăturarea lui de pe clădirea Consiliului Judeţean

„Steagul secuiesc”, votat ca drapel al judeţului Harghita în anul 2015, a fost predat miercuri (4 ianuarie 2016 - n.n.) reprezentanţilor bisericilor istorice maghiare, într-o şedinţă extraordinară a Consiliului Judeţean, după ce Curtea de Apel Târgu-Mureş a luat o decizie definitivă de înlăturare a lui de pe frontispiciul instituţiei, de la intrarea în clădire şi din sala de şedinţe.
Preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Harghita, Borboly Csaba, a explicat, într-un discurs de 20 minute, motivele pentru care a fost adoptat „steagul secuiesc” de două ori ca drapel al judeţului, dar şi de ce s-a luat decizia predării lui bisericilor istorice maghiare.
Borboly a spus că a fost adoptat ca steag al judeţului pentru prima dată în 2009, pentru a veni în sprijinul celor care susţineau că „erau hărţuiţi de poliţie” dacă îl arborau pe diferite instituţii.
„În judeţul Harghita, noi am aprobat acest steag ca steag al judeţului deoarece Poliţia, în foarte multe localităţi, amenda populaţia şi instituţiile, erau foarte multe denunţuri la Parchete şi foarte mulţi oameni au fost hărţuiţi. Dacă am fi putut folosi acest drapel în mod liniştit, ca în orice regiune a Europei, unde se poate folosi orice simbol (…), atunci CJ Harghita nu ar fi aprobat acest drapel, ci la fel ca şi în Covasna sau alte judeţe, ar fi aprobat un steag care corespunde specificului judeţului. Deci, foarte pe scurt, de ce acesta este steagul judeţului - pentru că foarte mulţi oameni au fost hărţuiţi şi imediat ce am reuşit să aprobăm acest steag, aceste hărţuiri nu au mai continuat”, a spus Borboly Csaba, potrivit traducerii oficiale.
El a mai arătat că steagul judeţului, în fapt cel secuiesc, nu a fost folosit împotriva nimănui şi a susţinut că „toţi cei care trăiesc în această regiune sunt reprezentaţi de acest steag, deoarece s-a luat în baza unei decizii democratice”.
Borboly a reamintit faptul că a oferit „steagul secuiesc” ambasadorului Marii Britanii şi celui al SUA, dar şi în alte întâlniri oficiale în ţară şi în străinătate, şi a reiterat că steagul a fost folosit în interesul judeţului.
Totodată, el a mai spus că fiecare judeţ ar trebui să aibă acelaşi statut şi că şi Harghita ar trebui să poată să aibă propriul steag, la fel cum se întâmplă în celelalte judeţe, considerând că toată această situaţie „a fost creată la Bucureşti”.
„Cred că fiecare judeţ are acelaşi statut în această ţară şi noi suntem la fel ca celelalte judeţe. Eu cred că, în mod artificial, au fost create aceste circuri, aceste circuri au fost generate în Bucureşti. Cred că cea mai mare problemă a ţării e problema tinerilor, a migraţiei, a locurilor de muncă sau a economiei, şi nu steagul, dar vedem că se poate distrage atenţia cu un steag, dar dacă Bucureştiul a creat această situaţie, atunci Bucureştiul să rezolve, pentru că e drept că e mult mai uşor să conteşti un steag decât să creezi un loc de muncă”, a mai spus Borboly.
Acesta a ţinut să adauge că „steagul secuiesc” se predă bisericilor maghiare pentru că există speranţa că situaţia se va rezolva şi va fi posibilă din nou arborarea pe clădirea Consiliului Judeţean.
Subiectul a provocat reacţii vehemente din partea reprezentanţilor Partidului Civic Maghiar şi ai Partidului Popular Maghiar din Transilvania, care au susţinut că, de la început, trebuia făcută o delimitare între „steagul secuiesc” şi cel al judeţului, şi că „steagul secuiesc” trebuie arborat, pentru că nu este împotriva nimănui.
Consilierul Mezei Janos, din partea Partidului Civic Maghiar, a declarat că este şocat de decizia de înlăturare şi a solicitat retragerea hotărârii, pe care o consideră „ruşinoasă”.
„Steagul judeţului trebuie scos de pe Palatul Administrativ şi trebuie pus „steagul secuiesc” (este acelaşi steag - n.r.). Trebuie retras proiectul de hotărâre, să nu ne ruşinăm în faţa naţiunii noastre şi în faţa maghiarilor care s-au născut, au trăit şi vor să moară aici. Eu nu aş dori ca acest Consiliu să ia nişte decizii care să fie spre ruşinea naţiunii noastre. Dacă noi facem ceva acum în România, în „ţinutul secuiesc”, atunci trebuie să facem în aşa fel încât să fie în favoarea maghiarimii şi nu împotriva cuiva, ci pentru cineva, împreună cu maghiarii, cu saşii, cu germanii şi orice naţionalitate, ca într-o ţară din Uniunea Europeană să putem trăi în siguranţă şi linişte. Pentru asta avem nevoie să avem conducători care să îşi asume deciziile, consecinţele deciziilor şi nu se ascund în spatele Consiliului când îşi fac treaba”, a declarat Mezei Janos.
În context, consilierul liberal Ion Proca s-a declarat surprins de „viteza” cu care a fost convocată această şedinţă pe un subiect atât de delicat şi a punctat faptul că, încă de la votarea hotărârii, în anul 2015, a pledat pentru a se face o delimitare între „steagul secuiesc” şi cel al judeţului, care ar trebuie să conţină şi „un element de identificare a celorlalte comunităţi reprezentative”.
„Problema era ca „steagul secuiesc” trebuia să rămână aşa, ca steag al secuilor şi steagul judeţului să conţină măcar un element de identificare a comunităţilor reprezentative. Cred că trebuie să începem să vorbim mai mult despre noi, trebuie să vorbim mai mult cu calm despre noi şi precis o soluţie se va găsi”, a spus Ion Proca.
El a adăugat că, dacă se va vota acest proiect, se va recunoaşte decizia instanţei, dar a punctat faptul că la şedinţă au fost invitaţi doar reprezentanţi ai bisericilor catolică, reformată şi unitariană, şi nu şi cei ai Bisericii Ortodoxe Române.
După dezbateri aprinse, proiectul de hotărâre a fost votat de 19 dintre cei 25 de consilieri judeţeni prezenţi, printre cei care au fost de acord numărându-se şi consilierii de la partidele româneşti.
În hotărâre se arată că cele trei steaguri care au fost înlăturate, potrivit deciziei instanţei, de pe clădirea Consiliului Judeţean, de la intrarea în instituţie şi din sala mare de şedinţe, au fost predate Parohiei Romano-Catolică Szent Kereszt, Parohiei Reformate şi Parohiei Unitariane din Miercurea-Ciuc. De asemenea, documentul mai menţionează că predarea se face „pentru o perioadă interimară, pentru păstrare, până când va fi posibilă, în mod legal, repunerea lor la sediul Consiliului Judeţean”.
Reprezentanţii celor trei biserici maghiare au preluat steagurile şi câţiva dintre consilieri i-au însoţit la lăcaşurile de cult unde slujesc, „într-o plimbare cetăţenească”.
Curtea de Apel Târgu-Mureş a luat o decizie definitivă privind înlăturarea „steagului secuiesc”, în urma unei acţiuni în instanţă depuse de Asociaţia Civică pentru Demnitate în Europa. În motivarea instanţei se arată, printre altele, că CJ Harghita a adoptat ca steag al judeţului un drapel folosit de Consiliul Naţional Secuiesc, „deci monoetnic şi, prin urmare, fără reprezentativitate pentru interesul colectivităţilor pe care este chemat prin lege să îl servească”.
Hotărârea de adoptare a „steagului secuiesc” ca steag al judeţului, votată în decembrie 2015, a fost atacată în contencios administrativ şi de Instituţia Prefectului, după ce prefectul a solicitat Consiliului Judeţean revocarea ei pe motiv că este identică cu o hotărâre anulată în instanţă şi că este adoptată cu rea-credinţă, fără respectarea legilor, a Constituţiei şi a drepturilor şi intereselor tuturor locuitorilor judeţului Harghita.
Potrivit prefectului, „adoptarea de către Consiliul Judeţean Harghita a aceluiaşi model de steag al judeţului care a constituit deja obiectul controlului de legalitate al instanţei de judecată constituie un abuz de drept”.
Consiliul Judeţean Harghita a aprobat, în şedinţa ordinară din decembrie 2015, cu majoritate de voturi, „steagul secuiesc” ca steag al judeţului, o decizie similară fiind luată de deliberativul judeţean şi în 2009, dar fiind desfiinţată de instanţă. Consilierul judeţean Ion Proca a propus atunci un amendament la acest proiect şi a solicitat aplicarea simbolului frunzei de stejar, care să îi reprezinte pe românii din judeţ, dar propunerea a fost respinsă.

Centrul European de Studii Covasna-Harghita
Comunicat

După parcurgerea, în primă lectură, a Programului de guvernare al PSD-ALDE, pentru perioada 2017-2020, am constatat faptul că UDMR a reuşit să introducă, în documentul menţionat, câteva obiective separatiste, după cum urmează:

Capitolul Cultură, Culte, Minorităţi
„Vom susţine adoptarea Legii-cadru privind statutul minorităţilor naţionale din România şi înfiinţarea instituţiilor care fac obiectul acestei legi.” (Legea menţionată acordă minorităţilor drepturi colective, leagă aceste drepturi de teritoriu şi aprobă înfiinţarea unor instituţii publice, în domeniile învăţământului şi culturii, constituite pe criteriu etnic, în paralel cu cele ale Statului Român.)

Direcţii de acţiune:
„Guvernul va sprijini în continuare adoptarea proiectului de lege privind statutul minorităţilor naţionale din România…”
„Se va ţine cont de tradiţiile, limba, cultura diferitelor zone ale ţării la o eventuală reorganizare administrativă.” (Text care face trimitere la defuncta Regiune Autonomă Maghiară.)
„Reglementarea statutului folosirii simbolurilor comunităţilor locale.” (Prevedere care urmăreşte legalizarea folosirii aşa-zisului steag secuiesc, conceput după anul 2004 ca drapel al Consiliului Naţional Secuiesc, şi autodeclarat ulterior de promotorii separatismului teritorial pe criterii etnice ca steag al inexistentului „ţinut secuiesc”.)
Sursa: Subcapitolul Minorităţi (p. 160)
Faţă de aceste deziderate separatiste, solicităm exprimarea punctelor de vedere ale conducerilor Partidului Social Democrat şi Alianţei Liberalilor şi Democraţilor, precum şi ale celorlalte partide politice şi ale societăţii civile.

Mulţi români au rămas surprinşi că, şi în anul care tocmai s-a încheiat, de Ziua Naţională a României, autorităţile vecinei Ungarii şi-au dat, din nou, în petic, sabotând 1 Decembrie, sărbătoarea de suflet a românilor - Unirea de la Alba-Iulia a anului 1918. Din nou România a fost lovită politic şi umilită diplomatic, acum, mai ales, când ne apropiem de cei 100 de ani de la făurirea României Mari, prin voinţa românilor transilvăneni, exprimată prin măreţul act politic şi istoric de atunci.
Românii nu trebuie să fie surprinşi. Încă din acea zi de 4 iunie 1920, când au aflat acea decizie definitivă, după tratativele de la Paris, care, prin semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, consfinţea, pentru totdeauna, Unirea Transilvaniei cu România, recunoscând actul Marii Uniri de la 1918, în Parlamentul de la Budapesta răsunau răcnetele: „Nem! Nem! Soha!” (Nu! Nu! Niciodată!). De atunci până astăzi, ei contestă şi urăsc Unirea!
Consecvenţi în acel rău al nerecunoaşterii unui act al istoriei, ei, până azi, continuă să reia acel ecou din anul 1920, plecând din Parlamentul de pe malul Dunării, însoţit de dorinţa revenirii şi a anexării, din nou, a Transilvaniei pe harta Ungariei. O imposibilitate definitivă! Ungurii au protestat, vehement, de fiecare dată, începând cu Horthy Miklos, „amiralul” de Balaton, până în zilele noastre, cu gândul mărturisit la o hartă a Ungariei Mari, cu acele teritorii româneşti, acaparate, temporar, după Dictatul de la Viena, dar şi cu alte părţi de Ungaria pierdute, ale fostului imperiu, de la Braşov, Trei Scaune, Ciuc până la Fiume, Zagreb, Sopron.
La cei 80 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, presa ungară, ca în fiecare an, a consacrat numeroase articole, atacând, vehement, actul istoric, invocând, prin academicianul Maria Ormos, „miturile Trianonului în societatea ungară”, vinile fiind aruncate asupra contelui Mihaly Karoly, „care n-ar fi apărat, aşa cum trebuie, Ungaria, şi ar fi cedat puterea în mâna bolşevicilor”, ba pe Bela Khun, omul lui Lenin, ba asupra «imperiului roşu», dorit de oficialităţile ungare de atunci în inima Europei, cu degetul fiind arătată şi Casa de Habsburg pentru «tragedia ungurească”. Însă, cauzele reale ale acelui act istoric, ei, ungurii, refuzau (şi refuză) să le înţeleagă, să le recunoască şi să le accepte, vorbind chiar despre o „conjuraţie antimaghiară de anvergură internaţională”. Iar focul urii se revarsă asupra României!
Tot timpul, revizionismul unguresc invoca „Mica Ungarie” (Transilvania), pierdută în urma Trianonului, „izolarea ungară provocată de încercuirea teritoriului ei de vecini duşmani”. Tocmai de aceea, ziceau ei, este nevoie de „recuperarea teritoriilor de odinioară, de o revizuire totală a frontierelor, pe criterii etnice”. Iar guvernele ungare, care s-au succedat, alimentau această deşartă speranţă. Aceasta-i şi convingerea care a antrenat Ungaria în cel de Al Doilea Război Mondial. Nutreau o nouă speranţă în modificarea frontierelor trasate în anul 1920! Din păcate, ungurii, nici de data aceasta, la fel ca în august 1919, când, după atacarea României Mari de trupele lui Bela Khun, Oştirea Română ocupa Budapesta, nu-şi dădeau seama de o realitate, invocând doar „o fatalitate impusă de situaţii internaţionale repetate”. Iar preţul perdant al politicii lor falimentare va fi, de fiecare dată, foarte mare, ungurii fiind dezolaţi, pentru totdeauna, de pierderea vechilor teritorii, care, de fapt, nu le aparţineau, negând, cu obstinaţie, acel Tratat de Pace de la Trianon, considerându-l nevalabil, nu ca un eşec al lor, de care doar ei sunt vinovaţi.
Desigur, este cât se poate de clar că Ungaria, după Primul Război Mondial, devenită, peste noapte, „republicană” şi „antantofilă”, sub acea mască „europeană” şi „democratică”, se considera „marea nedreptăţită a războiului mondial”. Era momentul în care Ungaria încheia, cu Lenin, un tratat care prevedea „o graniţă comună cu URSS în Carpaţii Păduroşi şi Orientali”. În grabă, contele Karoly autorizează înfiinţarea acelui Partid Comunist Ungar şi-l cheamă, de la Moscova, pe Bela Khun, care mobilizează Armata Roşie a Republicii Ungare a Sfaturilor, atacând, în luna aprilie 1919, România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918. Învinsă, Armata Roşie ungară a fost urmărită, de Oştirea Română, până la Budapesta, capitala ungară fiind ocupată.
De atunci, după acele ţipete determinate de semnarea tratatului la 4 iunie 1920, „Nem! Nem! Soha!” (Nu! Nu! Niciodată!), Parlamentul ungar a declarat, 4 iunie, „zi de doliu naţional”, iar România fiind considerată, de ei, „principalul nostru duşman”. În ura lor, după înfiinţarea acelor „brigăzi de luptă” pentru „învierea Ungariei Milenare”, Ungaria schimbând, din nou, cojocul, devenea fascistă, sub acel drapel de luptă înmânat de arhiducele Iosif de Habsburg, moştenitorul tronului, cu urarea: „Doresc ca acest drapel să-l împlântaţi, cât mai curând, pe crestele Carpaţilor Transilvaniei, de asemenea pe crestele Carpaţilor Nordici şi să-l duceţi, cât, mai glorios până la Adriatică!”. Numai că pofta şi-au pus-o în cui! Însă, începea „planul agresării la pace a României”, ei, oficialii unguri, cerând dezmembrarea ei. Asta o face Ungaria de atunci până azi!
La 15 decembrie 2002, 4.000 de iredentişti şi revizionişti, deplângând „amputarea Ungariei prin Tratatul de la Trianon”, deplângându-i pe ungurii din Slovenia, Slovacia, România, Serbia, Croaţia, Ucraina, în Piaţa Ezsebet, apoi în faţa hotelului „Kempinski”, învăţând o istorie cam după ureche, urlau, cu ochii ieşiţi din orbite: „Să piară Trianonul!”. Repetenţii la istorie, ei, cei care, de la Trainon încoace, „refuză să recunoască până şi suveranitatea statelor succesoare, mereu formulând pretenţii exagerate”.
Considerând 1 Decembrie 1918 şi Tratatul de Pace de la Trianon „o traumă greu de suportat”, ei continuă să fie posedaţi de visul, imposibil, al refacerii Ungariei Milenare. Lor, acum, peste timp, le vom aminti şi de acel moment în care, după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, „tătucul” Stalin răspundea presiunilor, insistenţelor şi cererii lui Rakosy, ajuns la Moscova, cu jalba-n proţap: „Transilvania, pentru vecie, este a României!”. Şi vom mai adăuga aici şi cuvintele diplomatului Nicolae Titulescu, adresate, în anul 1935, contelui Bethlen: „Dacă, însă, e vorba ca, prin minorităţi, să ajungem la revizuire, vă repetăm: nu, niciodată!”. Aşa că, acei îmbătaţi de visul reînvierii Ungarie Milenare, pe la Budapesta, prin localităţi din Harghita şi Covasna, care azi ţipă, ca muşcaţi de şarpe, „Moarte Trianonului!”, să bage bine la cap. Răspunsul e unul: NICIODATĂ! Acest adevăr, fundamental, trebuie cunoscut, şi de „Gruparea de gherilă pentru Ţinutul de Sud”, şi de „Mişcarea Tinerilor din cele 64 de Comitate”, şi de Toroczkai Laszlo, liderul acestei mişcări antiromâneşti din Ungaria, şi de premierul Orban Viktor, şi de oficialităţile ungare care au boicotat Ziua Naţională a României din anul 2016, şi de Csurka Istvan, preşedintele Partidului Vieţii şi Dreptăţii Maghiare, partid iredentist, xenofob, ultraextremist, şi de Vona Gabor, şeful „Jobbik”-ului, şi de Tinerii Maghiari din Ardeal (EMI), şi de Legiunea Secuiască, şi de Societatea Trianon, şi de Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS), şi de Partidul Civic Maghiar (PCM), şi de UDMR!
Oare să te mai miri că Marko Bela, pe atunci vicepremier în Guvernul României şi preşedinte al UDMR, în cadrul unui discurs, de Anul Nou, difuzat, în mai toată mass-media românească, într-un moment în care, în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, se vorbea despre comentatul referendum pentru autonomia teritorială a aşa-zisului „ţinut secuiesc”, ataca, grosolan, Articolul 1 din Constituţia României, Legea fundamentală a Ţării? În acea alocuţiune, tocmai de Anul Nou, Marko Bela susţinea că „vor fi şterse graniţele trasate între noi. Mult aşteptata modificare a graniţelor va fi reală”. O spunea un senator din Parlamentul României şi un vicepremier în Guvernul de la Bucureşti, nu în cel de la Budapesta!
Se ştie, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, „revizionismul horthyist îşi vedea realizat, în parte, visul de refacere a Ungariei Mari”. Era, într-un fel, o revanşă a Ungariei, care se considera „nedreptăţită” prin, cum spun duşmanii României, „dictatul de la Trianon”, „revendicarea Transilvaniei rămânând pe primul plan al preocupărilor politice ale Ungariei”. Într-o scrisoare trimisă lui Hitler, Horthy Miklos preciza: „Stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală, Ardealul este singura fortăreaţă naturală a Europei şi va fi spre binele Germaniei, dacă va fi în mâini sigure!”, linguşindu-i mereu pe conducătorii Axei Berlin-Roma.
Pentru ei, 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, este ca un spin în ochi, precum un cui sâcâitor în talpă de fiecare dată. Cu gândul la refacerea coroanei Sfântului Ştefan, cu o Transilvanie majoritar românească, conform recensământului din anul 1930, revizioniştii unguri organizează, la Cluj-Napoca, „Liga Revizionistă Maghiară”, iar în iunie 1945, într-o cuvântare ţinută la Moscova, Rakosy Matyas declara: „Problema Ardealului este una bolnăvicioasă”, în timp ce trei partide (Comunist, Social-Democrat şi Plugarilor) cer Moscovei, printr-o scrisoare, acordarea independenţei Ardealului, dar… în componenta URSS, în pofida acelei scrisori a lui Alexandre Milerand din 1920, vizând respectarea graniţelor stabilite la Trianon, la 4 iunie aceleaşi an. Cu toate că sovieticii recunoşteau că „teritoriul României a fost mutilat brutal”, prin Dictatul de la Viena, la 9 aprilie 1946, cu prilejul primirii delegaţiei ungare, de către I.V. Stalin şi V.M. Molotov; atunci, ministrul ungar de Externe, Gyongyosi Janos, propunea ca o parte a Ardealului să fie trecută la Ungaria, Molotov susţinând această propunere. Iată că bătălia Ungariei pentru Ardeal, pentru „Ardeal, sufletul nostru românesc”, vatra noastră, din totdeauna, a românilor, „idealul pentru care s-au sacrificat atâtea generaţii de români”, continua. Iar Unirea era contestată de Ungaria. Zadarnic se plâng mereu ungurii cât a pierdut Ungaria după Primul Război Mondial, iar Orban Viktor i se închină azi Moscovei, sperând că, printr-o minune, doar-doar, cândva va avea loc revizuirea Tratatului de Pace de la Trianon. Asta le era şi speranţa, în august 1952, când acelaşi I.V. Stalin făcea cadou ungurilor din România Regiunea Autonomă Maghiară, „sperând să aibă loc o distrugere a României, sub Crivăţul pasiunii nestăvilite”, uitând, cu totul, din păcate, de luna august 1919, când, după atacul hoardelor lui Bela Khun asupra tinerei Mari Românii, oştenii Armatei Române, conduşi de generalul Gheorghe Mărdărescu, au înălţat Tricolorul şi opinca românească pe Parlamentul de la Budapeste, când au fost anihilate, şi Republica Sfaturilor Roşii, şi probolşevismul, şi profascismul unguresc.
Prea uită ei, din păcate, că noi, românii, „am plătit cu sânge şi suferinţe milenare, dreptul la o Ţară unită, la un Stat Român unitar, naţional, indivizibil! Prea uită, încă o dată, din păcate, că pe acolo, pe unde vor ei azi o altă Ungarie Mică în inimă de Românie, prin Harghita şi Covasna, din pământul acesta al vetrei româneşti au ieşit, la iveală, pentru a le bate obrazul, cele 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure dacice. Asta, tocmai acolo, în secuime! Acest adevăr nu-l împiedica pe unul, insul numit Samuel Anderson, să declare, cu acea specifică emfază: „Noi dorim ca, după data de 1 iulie 1991, să vedem, în toate aceste judeţe ale Transilvaniei, cum flutură, falnic, drapelul unguresc. … România a furat Ungariei aceste judeţe, iar acum a sosit timpul să se facă dreptate şi Ungariei şi să-i fie restituite!”. Declaraţie revizionistă întru totul.
Din 1920 încoace, de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, „diplomaţia papricaşului autonomist” a suferit, mereu, eşecuri usturătoare. Dar de învăţat, revizioniştii n-au învăţat nimic. Chiar un fost preşedinte al Ungariei, de după 1990, Goncz Arpad, afirma că „naţiunea ungară are dreptul său de proprietate asupra întregului Ardeal (…) şi nu va exista nicio generaţie ungară care să fie dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric”, iar pentru asta „naţiunea ungară este gata să ia arma în mâni, în orice clipă, pentru a-şi exercita acest drept, sacrificându-şi până şi viaţa în această luptă. Fără Transilvania nu există statul ungar (…), nici viaţa maghiară”. Iar un fost ministru de Externe şi prim-ministru al Ungariei, Horn Gyula, îi încuraja şi el, în nesăbuinţa lui, pe separatiştii doritori de autonomie teritorială în Ardeal. Să nu mai amintim de Orban Viktor, primul ministru şi preşedinte al FIDESZ, care şi el declara: „Transilvania este parte a spaţiului vital al Ungariei în Bazinul Carpatic. … Autonomia teritorială este o prioritate pentru comunitatea maghiară din Transilvania”.
Din păcate, ei, aceşti duşmani ai României, nu au auzit încă acel adevăr rostit prin versurile despre Ardeal: „Al nostru e pământ din vechi pământ / Şi sânge din latinul nostru sânge. / E trup şi os din osul nostru frânt…”.
De fiecare dată, la 1 Decembrie, Ziua Naţională a României (şi nu numai!), ei se manifestă zgomotos şi vizibil, cu acea ştiută ură şi duşmănie dovedite, uitând până şi spusele diplomatului Nicolae Titulescu: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal. … Ardealul nu e numai inima României politice, priviţi harta; Ardealul e inima României geografice”. N-au aflat asta încă, nici Sogor Csaba, senatorul udemerist care, cu ani în urmă, purta doliu, prin Parlamentul României, tocmai de 1 Decembrie, Ziua Naţională, nici Orban Viktor, premierul ungar, nici oficialii de la Budapesta, care au boicotat marea sărbătoare a românilor, nici Kelemen Hunor, nici Marko Bela, care, recent, la Cluj-Napoca, se manifestau împotriva acestei sărbători naţionale.
Lor, acestor nemernici, le mai amintim, o dată, versurile poetului Traian Dragoş, despre ai noştri strămoşi, înaintemergători, cei care, „Veşnicind, prin luptă, litania, / Vor striga să audă şi cerul: / E-a noastră, pe veci, Transilvania!”.

Adevărul despre cum a fost asasinat Poetul Naţional al Românilor, de la a cărui naştere se împlinesc, la 15 ianuarie 2017, 167 de ani

Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.
(Zoe Dumitrescu Buşulenga)
Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic.
Istoria sa reală este, însă, cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator.
Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care Guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti”. Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor.
Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri, şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”
„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P.P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda va fi executată întocmai de cei din Ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.
Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie Nae Georgescu.
„În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştii erau de zece ani dominaţi cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era, deci, amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. «Directiva de sus» s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”
Într-adevăr, 28 iunie 1883 este o zi în care se petrec mai multe evenimente importante. Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România timp de 48 de ore. Cancelarul Germaniei, Otto von Bismark, îi trimite Regelui Carol I o telegramă prin care ameninţă România cu războiul. La Bucureşti au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, printre care şi Societatea Carpaţii, în care activa Eminescu.
Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din ţară. La fel şi Zamfir C. Arbore. Societatea Carpaţii este pur şi simplu desfiinţată, în urma unui raport al baronului von Mayr, agent al serviciilor secrete austro-ungare. Intimidaţi de aceste măsuri, o parte din militanţii pentru Ardeal se dezic de ideile lor şi îşi trădează confraţii, pentru a-şi salva propria piele. Printre ei se află Simţion şi Chibici, preşedinţii Societăţii Carpaţii, Ocăşeanu şi Siderescu, membri în conducerea aceleaşi societăţi, Grigore Ventura, ziarist la L’Independance Roumaine, acelaşi pe care Caragiale îl ridiculizase în personajul Rică Venturiano. În semn de obedienţă, toţi aceştia se vor implica plini de zel în acţiunea de internare forţată a lui Eminescu.
De ce era atât de incomod Eminescu?
Privită în acest context, nebunia lui Eminescu, ca şi detaliile internării sale, capătă o nouă dimensiune. Nu mai poate fi vorba de un accident sau de o coincidenţă, ci de executarea comenzii trasate de la Viena: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”.
În perioada care va urma se fac eforturi importante pentru a convinge Tripla Alianţă că situaţia din România este sub control. Regina Elisabeta, Regele Carol I, primul-ministru Brătianu, P.P. Carp şi Titu Maiorescu merg în Germania pentru a calma spiritele. Ministrul de Externe, D.A. Sturdza, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu merg la Viena, unde Grădişteanu îşi cere personal scuze pentru organizarea sărbătorii de la Iaşi, unde fusese dezvelită statuia lui Ştefan cel Mare şi fusese citită poezia manifest a lui Eminescu, Doina.
Judecând după măsurile luate împotriva lui, Eminescu era cel mai incomod. Spre deosebire de ceilalţi, el nu putea fi convins cu niciun chip să renunţe la ideile şi principiile sale. Eminescu era membru activ în mai multe organizaţii care luptau pentru drepturile românilor din Ardeal: Românismul (care respingea chiar aducerea lui Carol I ca rege), Orientul, România Jună, Societatea Carpaţii, din care făcea parte şi Slavici. Cu astfel de preocupări, nu este de mirare că era constant urmărit atât de poliţia şi serviciile secrete româneşti, cât şi de cele austro-ungare. În anturajul său erau infiltraţi mai mulţi informatori, printre care se număra şi Ocăşanu de la Societatea Carpaţii.
La 7 iunie 1882, baronul Von Mayr îi trimitea contelui Kalnoky, ministrul Casei Imperiale austro-ungare, o notă informativă în care arăta: „Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs, o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [după toate probabilităţile sursa era chiar Titu Maiorescu - n.n.]. S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.
Această notă a dus, în final, la desfiinţarea Societăţii Carpaţii.
Activitatea sa ca jurnalist îl făcea cu atât mai periculos, cu cât avea şi pârghiile necesare pentru a acţiona: ideile sale erau exprimate în mod magistral într-un ziar, Timpul, pe care îl transformase în cotidian naţional.
În această publicaţie, demascase corupţia politicienilor români şi grasele comisioane pe care aceştia le încasaseră din concesionarea căilor ferate. Scrisese despre condiţionările umilitoare impuse României de puterile europene, în schimbul recunoaşterii Independenţei. În 1880 declanşase o incitantă campanie de presă privind „chestiunea dunăreană”, problemă sensibilă pentru marile puteri europene. Participase activ la Iaşi la inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare şi citise acolo în faţa mulţumii poezia manifest Doina.
Acest eveniment naţional deranjase foarte mult puterile occidentale. În sfârşit, chiar în dimineaţa zilei în care avea să fie dus cu forţa la balamuc, apăruse în Timpul un alt articol. Intitulat „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, acesta era un protest la adresa încălcării dreptului la liberă exprimare şi demasca măsurile represive luate de Guvernul Brătianu împotriva jurnalistului Emil Galli.
Titu Maiorescu pregătise internarea lui Eminescu încă de la primele ore ale dimineţii
Varianta cea mai des vehiculată despre cele petrecute pe 28 iunie 1883 este următoarea: În dimineaţa acelei zile, Eminescu s-ar fi trezit cu noaptea în cap şi lovit de nebunie ar fi început să se certe cu soţia lui Slavici, la care locuia în gazdă, Ecaterina Szöke Magyarosy. Aceasta îi trimite la orele şase dimineaţa un bilet lui Maiorescu, cerându-i să o scape de Eminescu.
Maiorescu ia o măsură de excepţie - în loc să meargă direct la Slavici acasă, pentru a o salva pe soţia acestuia de „nebun”, se duce împreună cu Constantin Simţion, preşedintele Societăţii Carpaţii, la spitalul doctorului Şuţu şi, pentru suma de 300 de lei, aranjează internarea imediată a lui Eminescu. A doua ciudăţenie, Maiorescu, bazându-se exclusiv pe spusele acestei femei, cere direct internarea, şi nu examinarea lui Eminescu de către doctorul Şuţu, aşa cum ar fi fost firesc.
Întors acasă, se pomeneşte însă cu Eminescu, care avea cu el un exemplar din ziarul Timpul, în care tocmai îi apăruse articolul despre Emile Galli. Maiorescu nu-l întreabă nimic despre incidentul de dimineaţă cu doamna Slavici (presupunând că acesta ar fi avut într-adevăr loc). Îl trimite însă la sediul Societăţii Carpaţii, unde Poliţia făcea percheziţie, pentru a se întâlni chipurile cu Simţion, complicele său la internare.
„Numai, de s-ar face asta fără greutate”, scrie Maiorescu în jurnalul său în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, după ce petrecuse o noapte de nesomn, sub apăsarea a ceea ce ştia că va face a doua zi. Nu se va face însă „fără greutate”, aşa cum îşi dorea Maiorescu, căci Eminescu îşi schimbă traseul. Nu se duce la Societatea Carpaţii, unde totul s-ar fi făcut fără martori, ci la Capşa. La acea vreme Capşa nu era doar un local de lux, ci şi sediul Ambasadei SUA şi reşedinţa mai multor ambasadori occidentali. Eminescu se duce la Capşa în speranţa de a semnala abuzurile guvernului acestor diplomaţi şi în special ambasadorului SUA, Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi care era un fervent apărător al drepturilor omului. Orchestratorii monstruosului complot sunt nevoiţi să îşi schimbe planul.
Scena cu pistolul relatată de Grigore Ventura - o nouă înscenare
La Capşa, Eminescu este abordat de Grigore Ventura. Aici, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-naţional” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Semne clare de nebunie! Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul şi îi propune să meargă împreună la Palatul Cotroceni. Ajunşi acolo, află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ca un făcut, cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi, spre orele 19, îl duc la stabilimentul Şuţu, unde avea deja rezervat un loc de cu noaptea în cap.
Scena cu pistolul de la Capşa şi declaraţia lui Eminescu că îl va omorî pe Rege sunt piesele de rezistenţă ale tezei nebuniei sale. Ele sunt relatate, însă, doar de o singură persoană, Grigore Ventura, care va povesti acest episod în stânga şi dreapta, dar va ezita să scrie totuşi despre el, deşi era ziarist. Scena va fi consemnată de-abia în octombrie 1911, de Al. Ciurcu, într-un articol apărut în Adevărul, „Eminescu, din amintirile mele”.
Povestea lui Grigore Ventura nu stă însă deloc în picioare din mai multe motive. În primul rând, Ventura susţine că a asistat la toate evenimentele din acea zi. Fiind principalul martor, ar fi trebuit să apară în procesul verbal încheiat de Poliţie, ori numele său nu apare deloc. Ventura susţine că el este cel care a alertat Poliţia, ori în procesul verbal este consemnat că poliţia a fost sesizată de domnii Ocăşeanu şi Siderescu. Aceştia dau, însă, detalii pe care nu aveau cum să le cunoască, întrucât nu fuseseră prezenţi la faţa locului. Ceea ce arată că cineva îi informase. Acesta nu poate fi decât Ventura, care a avut rolul de a-l intercepta pe Eminescu şi a face în aşa fel încât acesta să poată fi luat pe sus dintr-un loc izolat şi dus la psihiatrie, în condiţiile în care primul plan imaginat de Maiorescu căzuse. Ventura a imaginat apoi şi a răspândit povestea cu pistolul pentru a crea impresia că Eminescu era nebun şi a justifica astfel internarea.
Celălalt martor al acestei scene, doamna Vautier, soţia patronului de la Capşa, despre care Ventura spune că a fost persoana ameninţată cu pistolul de Eminescu, nu menţionează în memoriile sale publicate la Paris în 1909, absolut nimic despre această scenă, care, dacă ar fi avut loc, ar fi trebuit să o fi marcat profund. Eminescu declară că vrea să îl împuşte pe Rege, ori era puţin probabil ca el, în calitate de ziarist, să nu ştie că Regele era plecat de câteva zile la Sinaia.
În procesul verbal întocmit de Poliţie nu se aminteşte nimic de vreo armă, ci doar că „Eminescu a venit singur la Băile Mitraşevschi, şi fiind atins de alienaţie mintală, s-a încuiat singur pe dinăuntru şi a refuzat să deschidă”. La locul faptei ajung Simţion, Siderescu si Ocăşeanu de la Societatea Carpaţii, care aveau încă de dimineaţă misiune de la Maiorescu să îl ducă la casa de nebuni a doctorului Şuţu. Aceştia intră în baia unde Eminescu se află în apă, dezbrăcat. Eminescu le cere să iasă. Îl imobilizează şi îi pun cămaşa de forţă. Între timp Poliţia îi perchiziţionează locuinţa, îi ridică bunurile, îi umblă prin hârtii şi manuscrise, sperând să descopere ceva compromiţător. Totul se petrece cu complicitatea soţiei lui Slavici. Poliţia nu va deschide o anchetă, aşa cum proceda de obicei şi cerea legea. Omiterea lui Ventura din procesul verbal al Poliţiei nu este întâmplătoare. Varianta că Eminescu a venit singur şi s-a închis în baie era mai credibilă pentru teza nebuniei, decât cea în care era adus de Ventura şi care ar fi putut atrage suspiciuni.
Omorât lent prin otrăvire cu mercur
De la Băile Mitraşevschi Eminescu este dus direct în stabilimentul doctorului Şuţu, unde tratamentul aplicat îl transformă într-o legumă. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare în acea perioadă, chipurile pentru a nu-i deranja liniştea lui Eminescu.
Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, îi scrie lui I.E. Torouţiu despre modul în care era tratat Eminescu la Şuţu în următorii termeni: „Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (caută miezul zilei la ora 14).
În noiembrie 1883, la insistenţele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat într-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care ştia cel mai bine că Eminescu nu este nebun şi medicii din Viena îşi vor da uşor seama de aceasta, se opune la început vehement. În cele din urmă cedează, gândindu-se că este mult mai important să îl ţină pe Eminescu departe de Ţară.
Eminescu ştia foarte bine ce i se înscenase şi odată reîntors în Ţară a făcut chiar eforturi pentru o campanie de presă în favoarea sa. Privit însă ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replică. Într-o scrisoare adresată, în ianuarie 1887, lui Gheorghe Panu el scrie: „S-a răspândit prin ziare ştirea că aş fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt răspândite poate cu rea credinţă, încât şi domnul C. Mille, într-unul din articolele sale, a găsit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsă. Te rog a spune tuturor că se află în deplină eroare şi că afară de suferinţa mea de picioare, nu am absolut nimic. Un mic dementi (dezminţire) în organul (ziarul) dumitale n-ar strica”.
Timp de mai bine de o lună, medicii austrieci nu reuşesc să îşi dea seama deloc de ce boală suferă Eminescu. În decembrie, îl declară sănătos şi recomandă externarea. Nimeni nu are însă interesul să îl readucă în Ţară, cu atât mai puţin Maiorescu. Medicul austriac Obersteiner, îi cere în repetate rânduri să îl scoată pe Eminescu din spital, unde nu-şi are locul printre bolnavii psihic. Fişele de observaţie medicală din timpul şederii în sanatoriul austriac dispar într-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.
Tot Maiorescu aranjează ca Eminescu să plece în Italia, sub atenta supraveghere a unui om de încredere, chipurile „pentru a se reface”. La întoarcerea din Italia, Eminescu vrea să vină la Bucureşti, dar Maiorescu face tot posibilul să îl ţină departe de Capitală. Toată munca sa, cărţile, notele de lectură, manuscrisele se află la Bucureşti, la Maiorescu… Prin intermediul diverşilor prieteni, Eminescu îi cere, în mod repetat, acestuia să îi înapoieze „lada cu cărţi”, fără de care ar fi trebuit să îşi reia toată munca de la zero. Maiorescu este de neînduplecat.
Cum nu se cuminţeşte, este trimis tot cu forţa la ospiciul de pe lângă Mănăstirea Neamţ. Eminescu, pe deplin lucid, i se plânge lui Gheorghe Bojeicu de la Cernăuţi, că a fost „internat ca alineat, deşi nu fusese”. Este sechestrat la Neamţ din noiembrie 1886 până în aprilie 1887. Gardienii aruncă pe el găleţi de apă rece şi îl bat cu funia udă pentru a-l „calma”. Încearcă să fugă de mai multe ori şi în cele din urmă reuşeşte să obţină o mutare la Iaşi, sub îngrijirea doctorului Iszac.
Acesta este cel care îi va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generală progresivă”. Diagnosticul conţinea, însă, un mesaj important: Eminescu trebuia să fie paralizat, Eminescu trebuia să fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica în ziarele vremii. Asasinarea civilă a lui Eminescu, din 1883, va fi completată de experimentele doctorului Iszac, care visa să scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care să intre în analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care arătau că mercurul este toxic şi total contraindicat în tratarea sifilisului, doctorul Iszac îi va administra doze uriaşe de mercur, de 4 până la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucureşti, Panait Zosin, care nu îl consultase vreodată pe Eminescu şi cunoştea cazul doar din corespondenţa cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac şi chiar îl completează cu următoarele reflecţii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut încă nopţi albe, ar fi făcut orgii, ar fi mistuit narcotice şi excitante (în condiţiile în care se ştie că Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor - n.n.). Un psihopat alcoolic şi sifilitic, el a ajuns să aibe perioade de furie, de inconştienţă, de prozaică întunecare a activităţii psihice”.
De-abia în 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl smulgă din mâinile doctorului Iszac şi să îl aducă, în sfârşit, la Bucureşti. Aici reîncepe să publice şi, în urma unui articol împotriva Guvernului, apărut în România liberă, este internat cu forţa tot la dr… Şuţu, unde va şi muri.
La moartea sa, produsă din câte s-a spus, de o lovitură la cap cu o piatră, celebrul doctor G. Marinescu nu realizează după autopsie, analiza microscopică a creierului, care ar fi dovedit că Eminescu nu suferea de sifilis. După o examinare superficială, aruncă pur şi simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv că intrase în putrefacţie. Este, totuşi, nevoit să consemneze că a fost frapat de mărimea acestui creier. Pe actul său de deces nu apare semnătura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeţi din personalul spitalului.
Societatea Matei Basarab, spiritul naţional şi francmasoneria
Eminescu a fost etichetat drept nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public, atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist, antisemit, xenofob, naţionalist şovin etc.. De ce toate aceste apelative? De ce publicistica lui a fost mereu trecută sub tăcere, interzisă, cenzurată? De ce în memoria românilor Eminescu a fost impus doar ca poet, în timp ce principala sa activitate a fost cea de ziarist?
Din cele 16 volume ale Operei sale, editate sub îngrijirea lui Perpessicius după manuscrisele originale, cinci conţin poezii şi altele cinci, articolele publicate de el în perioadele 1870-1883 şi 1888-1889. Deşi majoritatea articolelor au fost scrise înainte de aşa-zisa declanşare a nebuniei, mulţi susţin şi astăzi că ele nu merită să fie citite, întrucât „sunt rodul unei minţi atacate de boală, în căutarea unei bucăţi de pâine”.
„Eminescu n-a ajuns să marcheze politica naţională, deşi este întemeietorul doctrinei naţionale moderne”, scrie Theodor Codreanu în „Dubla sacrificare a lui Eminescu”. „Dimpotrivă, opera sa a fost cu grijă separată de structurile de profunzime ale politicii naţionale, opera lui publicistică fiind interzisă total, după al doilea război mondial. Efectele sunt vizibile şi astăzi. Aşa-zisul cult Eminescu este o dimensiune ad-hoc confecţionată, pentru a preveni şi a face ineficient un veritabil cult Eminescu. Prin numita diversiune se creează impresia (pe care cei naivi o iau ca atare) că eminescianismul este un element nefast, inamicul public numărul unu al democraţiei şi al Statului Român. Neîntâmplător, Gh. Grigurcu, unul din mercenarii curentului antieminescian, asimila cultul pentru Poetul Naţional cu acela al lui Ceauşescu. În realitate, Statul Român nu a atins niciodată exigenţele lui Eminescu, fiindcă nici nu şi-a propus aceasta vreodată, deşi marii gânditori au pledat statornic pentru asimilarea organică a eminescianismului ca temei al fiinţei noastre naţionale.”
Au existat tentative ca Eminescu să fie înrolat în masonerie. Fără succes. Eminescu lucra, însă, la crearea unei organizaţii româneşti şi pro-româneşti, numită Societatea Matei Basarab, şi aflată în afara controlului şi influenţelor francmasoneriei, care masonerie se afla şi atunci în slujba unor interese supranaţionale.
„O organizare între români”, scria el. „Pretindea oameni care să ţie registru de tot sufletul românesc. Cel slab trebuie încurajat şi lăudat pentru ca să devie bun. Să se simtă că Societatea Matei Basarab reprezintă o putere enormă. Ţinta? Unirea tuturor românilor, emanciparea economică şi intelectuală a întregului popor românesc.”
Încă din 1874, el îi scria lui Maiorescu faptul că „aprofundarea studiului filozofilor germani m-a făcut să mă orientez către elaborarea unei filosofii practice, vizând scoaterea României din subistorie. Interesul practic pentru patria noastră ar consta cred în înlăturarea oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine”.
Eminescu nu renunţase la acest plan nici în ultimii săi ani. Alexandru Vlahuţă povestea cum, vizitându-l la sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu i-a povestit „despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gândeşte de mult, o lucrare colosală”.
Gheorghe Panu povesteşte în „Amintiri de la Junimea” de un sfat pe care Eminescu i l-a dat: „Panule, ştii tu că în lumea asta nu este nimic mai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui… Tot, tot este un şir neîntrerupt de martiri”. Eminescu a fost unul dintre ei.
„Or să vie pe-a ta urmă în convoiu de ‘nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…
Iar deasupra tuturora va vorbi vr-un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi… posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o ‘ncerca s-arate că n-ai fost vr-un lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii. … Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a ‘nţeles de mai ’nainte
C-o ironică grimasă să te laude ‘n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege…
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I, 1881)
(https://bucovinaprofunda.wordpress.com)

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin. Mihail Eminescu, ucis la comandă

Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urma ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
***
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

„Tot mai citesc măiastra-ţi carte,
Deşi o ştiu pe dinafară!”
(Alexandru Vlahuţă)

Dacă nu ai tei în faţa casei, plantează-l şi vei avea acolo conturat, în coroana lui, chipul semeţ, cu părul în vânt, al celui care este purtătorul de cuvânt mângâietor pentru momente grele, cuvânt care condamnă răul din viaţa omului, cuvânt care înalţă monument de slavă puterii de jertfă a românilor în momente de restrişte, cuvânt care poartă în lume frumuseţea spiritului românesc. Nu este loc în cercul Ţării unde teii să nu emane parfum de Eminescu! Şi tei sunt peste tot, pentru că Eminescu freamătă în toată fiinţa neamului nostru şi în toată natura Ţării: în floarea teiului, în râu, în ram, în floare-albastră. Cu gândirea lui ne îmbogăţeşte cunoaşterea, cu frumuseţea stihului ne împodobeşte spiritul, cu revolta lui ne oferă lecţia luptei pentru recunoaşterea supremaţiei dreptăţii între oameni. Cu dragostea lui pentru „dulce Românie”, se adresează Ţării cu urarea: „Fiii tăi trăiască numai în frăţie!” („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”), pătrunde în adâncul istoriei şi laudă spiritul jertfei înaintaşilor, trăind înălţător modestia apărătorului gliei în faţa semeţiei invadatorului, pe care domnul român îl avertizează cu compătimire: „Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti!” („Scrisoarea III”).
Splendoarea scurtei vieţi a lui Eminescu constă în concentrarea gamei problematicii care atinge toate ungherele existenţei românilor, trecute sau contemporane cu el. Toate acestea vin de la ce i-a fost hărăzit, după spusele lui Alexandru Vlahuţă:

„Şi de-ar fi fost lăsat prin lume
Să treci ca orice om de rând,
Ce lesne-ai fi pus frâu durerii
Şi răzvrătitului tău gând!
..............................................
Dar ţi-a fost dat să fii deasupra
Acestor inimi seci şi strâmte
Şi tu să-nduri toată durerea,
Pe care lumea n-o mai simte”.
(„Lui Eminescu”)

Şi astfel, cuprinde în simţirea lui întregul univers uman, de la tremurul iubirii: „Parc-aud şi parc-aştept / Ea din trestii să răsară” („Lacul”), până la sentimentul de adâncă admiraţie pentru vitejia înaintaşilor, intraţi în luptă sub imperiul datoriei de apărător în confruntarea aspră cu forţe mult superioare, care: „Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ” („Scrisoarea III”).
Între toate trăirile desprinse din poeziile sale, puternic, vehement, acuzator, se ridică vocea împotriva nedreptăţii sociale, a ipocriziei, a slugărniciei, rostind aspre condamnări asupra acelor „Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii” (idem). Şi iată-l pe Eminescu în vremea noastră. Îl simţim alături, într-o atitudine justiţiară, îi auzim vorba rostită printre dinţi: „Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul?”, „Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajungă-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”, „Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară!” (idem). Doamne, câtă dreptate are! De aceea, e cu atât mai aproape de noi, când îi citim îndemnul: „Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, / Egală fiecare şi să trăim ca fraţi!” („Împărat şi proletar”).
Şi tot de la Eminescu vom ajunge să reîntronăm dragostea de Ţară, de istorie, pentru că de acolo, din istorie, prin discursul eminescian, curge spre noi, ca o sfântă moştenire, vibraţia de implicare, parcă, prin evocarea încleştării dintre români şi turci, la care te face martor, prin verbul prezentului: „Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri / Şi gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri, / Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare tulburată, / Peste-un ceas păgânitatea e ca pleava vânturată” (idem). Şi să nu te-nfiori? Cu fiecare cuvânt al versului, trăieşti sentimentul că păşeşti pe o treaptă mai sus.
Şi mai trebuie să recunoaştem, că, de câte ori ne pun la încercare obstacolele vieţii, nu o dată, apelăm la strigătul rostit cu disperare de Eminescu, la maturitate: „Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot?” (O, rămâi!”).
În locul poeziilor lui de-alde Cărtărescu şi alţii ca el, o nouă orientare a lecţiilor de literatură spre scrierile clasice va picura în vlăstarele Ţării convingerea că „Rămâne stânca, deşi moare valul”, va sădi misiunea de a spune „lumii large” „ce-i poporul mare, românesc”, va consolida datoria de a zidi „La trecutu-ţi mare, mare viitor!”.

158 DE ANI DE LA UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE, MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ

Cu nemărginită bucurie celebrăm astăzi 158 de ani de la Unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească, începutul împlinirii celui mai preţios ideal românesc - reîntregirea într-o singură Patrie a Naţiunii Române.
Trăind separat de-a lungul sutelor de ani, Poporul Român şi-a dus crucea prin istorie, Unirea Principatelor Române reprezentând momentul de început al procesului de reunificare al Naţiunii Române, înfăptuită pe deplin prin Marea Unire de la 1918.
Cunoscut ca şi Mica Unire, actul de la 1859 nu este nici pe departe unul neînsemnat sau de mai puţină importanţă, ci dimpotrivă este unul dintre momentele memorabile ale istoriei noastre, care a făcut posibilă îndeplinirea năzuinţei seculare a tuturor românilor.
Cursul istorie ar fi fost altul fără Unirea Principatelor Române, care pe lângă realizarea unităţii statale a însemnat şi momentul declanşării unui proces de modernizare fără precedent, proces ce a constituit baza pentru dobândirea ulterioară a independenţei şi înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Cu siguranţă Unirea de la 1859 nu ar fi însemnat nimic fără 1 Decembrie 1918, pentru că o Românie în trei sau o Românie în două, ar fi însemnat aproape acelaşi lucru, iar înfăptuitorii Unirii Principatelor Române ştiau prea bine asta, fiind cu toţii trecuţi prin focul revoluţionar paşoptist, dominat de idealul naţional în toate provinciile române.
Însă aceştia au ştiut, de asemenea, că fără constituirea unui Stat Român puternic, independent, care să conteze în plan internaţional, România aşa cum o cunoaştem noi nu ar fi putut exista. Vizionari şi patrioţi desăvârşiţi, unioniştii de la 1859 au reprezentat poate cea mai preţioasă generaţie de politicieni şi oameni de stat pe care poporul nostru i-a avut vreodată, a căror iscusinţă politică şi dragoste de Ţară au impus voinţa neamului în faţa puterilor vremii. Acestora la aducem omagiul nostru şi vom depune în memoria lor câte o coroană de flori, rugându-ne pentru liniştea lor în Împărăţia Cerurilor şi mulţumindu-le, totodată, pentru Ţară.
Dintre aceştia, figura Domnului Alexandru Ioan Cuza se desprinde ca fiind cea mai reprezentativă, reformele sale fundamentale modernizând toate aspectele vieţii românilor. Modernizarea începută de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu trebuie să ia sfârşit; modernizarea României a continuat în perioada regalităţii, chiar şi a epocii comuniste, fie că ne place sau nu, şi trebuie să continue şi să se intensifice astăzi mai mult ca oricând.
Modernizarea însă nu presupune renunţarea la valorile tradiţionale şi conştiinţa naţională, nu presupune abandonarea istoriei şi a strămoşilor noştri, ci dimpotrivă, întoarcerea către toate acestea reprezintă o datorie sfântă, altfel necunoaşterea şi indiferenţa vor stăpâni şi vor educa în slujba altor interese un popor dezorientat.
Însă, atâta vreme cât ne vom aduce aminte de cuvintele lui Cuza - REGĂSITE ÎN PROCLAMAŢIA DIN 11 DECEMBRIE 1861 PRIN CARE FĂCEA CUNOSCUT NAŢIUNII CĂ UNIREA A FOST ÎNDEPLINITĂ - vom ştii, cu siguranţă, ce avem de făcut:
„Dumnezeul părinţilor noştri a fost cu Ţara, a fost cu noi. El a întărit silinţele noastre prin înţelepciunea poporului şi a condus Naţiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 şi 24 Ianuarie aţi depus toată a voastră încredere în Alesul naţiei, aţi întrunit speranţele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru va da astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări. Să trăiască România!”.
SĂ TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

Primim pe internet

„Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic”

„Condiţia de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresie fidelă a trebuinţelor unui popor şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor - oricum ar fi el - are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiilor sale; într-un cuvânt: „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi”. Alt element străin, esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimic; şi dacă-i impune, atunci e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum de exemplu, au impus francezii românilor. E o influenţă paşnică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poată să nască nenorocire pentru el.
Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel, preoţimea evului mediu explica evangheliul astfel încât făcea popoarele să îngenuncheze şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitatea Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pe români să primească tăcând, cu o rezistenţă mult mai pasivă, umilirea dualismului.
Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Să-ţi arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin putere brută, proprie ori străină.
Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinii excepţionale a ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr, nu mai înapoiate în cultură. Întâia raţiune prin care un popor poate hegemoniza pe altul, e superioritatea morală.
Măsura civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete - noţiuni, prin şir şi accent logic - cugete, prin accent etic - simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, de exemplu, cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principii care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat.
Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posedă o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate, sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei.
Ştiinţele [afară de ceea ce e domeniu public], trebuie să prezinte lucruri proprii ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe lira cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora.
Industria trebuia să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit unei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşenie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quihotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţie? Au industrie? Au comerţ? - Ce au?
Limba!? – ar trebui să le fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc nemţeşte cu material de vorbă unguresc.
Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.
Legislaţie? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţie răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţie nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu, mai barbare decât barbaria.
Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.
Va să zică nu au nimic aceşti oameni prin ce să ne superiorizeze pe noi, românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ei decât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul - nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată - ci al acestei coterii care-l guvernează, guvernându-ne totodată şi pe noi printr-o ficţiune diplomatică. Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunii, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea principiul de a şterge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile, nişte principii sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv dintr-o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului - ce puteau fi ele decât pure minciuni?
În viaţa publică însă, ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică, pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că prin ţesătura falselor noţiuni fundamentale s-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţia ce ni se face nouă, românilor, pentru că solicităm pentru noi, ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă, din ceea ce el pentru sine-şi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificaţie pentru că sunt privite printr-o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale: - tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţie nu se încap aici, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiilor din ele.
Va să zică, aici nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că Naţiunea Română vrea cutare şi cutare lucru, el îţi răspunde că Naţiunea Română nici nu există. Apoi, înţelege-te cu un astfel de om! Noi, românii, nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transorientali, cu care ne-a lipit un ucaz al trenului şi de care un decret drept ne poate tot astfel de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are viziunea falsei direcţii a spiritului său. Vina acestei direcţii o au descreieraţii lor de maşinaţi a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această Ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Maghiari care îşi începeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.
Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţii statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. - Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţi nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire, încercarea pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. - De exemplu: E acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimic mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor deci a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresia poporului românesc? Nu… nici expresia celui maghiar măcar; căci atunci, am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea ar trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresie a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni care ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţie?
Ungurii nu sunt superiori cu nimic naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontană a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montos, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ridicolul e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţia filosofului german are multe contra sa.
E trist de a vedea, în inima Europei, o naţiune ce se află încă în evul-mediu, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţie căreia o apucătură politică, i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi cu nimic mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care, cu toate astea, ascunde în sine cel mai infamant faliment. (…)
În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu aceea a ungurilor. Pentru că suntem alături de ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?
Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic.”

Pagini regăsite

Urmele trecutului, simbolurile încătuşării şi ale destinului atât de împovărător şi de înjositor pentru Neamul Românesc din Transilvania, impus de imperialii de la Viena, ajunşi, de nevoie, în cârdăşie cu grofii maghiari (care îi contestaseră, într-un moment de fudulie şi de exacerbare a hungarismului, cunoscut în istorie sub denumirea improprie de Revoluţie maghiară de la 1848), în urma dualismului din 1867, s-au menţinut încă vreo câţiva ani în oraşele din Ardeal, după realizarea unităţii naţionale la sfârşitul Primnului Război Mondial, la 1 Decembrie 1918, iar motivele vor fi revelate de însuşi conţinutul articolului pe care, dragi cititori, urmează să îl lecturaţi, articol recuperat din presa de altădată.
El rămâne extrem de semnificativ cât priveşte verticalitatea morală şi ataşamentul patriotic ale oamenilor politici români din perioada interbelică. Iar comparaţia cu ceea ce se petrece astăzi nu îţi poate crea decât un sentiment de dezgust faţă de o declasată clasă politică, cică românească, repetentă la disciplina… Istoria Naţională! Adunătură de politruci care interzice onorarea şi chiar discutarea contribuţiei marilor personalităţi ale perioadei interbelice, cea care demonizează figuri emblematice care şi-au asumat destinul tragic al Ţării şi o soartă tragică personală, precum mareşalul Ion Antonescu, cea care, prin legiferare, încearcă să deturneze sau să cenzureze munca istoricilor, dar care - în schimb - permite denigrarea simbolurlor naţionale, afirmarea publică a scopului de înfiinţare a unui aşa-zis „ţinut secuiesc” şi federalizarea României, omagierea unor criminali de război precum Wass Albert sau ridicarea de statui călăilor Neamului Românesc, precum cea de la Arad, cică a „reconcilierii”.
Sunt câteva din gândurile pe care mi le-a trezit lectura articolului Monumentele străine, apărut în Gazeta Oficială a oraşului Târgu-Mureş, „Oraşul”, Anul I, Nr. 18, din 29 septembrie 1923, p. 169-170, nesemnat. Sublinierile aparţin originalului. Îl reproducem integral.

„Deodată cu ruperea cătuşelor puse pe inimele şi sufletele noastre româneşti, în prima zi a revoluţiei din Noiemvrie 1918, tinerimea Universitară, o parte covârşitoare a celorlalţi intelectuali, ba chiar şi poporul de rând au privit ca ceva ce se înţelege dela sine, ca urmând schimbarea vremilor, vor dispare toţi ghimpii înfipţi în carnea noastră vie, cu văditul scop de a provoca îndoială în noi, a ne obicinui încetul cu'ncetul cu gândul că idealul nostru e un vis, care nu se poate realiza, că jugul e aşa de tare, încât nu'l putem sfărma.
Înţelegător şi blând cum e românul, nu s'a dedat la fapte volnice [=hotărâte] şi brutale pentru accelerarea schimbării vremurilor. Unele instituţii de subjugare, ca jandarmeria [şi] administraţia ungurească au dispărut, ca ceara de la faţa focului, încă în prima zi a libertăţii.
S'au schimbat multe, însă dispariţia monumentelor ridicate de apăsători pentru a ne servi nouă ca un memento, - arătând tăria lor şi, deci, eternitatea robiei noastre, - s'a aşteptat în zădar.
Anumite concepţii greşite de civilizaţie, consideraţii, puţină politică ori teama de responsabilitate şi de pierderea popularităţii au reţinut autorităţile noastre să ia măsurile ce le pretinde sentimentul fiecărui român, desbrăcâdu-se, lăpădâdu-se [=renunţând] de alte consideraţii.
Nu e permis să dovedim prea multă consideraţie pentru a da expresie convingerei noastre, pentru a ne pune în deplină armonie faptele cu simţămintele, căci acesta ar dovedi slăbiciune şi nu cultura superioară care execută formula: „să respectăm convingerile altora”; a[le] celor altora, cărora nici prin gând nu le trece să le respecteze [pe] ale noastre, [ale] acelor altora cari mai bucuros ar sugruma simţămintele şi convingerile noastre împreună cu pe noi înşine; grija să nu-i jignim pe unguri e ridicolă, că i-am jignit şi în trecut prin simplă existenţa noastră; cu atât mai mult îi jignim acum prin faptul că noi avem stăpânirea.
La noi în Târgu-Mureş a trebuit ca bravii voluntari să-şi piardă răbdare[a] în aşteptarea acţiunei autorităţilor şi să depărteze ei [pe] călăii românilor la 1848, pe Kossuth (1) şi pe Bem (2) de pe piedestalele din Piaţa Reg.[ele] Ferdinand. [Actuala Piaţă a Trandafirilor]
În o ţară ca Franţa, autorităţile şi-au făcut datoria conform convingerii: au chiar topit asemenea monumente. Mai recent s'a topit statua lui Frideric III-lea (3) din Metz, retopindu-se în statua patriotului francez Paul Deroulede (4); monumentul acesta la 16 Octomvrie 1921 a fost şi desvălit, în cadrele unei adevărate serbări naţionale, cu solemnităţi militare şi civile şi la care au asistat cu caracter oficial guvernul Franţei şi delegaţii altor ţări - cari au aprobat procedura; vorbirea [=cuvântarea] de desvălire a ţinut-o însuşi Ministrul de răsboi a[l] Franţei, Dl. M. Barthou. Fraţii Italieni au răsturnat în marea Adriatică imposantul monument al Mariei Therezia de pe molo [=dig (it.)] din Trieste, cum şi Boemii [=slovacii] au îndepărtat [pe] cel din Bratislava; polonii în zilele acestea au îndepărtat ultimele rămăşiţe cari aminteau trecutul în o biserică. Deci să nu ne închipuim că civilizaţia superioară este egală cu călcarea pe sentimente, cu tolerarea tuturor sfidurilor [=sfidărilor] aduse sentimentului nostru naţional.
Purcezând din convingerea şi sentimentele acestea, conducerea oraşului nostru, secundată de un comitet compus din cei mai de seamă bărbaţi din localitate, a hotărât să ridice monumente româneşti şi în Târgu-Mureş. Aceasta cu atât mai vârtos, că locurile şi construcţiile de bază vechi se pot utiliza. Aşa s'a hotărât, că pe unul dintre aceste locuri să se ridice monumentul „Soldatului Român” a[l] M.S. Regelui Ferdinand a tuturor românilor, pentru a comemora [sic!] 5 ani dela zilele istorice când s'a pus pe veci stăpânire românească în acest oraş.
Azi, când e fixată şi ziua desvălirii monumentului, presa minoritară - se vede încurajată de declaraţiile recente ale lui Horthy (5) - ţipă şi înjură. Ţipă şi înjură aceia cari au pus dinamită preamodestului nostru monument „Piatra Libertăţii” din Blaj (6), aceia cari au confişcat colecta pentru monumentul lui Avram Iancu (7), aceia cari au devastat catedralele monumentale din Franţa şi Belgia, ca şi muze[e]le din Italia, întocmai ca şi lăcaşul modest al ţăranului român din vechiul Regat.* [Pe parcursul Primului Război Mondial - n.n.] A ne lăsa influinţaţi de călăii de ieri, fariseii de azi, nu ar fi o dovadă de cultură, ci de laşitate. Francezi[i] italienii, cehii încă numără [= înseamnă, contează] ceva în istoria culturală a lumii şi faptele lor, cu mult mai drastice, nu le-a detras [latinism: nu i-a înjosit, nu le-a micşorat prestigiul] nimic din aceasta.
***
Cazul concret e următorul: monumentul Soldatului Român se va ridicare în locul unde era pe un stâlp de piatră un relief a[l] lui Petrovici-Petofi (8). Relieful a fost îndepărtat de consiliul oraşului în urma evenimentelor din 1918-19. Stâlpul amintit - se poate convinge ori cine - nu are azi nici o legătură ori amintire de Petrovici-Petofi şi aşa cum e, e şi neestetic.
Afirmaţiunea presei minoritare că acel monument s'ar fi ridicat din contribuţie publică e inexactă. Anume, publicul nu a contribuit aproape cu nimic, ci s'a zidit pe banii oraşului, daţi în două forme. Anume, oraşul a dat odată o sumă indirect, lăsând ca unii antreprenori ai săi, în loc să lucreze oraşului în preţ mai redus, să dea o sumă corespunzătoare „Societăţii de înfrumuseţare” a[l] cărei preşedinte - în 1910, când s'a hotărât ridicarea monumentului - era prefectul. Oraşul a acordat sub Nr. 3223-910 societăţii încă 3.000 Kor.[oane]. Din acestea sume a plătit societatea 7.500 Kor.[oane], iar oraşul a mandatat sub nrii 12907, 5457, 5028 şi 7056 - 913 şi 635 - 914 din fondul alodial cap. XIV. art. 5 şi 6 încă 10.286 Kor.[oane]. Măsura contribuţiei din partea oraşului la ridicarea monumentului a fost atât de covârşitoare, în cât sculptorul Paul Lederberger dupăce în nenumărate rânduri a somat fără rezultat consiliul orăşenesc pentru achitarea datoriei, - a predat cazul advocatului Dr. Burian János din Esztergom spre împrocesare. - Credem deci că oraşul are titlu de drept pentru a dispune de soclu, punându-l la dispoziţia comitetului care ridică monumentul „Soldatului Român” într'adevăr din contribuţie publică, cu ajutorul băncilor, ca şi din obolul ţăranului, recunoscător acelui soldat care a adus şi pe aceste plaiuri dreptatea şi împroprietărirea lui.
***
O frasă folosită cu predilecţie de „tigrii” noştri localnici e: vechiul regim unguresc a edificat, iar noi distrugem.
Să vedem, - la lumina proceselor verbale a[le] congregaţiei - ce anume a „edificat” din acest oraş regimul unguresc. Instituţiile şi intalaţiunile s'a[u] făcut în mare parte din subvenţiile acordate până în 1917, în total peste 12 milioane cor.[oane] (pe atunci încă bune [=valoroase, puternice]) „capitalei săcuilor” de către stat.
Deci regimul unguresc al oraşului a întrebuinţat numai aceşti bani - o parte din impozitele plătite cu sudoare de către noi, „naţionalităţile” de odinioară - pentru a face să se afirme excluzivismul maghiarizmului şi în Ardeal, unde ei erau o minoritate disparentă [=pe cale de dispariţie].
Într'adevăr, iată cum glăsuiesc oratori[i], conform proceselor verbale: „Atragem atenţiunea asupra seriozităţii situaţiei, aici în Ardeal, unde trebue să ţinem focul pentru idea naţională cu un milion şi jumătate de valahi şi 1/4 de milion germani, abia 870 mii unguri”.
„În partea aceasta de ţară locuită de o mare de naţionalităţi să facem totul pentru asigurarea hegemoniei maghiare şi a supremaţiei ideii de stat maghiară [sic!].”
„S'a zidit maghiarimei la marginele hotarelor etnice a naţionalităţilor o fortăreaţă tare, de neînvins, pentru superioritatea maghiarimei şi a puterii ei de contopire.”
Deci aceasta este ce a edificat trecutul din Târgu-Mureş. Această „edificare”, sigur, o să continuăm a o distruge! Totodată, o să edificăm însă Târgu-Mureşul aşa cum i-a fost lui hotărât să fie: un centru puternic a[l] industriei naţionale şi focar luminos al culturei româneşti.
Întru îndeplinirea acestui scop înţelegem să ne punem toate puterile, fie prin munca pacinică, fie cu arme contra steagurilor promise de Horthy, promisiune care pe unii dintre cetăţenii „loiali” ai României i-a făcut şi mai cutezători.”
Note:
*) Acum tocmai ungurii au fost aceia cari au devastat la 1918, între altele, statua lui Scudler, primar în Timişoara, ca şi monumentul ridicat „credinţei” de însuşi fostul lor împărat şi rege Francisc Iosif I. (nota redacţiei)
1) Lajos Kossuth (1802-1894), conducător al evenimentelor de la 1848-1849 din Ungaria, ministru de finanţe şi guvernator de facto al Ungariei în această perioadă. Refuzul acestuia de a acorda drepturi românilor şi încercarea de anexare a Transilvaniei la Ungaria a dus la războiul civil din Ardeal.
2) Iozef Bem (1795-1850) general polonez; devine comandantul trupelor „revoluţionare” maghiare, luptând cu oastea lui Avram Iancu şi cu armatele imperiale şi cu cele ruseşti. După înfrângerea de la Timişoara (9 august 1849) fuge în Imperiul Otoman şi trece la islamism.
3) Fridriec Wilhelm al III-lea (1770-1840), rege al Prusiei. A dus o politică conservatoaare, absolutistă, refractară la reforme. Încheie, în 1815, „Sfânta Alianţă” cu Austria şi Rusia.
4) Paul Deroulède (1846-1914) scriitor şi politician naţionalist francez. A militat pentru recuperarea Alsaciei şi Lorenei de către francezi. A participat la războiul franco-prusac din 1870.
5) Miklos Horthy (1868-1957), „amiral” şi guvernator al Ungariei între 1920 şi 1944; a dus o politică autoritară, de dreapta, în interior şi una revanşardă, de refacere a Ungariei mari, pe plan internaţional. Orientarea acestuia va deveni radicală după alierea sa la politica Germaniei naziste şi o parte din pretenţiile sale asupra Transilvaniei vor fi satisfăcute în urma odiosului Dictat de la Viena (30 august 1940).
6) Bloc de piatră înalt de patru metri, ridicat de elevii din Blaj, în 1858, în amintirea românilor transilvăneni participanţi la adunarea de pe Câmpul Libertăţii şi a celor dispăruţi în mişcarea paşoptistă. A fost dinamitat la 16 noiembrie 1908 de autorităţile austro-ungare.
7) Colecta iniţiată de Ioan Rusu-Şirianu, în 1894, popularizată de revista „Tribuna”, urmărea ridicarea, la Ţebea, a unui monument întru cinstirea lui Avram Iancu. S-au strâns aproape 2.000 de florini; suma va fi confiscată de autorităţile maghiare, iar patrioţii români implicaţi în strângerea acestui fond vor fi întemniţaţi.
8) Petofi Sandor (1823-1849), pe numele adevărat Alexander Petrovici, de origine sârbo-slovacă, poet maghiar implicat în evenimentele anilor 1848-1849. Scrie, acum câteva poeme cu puternică tentă românofobă. Se alătură armatei lui Iozef Bem şi moare în lupta de la Albeşti (lângă Sighişoara), în data de 31 iulie 1849.

- Câteva consideraţii, analize, discuţii, indicii şi referinţe cu privire la Sinodul din Creta -

În loc de introducere sau prolog - Între ecumenism şi antiecumenism

La poporul rus dacă se întâlnesc trei oameni pot cânta pe patru voci, datorită calităţilor muzicale pe care fiii acestui popor le au în mod nativ, ca un talant şi talent înnăscut. În ce ne priveşte pe noi, fiii acestui popor, când ne întâlnim trei oameni, avem cel puţin patru idei sau puncte de vedere, evident, diferite, căci, nu ştiu de ce, nouă ne place să defilăm separat şi să pierdem în comun…!
Altfel spus, dezbinarea rămâne, cel puţin în momentul de faţă, cel mai mare păcat şi cea mai dureroasă tară a Poporului Român. Invidia şi judecata aproapelui - întemeiate pe o credinţă hipertrofiată în propriul punct de vedere, şi mai ales pe o tragică frustrare a unei nedeveniri personale - ne determină pe noi, românii de astăzi, să ne surpăm unii altora lucrarea, luptându-ne între noi. Tragic fapt: românii, născuţi ca popor creştin pentru veşnicie, au ajuns astăzi să se piardă într-un adevărat război fratricid.
Una din ultimele polarizări ale spiritului românesc, mai nocivă decât toate celelalte, este subordonarea unora dintre credincioşii Bisericii noastre într-una din poziţiile antinomice ale binomului ecumenist-antiecumenist. Mai rea, pentru că-i desparte pe cei de aceeaşi credinţă, dar şi pentru că, prin astfel de polarizări, se nesocotesc cu totul poruncile evanghelice, în numele cărora se luptă.
Cu alte cuvinte, „ecumenistul” este deja un personaj cunoscut creştinilor practicanţi. Este de cele mai multe ori un om cu studii teologice şi în străinătate (dar nu neapărat), este aproape întotdeauna într-o poziţie semnificativă fie pe scara instituţională a Bisericii, fie în ierarhiile şcolii teologice. Sunt oameni expuşi cumva, prin poziţia lor, la un contact diplomatic cu străinii, cu cei de altă credinţă, şi presaţi de instanţele politice ale vremii să facă posibil şi pozitiv dialogul cu aceştia.
De la Domnitorul Alexandru Ioan Cuza încoace, cam tot timpul am fost forţaţi să purtăm acest aşa-zis „dialog”, fie pentru că cei ce ne conduceau Ţara erau catolici, fie pentru că, mai târziu, sub comunism, aceasta era politica de Partid dictată de la Moscova. După anul 1990, directivele politice nu s-au schimbat prea mult, din păcate. Cât de mult cred ei în acest „dialog” este însă o altă discuţie şi, deci, o altă socoteală.
Pe un mitropolit grec, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în multe dialoguri şi mare profesor de Drept, Panteleimon (Rodopoulos), l-am auzit odată povestind cum decurg dialogurile ecumenice: „Trebuie să dialogăm, că astea sunt vremurile - dar ce să dialoghezi, de pildă, cu lutheranii, care nu mai au nicio teologie?! Discuţi un an de zile un articol din Crez, te mai plimbi puţin, mănânci o masă bună şi te întorci acasă”. Pentru majoritatea lor, la atât se rezumă ecumenismul - căci, în esenţa lui, este o directivă politică şi, drept urmare, un act diplomatic al instituţiilor bisericeşti.
Pe cealaltă baricadă se distinge tot mai clar profilul „antiecumenistului”. Aici nu l-am include pe cel ce luptă cu discernământ şi argumente teologice pentru apărarea dreptei-credinţe (cum este, de pildă, profesorul de dogmatică Dimitrios Tselenghidis de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Thessalonic), ci pe cei care-şi fac o profesiune de credinţă, un scop în viaţă din lupta antiecumenistă. Revoluţionari de profesie, aceştia parcă se bucură când cineva face o afirmaţie sau un gest interpretabil ca ecumenist, se bucură să-l poată stigmatiza, să-l împroaşte cu invective, dovedindu-şi astfel „importanţa”. Poate că la unii dintre ei buna-intenţie nu poate fi contestată, dar lipsa discernământului şi a maturităţii teologice şi eclesiologice a unui astfel de demers produc un efect cu totul contrar.
Cu toate că sunt situate pe poziţii teologice într-un fel antagonice, cele două clase se întâlnesc însă undeva, şi anume în abordarea teologică de tip varlaamit. Atât atitudinea teologică (fie ea laxă sau zelotistă), cât şi natura controversei au mai multe în comun cu lupta de idei de natură ideologică decât cu insuflarea Duhului Sfânt, venită din multa rugăciune, curăţirea patimilor şi luminarea lui Dumnezeu.
De asemenea, este cert că ambele atitudini sunt, într-un fel, consecinţa unei eclesiologii zdruncinate din temelii de dominaţia secularismului impus de politic în Biserică, prin care devine aproape imposibil dialogul care să aducă la un numitor comun pliroma bisericească - ierarhi, preoţi şi credincioşi.

Despre un Sinod nici „mare”, nici „sfânt”

Toate aceste tare duhovniceşti şi eclesiologice au fost scoase la iveală de mult-controversatul Sinod din Creta. Nu-i spunem „mare”, căci au lipsit patru Biserici - nu pentru că nu au putut să ajungă, ci pentru că au ridicat obiecţii privind subiectele discutate şi organizarea. Nu-i spunem „sfânt”, pentru că în cadrul lui s-au făcut interpelări injurioase şi presiuni, iar la sfârşit a fost impus pentru a fi semnat un document care nu fusese complet discutat în plen.
De altfel, se pare că Sinodul nu a fost organizat pentru a se discuta problemele importante cu care se confruntă astăzi Biserica - cum ar fi cele liturgice şi eclesiologice, sau chiar dialogul teologic intern, ci mai mult pentru a se asigura deschiderea unui dialog teologic cu celelalte confesiuni creştine. Poate că fostul ambasador SUA în Yemen, Arthur H. Hughes, are dreptate când susţine implicarea politică a Patriarhului Ecumenic Bartholomeu, principalul organizator al acestui Sinod.
În ceea ce priveşte rezultatele Sinodului, s-ar putea spune că a fost un eşec, după cum observă acelaşi analist american. În mod cert, hotărârile sale sunt destul de departe de ceea ce s-a intenţionat, iniţial - într-un sens pozitiv, însă, pentru noi. Pogorămintele privind postul nici nu au mai intrat în discuţie, prin intervenţia hotărâtă a ierarhilor noştri, iar Enciclica este cât se poate de ortodoxă, căci a recunoscut două sinoade care au punctat în mod decisiv diferenţele dogmatice dintre noi şi catolici: Sfântul Sinod al Patriarhului Fotie (879-880) şi Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palamà (1341, 1351, 1368).
În toată această discuţie rămâne însă documentul privind relaţiile Bisericii Ortodoxe cu celelalte confesiuni creştine. În acest text se constată uşor lupta dusă de apărătorii Ortodoxiei cu cei care susţin ecumenismul. Limbajul este plin de echivoc.
Cu toate că la început se afirmă că Biserica cea Una este cea Ortodoxă, pe parcursul documentului se vorbeşte despre „refacerea unităţii creştine” sau despre „unitatea pierdută a creştinilor” - concepte cel puţin discutabile din punct de vedere dogmatic.
De asemenea, textul a ţinut să asigure buna desfăşurare a dialogului ecumenic, de parcă acesta ar fi fost cel mai important deziderat al acestui Sinod! Aici se poate vedea că această secţiune a fost, în mod foarte probabil, impusă din exterior.
De cealaltă parte, antiecumeniştii de profesie au început să propovăduiască cu multă vehemenţă apropiatul sfârşit ecumenist al Bisericilor participante. Unii au cedat atmosferei apocaliptice şi şi-au întrerupt comuniunea cu proprii ierarhi. Alţii, tulburaţi la culme, ameninţă că o să le urmeze în curând. Tonurilor joase, însuflate de Duhul Adevărului şi al Păcii, le-au fost preferate strigătele de luptă şi invectivele, atacurile la persoană şi ameninţările care au umplut Internetul.
Cei care înainte de Sinodul din Creta nu au reuşit să facă o analiză teologică a textelor propuse pentru a fi votate, ca să-şi comunice astfel amendamentele propriilor ierarhi, acum s-au transformat în cruciaţi ai dreptei-credinţe, militând mai curând pentru ruperea comuniunii decât pentru comunicarea unitară şi duhovnicească a dezacordului lor, ca popor credincios, faţă de anumite lucruri din cele votate.

Despre îmbrăţişarea Strategiei lui „dezbină şi stăpâneşte”

Nu este oare grăbită o asemenea reacţie şi oarecum suspectă în ce priveşte raţionalitatea şi chiar buna-intenţie a unora din cei care au adoptat-o?
Noi credem că este disproporţionat de mare în raport cu ce s-a întâmplat, mai ales în condiţiile în care sinodalii români au fost printre cei mai conservatori de-a lungul Sinodului, astfel încât mai multe hotărâri sau accente neortodoxe nu au putut trece datorită lor. Este forţată sau suspect de grăbită din cel puţin alte două motive.
În primul rând, acest Sinod nu are nicio putere dacă nu va fi recunoscut de absolut toate Bisericile ortodoxe locale. De acest lucru ne cam îndoim, atâta timp cât patru Biserici nu s-au prezentat tocmai pentru că nu erau de acord cu anumite teme propuse, cât şi cu organizarea. Cum or să recunoască Sinodul, atâta timp cât s-au declarat împotriva organizării lui?
Pe de altă parte, înseşi Bisericile participante trebuie să-l recepteze la nivelul propriului Sinod şi al pliromei bisericeşti. Dar şi dacă, prin absurd, s-ar face aceste recunoaşteri, credeţi că atâta timp cât ierarhii înşişi nu au fost de acord cu documentul, îl vor avea la inimă pentru a-l transforma în dreptar de credinţă?
Ne îndoim că acest Sinod va fi pomenit ca „Mare şi Sfânt” în istoria Bisericii, iar dacă aşa vor sta lucrurile, de ce să creăm o astfel de dezbinare în Biserică, cum numai în perioada schimbării calendarului s-a mai produs? Oare nu s-ar putea să fi fost chiar acesta unul din scopurile ascunse ale promotorilor acestui Sinod - cel de a aduce tulburare şi confuzie în Biserica lui Iisus Hristos, prin subtila înrâurire a agenţilor de influenţă, care sunt peste tot infiltraţi astăzi?
Al doilea motiv pentru care credem că este exagerată o asemenea reacţie este acela că, cel puţin în ultimul deceniu, ecumenismul a intrat într-o mare criză. Confesiunile anglicană şi protestantă s-au îndepărtat atât de mult de ceea ce mai poţi numi creştinism, încât nici cei mai ecumenişti dintre ortodocşi nu mai pot avea curajul să propună o unire cu ei. Gândiţi-vă că, în rândul acelora, majoritatea recunosc şi practică preoţia femeilor - şi chiar episcopia lor - şi recunosc căsătoriile între homosexuali, având chiar preoţi homosexuali declaraţi şi căsătoriţi!
Pe de altă parte, bisericile catolicilor, ca şi ale protestanţilor, sunt în marea lor parte goale, şi nu mai au preoţi care să slujească nici măcar credincioşilor care le-au mai rămas. Cu cine să faci ecumenism?! Dacă renunţă la filioque, la teoriile varlaamite şi la primatul papal se poate începe orice discuţie cu catolicii - altfel, din toată filosofia dialogului ecumenic nu va rămâne decât o simplă diplomaţie.
Având în vedere toate acestea, nu credem că ecumenismul mai are vreun viitor, cel puţin în actualul context - lucru pe care l-au înţeles şi cei care au împins din spate organizarea acestui Sinod, şi pe care, probabil, l-au constatat şi mai bine la încheierea lui. Conştiinţa ierarhilor ortodocşi, deşi a fost mult biciuită în ultimele decenii cu ameninţările politicului şi cu atracţiile secularismului, s-a arătat încă suficient de trează pentru a se poziţiona ortodox în momentele critice din viaţa Bisericii.
Mai sunt însă şi ierarhi teologi şi mărturisitori, nu puţini, şi s-ar putea ca mâine să apară şi alţii, astfel că, în lectura noastră, acest Sinod, chiar dacă a făcut anumite compromisuri, a demonstrat faptul că dreapta-credinţă nu este, cel puţin pentru o vreme, în pericol.
Astfel că Sinodul din Creta, prin toate reacţiile născute, prin problematizările pe care le-a prilejuit, credem că a folosit mai mult Ortodoxiei decât puteau bănui duşmanii ei - numai că lucrul acesta ar trebui să-l înţeleagă şi cei care sunt puşi în poziţia delicată de ecumenişti, cât şi antiecumeniştii care au găsit acum un moment în care să-şi satisfacă toate frustrările acumulate în timp. Este momentul unor dialoguri pertinente şi responsabile, făcute în Duhul Adevărului, pe tema dreptei credinţe, şi nu a strigătelor isterice, a ameninţărilor şi acuzaţiilor de tot felul.
Altfel, s-ar putea ca lupta aceasta dusă în numele dreptei-credinţe, care naşte atâtea tulburări, să fie exact ceea ce s-a urmărit prin organizarea Sinodului. Strategia lui „dezbină şi stăpâneşte” nu urmăreşte astăzi atât unirea Bisericii Ortodoxe cu cei din afara ei, cât tulburările şi dezbinarea dinlăuntrul Bisericii - chiar schisma, prin polarizarea credincioşilor în „ecumenişti” şi „antiecumenişti”.
Cu alte cuvinte, războiul cel dintre noi. Căci ce alt avantaj au avut după schimbarea calendarului duşmanii Bisericii dacă nu schisma zeloşilor, confuzia şi tulburările care continuă până astăzi? Oare credeţi că această experienţă nu se doreşte a fi repetată de aceiaşi oameni, chiar cu sprijinul direct al celor care se cred „cei mai” ortodocşi?

„Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară…” (Luca 17:2)

Cu privire la canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol (861), privind încetarea pomenirii unui episcop, trebuie să observăm că acesta este interpretat greşit, oarecum contrar spiritului său. Canonul nu obligă pe niciun credincios să întrerupă comuniunea cu ierarhul său care „mărturiseşte erezia cu capul descoperit în Biserică”, ci îi permite să o facă dacă într-adevăr ierarhul a căzut în erezie, şi nu doar dacă i se pare că a făcut aceasta. „Îi permite” înseamnă că „îi îngăduie”, dar responsabilitatea aparţine celui care rupe comuniunea, iar nu altcuiva.
Aşadar, dacă s-ar rămâne în comuniune până când Sinodul (fie cel local, fie cel ecumenic) se va pronunţa, nu este periclitată mântuirea sufletului, cum cred unii. Dimpotrivă, dacă se rupe comuniunea în temeiul acestui canon, şi se face cu zgomot, atrăgând şi pe alţii la acest act, iar apoi gestul se dovedeşte neîntemeiat, cel care l-a făcut riscă să-şi piardă mântuirea chiar dacă s-a întors la comuniunea cu ierarhul său, căci poate un altul pe care el l-a atras la aceasta nu o va face! Zice Mântuitorul: „Mai de folos i-ar fi dacă i s-ar lega de gât o piatră de moară şi ar fi aruncat în mare, decât să smintească pe unul din aceştia mici” (cf. Luca 17:2).
Drept urmare, cei care se joacă cu aceste ameninţări să ştie că nimic nu este mai grav în faţa lui Dumnezeu decât să scoţi pe cineva din comuniunea cu Biserica lui Iisus Hristos pentru a-l arunca în schismă sau în necredinţă.
Mai este un aspect care trebuie precizat. Acei antiecumenişti care astăzi manifestă o atitudine agresivă şi injurioasă sunt în prezent cei mai mari duşmani ai antiecumenismului. Comportamentul lor aruncă în derizoriu opoziţia la ecumenism şi face tot mai puţin probabil pe viitor dialogul ierarhilor cu mănăstirile şi laicii în privinţa temelor de credinţă. Şi nici credincioşii nu vor mai da atenţia cuvenită acestor teme, căci dacă strigi de prea multe ori că vine lupul, când acesta cu adevărat va veni, nu te va mai crede nimeni.
Prin urmare, drumul către mărturisirea dreptei-credinţe este probabil altul decât cel urmat de cei care preferă manifestările defăimătoare în locul dialogului ortodox, teologic.

Aşadar, ce-i de făcut?

În sfârşit, ce ne rămâne de făcut? Cu toţii ar trebui să luăm mai în serios exigenţele evanghelice ale vieţii creştine, care înseamnă să petreci mai mult cu Iisus Hristos decât în interminabile navigări pe Internet, chiar dacă este vorba de site-uri sau grupuri de socializare hiper-ortodoxe. Iertaţi-ne că trebuie să o spunem, dar noua patologie a dependenţei de Internet, a consumării vieţii creştine în interiorul unui mediu care nu are nimic în comun cu îndumnezeirea nu este cea mai bună modalitate de a ne apăra Ortodoxia, căci se impune dreaptă măsură în toate.
Sfinţii Părinţi şi canoanele (în numele cărora mulţi se luptă) vorbesc în primul rând de post şi priveghere, de rugăciune de toată vremea şi de viaţă liturgică, şi mai ales de conştientizarea faptului că la urcuşul duhovnicesc - presupus de curăţirea de păcate, luminare şi desăvârşire - sunt chemaţi toţi cei ce poartă numele lui Iisus Hristos, nu doar Sfinţii. Fără acestea, toate bătăliile noastre vor fi numai bătălii ideologice, care vor aduce multă tulburare în Biserică tocmai pentru că vor fi duse fără de Iisus Hristos.
Mănăstirile trebuie să fie în primul rând centre duhovniceşti, locuri ale plinirii poruncii evanghelice „Rugaţi-vă neîncetat!” (cf. 1 Thesaloniceni 5:17), şi, poate mai puţin gospodării bine-chivernisite; centre de studiu a lucrărilor teologice şi ascetice ale Sfinţilor Părinţi, şi mai puţin obiective turistice sau veşnice şantiere.
Într-un asemenea context, frica de ecumenism nu va mai putea exista, căci minţile curăţite de patimi şi luminate de harul lui Dumnezeu vor fi ele înseşi faruri pentru gândirea şi viaţa ortodoxă a teologilor şi a ierarhilor noştri.
Soluţia se află, aşadar, la noi, iar dacă nu am făcut-o până acum, credem că acest Sinod din Creta este încă un bun prilej pentru a pune un nou început al vieţii noastre în Iisus Hristos, al unei aşezări nu în discuţiile interminabile pe Internet, ci în câştigarea Duhului lui Dumnezeu - singurul prin care suntem îndreptăţiţi să credem că putem face ceva (Canonul 124/113 al Sinodului de la Cartagina).

În loc de concluzii - Comunicat de presă în legătură cu reacţii ale unor credincioşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei faţă de Sinodul din Creta

În ultima vreme, pe adresa Arhiepiscopiei Iaşilor au fost trimise mai multe memorii în care s-au exprimat diverse opinii în legătură cu întrunirea Sfântului şi Marelui Sinod din Creta (18-26 iunie 2016).
Răspunzând acestor memorii şi dorind a prezenta lămuririle necesare în legătură cu participarea Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, la acest eveniment bisericesc, Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor aduce la cunoştinţa celor interesaţi următoarele:
1. În cadrul Sinodului din Creta au fost aprobate o serie de documente publicate şi în limba română pe site-ul basilica.ro.
Pe marginea acestor texte există o serie de reacţii sau analize, atât ale clerului, cât şi ale poporului dreptmăritor. Acest lucru este firesc şi este semn al unei Bisericii vii. Dialogul, dezbaterea, chiar luările de poziţie critice, dacă sunt purtate onest, în duh de pace şi de unitate, pot ajuta la limpezirea unor aspecte problematice. Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan este preocupat de aceste aspecte şi receptiv la gândurile exprimate, mai ales de către fiii Eparhiei pe care o slujeşte.
De altfel, această preocupare este o constantă în lucrarea Înaltpreasfinţiei Sale, manifestată atât înaintea, în timpul, cât şi după întrunirea sinodală din Creta.
Astfel, în timpul întâlnirii din Creta, Părintele Mitropolit Teofan a avut mai multe intervenţii făcute în „cuget bisericesc ortodox, bazat pe învăţătura Bisericii”, potrivit mărturiei Mitropolitului Ierotheos Vlachos, participant la Sinodul din Creta.
Cele mai multe reacţii au loc în legătură cu documentul intitulat „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”. În acest document se afirmă că:
a). Biserica Ortodoxă este „Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” (art. 1);
b). „(…) bisericile şi confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” (art. 21);
c). Există o „criză profundă prin care trece mişcarea ecumenică” (art. 7);
d). „Biserica Ortodoxă, (…) participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional” (art. 18);
e). „Din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (art. 19).
Cu toate aceste precizări şi altele asemănătoare, documentul „Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine” este cel mai dezbătut şi criticat text dintre toate cele care au fost adoptate în Creta.
Trebuie, de asemenea, menţionat faptul că nu toţi participanţii la Sinodul din Creta şi-au însuşit textul respectiv.
Aflându-se în dezbaterea Bisericii şi ţinând cont de faptul că patru dintre cele 14 Biserici Autocefale nu au fost reprezentate la acest sinod, putem considera acest document în stare de analiză, nedefinitivat.
Lipsa unui consens panortodox plasează documentul într-un proces de revizuire totală sau parţială, fiind necesare discuţii, amendamente sau completări în cadrul unei viitoare întruniri a Sfântului şi Marelui Sinod.
2. Regretăm că, în contextul acestor dezbateri fireşti din Biserică, există şi luări de poziţie extreme, precum unele care se regăsesc în memoriul intitulat „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta”.
Acest memoriu a fost înaintat Centrului Eparhial din Iaşi în ziua de 11 august 2016 şi a fost publicat pe unele pagini de internet. Pentru a nu exista dubii cu privire la convingerile şi mărturia de credinţă ale Părintelui Mitropolit Teofan, Înaltpreasfinţia Sa reafirmă în faţa preoţilor din parohii, a vieţuitorilor sfintelor mănăstiri şi a creştinilor mireni din Arhiepiscopia Iaşilor următoarele:
«a). Iisus Hristos şi Biserica Sa Ortodoxă constituie tezaurul cel mai sfânt şi scump, care nu poate fi negociat sau diminuat în nicio formă şi prin niciun compromis.
b). Comunităţile şi confesiunile creştine eterodoxe s-au îndepărtat în elemente doctrinare fundamentale de la credinţa cea adevărată, aşa cum a fost şi este aceasta cunoscută, trăită şi mărturisită de Biserica Ortodoxă.
c). „Acceptarea denumirii istorice a altor biserici şi confesiuni eterodoxe”, aşa cum menţionează documentul Sinodului din Creta, nu înseamnă şi acceptarea erorilor doctrinare sau eclesiologice ale acestora. Învăţăturile şi practicile greşite ale eterodocşilor (ex.: o singură fire în Iisus Hristos, Filioque, primatul papal, hirotonia femeilor şi altele) sunt erezii şi le consider ca atare.
d). Relaţiile ortodocşilor cu eterodocşii pot avea loc numai pe baza convingerii că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, iar comunităţile şi confesiunile eterodoxe s-au îndepărtat de la Adevăr şi au îmbrăţişat învăţături şi practici greşite.
e). În relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine trebuie exclus orice compromis doctrinar. Concepţii precum: teoria ramurilor, teoria pierderii unităţii Bisericii, rugăciunea în comun cu eterodocşii sau alte idei şi practici necanonice nu pot fi acceptate în viaţa Bisericii Ortodoxe.
f). Este necesar să se analizeze de către Biserica Ortodoxă dacă mai este oportună menţinerea calităţii de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor.
O reflecţie şi o dezbatere, urmate de o decizie asupra acestui subiect sunt necesare şi aşteptate de către mulţi credincioşi ortodocşi».
3. Este important să menţionăm că unele persoane ce se regăsesc pe lista de semnături a memoriului „Scrisoarea deschisă către arhiereii care au semnat în Creta” au precizat, după ce textul a fost publicat pe internet, că nu au avut ştiinţă că în document se propune întreruperea pomenirii ierarhului la sfintele slujbe.
Prezentăm în anexă, punctul de vedere al Ieroschimonahului Simeon Zaharia de la Mănăstirea Sihăstria, aşezat de iniţiatorii demersului ca prim semnatar.
Această poziţie este asumată şi de către alţi semnatari, precum Ieromonahul Sava Popa de la aceeaşi mănăstire şi Preotul Postelnicu Constantin Ciprian din localitatea Războieni (Neamţ).
Precizările acestor părinţi arată maniera nepotrivită prin care cel puţin o parte dintre semnăturile alăturate memoriului menţionat au fost colectate.
4. Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan îndeamnă poporul dreptmăritor din Arhiepiscopia Iaşilor la rugăciune pentru ca Iisus Hristos-Domnul să lumineze şi să înţelepţească pe toţi cei implicaţi în această dezbatere.
Este necesar a aborda cu discernământ provocările împreună-vieţuirii în Biserică, în vederea păstrării unităţii întru Adevăr şi a comuniunii de iubire între mădularele acesteia.
Biroul de Presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

În loc de încheiere sau epilog - Să păstrăm pacea şi unitatea Bisericii

În ultima perioadă, au avut loc unele manifestări publice ale unor persoane, care, în duh lumesc şi agresiv, au acuzat şi calomniat pe ierarhii Bisericii Ortodoxe Române prezenţi la Sinodul din Creta (iunie 2016), unde au participat aproape 200 de ierarhi din zece Biserici Ortodoxe surori.
Cei care promovează aceste atitudini negative sunt, în general, câţiva clerici răzvrătiţi şi monahi necanonici, neascultători şi nestatornici, care nu locuiesc în mănăstire conform rânduielilor monahale, precum şi unii mireni influenţaţi negativ de către aceştia.
Un astfel de grup a protestat şi pe Dealul Mitropoliei în data de 30 august 2016 când membrii acestuia, care au fost ascultaţi de Preasfinţitul Părinte Episcop Vicar Patriarhal Varlaam Ploieşteanul, au dovedit că nu sunt capabili de dialog, ci sunt agresivi, repetă idei şi acuzaţii nefondate, judecă şi calomniază pe ierarhii care au aprobat documentul Sinodului din Creta referitor la relaţiile Bisericii Ortodoxe cu alţi creştini.
Într-o vreme în care Biserica Ortodoxă este atacată de multe forţe exterioare văzute şi nevăzute ale fenomenului secularizării, aceşti răzvrătiţi din Biserică, sub pretextul că apără Ortodoxia, tulbură din interior pacea şi unitatea Bisericii, deoarece nu sunt călăuziţi de Duhul lui Iisus Hristos.
Totuşi, în marea lor majoritate, clerul, monahii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române păstrează pacea şi unitatea Bisericii lui Iisus Hristos şi cunosc adevărul că Sinodul din Creta nu a formulat dogme noi, ci a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească a lui Iisus Hristos, iar bisericile sau confesiunile eterodoxe (neortodoxe) s-au despărţit de Ortodoxie pentru că s-au îndepărtat de la credinţa ortodoxă care este baza unităţii Bisericii.
Iar pentru că Domnul Iisus Hristos S-a rugat Tatălui din ceruri ca ucenicii Lui şi toţi cei care cred în El să fie una (cf. Ioan 17, 21), adică să păstreze unitatea Bisericii pe baza credinţei adevărate, Biserica Ortodoxă nu promovează ura confesională sau „războiul religios”, ci „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6), mărturisind Ortodoxia cu smerenie şi cu pace în suflet.
Astfel, adevăraţii creştini ortodocşi pot să-şi păstreze dreapta credinţă, chiar dacă se află în dialog sau în cooperare de ordin social-filantropic sau cultural cu alţi creştini, mai ales în ţări în care creştinii ortodocşi sunt minoritari.
De pildă, în prezent, există în Europa Occidentală peste 700 de parohii ortodoxe româneşti dintre care 670, pentru că nu deţin propriile lor biserici, se roagă în lăcaşuri de cult închiriate sau împrumutate de la creştini catolici, anglicani sau protestanţi, fără ca aceşti români să-şi piardă credinţa lor ortodoxă.
Deci, creştinul ortodox lucid şi realist poate rămâne fidel Ortodoxiei şi atunci când se află în dialog şi cooperare cu alţi creştini fără a fi fanatic, arogant sau agresiv.
Însă cei ce tulbură acum pacea şi unitatea Bisericii nu au nicio responsabilitate pastorală pentru comunităţile ortodoxe româneşti din străinătate şi nici nu înţeleg cât de mare este păcatul dezbinării şi tulburării păcii şi unităţii Bisericii, sub pretextul că numai ei, protestatarii, sunt credincioşi adevăraţi, corecţi şi competenţi în apărarea Ortodoxiei, declarând eretici pe toţi cei care nu gândesc ca ei.
Cuvântul Biserică înseamnă adunare, nu dezbinare, adică adunarea creştinilor ortodocşi în iubirea Preasfintei Treimi prin mărturisirea şi trăirea dreptei credinţe în comuniune frăţească în Iisus Hristos şi ascultare faţă de părinţii duhovniceşti cărora le-a fost încredinţată lucrarea de păstorire a credincioşilor pe calea mântuirii (cf. Evrei 13, 17).
De aceea, trebuie să păstrăm totdeauna pacea şi unitatea Bisericii lui Hristos!
Aşadar şi prin urmare, „fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” sau, altfel spus, „fericiţi cei ce caută pacea şi o urmează pe ea…!”.
Biroul de Presă al Patriarhiei Române

Text asumat, redactat şi subscris de dr. Stelian Gomboş
(Bucureşti)

„Nu plânge, Maică Românie, / Că am să mor ne-împărtăşit! / Un glonţ, pornit spre pieptul tău, / Cu pieptul meu eu l-am oprit… // Nu plânge, Maică Românie! / E rândul nostru să luptăm / Şi, din pământul, ce ne arde, / Nicio fărâmă să nu dăm! // Nu plânge, Maică Românie! / Pentru dreptate noi pierim, / Copiii noştri, peste veacuri, / Onoare ne vor da, o ştim! / Nu plânge, Maică Românie! / Adună tot ce-i bun sub soare, / Ne cheamă şi pe noi la praznic, / Când România va fi Mare!”
Sunt versurile unei poezii găsite în raniţa unui soldat român, în toamna anului 1918, pe muntele Sorica din Carpaţii de Curbură, nu cu mult timp înainte de încheierea Primului Război Mondial şi de înfăptuirea, la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, a Unirii istorice şi a făuririi României Mari. Acea Românie Mare, la care se referea acel soldat necunoscut, unul dintre eroii noştri, pe care el, luptătorul, nu avea s-o mai vadă! Acel glonţ pornit „spre pieptul tău”, deci al Ţării, spre România, „cu pieptul meu eu l-am oprit” - scria acel oştean căzut pentru Patrie, ca „din pământul ce ne arde”, prin gestul eroic al sacrificiului, al dăruirii totale pentru această vatră strămoşească, „nicio fărâmă să nu dăm!”. Un sacrificiu suprem, cu acea sfântă convingere că, peste veacuri, urmaşii „Onoare ne vor da, o ştim!”. Iar la praznicul „Când România va fi Mare!”, sub veghea Părintelui Îndurărilor, vor fi chemaţi, an de an, şi ei, cei căzuţi pe câmpul de onoare, de Ziua Eroilor. Acea dorită Românie Mare s-a născut, la 1 Decembrie 1918, numai că, prin notele ultimative ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în iunie 1940, URSS, cu tancurile bolşevice ale lui Stalin, ne fura Basarabia şi nordul Bucovinei!
„Nu plânge, Maică Românie!” este acel necesar îndemn pentru generaţiile viitoare, al acelor înaintemergători, care, jertfindu-şi tânăra lor viaţă, au apărat pământul moşilor şi al strămoşilor, cu arma în mână. Armata Română, prin bravii ei oşteni, Eroii Neamului, s-a acoperit de glorie, pe frontul Războiului de Independenţă, ca fii ai acestui popor-erou, cu viteji şi martiri fără număr, căzuţi în crâncene bătălii, din Războiul pentru Neatârnare (1877-1878), poeţii închinând versuri bărbăţiei lor, precum o făcea şi Ion Neniţescu, în poezia „Nainte”, scrisă la 22 august 1877, la Turnul-Măgurele: „Trufaşe neamuri râd de tine, / De braţu-ţi de aramă. / Arată-le, cât poţi de bine, / Bun viitor te cheamă, / Şi-nvingătoare când vei fi / Plecate, te-or cinsti. / Nainte, mergi nainte” // … // Dă, cu credinţă luptei piept, / Căci cerul te ajută, / Voinicilor cu cuget drept / Noroc el le-mprumută. / Pe cel ce poate şi-ndrăzneşte / Izbânda-l răsplăteşte. / Nainte, dar nainte!”. La 2 august 1877, o făcea şi Alexandru Macedonski, închinând ostaşilor români versurile finale din poezia „Armatei Române” (Odă): „În sus, dar fruntea! - Şi voi, năvală / Reînviaţi astăzi străvechea fală / Pentru-nturnarea cea triumfală. / Gata! // … // V-aşteaptă tot ce-i român! / Detune tunul… Bomba să zboare! / Porţi de cetate jos să doboare! / Balcanu-n flăcări să-l înfăşoare! / Să-şi plece capul turcul păgân!”.
Prin vers şi cântec mobilizator, sub acel îndemn la luptă, poeţii Neamului i-au îmbărbătat pe ostaşii români „în timpul asalturilor pe redute”, aşa cum o vor face, după ani, în timp, şi la trecătorile Carpaţilor, la forţarea Prutului şi a Nistrului sau la eliberarea Transilvaniei în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
Cu inspiraţie, cu fior, specific românilor, poeţii au redat un moment istoric, cântând eroismul celor care, pe câmpul de onoare, au luptat. Ei, poeţii, au cântat vitejia şi eroismul legendare ale ostaşilor noştri, pe timpul asalturilor la redute, precum le redă Vasile Alecsandri, ca nimeni altul, în epoca sa, în celebra poezie „Peneş Curcanul”: „Din câmp, de-acasă, de la plug / Plecat-am astă-vară, / Ca să scăpam de turci, de jug, / Sărmana, scumpă ţară”. În „Cuvânt înainte către cititori”, PS Calinic Argeşeanu, Episcop al Argeşului şi Muscelului, la cartea „Lirica Războiului pentru Neatârnare (1877-1878)”, ediţie alcătuită de dr. Florian Tucă şi deputaţii - prof. Nicolae Ionescu şi prof. Romulus Raicu, făcea elogiul vitejiei ostaşilor noştri. Pe câmpurile de bătălie de dincolo de Dunăre, la Griviţa, Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan, pe ostaşii români i-au călăuzit versurile poeţilor Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Petre Dulfu, Alexandru Macedonski, Ion Neniţescu, George Sion, Iosif Vulcan. I-au îmbărbătat pe luptătorii români, mulţi uitaţi, rămaşi azi anonimi. Vasile Alecsandri le dedică „Odă ostaşilor români”: O! români, în faţa voastră, colo-n tainica cea zare, / Vedeţi voi o rază vie, care-ncet, încet răsare, / Străbătând prin umbra deasă de lungi secoli adunate? / E voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată, / E lumina re-nvierii, e luceafărul sperării, / E triumful luptei voastre, soarele neatârnării. //… // O, copii!, de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare, / Care creşte cu mărirea unui neam în deşteptare. / Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice! / Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, Viteaz zice!”. La 21 mai 1877, Barbu Ştefănescu Delavrancea scria: „Înainte, escadroane / Destul netrai şi ruşine! / Destul, într-un somn letargic, de ei furăm pângăriţi! / De cât bir, ca altădată, gloanţe le vom da mai bine! / Ieri voiau să ne zdrobească, astăzi ei vor fi zdrobiţi / Ieri, cu frunţile-ncreţite, azi cu frunţile senine / Şi cu-o voce tunătoare, noi le vom striga: Periţi! / Regimente, legioane, geamii şi cetăţi bătrâne, / Fanatism şi baricade, astăzi nu vor mai rămâne! / Înainte, domn al ţării… / Şi vom fi nebiruiţi”. În „Coloana de atac”, „Cântecul redutei”, „Dorobanţul”, „Pe dealul Plevnei”, „Cântec”, „De profundis”, „O scrisoare de la Muselim-Selo”, „Trei, Doamne, şi toţi trei”, George Coşbuc cânta, prin vers şi trăire ardelenească, bătăliile crâncene, unde „Pe sub dealuri pe la Plevna, / Doarme spaima şi fiorul, / Plin de grijă şi-n tăcere, / Se strecoară călătorul / Prin pustiul loc de-amar, / Eu mă tem de-un semn, de-o şoaptă, / Căci din gropile tăcute, / Vor ieşi cei morţi, cu vuiet, / Sute-n luptă iar cu sute, / Repetând pieirea lor”.
În „Lirica Războiului de Reîntregire a Neamului (1916-1918)”, război de reîntregire naţională, pentru reîntregirea hotarelor, întâlnim aceleaşi versuri înflăcărate, „cu putere de testament”, precum „o cântare rostită de îngeri în faţa lui Dumnezeu”, sub nemuritorul cântec „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!”. „De la simplul ostaş până la generalul din fruntea oştirii, de la omul de rând până la şeful statului, toţi fiii Ţării au sprijinit, fie cu arma în mână, fie în alte modalităţi, de la Nistru până la Tisa, sfânta cauză românească, sub steagurile Ţării” - spunea PS Calinic Argeşeanu, Episcop al Argeşului şi Muscelului. Prin versurile lor, poeţii şi-au pus condeiul în slujba glorioasei pagini de istorie a Neamului, slăvind „trecutul nostru de luptă, măreţ şi glorios, cuprinzând evenimentele istorice care s-au derulat de la luptele anilor 1916-1918, epopeea acelor ani, cu corolarul împlinirii, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia”. Ne vom opri doar la câţiva poeţi, spre exemplificare: „Eu sunt oftatul care plânge, / Acolo-n satul meu din deal, / Sunt ţipătul muiat în sânge / Al văduvelor din Ardeal. / Sunt solul dragostei şi-al urii, / Un visător de biruinţi, / Ce port blesteme-n cerul gurii, / Drept moştenire din părinţi” („Fără ţară” - Octavian Goga); „Ostaşi viteji, cu piepturi de granit, / Să fim uniţi ca-n ceasul cel mai mare, / Să ne păzim pământul întregit, / Fiţi gata toţi, de strajă la hotare!”. („Fiţi gata!” - Mircea Dem Rădulescu); „În vaierele-atâtor camarazi, / Moare, tăcând, al culmilor voinic… / Moare, ca-n umbra codrilor de brazi / Şi nu-i mai cere bietei vieţi nimic… // … // Deodată, cu puterile lui toate, / Se mişcă, se ridică-ncet pe coate, / Şi stă aşa, îngândurat privind, / Însângeratul soare în apus…” („Rănitul” - Aron Cotruş); „Spre înălţarea noastră şi-a altora, voi, toţi, / Ce-aţi căzut acolo, viteji ca în poveşti, / Slăviţi veţi fi de-a pururi, slăviţi în lumea-ntreagă, / Mausoleul vostru e-n mii de amintiri - Eroi din Mărăşeşti” („Eroica” - Ovid Densuşianu); „Să ştii, că deşi peste piatra ce-acoperă al tău cavou, / Nu-i niciun chip şi niciun nume, / Eşti cel mai necunoscut Erou / Din câţi Eroi au fost pe lume” („Eroului necunoscut” - Vasile Militaru); „Dormiţi, dormiţi în pace, viteji nemuritori…! / Din jertfa vieţii voastre va naşte viaţă nouă, / Căci picurii de sânge - ca picurii de rouă - / Înviora-vor Neamul ce v-a crescut pe voi, / Viteji căzuţi în lupte, nepieritori eroi…” („Dormiţi în pace” - Aurelian Păunescu); „Opriţi-vă, o clipă, năvalnici trecători, / Voi, ce striviţi în cale nevinovate flori, / Opriţi-vă, o clipă, urmaşilor voioşi, / Trecutul vă recheamă spre morţii glorioşi. // … // Opriţi-vă, o clipă, sunt morţii din război, / Feciorii ce căzură alături cu părinţii, / Punând pe fruntea ţării cununa biruinţii… / Sunt mii şi mii de oase sub zările albastre, / Ce-aşteaptă deşteptarea recunoştinţei voastre. // Purtaţi-le pe umeri, în sfinte cimitire, / Şi vă-ngropaţi acolo divinele comori / Sub albe cruci de piatră, sub maldăre de flori, / Slăviţi-le amintirea, plecaţi peste morminte, / Şi sărutaţi ţărâna ce-i ţine, luaţi aminte, / Ce-aşteaptă îndurarea recunoştinţei noastre” („Opriţi-vă, o clipă” - Aurelian Păunescu). Nu întâmplător, ne-am oprit la poezia „Nu ne uitaţi”, de Nicolae Iorga: „Noi suntem mulţi: e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În şiruri crucile se ţin / Pe gropi ce nu se mai socot. // Noi suntem mulţi: de vrei să ştii, / Pofteşte-n sate pe la noi, / Unde o spuză de copii / Rămasu-ne-au flămânzi şi goi // … // Dar cum suntem, din moşi strămoşi, / Deprinşi toţi cu-aceleaşi sorţi, / Ne-am dus la moarte bucuroşi / Şi nu le cerem alte morţi. // Români am fost, când am luptat / Până la urmă neclintit, / Creştini suntem, căci am iertat, / Dormind acuma liniştiţi. // Şi, după câte le-am făcut, / Noi mai simţim un singur dor / Al celor care s-au trecut / Şi n-au văzut isprava lor. // Şi fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieţii rost, / În bucuria voastră, fraţi, / Nu ne uitaţi!”.
Un imn al închinării scria şi Nicolae Militaru, celor care pe câmpurile de onoare au dat jertfa supremă, prin tânăra lor viaţă, în crâncenele bătălii pentru apărarea pământului românesc, pentru a aduce şi Transilvania la trupul întregit al Ţării: „Mari viteji ai ţării mele, ale căror oase sfinte, / Odihnesc prin lunci şi plaiuri, fără cruci, fără morminte, / Voi, nebiruiţi Arhangheli, care pentru veci aţi frânt, / Lifte ce-au venit să smulgă vechiul neamului pământ, / Ţara toată-ngenunchează şi cu ochii uzi de rouă, / Căutând la voi, în slavă, zice azi: Mărire Vouă!”.
„Mucenicilor horei de obuze”, celor trecuţi în huma milostivă, animaţi de un singur gând - ŢARA, Elie Miron Cristea, primul Patriarh al României, le-a închinat acele cuvinte, dăltuite, pentru veşnicie, pe soclul Monumentului Eroilor de la Gura Secului - Topliţa, închinat ostaşilor căzuţi în lupte, în Primului Război Mondial, locul în care, în acel august 1916, s-au dat bătălii grele pentru eliberarea Transilvaniei, în urma „Ordinului de zi” al Regelui Ferdinand I. Acele cuvinte ale Patriarhului României, de pe soclul acelui monument, vor rămâne veşnic, acolo: „Ostaşi-eroi din Vechiul Regat! Binecuvântată a fost clipa în care aţi trecut în Ardealul fraţilor voştri, dezrobindu-l prin jertfa voastră de mucenici. Recunoştinţa tuturor v-a aşezat, spre veşnică odihnă, în acest loc de cinste, drept neuitate pilde ale iubirii de Neam şi de Ţară, pentru cei de azi şi din viitor. Ardealul vi se-nchină!”.

De vorbă prin Voineştii Covasnei

În toamna anului trecut, în organizarea Asociaţiei GRIT, la Covasna s-a desfăşurat un concurs adresat copiilor şi tinerilor covăsneni, aceştia trebuind să meargă la bunicii lor, la bătrânii satului, să stea de vorbă cu ei. Am pornit de la premisa că aproape fiecare familie din Voineşti a avut un strămoş care a luptat în război. Multe familii şi-au dat tributul lor de jertfă, numele celor care nu s-au mai întors acasă fiind scrise pe placa omagială de pe Monumentul Ostaşului Român din Voineşti, întru veşnică cinstire şi pomenire. În familiile voineştenilor există povestirile celor care au luptat, amintiri de pe front, care s-au transmis, prin viu grai, din generaţie în generaţie. Aceste amintiri, aceste poveşti dureroase, uneori tragice, am vrut să le scoatem la lumină, să le facem cunoscute - aspecte din timpul războiului, curajul de care au dat dovada pe câmpul de luptă soldaţii români, dar şi lipsurile materiale din perioada războiului şi de după, suferinţele celor care şi-au pierdut rudele, cunoştinţele. Şi am vrut să-i implicăm pe tineri în această misiune - ei trebuie să ştie cum s-a făurit această Ţară, să afle despre eroii, uneori neştiuţi, ai comunităţii lor.
Organizatorii concursului au avut surpriza ca unul din participanţi, elevul Tudor Olteanu, să le aducă mărturiile străbunicului său, supravieţuitor al celui de Al Doilea Război Mondial, scrise chiar de acesta în anul 1946. Şi nu oricum, ci în versuri!
Cu permisiunea familiei, astăzi îl aduc în faţa dumneavoastră pe Gheorghe Smădu, fiul lui Neculai şi al Mariei Smădu. Voineştean care şi-a făcut datoria faţă de Ţară. Care a traversat, pe jos, jumătate de Europă şi a contribuit la facerea istoriei. Şi care, peste timp, ne vorbeşte. Ne arată cum a fost văzut războiul de către oamenii simpli. Nu, războiul nu este un lucru frumos.

***

Din armată - realitate

Am plecat în armată în ziua de 20.05.1944, la Regimentul 38 Infanterie, Divizia 10 Brăila. Am fost instruiţi trei luni în comuna Potcoava, judeţul Ialomiţa. Am plecat pe front înspre răsărit, am mers pe jos din judeţul Ialomiţa până în judeţul Constanţa. Am trecut Dunărea pe la Brăila, am stat două zile în comuna Niculiţel, de unde am făcut stânga-mprejur, marş forţat înapoi la Dunăre, că ruşii au intrat în România.
Am trecut Dunărea pe la Vadu-Oii şi în marş pe jos, am traversat judeţele Constanţa, Tulcea, Ialomiţa, ne-am oprit în Prahova. Aici am stat în gardă două luni, pe urmă am plecat pe front spre Ungaria la 23.12.1944 şi am intrat în acţiune la 23.01.1945. Am fost rănit în Munţii Tatra în martie 1945, în oraşul Senograd, Slovacia, în piciorul drept, la genunchi. Am ieşit din spital în luna mai şi am plecat iar pe front, la datorie, făcând Sfintele Sărbători de Paşti în oraşul Crumplina, Slovacia. Dar am fost mulţumiţi că am primit la masă două ouă roşii, două feluri de mâncare, pâine şi cozonac.
În ziua de 07.05.1945, am plecat pe jos spre oraşul Peştiana, trecând prin oraşele Srebniţa, Nitra, Leopoldov. La Peştiana ne-am îmbarcat în tren, am trecut prin Trnovo, Bratislava, mergând zile şi nopţi, chiar săptămâni, şi, după o călătorie lungă, frumoasă, dar cam ameţitoare la stomac, am ajuns la Brno, în Cehoslovacia.
Acolo am stat într-o comună, la 20 de km de Brno, la un regiment 2 de gardă, unde am dus-o destul de bine, la o fabrică de zahăr care era bombardată. Într-o zi, am plecat cu plutonul la monumentul lui Napoleon, am văzut acolo arme vechi şi un frumos izvor, din care am băut şi eu apă. După două săptămâni, am plecat la unităţi, regimentul l-am găsit la Petrovice într-un bivuac, într-o pădure de brazi.
După o lună am plecat spre Ţară cu autopicioarele, trecând prin oraşele Cescovice, Ugrovice şi altele, am trecut Tisa pe la Tiso, după aceea am trecut Cehoslovacia de-a lungul şi Ungaria de-a curmezişul. Am trecut graniţa în România la 18 iulie 1945, la ora 10, când ne-a întâmpinat primul om român care ne-a zis: „Bine aţi venit!”. Îl chema Gheorghe Buciuman. Era în Satu-Mare, judeţul Bihor.
Am trecut prin Oradea defilând şi am petrecut la Guberdin 14 zile în carantină. Apoi am plecat spre Cluj, unde am defilat cântând - cineva a tras în coloană dintr-un coş de casă, a rănit destul de grav doi soldaţi şi un subofiţer.
De acolo am plecat spre Târgu-Mureş; ne ducea cu zăhărelul din gară în gară, că îmbarcăm aici, că îmbarcăm acolo, cu minciuni ne-au dus pe jos de lângă Viena până la Sfânta Ana de Mureş, o lună şi 22 de zile. Aici am făcut grevă, nu a mai vrut niciun soldat să se scoale de pe marginea şanţului. Aşa ne-au cantonat în şcoala din Sfânta Ana de Mureş, unde am făcut şi un frumos bal.
De acolo am plecat în gară la Târgu-Mureş, într-un vagon, ne-au adus la Brăila şi ne-au cantonat în şcoala din Chercea. După două săptămâni, ne-au desfiinţat Divizia 10 şi ne-au vărsat în Divizia Tudor Vladimirescu, în Bucureşti, pe Cotroceni, de unde, în toamna lui 1946 m-am eliberat.
Pentru eliberarea Ungariei au murit 42 de mii de soldaţi români, numai în oraşul Budapesta au murit 11 mii de soldaţi români, iar pentru eliberarea Cehoslovaciei au murit 32 mii de soldaţi români.

De pe front - ianuarie 1945

Foaie verde măr domnesc
Ascultaţi, vă povestesc
Întâmplări adevărate
De pe front, măi frate.

Foaie verde şi-un harac
În gardă cât am stat
Am stat zile cu plăcere
Dar, iată, altele de durere.

Am stat o lună, două,
Ne-am îmbrăcat în haină nouă
La companie ne-au adunat
Şi la gară am plecat.

Prin zăpadă, îngheţaţi
Am ajuns la Dinţeşti fraţi
Vreo zece zile am stat
Şi ce bine ne-am distrat.

Pe decembrie douăzeci şi trei
Am plecat în gara Băicoi
La tren ne-am îmbarcat
Şi spre Ungaria am plecat.

După o săptămână de plimbat
În Szeged am debarcat
Am să vă povestesc, frate,
Necazuri mari, adevărate.

Foaie verde ca aluna
Am plecat pe linia întâia
Era ianuarie douăzeci şi trei
Urcai muntele, vrei, nu vrei.

Foaie verde, măr domnesc,
Stau în tranşee şi mă gândesc,
La căsuţa părintească
Şi la vatra strămoşească.

Dar odată ne-am trezit
De un tun ce-a bubuit
Ofiţerii: „Măi, băieţi,
De atac vă pregătiţi!”.

Am plecat la atac, măi, frate,
Din tufă în tufă, ca un şarpe
Dar nemţii afurisiţi,
Cu brandurile ne-au risipit.

După o oră de bombardat
Brandurile au încetat
Şi-am mers şi-am înaintat
Până am ajuns într-un sat.

Am atacat o cazemată
Ca să ocupăm o cotă
Dar nemţii afurisiţi,
Cu tancurile ne-au risipit.

Foaie verde, cinci bancnote
Am ocupat vreo zece cote
Când să ocupăm un orăşel
Senograd cel frumuşel.

La marginea lui am ajuns,
Nemţii cu tunurile pe noi s-au pus
Băteau la metru pătrat,
Că puţini au mai ajuns.

Dar un glonţ afurisit
În piciorul drept m-a lovit.
Pe loc am leşinat,
Pe un şanţ am scăpat.

Foaie verde, mărgărit,
Când am văzut că sunt rănit,
Am plecat eu, binişor,
La primul post de ajutor.

Sanitarii m-au pansat
Şi în sat eu am plecat.
Foaie verde şi-o alună,
Am găsit o gazdă bună.

Doar ce am intrat în casă
Şi m-a invitat la masă.
Apoi pe un pat m-am culcat,
Dimineaţă m-am sculat.

N-am putut dormi deloc,
Mă mişcam din loc în loc
Şi mă gândeam la noroc,
Că m-a scăpat Dumnezeu din foc.

Dintre gloanţe perforante
Şi din arme automate
Dintre branduri şi ghiulele
Şi pistoale mitraliere.

A doua zi ne-au îmbarcat
La ambulanţă ne-au evacuat
Aici m-au pus pe o masă
Şi m-au operat la rană.

O noapte aici am stat
Tot pe paie răsturnat
A doua zi, pe la amiază
De aici ne evacuează.

Sosiră trei camioane
Să ne ducă la companie
Camioanele ne săltau
Rănile rău mă dureau.

Vântul ne sufla cam greu
Şi de sus ploua mereu.
Am sosit pe înnoptat
Şi să vezi unde ne-au băgat.

Într-o casă potrivită
Dar era chiar părăsită
Ne băgară într-o odaie
Dar pe jos erau tot paie.

Aici am stat vreo zece zile
Şi credeam să fie mai bine.
Stam în paie, ca la porci
Şi ne blestemam soarta toţi.

Apoi, frate, să vezi frig
Ne făceam în pat cârlig
De rău ce ne trata,
Toată lumea blestema.

Hrana noastră erau cartofii
Dintr-un cartof făceau 6 porţii.
O felie de cartof,
Restul, apă fără rost.

Şi zece boabe de păsat
Dar, vă spun, cam nesărat.
Într-o seară vine sironul
De răsună tot salonul.

Pe noi să ne evacueze,
Spitalul să-l îndepărteze.
Repede ne-am echipat
Şi la gară am plecat.

Printre răniţi eram şi eu.
Dar pe urmă îmi păruse
Că pe mine mă ştersese
Şi pe altul îl pusese,

Care a avut capturi
Ca să dea la sanitari.
N-a mai trecut două zile,
Iată altă maşină că vine.

Sosiră cinci camioane
Să ne ducă la 8 companie.
Aici am debarcat
La salonul patru am intrat.

Aici credeam să fie mai bine,
Dar era vai de lume.
Dimineaţa două linguri de ceai,
Parcă-s leacuri de guturai.

La douăsprezece, fasolică,
Dar nefiartă, măi, frăţică…
Seara, zeamă de păsat
Şi-un cartof amestecat.

După patru zile grele,
Vine lăsatul de sec, vere.
În martie, optsprezece,
Când toată lumea bea şi petrece.

Ne-au servit cu fasolică
Zeamă lungă, măi, frăţică.
Fiartă mai era,
Dar niciun gust nu avea.

A doua zi ne-au îmbarcat
În căruţe şi-am plecat.
Căruţele zdruncinau,
Rănile rău mă dureau.

După o zi de zdruncineli
Am ajuns în Izbereni.
Aici am debarcat,
La recuperare am intrat.
…
Marţea şi duminica
Nemai da şi ciulama.
Ciulama de cocă fiartă
Să-i fie pomana întreagă.

Acelui care a comandat
Centrul de recuperat.
Noi concediu i-am cerut,
Dar nu ne-a aprobat.

Că era în supărare,
C-a avut moşie mare
Şi partidul comunist
A-mpărţit-o la răniţi.

La răniţi, la înrobiţi
Şi la copilaşi lipsiţi.
N-a mai trecut două zile,
Mă scrie colonelul şi pe mine.

În mai, ziua doi, 1945
Să plec pe front înapoi.
În patru mai am debarcat
Într-un orăşel cehoslovac.

Am stat câteva zile
Am făcut Paştele cu bine.
După Paşti, la şapte zile
Ne dau fişele în primire.

Şi o pâine şi jumătate
Şi un ou stricat, măi, frate.
Asta-i hrana ce ne-a dat
Pe trei zile şi-am plecat.

180 km pe jos ne-am dus
La Peştiana am ajuns
La tren ne-au îmbarcat
Şi spre Brno am plecat.

Cu trenul pufăind,
Înainte mereu mergând.
Foaie verde, iarbă deasă,
Cehoslovacia e ţară frumoasă.

Cu dealuri şi sate
Şi oraşe aranjate.
După o săptămână de umblat
În Brno am debarcat.

Şi de acolo am plecat
Într-un sat am cantonat
Lângă o fabrică bombardată
De zahăr era încărcată.

Două săptămâni am stat,
De zahăr ne-am săturat.
Într-o zi, am plecat, un pluton
La monumentul lui Napoleon.

Unde era el îngropat,
Un mormânt frumos săpat
Şi-un izvor cu apă rece
Ce curgea pe îndelete.

Arme vechi să fi văzut,
Din timpuri ce au trecut.
Apoi în marş, toţi, grăbiţi
Ne-am întors în sat.

La maşini ne-au îmbarcat,
La unităţi am plecat.
Regimentul meu dorit
În Petrovice l-am găsit.

Într-un bivuac era aşezat,
În corturi frumos aranjat.
A trecut o lună amară,
Veni ordin să plecăm în ţară.

Foaie verde, alomnie
Jucam toţi de bucurie.
Într-o zi ne-am încolonat
Pe şosea şi am plecat.

Cu muzica înainte cântând
Voioşi spre ţară mergând,
Am trecut prin orăşele,
Am fost întâmpinaţi cu floricele.

Eram obosiţi, măi, frate,
Că mergeam zi şi noapte.
Am trecut Cehoslovacia de-a lungu’
Şi Ungaria de-a curmezişu’.

Într-o lună şi jumate
Am ajuns în Ardeal, măi, frate.
Prin Oradea am defilat,
Multă lume a aplaudat.

Ne-au ieşit înainte cu mâncări,
Strigând „trăiţi, luptători!”
Apoi, prin Cluj defilând
Am tot mers mereu cântând.

Când era defilarea-n floare
Juma’ convoiul la tribuna mare,
Cântatul odată a încetat
De-o mitralieră ce a curăţat.

Din convoiul mare, victorios,
Trei soldaţi au căzut jos
Şi urlau a disperare
„Mamă, mamă…”, strigau tare.

Au murit nevinovaţi
În ţara lor, măi, fraţi!
O patrulă au găsit sus
Într-un coş de casă ascuns.

Apoi lângă Mureş am cantonat
Şi un bal frumos am dat.
După două zile, frate,
Trenul şuiera de plecare.

Că din Cehoslovacia în ţară,
Ne-au adus cu zăhărelul, din gară în gară…
Că îmbarcăm ici, că colea
Până am ajuns la Sfânta Ana.

La Târgu-Mureş am plecat,
Şi la tren ne-am îmbarcat.
Spre sânul ţării am plecat,
Multe oraşe am străbătut.

Până la locul destinat
În Brăila am debarcat.
În Chercea am cantonat,
La o şcoală am intrat.

Dar eu, fiind de pe aproape,
Fug în baltă, măi, frate.
După o zi m-am înapoiat
Şi două palme mi-am luat.

Că unul cam slab de minte
Mă pârâse mai-nainte,
Că era supărat avan
Că n-am dus apă la cazan.

Dar ofiţerul m-a iertat,
Fiindcă brânză a mâncat.
Să-ţi spun ceva, măi, frate:
Brânza din multe te scoate!

După zece zile ne-au vărsat,
Că Divizia s-a desfiinţat,
La un regiment de panduri,
În Bucureşti, pe Cotroceni.

Şi-am făcut armată, frate,
Trei ani şi jumătate.
Şi acum muncesc din greu
Să-mi fac viitorul meu.

Măi, fraţi, ce aţi ascultat
Asta-i tot adevărat!
Este tot ce-am petrecut.
Şi dacă Dumneavoastră v-a plăcut,

Vă mulţumesc c-aţi ascultat!
Iată şi eu am terminat.

(scrisă dintr-un caiet vechi din 1946)

30 ianuarie

Luna ianuarie, sobor al celor mai mari trăitori ai creştinătăţii răsăritene
În această primă lună a calendarului civil, Biserica a aşezat pe cei mai mari nevoitori, pe cei mai mari pustnici, pe cei mai mari povăţuitori şi împlinitori ai credinţei propovăduite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Aproape în fiecare zi din această lună a lui Gerar avem un nume mare: pe 2 ianuarie îl avem pe smeritul întru sfinţi Cuviosul Serafim de Sarov de pe pământul Rusiei (1759-1833), pe 7 ianuarie îl sărbătorim pe cel mai mare învăţător al pocăinţei şi aspru trăitor, înger în trup, Sfântul Înaintemergător şi Botezător Ioan; Sfântul Gheorghe Hozevitul (8 ianuarie), Sfântul Ierarh Grigorie, Episcopul Nyssei (10 ianuarie) - fratele Sfântului Vasile cel Mare, Sfântul Cuvios Teodosie, începătorul vieţii călugăreşti de obşte din Palestina (11 ianuarie), Sfinţii cuvioşi Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul (15 ianuarie), Sfântul Antonie cel Mare (17 ianuarie), Sfinţii Atanasie şi Chiril, Arhiepiscopii Alexandriei (18 ianuarie), Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul (19 ianuarie), Eftimie cel Mare (20 ianuarie), Maxim Mărturisitorul (21 ianuarie), Efrem Sirul şi Isaac Sirul (28 ianuarie), şi numele ar mai putea continua. Iată ce mari exemple ne îndeamnă Biserica să urmăm la fiecare început de an. Doar rostindu-le numele acestora, ne umplem de emoţie şi ochii ni se umezesc. Vă recomandăm să citiţi faptele şi scrierile lor. Viaţa lor a fost un nesfârşit post, o nesfârşită rugăciune, o nesfârşită dragoste faţă de Dumnezeu şi aproapele, toate acestea izvorâte şi din credinţa, nădejdea şi dorul lor de Dumnezeu. Aşa ne-au învăţat aceşti sfinţi: Să trăim neîncetat cu dor de Dumnezeu! Şi până când vom ajunge la El să-l vedem şi să-l găsim în toate preocupările noastre. Şi numai acele activităţi şi atitudini să le avem, la care ar putea să stea lângă noi şi Hristos!
I-am lăsat la urmă pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, prăznuiţi pe 30 ianuarie. Deşi Biserica i-a pomenit separat în luna ianuarie, pe Sfântul Vasile în 1 ianuarie, pe Sfântul Grigorie în 25 ianuarie şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur pe 27 ianuarie, ei sunt prăznuiţi împreună pe 30 ianuarie. De ce? Pentru a le descoperi învăţaţilor vremii, că nu este unul mai mare decât altul. Prin anul 1084, în timpul împăratului bizantin Alexie Comnenul, începuse o dispută între bărbaţii învăţaţi şi virtuoşi ai imperiului, privind care din cei trei ierarhi este mai mare. Astfel, chiar au apărut grupuri de susţinători ai acestor sfinţi: ioaniţii, vasilienii şi grigorienii. După ceva vreme de la declanşarea neînţelegerilor, cei trei sfinţi s-au arătat împreună, în vis, Episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mavropous, spunându-i: „După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem şi nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnaţi de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, sculându-te, porunceşte, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră, cât am fost în viaţă şi după moarte, a fost să împăcăm pe oameni şi să aducem în lume pace şi unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la toţi trei într-o singură zi, şi înştiinţează cu aceasta pe creştini, că noi în faţa lui Dumnezeu, una suntem”. În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi. Sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi este o sărbătoare a comuniunii. Ea ne descoperă că după cum în Sfânta Treime deosebirea dintre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh nu duce la dezbinare şi nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemaţi să trăim separat unii de alţii sau să ne ridicăm unii împotriva altora, ci să trăim după modelul Sfintei Treimi, nedespărţiţi; împreună.
Când vorbeşte despre Sfinţii Trei Ierarhi, Biserica spune că Sfântul Vasile cel Mare este mâna care lucrează, Sfântul Grigorie Teologul este mintea care gândeşte, iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) este gura care vorbeşte.
„Cine este destoinic a-şi deschide buzele şi a-şi mişca limba, spre a o lăuda, cum se cuvine pe această treime de arhierei? Însă, deşi nu vom putea face aceasta, totuşi nu putem tăcea şi îi aducem aceste laude:
Bucuraţi-vă, aleşii Sfintei Treimi, flori mirositoare ale grădinii celei nestricăcioase; bucuraţi-vă, îngeri pământeşti şi oameni cereşti;
bucuraţi-vă, marilor arhierei cei luminaţi la minte de Sfânta Treime;
bucuraţi-vă, că aţi covârşit firea omenească cu darurile cele multe;
bucuraţi-vă, stâlpi neclintiţi ai Bisericii; bucuraţi-vă, credincioase slugi ale Sfintei Treimi; bucuraţi-vă, mărgăritare strălucite ale Bisericii lui Hristos; bucuraţi-vă, cei mai destoinici luminători ai pământenilor;
bucuraţi-vă, apărătorii dreptei credinţe în Hristos; bucuraţi-vă, surpătorii eresurilor şi îndreptătorii adevăratelor învăţături; bucuraţi-vă, cârmuitorii Bisericii şi pomi luminaţi roditori ai fructelor celor mai alese; bucuraţi-vă, treime de arhierei mult-lăudată!
Viaţa voastră cea sfântă, slujbele cele împodobite, cuvântările voastre cele mai alese şi mai scumpe decât toate avuţiile lumii, scrierile voastre, ce sunt ca nişte tezaure de cel mai mare preţ, v-au făcut să fiţi pentru toată lumea creştină cei mai vrednici de toată cinstirea şi venerarea noastră, fiind luaţi de cei mai vrednici păstori ai Bisericii ca pilde de viaţă curată şi sfântă, de mari şi neîntrecuţi luminători şi apărători ai dreptei credinţe, ai vieţii celei nemateriale, ai suferinţelor şi asupririlor la care aţi fost supuşi de oameni cu cugete rele, ce nu vă puteau privi bine din cauza pornirii inimilor lor celor lacome şi invidioase; dar voi, sfinţilor, pe toate le-aţi suferit cu credinţă în Dumnezeu, cu înţelepciune, cu răbdare, cu postul, cu rugăciunile şi cu viaţa voastră cea nematerială, pentru care noi, minunându-ne de tăria sufletelor voastre, îndrăznim a vă aduce laude, cântând cu voi lui Dumnezeu: Aliluia!”