Notă: Materialul ce urmează face parte dintr-o carte în curs de apariţie la Editura Enciclopedică - Trianon 100. Români şi unguri, vol. II, 1940-1945, Bucureşti, 2018 (vol. I, 1918-1940, apare în 2017, iar vol. III, 1945-2018, în 2019)

După Dictatul de la Viena din 1940, la Budapesta se aşteptase ca înverşunata politică antiromânească dusă în Transilvania de Nord-Est - asasinatele; alungarea a peste 200.000 de români; răpirea proprietăţilor româneşti, de pe urma căreia au profitat mulţi unguri; crearea unui sistem privilegiat pentru maghiari în toate domeniile - să-i mulţumească pe deplin pe ungurii din provincia ocupată. S-a constatat însă, că unii din aceştia nu-şi cantonau aspiraţiile doar în planul obţinerii dominării elementului românesc; doreau şi ca, odată reveniţi în cadrul Ungariei să beneficieze şi de viaţa mai bună care li se promisese timp de 22 de ani. Toată perioada interbelică, propaganda budapestană îi bombardase cu teza conform căreia Statul Român nu voia şi nici nu era capabil să administreze corect, avea măsuri discriminatorii la adresa lor, şi că această situaţie se putea schimba doar prin refacerea Ungariei Mari. S-a constatat, însă, că după plecarea administraţiei româneşti, românii au fost supuşi unor atrocităţi de neimaginat din partea celor ce se proclamau purtătorii unei civilizaţii superioare; dar, nici cea mai mare parte a ungurilor nu a simţit o îmbunătăţire a situaţiei lor. Unii, după trecerea momentului de euforie de după Dictatul de la Viena, au început a face comparaţie între felul cum trăiau în cadrul României şi felul cum ajunseseră să trăiască în cadrul Ungariei. Concluziile, pentru unii, au fost defavorabile Budapestei. Diversele organisme de informaţii româneşti înregistrau astfel de cazuri. În septembrie 1941, materialele ajunse la Preşedinţia Consiliului de Miniştri indicau o înmulţire a proceselor de defăimarea naţiunii maghiare, întrucât se pronunţaseră împotriva unor măsuri ordonate de la Budapesta. În mai multe rânduri, ţărani unguri din Bihor erau învinuiţi pentru expresii de genul: „Era mai bine sub stăpânirea românească”. Serviciul Special de Informaţii român consemna situaţia din Oradea: „Datorită lipsei de alimente şi posibilităţii de câştig, populaţia este deznădăjduită şi îşi manifestă regretul pentru pierderea vieţii îmbelşugate în care a trăit sub stăpânirea românească”. Printre ungurii nevoiaşi circulau foi volante cu poezii indicând această stare de spirit: „Maghiare, amar de tine! Horthy, Csaky, Teleky… / Noi de foame vom muri. / Când românii ne-au dat casă / Purtam haine de mătasă. / Dar acum cu craiul Horthy / Blestemăm urgia sorţii. / […] / Vrem iarăşi steagul românesc / Pe pământ ardelenesc. / Români, Ţara fie a voastră! […] / Roşu, galben şi albastru / Scăpaţi-ne iar de dezastru”.
Decepţia unei părţi a ungurilor din Transilvania de Nord-Est faţă de comportamentul administraţiei maghiare era remarcată şi de Eugen Filotti, ministrul Bucureştilor la Budapesta, într-un raport către Mihai Antonescu, ministru de Externe, de la 26 august 1941: „Domnul Neguş, consilier juridic pe lângă această Legaţie, a avut zilele acestea convorbiri cu domnii avocaţi unguri din Secuime. […] Avocaţii respectivi se arătau dezamăgiţi de politica Ungariei faţă de români şi o dezaprobau”. Neguş scria: „Am avut ocaziunea să stau de vorbă cu doi intelectuali unguri din Secuime. Amândoi avocaţi, unul din Sf. Gheorghe (dr. Kovaszany), al doilea din Tg. Secuiesc (Fekete). Mi-am exprimat faţă de aceşti colegi indignarea provocată de tratamentul ce este impus românilor din Ardealul cedat, amintindu-le felul cum au fost trataţi sub regimul românesc. […] Dl. Fekete mi-a declarat că din nenorocire am dreptate. Îi pare foarte rău că el ca maghiar trebuie să recunoască acest fapt. […] Intelectualii maghiari din Ardealul cedat - spune dl. Fekete - se află în faţa unei chinuitoare probleme. Ei nu mai recunosc pe ungurii aşteptaţi de ei să-i dezrobească. A dispărut omenia maghiară de odinioară, a dispărut cavalerismul şi generozitatea pe care au cunoscut-o mai înainte. O literatură tendenţioasă şi fără scrupule şi o permanentă agitaţie îndreptată în contra românilor a otrăvit spiritele. […] Cei din Ungaria, paraşutaţi, au venit în Ardeal îmbibaţi de spirit de răzbunare. Ungurii din Ardeal au valoare în faţa lor numai dacă sunt de acord cu ei în a exagera defectele şi slăbiciunile regimului românesc. De aceea, din nenorocire, s-a început o adevărată licitaţie patriotardă. Persecuţiuni imaginare, suferinţe ce nu au avut loc şi acte de cruzime românească inventate sunt titluri pe care se întemeiază cei ce cer locuri în viaţa politică, administraţie şi justiţie. Se minte fără ruşine şi se creează martiri din oameni ce nu numai că nu au suferit sub regim românesc, dar au huzurit. El [Fekete] a putut să constate personal câteva din aceste specimene lipsite de orice scrupul. Spre exemplu, oratorul cel mai puternic la primirea armatelor maghiare în Tg. Secuiesc, un oarecare Toth, spune în discurs că atât de mult dispreţuiau românii pe unguri încât îi puneau mai prejos decât pe ţigani, şi nici mărturia lor nu le-o primeau la procese. Dl. Fekete adaugă că i-a venit scârbă, deoarece el însuşi ceruse într-un proces ca Tribunalul să nu acorde jurământul lui Toth, deoarece este condamnat definitiv pentru mărturie mincinoasă. Pe această bază patriotică s-au făcut numirile în Parlament, în magistratură, în şcoli, în administraţie etc. […] Deputaţii ardeleni sunt străini de realităţile Ardealului şi nu fac decât să afişeze un martiraj fals şi să exagereze suferinţele din timpul celor 22 de ani de stăpânire românească. Budapesta şi aceşti martiri interesaţi sunt atât de lipsiţi de omenie că orice cuvânt obiectiv îl consideră o trădare. Dl. Kovaszany mi-a spus că sunt foarte mulţi intelectuali maghiari care condamnă acest lichelism şi această lipsă de obiectivitate. Sunt, însă, şi ei terorizaţi. Spre pildă, în Tg. Secuiesc sau la Sf. Gheorghe nu ar fi cutezat să stea de vorbă cu mine, de frica poliţiei secrete. Nu numai intelectualii, ba chiar şi în poporul de jos încep să se ridice glasuri de critică. Tot mai dese sunt procesele făcute ţăranilor secui pentru «ofensa Naţiunii» atunci când unul din aceştia declară că nu a fost aşa de rău sub români, şi că poporul sărac trăia mai bine. Judecătorii din pricina «patriotismului» îi condamnă tot mai grav. Mi-a dat şi exemple”.
Vorba avocatului Fekete din Tg. Secuiesc, de acum 75 de ani, se potriveşte şi azi: „Diverse specimene lipsite de orice scrupul mint fără ruşine” este „o adevărată licitaţie patriotardă” printre unguri; „pe această bază «patriotică» se fac numirile” în toate domeniile. Şi azi, este considerat „patriot ungur” doar cel care ţipă tare împotriva românilor, chiar dacă aceştia nu i-au făcut nimic. Aceeaşi ură antiromânească de pe vremea Regimului Horthyist! O fi şi speranţa de a se ajunge din nou la Ip şi Trăznea?

EXCLUSIV

Delegaţia de români din judeţele Covasna şi Harghita, care a participat sâmbătă, 10 iunie a.c., la o şezătoare în incinta Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, a fost împiedicată de conducere să intre „cu prea multe” drapele ale României în instituţie.
200 de români din judeţele Covasna şi Harghita, îmbrăcaţi în straie populare, au sosit sâmbătă, 10 iunie 2017, ora 11, cu Troiţa lor, la Statuia lui Mihai Viteazul din Piaţa Universităţii. Aceştia au intonat Imnul Naţional şi au depus o coroană de flori la Monumentul Voievodului Unirii şi la Crucea Eroilor din scuarul Pieţei Universităţii. Apoi au pornit spre Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, cu moaştele Sfinţilor Martiri Brâncoveni, unde a fost dăruită şi sfinţită Troiţa Românilor din Covasna şi Harghita. La ora 13, a început Şezătoarea „Femeile din Ţinutul Căciularilor cos ie” la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”.
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” a comunicat în scris unuia dintre organizatorii evenimentului că la manifestarea din incinta muzeului „însemnele tricolorului vor fi folosite în limita bunului simţ, fără prea mari exagerări”.
Sâmbătă, la intrarea în incinta muzeului, personalul muzeului a pus în vedere delegaţiei de români din Covasna şi Harghita să nu intre cu drapelul României în muzeu, pentru că dacă sunt prea multe drapele ale României manifestarea este naţionalistă, nu culturală.
Incidentul este confirmat public de către Florin Palas, un colaborator al doctorului Mihai Tîrnoveanu, unul dintre organizatori, implicat şi el activ în sprijinirea românilor din cele două judeţe supuşi procesului de deznaţionalizare. Palas comentează pe o reţea de socializare:
„O ripostă românească fermă dată unui neisprăvit, muzeograf la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, care a încercat să umbrească Şezătoarea Românilor din Harghita şi Covasna!
Încă de la prima noastră acţiune „Români pentru Români”, fratele meu, Mihai Tîrnoveanu, a purtat tricolorul românesc. Eram în Doboi, un sat de români unde fraţii noştri vorbesc numai cu Dumnezeu în limba română, în bisericuţa din sat. La al doilea nostru drum acolo, au răsărit câteva steaguri româneşti la porţile dragilor noştri plăieşi ai lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. De-atunci, Mihai a dăruit mii de steaguri românilor din Harghita şi Covasna.
În toate acţiunile, Mihai a ridicat sus tricolorul românesc. Astăzi, un neisprăvit, Eugen Ţepeş pe numele lui, angajat al Muzeului Satului „Dimitrie Gusti”, a încercat să-i împiedice pe români să intre cu tricolorul în incinta muzeului. Dârz cum îl ştiu, Mihai nu s-a lăsat. „E sediul GDS aici, ori ne aflăm la Muzeul Satului?”, a ripostat el, mergând înainte. Purtase tricolorul printre mii de maghiari, când era student la Târgu-Mureş, d-apăi azi, când era alături de sute de ţărani români din inima Ţării!
Nu aş fi semnalat cazul, dacă nu ar fi produs mâhnire în sufletele românilor din inima Ţării şi dacă nu ar reprezenta o anumită mentalitate, de factură ideologică neromânească, infuzată necontenit de la ocupaţia kominternistă a României, care a pătruns şi în unele instituţii ale Statului Român. Of, Doamne, cât de înstrăinat trebuie să fii ca să interzici tricolorul românesc în Capitala României, la Muzeul Satului! Se răsuceşte Gusti în mormânt!
Dar „nu mor caii când vor câinii”! Românii sunt pe poziţie! Şi nu se lasă! Iar manifestările de înaltă ţinută ale românilor din Harghita şi Covasna o demonstrează cu prisosinţă! Trăiască naţia!”.
Managerul Muzeului, reacţie stupefiantă
Reacţia managerului Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, conf. dr. Paula Popoiu, la cele dezvăluite de organizatori, este stupefiantă:
„Stimaţilor domni şi doamne, eu fac parte din conducerea Muzeului Satului şi nu îmi amintesc să fi dat indicaţiile pe care le spuneţi, eronat şi rău intenţionat. Pe de altă parte dacă nu aveţi o dovadă scrisă, în acest sens, aş putea spune, fraţi români, că tare bine mai calomniaţi pe cei care v-au primit cu drag, să faceţi o şezătoare, cum s-a scris în adresa către conducere. Colegul meu Ţepeş, a venit duminica de acasă să fie alături de dumneavoastră. Dacă nu a fost de acord să dezlănţuiţi naţionalismul pe teritoriul muzeului unde nu se face politică, atunci bine a făcut. Noi credeam că faceţi o şezătoare nu o manifestaţie de vreun fel. Aşa cum bine se ştie, în fiecare an, de 15 ianuarie noi deschidem anul cultural al Muzeului Satului cu acţiunea „Dor de Eminescu” şi nimeni nu cred că spune aici, la noi, ceva rău despre Eminescu. Am făcut mai multă imagine bună României în lume decât faceţi dumneavoastră agitând steaguri tricolore cu zecile. Noi luăm cu noi în străinătate un singur steag tricolor şi vă asigur că toată lumea ştie cine suntem şi ne apreciază. Dacă nu v-a plăcut la noi, la muzeu, ne pare rău. Trebuie să ştiţi însă că pe teritoriul muzeului nu se face politică de nicio culoare şi nici naţionalismul nu e binevenit. Pentru asta aveţi Piaţa Revoluţiei, ceva mai la vale, pe Kiseleff sau stadionul unde puteţi pune tare şi boxa pe care doreaţi să o puneţi la Muzeul Satului. Noi ştim că la şezători nu e nevoie de staţii şi sonorizare. Cât despre Gusti şi mormântul său v-aş întreba dacă ştiţi pe unde se află acesta. Pentru că noi l-am scos din bălării acum vreo 10 ani. Şi anul acesta a fost omagiat de ziua Muzeului, dacă ştiţi la ce dată este. Aşa că aici sunteţi bineveniţi cu şezători şi promovare de tradiţii”.
Pentru managerul Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” agitarea unor „steaguri tricolore” este „naţionalism”, ca atare în incinta muzeului nu se poate intra decât cu un anumit număr de drapele ale României, de preferat cu niciunul.
Ulterior, Popoiu a revenit şi a confirmat faptul că a existat o interdicţie de intrare în incinta muzeului cu drapelul României:
„La mica şedinţă pe care am făcut-o chiar acum privind evenimentul semnalat de dumneavoastră am citit şi eu textul care a ieşit din muzeu fără aprobarea mea, la iniţiativa muzeografului de serviciu. Într-adevăr pentru acel text trebuie să-mi cer scuze şi să vă spun că nu a fost văzut sau aprobat de cineva din conducere. Pe de altă parte domnul Ţepeş a interpretat eronat ideea că în muzeu nu se face politică. Trebuie însă iertat, este un bun muzeograf dar este mai nou şi mai temător. Va învăţa cu vremea diferenţa dintre patriotism şi politică precum şi pe cea dintre Eminescu şi ceilalţi”.
Dr. Mihai Tîrnoveanu, unul dintre organizatori, a făcut public mesajul primit din partea Muzeului prin care li s-a pus în vedere să nu vină cu prea multe drapele ale României la şezătoarea din 10 iunie. E-mailul este trimis de Eugen Ţepeş Stroia, funcţionar în carul Muzeului, în copie fiind şi Grumazescu Mariana Iuliana, director în cadrul muzeului:
„Bună ziua
În urma celor discutate telefonic, vă transmitem următoarele:
1. Având în vedere că, în cadrul evenimentului vor participa PRODUCĂTORI-PRODUSE ALIMENTARE, ce doresc să-şi comercializeze (vândă) produsele, trebuie să ne trimiteţi până cel târziu 10 mai 2017, pentru fiecare în parte, următoarele documente:
- CERTIFICAT DE PRODUCĂTOR SAU DE ÎNREGISTRARE A FIRMEI
- AVIZ PENTRU SIGURANŢA ALIMENTELOR
- BULETINE DE ANALIZĂ PENTRU FIECARE PRODUS
- DECLARAŢIE DE CONFORMITATE
- CARNET DE SĂNĂTATE AL CELUI CARE VINDE ÎN TÂRG.
Aceste documente le trimiteţi scanate pe e-mail (eugen.tepes.stroia@gmail.com). Pe baza acestor documente noi vom obţine avizul din partea celor de la DSV. Fără avizul din partea DSV-ului nici un producător nu va putea să-şi valorifice produsele!!!!!!!!!!
În categoria menţionată mai sus intră: produse de patiserie, produse alcoolice şi răcoritoare, produse apicole, produse medicinale/cosmetice (ceaiuri, creme naturale etc.), brânzeturi etc.
2 .Pentru cei care vor doar să-şi prezinte produsele (fără comercializare), doar degustare eventual, NU TREBUIE SĂ TRIMITEŢI DOCUMENTELE ENUMERATE MAI SUS.
3. SUNT INTERZISE CU DESĂVÂRŞIRE!!!!!!!! lozinci, înscrisuri, sau alte acte de patriotism, ce ar putea prejudicia identitatea etnicilor maghiari atât din zona Covasna-Harghita, cât şi a altor grupuri etnice din România.
4. Însemnele tricolorului vor fi folosite în limita bunului simţ, fără prea mari exagerări.
5. Promovarea evenimentului, se va face DOAR, începând cu data de 15 mai 2017.
6. Pentru promovarea evenimentului prin partenerii noştri media, va trebui să ne trimiteţi până la data menţionată mai sus: AFIŞUL EVENIMENTULUI, COMUNICAT DE PRESĂ ŞI DESCRIEREA DETALIATĂ A EVENIMENTULUI ( trebuie să cuprindă detalii despre: acţiunile ce le veţi desfăşura, numele şi o scurtă descriere a ansamblurilor folclorice invitate, a interpreţilor de muzică populară, lista completă a meşterilor şi a producătorilor ce vor participa la eveniment).
OBSERVAŢIE:
- Comunicatul de presă va conţine strict informaţii despre data, ora, locul, numele instituţiilor partenere, şi câteva detalii generale despre eveniment. Nu sunt acceptate texte lacrimogene, emineşciene… (?!, aşa ceva!!! - n. red.)
7.Vă voi trimite sigla muzeului şi siglele partenerilor noştrii (ĂSTA E MUZEOGRAF LA MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI, care nu ştie că noştri se scrie ÎNTOTDEAUNA cu un singur i, ceea ce se învaţă la clasele din gimnaziu. Şi nu, nu poate fi o eroare de tastatură de vreme ce noi i-am făcut multe alte corecturi în acest scurt text - n. red.) media, pentru realizarea afişului.
8. Materialele de promovare, înainte de a fi făcute publice, vor fi verificate de către noi.
9. Pentru orice neclaritate, sugestie vă rog să mă contactaţi: tel: 07…
10. Data evenimentului: 10 iunie 2017, între orele 10.00 - 19.00”.

(Articol preluat de pe www.dantanasa.ro, din data de 12 iunie 2017)
Nota redacţiei: Românii din Covasna şi Harghita, prin toate formele lor asociative şi prin toate instituţiile statului abilitate, trebuie să ceară de urgenţă demiterea directorului general al Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, Paula Popoiu, şi al muzeografului de serviciu, Eugen Ţepeş Stroia!!! Scurt, fără alte comentarii. Şi să urmărească acest deziderat, făcut prin toate formele legale, până când el va fi atins. Ia imaginaţi-vă că umilinţă ca asta ar fi păţit ungurii din România…, urlau de nu le mai tăcea gura până la Washington, deşi au ajuns în Ţara asta să aibă drepturi care demult nu mai sunt drepturi, ci de-a dreptul privilegii!)

Ziua de 10 iunie 2017 a ieşit din cotidian, pentru a intra în istorie. Peste două sute de români din Voineşti - Covasna, Zăbala, Sfântu-Gheorghe, Mărtănuş, Breţcu, Ojdula, Zagon, Hăghig, Târgu-Secuiesc, Braşov, Miercurea-Ciuc, Tulgheş, Livezi, au dus cu ei la Bucureşti muzica şi dansurile populare, obiceiurile, meşteşugurile şi bucatele tradiţionale, în cadrul Şezătorii „Femeile căciularilor ţes ie”.
Şezătoarea românilor din Covasna şi Harghita a fost organizată de Asociaţia „Calea Neamului”, cu binecuvântarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, şi s-a desfăşurat la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”, în gospodăria de la 1775 - Berbeşti, judeţul Maramureş. După cum preciza comunicatul de presă al organizatorilor, „scopul manifestărilor îl constituie afirmarea în Capitala României a elementelor de tradiţie românească, care vădesc continuitatea elementului etnic românesc din Covasna şi Harghita. De asemenea, dorim conştientizarea de către autorităţile centrale şi a românilor din întreaga Ţară a faptului că în cele două judeţe există 100.000 de români care îşi păstrează credinţa, limba maternă şi datinile, în ciuda fenomenelor de maghiarizare care au avut un efect dramatic asupra unor comunităţi de români. Acestor oameni li se va auzi glasul în Capitala Ţării. Un glas care afirmă, precum modelul exemplar al spiritualităţii româneşti, Mihai Eminescu: Suntem români şi punctum”.
Prima oprire a celor 200 de români din 15 oraşe şi sate aparţinând Covasnei şi Harghitei a fost pe Esplanada Statuilor din Piaţa Universităţii. Aceştia s-au grupat în jurul Statuii lui Mihai Viteazul, cântând Imnul Naţional şi cântecele patriotice care au făcut bucureştenii aflaţi în trafic să se oprească cu uimire, apoi au depus coroane de flori la acest monument şi la Crucea Eroilor Revoluţiei din escuarul Pieţei Universităţii.
Sub aceleaşi priviri admirative ale bucureştenilor, în sunet de toacă, s-a pornit în procesiune religioasă spre Biserica Voievodală „Sfântul Gheorghe Nou”, Km 0 al României. În frunte se afla grupul de oameni care purta Troiţa Românilor din Covasna şi Harghita, dăruită sfântului lăcaş de cult al Martirilor Brâncoveni.
„Odată cu ridicarea Troiţei Românilor din Covasna şi Harghita la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Capitala României, s-au înălţat speranţe şi rugăciuni către cer. Simbolul credinţei şade de-a dreapta Bisericii să vorbească ea în locul nostru despre dragostea de Ţară, despre dragostea de Neam. Pentru lacrimile ascunse în năframe, pentru emoţiile celor care ni s-au alăturat, pentru crucile făcute cu mâini tremurânde în numele Neamului, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, să fim binecuvântaţi în vecii vecilor! Prin parastasul oficiat în tinda Bisericii „Sfântu Gheorghe Nou” şi Mihai Eminescu a fost cu noi”- aşa a descris Mihaela Aionesei, din Târgu-Secuiesc, acest moment.
Mihai Tîrnoveanu, preşedintele Asociaţiei „Calea Neamului”, ne-a declarat: „Poporul Român este viu în Neamul cel Veşnic lăsat de Dumnezeu pe acest Pământ. Ne-au luat pământuri şi aur. Crucea şi Steagul au rămas în mâinile noastre. În 10 iunie la Bucureşti nu a fost o şezătoare, ci o mărturisire românească. Şezătoarea a fost parte din ea. Nu am fost „cuminiţ” într-un muzeu, ci români vii, demni, cu preoţi, Cruce, Drapel Tricolor şi Toacă în frunte în Centrul Capitalei. Din cea mai adâncă rană a Ţării, de acolo unde românii sunt loviţi cel mai cumplit, din Covasna şi Harghita, tuturor am arătat că acest popor se poate ridica în duhul Neamului. Acesta este mesajul. Un exemplu pentru întrega Ţară au dat aceşti români din Vâlcele, Tulgheş, Livezi, Voineşti-Covasna, Mărtănuş, Breţcu, Zăbala, Hăghig, Doboi, Târgu-Secuiesc, Sfântu-Gheorghe, Zagon, Miercurea-Ciuc.
În calea noastră au fost multe încercări, de la începutul şi pe parcursul Drumului, venite din mai multe direcţii. Dumnezeu a făcut să le trecem cu bine pe toate. Dumnezeu ne-a spus că atunci când vom îndrăzni vom şi birui. Nu vă lasaţi pradă deznădejdii, mărturisirea noastră românească va birui, dragi români, oricât de greu va fi!”.
Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” a răsunat de cântecele şi jocurile românilor din Covasna şi Harghita. Au încântat publicul Ansamblul de dansuri populare „Junii Covăsneni” şi „Crăişorii Iancului” din Voineşti - Covasna, elevele învăţătorului Dan Hagiu din Zăbala, Ana Sandulea din Covasna, Corul de copii şi tineret „Sfântul Ioan Valahul”, ansamblurile de dansuri populare „Florile Zagonului” din comuna Zagon şi „Oltul” din Hăghig, judeţul Covasna, elevii Şcolii Gimnaziale din Livezi şi Ansamblul de copii „Plaiuri Tulgheşene” din Tulgheş, judeţul Harghita. Programul a fost încheiat magistral de Grupul Vocal „Voievozii Munţilor” din Vâlcele, judeţul Covasna.
În tot acest timp, „femeile căciularilor au cusut ie”, copii aparţind cercului de pictură pe sticlă iniţiat de Alexandra Hagiu „au mărturisit pictând chipul Neamului”, „dacul” Nicolae Manea din Voineşti a vorbit despre trecutul nostru de mii de ani, în timp ce soţia lui se ocupa de produsele tradiţionale păstoreşti din zona noastră, la micul târg al meşteşugarilor.
Şi poate ar fi fost o zi perfectă, dacă nu ar fi fost umbrită de atitudinea gazdelor, care au interzis românilor din Covasna şi Harghita să intre în curtea Muzeului Satului cu steagurile lor. Detalii despre această aberantă situaţie, în comunicatul Asociaţiei „Calea Neamului”:
„Asociaţia „Calea Neamului” consideră că gestul unor reprezentanţi ai Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” prin care românilor din Covasna şi Harghita li s-a interzis accesul în incinta instituţiei cu steaguri tricolore este de o mare gravitate, aducând grave ofense simbolurilor naţionale.
Această atitudine antiromânească s-a prefigurat încă dinainte cu apoximativ două luni, atunci când printr-un mail emis de angajaţi ai muzeului ni s-a pus în vedere că sunt interzise cu desăvârşire manifestările patriotice pentru a nu fi prejudiciaţi etnicii maghiari din cele două judeţe; să nu afişăm steaguri tricolore decât „în limita bunului simţ”, iar comunicatul nostru de presă să nu conţină texte eminesciene, lacrimogene. Mesajul acelei atenţionări s-a confirmat şi prin faptă în data de 10 iunie, atunci când la intrarea în muzeu ne-a aşteptat un reprezentant al acestuia, având misiunea să-i oprească pe participantii la Şezătoarea Românilor din Covasna şi Harghita „Femeile din Ţinutul Căciularilor cos ie” să poarte steaguri tricolore, fiind avertizaţi că toţi cei 200 de oameni nu au voie să deţină decât un singur tricolor. Această atitudine a produs stupoare şi indignare în rândul celor prezenţi. Românii din Covasna şi Harghita au făcut un efort extrem de mare să ajungă în Capitala Ţării cu simbolurile identităţii lor naţionale, cu Steagul, Crucea, Straiul Popular, Cântecul şi Datina. Aceste lucruri sfinte nu pot fi cenzurate, amputate. Este ca şi cum ai avea voie să intri pe poartă numai cu trupul, sufletul trebuind să-l laşi afară.
Asociaţia noastră a asigurat tuturor participanţilor la şezătoare cadrul necesar pentru o exprimare liberă, neimpunând oamenilor nicio constrângere, aceştia manifestându-se în modul cel mai natural, autentic românesc.
Nu putem trece cu vederea nici încercările de a cenzura cântecele patriotice cu prilejul intrării în muzeu şi nici repetarea obsesivă de către o angajată din conducerea instituţiei a faptului ca şezătoarea trebuie să aibă un caracter cultural, nu patriotic. Probabil cultura şi patriotismul sunt două noţiuni care se exclud reciproc, în viziunea doamnei respective.
Ţinând cont de toate aceste lucruri, de lezarea profundă a demnităţii unui număr semnificativ de oameni, solicităm conducerii Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” să-şi ceară scuze în mod public românilor din Covasna şi Harghita, cărora le-a fost interzis accesul în incinta instituţiei cu steagul tricolor.
Stimată doamnă director general Paulina Popoiu, la ei acasă, acestor români nu le este tocmai uşor să-şi afirme identitatea naţională, iar de multe ori afişarea unui steag tricolor la poarta casei reprezintă un act de curaj. Niciunul dintre aceştia nu şi-ar fi imaginat însă că, în Capitala Ţării, la Muzeul Satului, trebuie să se negocieze numărul de steaguri tricolore pe care le pot flutura ca români liberi ce sunt. Peste acest fapt nu putem trece. Nu uităm şi respectăm faptul că aţi permis desfăşurarea şezătorii sub prestigioasa cupolă a instituţiei pe care o conduceţi. Dar vă rugăm ca nici dumneavoastră să nu uitaţi că, mai presus de toate, românii din Covasna şi Harghita au nevoie de libertate; de libertatea de a fi români. Cu stimă, dr. Mihai Tîrnoveanu, preşedintele Asociaţiei „Calea Neamului”.

De Sânziene, pe 24 iunie 2017, Covasna a sărbătorit Ziua Universală a Iei, frumoasa cămaşă a portului popular românesc. Totul a pornit în urma unei iniţiative fără precedent, pe reţeaua de socializare Facebook, a comunităţii on-line „La Blouse Roumaine”. Andreea Tănăsescu, fondatoarea comunităţii on-line „La Blouse Roumaine”, spunea în 2013, odată cu lansarea acestui demers: „Ceea ce dorim este să promovăm, o dată cu sărbătoarea iei, cultura şi creativitatea românească, pe care noi o considerăm, în acest timp, în această epocă, cel mai mare ambasador al României. Ia, bluza românească, poate deveni un brand de ţară recunoscut de toată planeta dacă vom reuşi să promovăm împreună tradiţia noastră moştenită din timpuri imemoriale”. Ia constituie matricea noastră culturală, un simbol al identităţii şi creativităţii spaţiului românesc, care dăinuie din timpuri străvechi.
Fiecare ie spune o poveste. Tehnica şi tradiţia decorării iei s-au transmis de la mamă la fiică, de la o generaţie la alta. În conceperea ei, româncele investeau o parte din aspiraţiile lor, dar şi din frumuseţea şi bunătatea Poporului Român. Însemnele magice cusute cu grijă aveau o anumită importanţă pentru cea care urma să o poarte. Bunicile şi mamele le transmiteau tinerelor nu doar arta meşteşugului popular, ci şi rugăciunile care se spuneau înainte de începerea torsului lânii, a ţesutului sau a împletitului. Fiecare împunsătură de ac avea menirea de a proteja purtătoarea de farmece şi de spirite rele.
Frumuseţea şi măiestria iei româneşti au fascinat nu numai generaţii de tinere, care au preluat tradiţia de la mame sau bunici, ci şi artişti, pictori, creatori de modă şi chiar case regale. Majestatea Sa Maria, regina României, a purtat cu mândrie ia românească, punându-şi amprenta pe garderoba regală şi înnobilând costumul popular românesc. Pictorul francez Henri Matisse a găsit şi el inspiraţie în această piesă vestimentară, transpunând-o în celebra sa pictura „La Blouse Roumaine” (1940). Şi în zilele noastre, ia a fost sursă de inspiraţie pentru mai mulţi renumiţi creatori de modă, care au lansat colecţii vestimentare cu elemente preluate din folclorul românesc.
Deşi noi nu avem nevoie de o zi anume în care să îmbrăcăm ia, sâmbătă, 24 iunie 2017, de Sânziene, ne-am adunat în Valea Zânelor, la invitaţia Asociaţiei „Grit”. Despre istoria veche a iei, despre codurile ancestrale cusute pe ea, despre înţelepciunea şi pildele puse pe pânză de cusătorese, a povestit Alexandra Pintrijel Hagiu, iniţiatoarea Şezătorii călătoare care a pornit din Zăbala, trecând prin mai multe localităţi ale judeţului, pentru a coase „pentru eternitate povestea timpului în haina Neamului nostru”. Prezent, ca de obicei, la activităţile covăsnenilor, Mihai Tîrnoveanu, sufletul Acţiunii „Români pentru români”, a mulţumit celor care, de-a lungul ultimilor ani, au cusut costume populare pentru copiii satelor din Covasna şi Harghita, avertizându-le: „Pregătiţi războaiele, vom avea multe haine naţionale de cusut!”.
Toţi cei prezenţi în Valea Zânelor (numărul mare de participanţi depăşind orice aşteptări ale organizatorilor) s-au bucurat de programul artistic: „Junii Covăsneni”, minunaţii copii pregătiţi de coregraful Gică Popa, dansatorii de la „Florile Zagonului”, îndrumaţi de coordonatorul Marin Bălăcean, corul „Voievozii Munţilor” din Vâlcele, cântăreţele Ana Maria Sandulea şi Alina Oană. Poetul covăsnean Ion Ciurea-Weidner, aflat în public, a recitat versurile poeziei „În Ardeal”, care s-au potrivit atât de bine cu momentul, încât au întrecut orice scenariu. Organizatorii au pregătit şi un mic târg cu artizani şi produse tradiţionale: Nicu Manea şi Marian Lazăr, producători de bunătăţuri tradiţionale păstoreşti, Rely Păvălucă şi Luminiţa Bunghez, creatoare de frumoase ii tradiţionale, sculptorul în lemn Gheorghe Smădu.
Manifestarea organizată de Asociaţia de tineret „Grit”, cu sprijinul SC Turism Covasna SA, al Casei Orăşeneşti de Cultură Covasna şi al Primăriei Covasna, s-a dovedit a fi adevărată paradă de ii tradiţionale româneşti, purtate cu mândrie de covăsnenii de azi, aşa cum, pe vremuri, erau purtate de către înaintaşii noştri.

Zilele „Andrei Şaguna” - Premiile „I.I. Russu”
Ediţia a XXV-a, Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, 20 iunie - 8 iulie 2017

Cea de-a XXV-a ediţie a Zilelor „Andrei Şaguna”, ce se desfăşoară în cea de-a treia decadă a lunii iunie şi prima a lunii iulie, a cuprins în cadrul multiplelor şi complexelor manifestări spirituale, culturale şi ştiinţifice şi lucrările Colocviului naţional al Grupului de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei, ediţia a IX-a. Cu acest prilej, în după-amiaza zilei de 23 iunie, la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” au fost decernate unor merituoşi cercetători, istorici, arhivişti şi publicişti Premiile „I.I. Russu” pentru activitatea de cercetare cu privire la istoria şi devenirea românilor din judeţele Covasna şi Harghita. Laurii au revenit în acest an următorilor autori remarcaţi prin lucrările şi studiile lor privind istoria, cultura şi spiritualitatea românilor din inima Ţării: prof. univ. dr. Ioan Opriş, prof. univ. dr. Ion Giurcă, ambii din Bucureşti, prof. univ. dr. Ioan Ciurea-Weidner, din Koln (Germania), dr. Beatrice-Milandolina Dobozi, din Târgu-Mureş, şi dr. Silviu Văcaru, din Iaşi. Dintre aceştia, am ales a publica pentru cititorii noştri argumentele din Laudatio care au determinat Comisia de acordare a Premiului să-l înmâneze, în ediţia a IX-a, şi domnului col. (r) prof. univ. dr. Ion Giurcă.

Laudatio Ion Giurcă

Viitorul istoric militar, profesor universitar, ofiţer superior şi conducător de doctorate în ştiinţe militare s-a născut, la 26 iulie 1953, în localitatea Avrămeni, judeţul Botoşani. După absolvirea Liceului Teoretic din Darabani, judeţul Botoşani, urmează, în perioada 1971-1974, Şcoala militară de ofiţeri activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, la absolvirea căreia a fost repartizat la Regimentul 30 Mecanizat „Petru Rareş” din Galaţi. Remarcându-se, în cei opt ani cât lucrează la această unitate, prin rezultatele deosebite obţinute în planificarea şi conducerea pregătirii de luptă a trupelor la nivel de pluton şi companie, participarea la aplicaţiile de comandament în stat major de regiment, perfecţionarea continuă a pregătirii prin studiu individual şi cursuri, prin perseverenţă, responsabilitate şi seriozitate, tânărul ofiţer este selecţionat pentru a-şi desăvârşi studiile militare spre Academia Militară - urmând cursurile Facultăţii de arme întrunite şi tancuri, obţinând în anul 1984, Diploma de licenţă în ştiinţe militare, specializarea: Conducere şi stat major - unităţi şi mari unităţi - regiment, divizie.
Rezultatele excelente din perioada studiilor universitare militare, alături de aplicaţia şi talentul său în domeniul organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice, capacitatea de conducere a grupurilor umane prin stabilirea şi repartiţia sarcinilor, îndrumarea şi controlul îndeplinirii acestora, au făcut ca ofiţerul Ion Giurcă să fie promovat cadru didactic al Academiei Militare, devenită apoi Academia de Înalte Studii Militare, iar, în prezent, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”. În cadrul acestei renumite unităţi de învăţământ militar românesc va evolua constant pe treptele ierarhiei universitare prin activitatea sa de cercetare ştiinţifică şi perfecţionarea profesională continuă: de la asistent universitar la „Catedra de Istoria artei militare şi geografie militară” (1984-1988), la lector universitar (1988-1992), conferenţiar universitar (1992-1996), profesor universitar şi şef de catedră la „Doctrine, geopolitică, istorie şi geografie militară” (1996-2004). Paralel cu activitatea sa didactică, în perioada 1987-1992, urmează cursurile Facultăţii de istorie a Universităţii Bucureşti, obţinând Diploma de licenţă în Istorie universală şi naţională, apoi frecventează şi cursurile învăţământului preuniversitar din cadrul Academiei Militare în domeniul „Conducere strategică”, unde obţine Diploma de absolvire curs post academic superior, fapt ce i-a permis să candideze la titlul de Doctor în ştiinţe militare, specializarea Istorie militară şi Conducător de doctorat în domeniul „Ştiinţe Militare”. Din anul 2004 până în prezent, este profesor universitar consultant şi asociat al Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, ocupându-se de îndrumare, pregătire, elaborare referate cercetare ştiinţifică şi teze de doctorat, participarea la activităţile de învăţământ, desfăşurare de activităţi de cercetare ştiinţifică, iar din anul 2011 până în prezent este şi profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe Sociale, Umaniste şi ale Naturii din cadrul Universităţii bucureştene „Hyperion”. Remarc şi faptul că prof. univ. dr. Ion Giurcă este un membru apreciat în „Comisia română de Istorie militară” şi al „Clubului istoricilor”.
Cercetările sale în arhive, îndeosebi cele militare, s-au materializat în 12 cărţi de autor, prim-autor sau coautor, dintre care amintesc: Armata Română şi Marea Unire (1993), Reorganizarea Armatei Române (1999), Divizia 9 Mărăşeşti (1999), Anul 1940. Drama României Mari (2000), Enciclopedia Armatei României (2009), Cedarea şi evacuarea Cadrilaterului în anul 1940 (2010), Mareşali ai României (2013) şi, cea mai recentă, în 2016, Oraşul Iaşi „Capitala rezistenţei până la capăt” (1916-1917). Alături de cele 12 volume, profesorul universitar Ion Giurcă a scris pentru studenţii săi 9 manuale de specialitate privind arta militară, iar pentru colegii de catedră manualul de Metodica predării cursului de Istoria artei militare în Academia Militară. În cariera sa universitară a mai elaborat 13 documente metodologice privind organizarea şi desfăşurarea învăţământului universitar şi 11 proiecte de cercetare-dezvoltare pentru Universitatea de Apărare „Carol I” şi Universitatea „Hyperion”, ambele din Bucureşti. La toate acestea se adaugă cele câteva mii de pagini a nu mai puţin de 131 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate, precum: Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare, Gândirea militară românească, Revista de Istorie Militară, Buletinul Arhivelor Militare Române - Document, Revista Grănicerilor, Buletinul Trupelor de uscat, Buletinul U.N.Ap, Magazin Istoric sau a unor reviste tipărite în limbi de circulaţie internaţională, cum ar fi: Revue Roumaine, Romania in World War.
Pentru bogata sa activitate de cercetare istorică şi publicistică a fost distins cu numeroase premii şi Diplome, din care enumăr: Premiul Mihai Viteazul acordat, în anul 1995, de către Revista de Istorie Militară; premiile General Constantin Hârjeu înmânate, în anii 2001 şi 2013, de revista Gândirea militară românească; Premiul General Radu Rosetti acordat de către Fundaţia Magazin Istoric, în anul 2013; Premiul Mareşal Alexandru Averescu, în anul 2014, atribuit tot de revista Gândirea militară românească. În cadrul celor două universităţii, îşi desfăşoară o rodnică muncă de îndrumare a studenţilor şi cursanţilor pentru elaborarea lucrărilor de licenţă şi absolvire, precum şi a doctoranzilor în domeniul Ştiinţe Militare, specializarea Istorie Militară. De asemenea, este referent oficial în comisii de susţinere a tezelor de doctorat, în domeniul istoriei, la diferite universităţi din Ţară - Craiova, Suceava, Constanţa, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, cât şi în Republica Moldova.
O mare parte dintre studiile sale au fost publicate şi în volumele editate de organizatorii manifestărilor ştiinţifice naţionale şi internaţionale, instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii şi apărării unde a susţinut comunicări ştiinţifice şi conferinţe - aproximativ 380. Deoarece Premiile „I.I. Russu” se acordă pentru contribuţiile deosebite la studiul sud-estului Transilvaniei, voi enumera publicaţiile specifice acestei zone în care au fost tipărite 17 dintre studiile sale: Angvstia, Sangidava, Acta Carpatica, ASTRA - Buzăul Ardelean, precum şi colecţia Profesioniştii noştri - în volumele dedicate personalităţilor: Liviu Boar, Ioan Lăcătuşu, Ilie Şandru, Corneliu Mihail Lungu şi Vilică Munteanu, personalităţi care au fost distinse cu acest premiu pentru activitatea de cercetare a dânşilor în domeniul istoriei şi devenirii românilor de aici. Cred că nu există cercetători, istorici, profesori, preoţi sau arhivişti participanţi la sesiunile de comunicări ştiinţifice organizate la Topliţa, Bilbor, Miercurea-Ciuc, Covasna, Sfântu-Gheorghe sau Întorsura-Buzăului care să nu-l cunoască pe istoricul militar şi să nu aprecieze elocinţa şi vasta sa cultură militară, abilitatea metodică de a media dezbaterile manifestărilor ştiinţifice şi comunicativitatea domniei sale.
Închei modesta mea încercare de laudatio la adresa unei remarcabile personalităţi din domeniul istoriei militare evidenţiind faptul, onorant pentru mine, de a face parte, de astăzi înainte şi alături de Ion Giurcă, din clubul celor 45 de membrii deţinători ai Premiului „Ioan I. Russu”, precum şi al colaboratorilor mai vechi ai revistelor sau anuarelor Angvstia, Acta Carpatica, Sangidava, Astra - Buzăul Ardelean sau al colecţiei Profesioniştii noştri.
Domnule colonel, profesor universitar, doctor în ştiinţe militare, cercetător neobosit al arhivelor militare şi istorice, purtătoare ale memoriei, eroismului şi demnităţii Neamului Românesc, permiteţi-mi a fi primul care vă felicită pentru primirea înaltei distincţii acordate de Grupul de cercetare „I.I. Russu” pentru studiul sud-estului Transilvaniei - Diploma de Excelenţă decernată Dumneavoastră pentru activitatea de cercetare în domeniile istoriei şi devenirii românilor din această parte de Ţară.

Epopeea Armatei Române în bătălia de la Mărăşeşti

La mijlocul lunii iulie 1917, ofensiva proiectată a Armatei 1 române, în cooperare cu forţele ruseşti, a fost suspendată, concomitent cu oprirea înaintării victorioase a Armatei 2 române în zona Mărăşti.
Decizia a fost luată unilateral de către Guvernul provizoriu al Rusiei în urma înfrângerilor grele suferite de trupele ruseşti pe frontul din Galiţia orientală şi Bucovina.
Ruperea apărării Armatei 1 austro-ungare la Mărăşti şi pătrunderea adâncă a trupelor române în dispozitivul advers, la joncţiunea dintre această armată şi Armata 9 germană, ameninţând cu întoarcerea întregului dispozitiv inamic, a produs o regrupare a forţelor acestuia cu scopul de a bara ofensiva română. Gruparea duşmană care urma să acţioneze dinspre sud împotriva trupelor române şi ruse de pe frontul din Moldova a fost nevoită să-şi schimbe direcţia loviturii principale.
Ca o consecinţă imediată a victoriei române de la Mărăşti, inamicul a fost silit să decidă mutarea loviturii principale proiectate de la Fundeni-Nămoloasa, în zona Focşani, pe direcţia principală Adjud, în jurul datei de 24 iulie / 6 august 1917.
Noul plan de campanie al Puterilor Centrale pe frontul român dezvăluie importanţa deosebită care se dădea încheierii cu succes a operaţiunilor în acest sector al teatrului de acţiuni militare răsăritean, îngenuncherii definitive a rezistenţei armatei şi Poporului Român.
Evoluţia militară de ansamblu pe frontul de est a determinat modificări importante şi în planul de operaţii al comandamentelor forţelor române şi ruse ce operau pe frontul din Moldova şi, implicit, regrupări de efective.
În ceea ce priveşte planul de campanie al forţelor române şi ruse, în acesta s-a prevăzut trecerea la apărare pe întregul front din sudul Moldovei şi Carpaţii de Curbură, concomitent cu stabilirea unor măsuri menite să asigure spatele dispozitivului împotriva unei ofensive de proporţii declanşată de Puterile Centrale din sudul Bucovinei.
În faţa trupelor române şi ruse se aflau forţe importante din Armata 9 germană, comandată de generalul Johannes von Eben, subordonată Grupului de armate Mackensen. Armata 9 germană avea un front de aproximativ 60 km care se întindea între localităţile Suraia (10 km mai jos de vărsarea Putnei în Siret) şi Ireşti.
În dimineaţa zilei de 24 iulie / 6 august 1917, Armata 1 română (comandant: general de divizie Constantin Cristescu), care ocupase un front de circa 40 km pe malul stâng al Siretului, de la Movileni până în zona Nămoloasa, se găsea în marş de-a lungul acestui râu pentru a înlocui trupele Armatei 4 ruse (comandant: generalul de corp de armată Aleksandr Iosifovici Ragoza), dispuse în apărare pe malul de nord al Putnei, satul Ireşti şi râul Siret.
În total, în a doua jumătate a lunii iulie Armata 1 română avea în compunere: 78 batalioane, 58 escadroane (22 pedestre), 114 baterii (din care 36 de artilerie grea, 7 de 53 mm, 4 mortiere de tranşee), 8 batalioane de pionieri şi 52 de avioane, cu un total de aproximativ 170.000 de oameni.

Tun de calibru 75 mm, aflat în dotarea Armatei Române,
într-o poziţie adăpostită de pe frontul de la Mărăşeşti

Starea de spirit a trupelor române în ajunul marii bătălii, după cum reiese şi din rapoartele Misiuni militare franceze, era excelentă: „Succesele Armatei 2 - sublinia generalul Henri Berthelot - au ridicat moralul şi au arătat […] că germanul putea fi învins. Ele îşi apără propriul teritoriu şi nu ne putem îndoi că se vor bate foarte bine”.
Începând cu noaptea de 23 iulie / 5 august spre 24 iulie / 6 august, artileria germană şi-a îndreptat tirul asupra poziţiilor ruse din lunca Siretului, executând un bombardament puternic, inclusiv cu gaze toxice, care a ţinut opt ore. De la orele 4.30 au fost lovite violent şi marile unităţi ruse de malul stâng al Putnei, în special din zona Pădurea Neagră, producând distrugeri importante în fortificaţiile organizate ca şi pierderi în oameni şi materiale. La 24 iulie / 6 august, orele 7.30, cele trei divizii din linia întâi ale Corpului 1 german au declanşat ofensiva în fâşia pe care o ocupa Divizia 34 infanterie rusă (pe Putna, de la Bilieşti până la şoseaua Focşani - Mărăşeşti), inamicul făcând efortul principal pe direcţia Răduleşti - Străjescu - Doaga.
Bătălia de la Mărăşeşti, potrivit caracteristicilor acţiunilor întreprinse de cele două tabere combatante şi a mijloacelor întrebuinţate, poate fi structurată pe trei etape.

PRIMA ETAPĂ
Prima etapă însumează luptele duse în comun de Armata 4 rusă şi Armata 1 română, în care principalele acţiuni au constat în introducerea succesivă în operaţie a forţelor române şi în rezistenţa tenace a acestora, fapt ce a obligat inamicul să-şi mute treptat efortul spre nord-vest.
Toate încercările trupelor germane de a pune stăpânire din mişcare pe trecerile peste Siret, din dreptul localităţilor Ciuşlea şi Movileni, au eşuat.
În timpul acţiunilor de luptă comandamentul român a folosit din plin avantajele deţinerii malului estic al râului Siret, mult mai înalt, reuşind astfel să interzică trecerile trupelor germane prin folosirea cu eficienţă a focului executat cu artileria de câmp, şi mai ales cu cea grea.
După oprirea tirului artileriei, valuri ale infanteriei germane s-au avântat la atac pe valea Putna Seacă. Înaintarea inamică a fost oprită la ora 9.30 de către un tir de baraj executat cu precizie de artileria română şi rusă, combinat cu un reuşit foc de infanterie.
Pentru a frânge rezistenţa trupelor române, inamicul a introdus în acţiune trupe din rezervă. Pe câmpul de luptă era o căldură înăbuşitoare. „Razele soarelui de august dogoresc pe luptători. Şiroaie de sudoare brăzdează feţele înnegrite. Gazele lacrimogene orbesc vederea şi îneacă respiraţia.” Făcând faţă cu deplin succes şi căldurii şi focului inamic, militarii Regimentului 32 infanterie „Mircea” şi cei ai unor subunităţi din Regimentul 7 infanterie „Prahova” au reuşit să oprească iarăşi puhoiul german, plătind un greu tribut de sânge; au căzut vitejeşte numeroşi ofiţeri şi sute de soldaţi, printre care: căpitanii Ioan Andreescu şi Dumitru Lăceanu, locotenenţii Gheorghe Hogoş şi Octavian Cocorăscu, sublocotenenţii Constantin Dobrescu, Nicolae Bedreag, Pompiliu Măndiţă, Gheorghe Nicolae ş.a.. Mai târziu, rănit grav se va stinge din viaţă chiar comandantul Regimentului 32 infanterie „Mircea”, locotenent-colonelul Vasile Stamate.
La sfârşitul celei de-a doua zile a ofensivei Puterilor Centrale de pe frontul român, situaţia de ansamblu rămăsese favorabilă forţelor aliate româno-ruse. Deşi cu efectivele diminuate, acestea se menţinuseră pe poziţii, cauzând pierderi serioase atacatorilor.
Rezistenţa deosebită a românilor a determinat o nouă modificare a direcţiei de ofensivă inamice, feldmareşalul Mackensen mutând efortul principal mai la vest de calea ferată, pe direcţia Pătrăşcani, şi introducând în luptă şi Divizia 115 infanterie germană (din rezerva generală) la stânga Diviziei 89 infanterie germană.
Concomitent cu desfăşurarea acţiunilor la care ne-am referit, Grupul Gerok a dezlănţuit o puternică ofensivă în sectorul Oituz, atacând frontul de 7 km apărat de diviziile 6 şi 7 infanterie române, cu intenţia de a ocupa localităţile Târgu-Ocna şi Oneşti pe valea Trotuşului şi apoi de a ajunge la Adjud. Acţiunile ofensive iniţiate de inamic pe direcţiile Pătrăşcani şi respectiv Oituz, aveau ca scop să asigure încercuirea Armatei 2 române.
În aceste condiţii, generalul de divizie Constantin Cristescu, comandantul Armatei 1 române, aflat în imediata apropiere a liniei frontului, la Tecuci, de comun acord cu generalul Aleksandr Ragoza, a hotărât să execute o contraofensivă energică în ziua de 27 iulie / 9 august, pentru a lichida pătrunderea realizată de inamic în zona Doaga-Străjescu. Bătălia de la Mărăşeşti se contura astfel la adevăratele ei proporţii. Diviziile erau angajate una după alta în luptă, ciocnirile se derulau la intensitate maximă, situaţiile schimbându-se cu repeziciune.
În crâncenele lupte din 27 iulie / 9 august, comandanţii unităţilor şi subunităţilor care au contraatacat cu energie s-au aflat la loc de cinste în primele rânduri, însufleţindu-şi oştenii. Astfel, companiile locotenenţilor Panaitescu şi Purice, puse sub ordinele căpitanului Ştefan Ştefănescu din Regimentul 34 infanterie „Constanţa”, întărite cu piese de mitralieră, „au atacat cu atâta avânt - se arată în Jurnalul de operaţii al Diviziei 9 infanterie - încât au antrenat şi trupele ruse ce se retrăgeau, depăşind linia inamică şi intrând chiar în prima poziţie inamică de unde au şi luat 62 prizonieri, cu un ofiţer”.
În cronica încleştărilor de la Mărăşeşti, ziua de 28 iulie / 10 august a fost o zi sângeroasă. Comandamentele român şi rus hotărâseră ca în după-amiaza acelei zile să execute o contralovitură pe tot frontul diviziilor 5 şi 9 române, aceasta fiind combinată cu o lovitură dată de cele două divizii ruse (13 şi 17 infanterie) pe flancul vestic al intrândului realizat de inamic de-a lungul căii ferate şi şoselei Mărăşeşti - Focşani.
Contraofensiva română s-a desfăşurat cu un avânt deosebit, reuşind să dezorganizeze parţial sistemul de foc al celor patru divizii germane şi să înainteze circa 1-2 km la flancuri.
Apărarea Mărăşeştilor cu orice preţ devenise la acele momente o chestiune de viaţă şi de moarte pentru trupele române. Valuri după valuri s-a aruncat infanteria Corpului 1 rezervă german asupra poziţiilor româneşti din acea zonă. Rezistenţa dârză a românilor a fost împletită cu contraatacuri scurte şi eficiente şi chiar cu lupta la baionetă. Prin dârzenia lor, bravii luptători ai Regimentului 40 infanterie „Călugăreni” au reuşit să ţină pe loc şi să întârzie timp îndelungat înaintarea inamicului. Militarii Regimentului 40 infanterie au scris o pagină nepieritoare în istorie, fiind pildă vrednică de urmat de generaţiile viitoare, pentru spiritul de sacrificiu complet de care au dat dovadă, reuşind ca printr-un eroism legendar să apere Gara Mărăşeşti.
În sprijinul luptătorilor din Regimentul 40 infanterie „Călugăreni” au sosit imediat subunităţile Regimentului 35 infanterie „Matei Basarab”. Acestea au ocupat poziţii la nord de calea ferată Mărăşeşti - Tecuci, pe aliniamentul pădurea Călini - Fabrica de zahăr. Pentru a bara drumul inamicului spre Gara Mărăşeşti a fost trimis în zona încleştării şi Regimentul 9 vânători.
În acest moment al evoluţiei bătăliei de la Mărăşeşti s-a produs o scurtă criză în relaţiile interaliate de comandament şi îndeosebi în cadrul cooperării militare româno-ruse. Comandantul Armatei 1 române s-a opus categoric retragerii ordonate de generalul Aleksandr Ragoza, întrucât în acest fel se crea un pericol grav pentru ansamblul apărării aliate din zonă. Pentru a se evita amplificarea conflictului dintre cei doi generali şi a se asigura o cooperare mai eficientă între cele două armate aliate, Înaltul comandament al frontului român, în acord cu Marele Cartier General român, a decis înlocuirea generalului Constantin Cristescu cu generalul Eremia Grigorescu, comandantul Corpului 6 armată.
Preluând comanda în dimineaţa zilei de 30 iulie / 12 august 1917, generalul Eremia Grigorescu a dat următorul ordin de zi, adresându-se întregii sale armate: „Ostaşi ai Armatei 1 […] Nu uitaţi că inamicul e obosit; căci aţi ştiut prin vitejia voastră să opriţi fiara flămândă, făcând-o să simtă adânc că «nu se poate trece» peste pământul sfânt al Ţării noastre. Nu uitaţi […] că trebuie să vă înarmaţi cu vitejească răbdare spre a birui, aşa cum au fost armaţi strămoşii noştri, care ne-au lăsat pământul scump, ce trebuie să-l apărăm cu orice preţ”.

ETAPA A DOUA
Analizându-se situaţia de ansamblu a forţelor dispuse pe frontul de la Mărăşeşti, la intervenţia generalului Constantin Prezan, Înaltul comandament al frontului român a decis, în acord cu partenerul rus, numirea generalului Eremia Grigorescu în fruntea trupelor româno-ruse de la Mărăşeşti. Ca şef al statului-major a fost numit colonelul Nicolae Samsonovici. Pentru a îndrepta situaţia, comandantul Armatei 1 române a ordonat deplasarea grabnică a Diviziei 10 infanterie române în spatele Diviziei 14 infanterie ruse, ca şi dispunerea Diviziei 14 infanterie române pe dreapta Siretului, pentru a fi regrupată în spatele Diviziei 5 infanterie, greu încercată.
Rezistenţa înverşunată a trupelor române pe tot frontul apărat de ele a determinat comandamentul Armatei 9 germane să mute definitiv centrul de greutate al ofensivei la aripa stângă, pentru a lega acţiunile sale de cele ale Grupului Gerok, pus în dificultate de contraatacurile Armatei 2 române, şi a înainta spre nord în direcţia Adjud.
Dezvoltarea bătăliei atinsese acum unul din punctele sale de amplitudine maximă. Presiunea constantă a forţelor Corpului 18 rezervă german, care silise trupele ruse să bată în retragere, profila neîndoielnic străpungerea periculoasă a frontului aliat româno-rus. Prin breşa ce încerca să o realizeze, inamicul se putea revărsa în spatele liniilor aliate, periclitând grav stabilitatea apărării şi silind marile sale unităţi române şi ruse la o retragere generală. În cazul cel mai dramatic, pana realizată în dispozitivul româno-rus se putea dezvolta într-o vastă operaţie de încercuire a armatelor aliate şi iniţierea nimicirii lor pe părţi.
În acest moment extrem de grav, s-a manifestat însă iniţiativa şi priceperea comandamentului român, care conjugate cu eroismul ostaşilor noştri au permis salvarea situaţiei.
Raportând Marelui Cartier General român situaţia, generalul Eremia Grigorescu evidenţia eforturile uriaşe cerute trupelor proprii datorită extinderii frontului apărat ca urmare a retragerii corpurilor 7 şi 8 ruse, precum şi hotărârea sa de a rezista printr-o apărare energică şi activă.
Luptele de apărare de la Mărăşeşti, desfăşurate în zilele de 1-3 / 14-16 august, s-au caracterizat prin încetinirea treptată a ritmului ofensivei germane, prin introducerea succesivă în operaţie a diviziilor Armatei 1 române şi oprirea inamicului pe aliniamentul general valea Siretului, în dreptul localităţii Bilieşti, Pădurea Neagră (inclusiv), est Ciuşlea, est Străjescu, pădurea Prisaca (inclusiv), exclusiv Băltăreţu, nord Tişiţa, exclusiv pădurea Răzoare, inclusiv Străoane, exclusiv Muncelu, inclusiv Şerbeşti.
Apogeul desfăşurării bătăliei de la Mărăşeşti a fost atins în ziua de 6/19 august. Încă de la primele ore ale dimineţii, inamicul a dezlănţuit o formidabilă pregătire de artilerie, însoţită de trageri cu proiectile cu gaze asfixiante îndreptate cu precădere asupra poziţiilor diviziilor 10, 13 şi 9 infanterie române. De la ora 8.15, inamicul a atacat în mai multe valuri cu unităţile din centrul Corpului 1 rezervă german, de la sud spre nord, paralel cu calea ferată Focşani - Mărăşeşti, reuşind în sectorul Diviziei 9 infanterie române să ocupe, către ora 10.30, Fabrica de parchete din colţul de sud-vest al Mărăşeştilor, în scopul de a atrage rezervele româneşti aici. Inamicul a forţat apoi, pe rând, regimentele 9 vânători şi 40 infanterie să se retragă pe aliniamentul marginea de sud-est şi sud a localităţii Mărăşeşti, unde, însă, militarii români au rezistat cu îndârjire. Regimentul 9 vânători nu a mai cedat o palmă de pământ, luptând cu eroism printre numeroasele dărâmături.

Ostaşi din Regimentul 35 infanterie, în prima linie pe frontul de la Mărăşeşti

Atmosfera încinsă a luptei răzbate din descrierea unuia dintre participanţi: „Câmpul de luptă sărea în aer sub formă de pâlnii de praf, fum şi sfărâmături de obuze şi cât priveai cu ochii se aşternea o ceaţă deasă de fum şi praf, care nu se mai ridica şi din care se vedeau izbucnind flăcări năprasnice. Amestecul formidabil al bubuitului tunurilor cu trăsnetul exploziei obuzelor, cu clămpănitul mitralierelor, cu pocnetul fără sfârşit al puştilor şi cu explozia grenadelor, cutremura pământul scuturându-l adânc, iar în negura de infern care învăluia câmpul de luptă nu se mai auzea om cu om. Nu mai era război, era măcel şi groază cum nu se mai văzuse”.
Analizând şi apreciind la adevărata valoare situaţia creată, urmările ei pe plan strategic, comandantul Armatei 1 române a intervenit şi a luat măsuri eficiente pentru susţinerea rezistenţei şi executarea unei riposte ofensive decisive. Aceste măsuri se grefau armonios pe fondul general de desfăşurare a luptelor caracterizat de eroismul şi puterea de dăruire a trupelor române. Nenumărate sunt exemplele ce atestă pregnant curajul, iniţiativa şi spiritul de jertfă al luptătorilor noştri, care printr-o vitejie exemplară vor reuşi să bareze atacurile inamicului şi apoi să întreprindă ei acţiuni viguroase, pricinuindu-i adversarului grele pierderi în efective şi materiale de luptă.
Rezistenţa dârză a Diviziei 9 infanterie a împiedicat inamicul, în pofida eforturilor sale repetate, să cucerească localitatea şi gara Mărăşeşti. Focul mitralierelor instalate în clădirile gării şi în împrejurimile acestora, concentrarea eficientă a focului de artilerie şi, mai ales, hotărârea ostaşilor de a nu lăsa inamicul să pătrundă în localitate au constituit un baraj de netrecut în calea atacatorilor.
Un rol important l-a jucat în cursul luptelor din acea zi, ca şi pe tot parcursul amplei bătălii de la Mărăşeşti, Grupul 2 aeronautic român, care a executat recunoaşteri îndrăzneţe în spatele liniilor inamice. Personalul grupului a dovedit un înalt spirit de sacrificiu în timpul zborurilor efectuate în sprijinul infanteriei. Referindu-se la modul de comportare al aviatorilor români pe timpul bătăliei de la Mărăşeşti, într-un ordin de zi, generalul Eremia Grigorescu sublinia, printre altele: „V-am văzut zburând la înălţime foarte mică deasupra liniilor vrăjmaşe, pentru a aduce ştiri precise în mijlocul întunericului cauzat de bombardamentul de artilerie, atunci când în vuietul asurzitoriu vă vedeam decât pe voi şi nu primeam decât de la voi ştiri că năvălitorii au fost stăviliţi, că valurile duşmane s-au sfărâmat şi dau înapoi, în timp ce 3 avioane inamice sunt proba bărbăţiei aviatorilor de luptă”.

ETAPA A TREIA
În intervalul acestei etape, încleştările de la Mărăşeşti s-au redus în intensitate. Inamicul a mai încercat o ultimă zvâcnire ofensivă, rapid anihilată de trupele noastre. Comandamentul român, pe de altă parte, a iniţiat, la rândul său, o amplă contralovitură destinată să respingă forţele adverse şi să le priveze de zonele favorabile iniţierii în viitor a noi acţiuni ofensive.
După o pauză de 8 zile, renunţând la tentativa de a ocupa Mărăşeştii, comandamentul Armatei 9 germane a hotărât reluarea acţiunilor pentru îmbunătăţirea poziţiilor.
În dimineaţa zilei stabilite, după o pregătire de 4 ore şi 30 minute, Corpul 18 rezervă german a trecut la ofensivă cu lovitura principală pe direcţia localităţii Muncelu (joncţiunea dintre diviziile 124 şi 14 infanterie ruse), concentrând efortul Corpului alpin pe un front de 1.500 m. Regimentele ruseşti n-au putut face faţă atacului şi au cedat Muncelu, astfel că la orele 12.45 inamicul ieşise cu forţele principale ale Corpului alpin şi Divizia 217 infanterie germană pe un aliniament situat pe înălţimile de la nord de localitate. Ofensiva inamicului a fost oprită în urma unor contraatacuri executate cu două regimente, de la flancul stâng al Armatei 2 române (18 infanterie şi 2 vânători din Divizia 3 infanterie), pe aliniamentul valea Şuşiţei (în dreptul localităţii Muncelu), marginea de vest a localităţii Fitioneşti.
În ziua de 21 august / 3 septembrie, după o pregătire de artilerie desfăşurată între orele 6.30-8.00, unităţile Diviziei 13 infanterie au pornit la atac, având ca obiective cucerirea poziţiilor inamice din satul Muncelu şi împrejurimi şi de pe dealul Secului. Dificultatea acţiunii, în afara terenului greu, a sporit şi datorită faptului că din acea zi generalul Johannes von Eben, comandantul Armatei 9 germane, dăduse ordin ca orice activitate ofensivă să înceteze, fapt care a permis inamicului să-şi concentreze rezerve în zona de atac a grupului de divizii române.
Cu puţin timp înaintea încetării atacului, printre cei căzuţi eroic în fâşia Diviziei 11 române, s-a numărat şi sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jiu”. În ordinul de zi din 24 august / 6 septembrie, prin care era citată pe Regimentul 43/59 infanterie „ca pildă tuturor ostaşilor”, se consemna: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu din compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt «eroina de la Jiu» şi-a dat jertfa supremă […] numai din dragostea de a apăra pământul Ţării noastre, cotropit de duşmani […]. Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa în care se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: «Înainte băieţi! Nu vă lăsaţi! Sunteţi cu mine!» are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a tuturor românilor”.
Aşadar, la sfârşitul celei de-a treia etape a operaţiei de la Mărăşeşti, comandamentul german a fost obligat să renunţe la ofensivă, trecând la apărare. Lărgimea fâşiei de apărare a Armatei 9 germane avea acum o dezvoltare de front de 72 km.
La sfârşitul marii bătălii, comandantul Armatei 1 române, generalul Eremia Grigorescu, a dat un înflăcărat ordin de zi prin care elogia eroismul şi vitejia ostaşilor români, arătând: „Prin rezistenţa îndârjită ce aţi opus cu piepturile voastre la Mărăşeşti şi Muncelu […] aţi făcut să se întunece visurile de cucerire uşoară a părţii ce ne-a mai rămas din scumpa noastră Ţară […]. Aţi făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a faptelor străbunilor noştri […]. Fiţi gata să arătaţi liftelor sălbatice […] că românul nu are de dat din pământul scump al Ţării decât locul de mormânt […]. Din sângele vostru se va ridica, curat şi măreţ, o Ţară românească a tuturor românilor”.
Bătălia de la Mărăşeşti reprezintă cea mai importantă acţiune dusă de forţele române în timpul campaniei din anul 1917 şi ea a marcat prima înfrângere de amploare suferită de Armata 9 germană pe frontul din România. Comandamentul german nu a reuşit să-şi atingă obiectivele strategice propuse, ceea ce echivalează cu un eşec al întregii operaţii ofensive desfăşurate de inamic. Trupele române şi-au îndeplinit misiunea încredinţată, zăgăzuind încercarea forţelor Puterilor Centrale de a pătrunde la est de râul Siret şi spre Podişul Central moldovenesc, în vederea întoarcerii dispozitivului armatelor române şi ruse.
Unul din rezultatele incontestabile ale operaţiei de apărare de la Mărăşeşti a constat în faptul că prin oprirea ofensivei Grupului de armate a feldmareşalului August von Mackensen, comandamentul advers a fost nevoit să renunţe la orice încercări de a smulge iniţiativa strategică pe frontul din sudul Moldovei, fiind silit definitiv să treacă la apărare.
Silind comandamentul suprem al Puterilor Centrale, în urma insucceselor de pe frontul românesc, să renunţe la ofensiva spre sudul Ucrainei şi slăbind forţa combativă angajată de inamic pe frontul de răsărit, România a adus o contribuţie esenţială la obţinerea victoriei finale. Pe bună dreptate se aprecia, la vremea respectivă, că înfrângerile suferite de Puterile Centrale pe frontul român, în vara anului 1917, constituie „lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în estul Europei”.
Operaţia de apărare executată de Armata 1 română în zona Mărăşeşti s-a înscris printre marile bătălii ale Primului Război Mondial. Prin amploarea ei, prin extrema tensiune cu care s-au desfăşurat confruntările directe dintre forţele adverse, dar mai ales prin implicaţiile în plan politic şi strategic, dramatica înfruntare din Poarta Focşanilor s-a ridicat la nivelul marilor operaţii ale primei conflagraţii mondiale. Ea a sancţionat eşecul întregului plan de campanie al Puterilor Centrale pentru frontul român, plan ofensiv minuţios pregătit tocmai datorită scopurilor sale deosebit de ambiţioase. Spre deosebire de celelalte teatre de acţiuni militare de pe continent, unde operaţiile ofensive ale centralilor îşi propuneau zdruncinarea sistemului defensiv al adversarului şi apropierea victoriei prin provocarea de pierderi însemnate forţelor Antantei, frontul de pe Carpaţi şi Siret a fost poate singurul în care s-a vizat o victorie decisivă, respectiv zdrobirea completă a Armatei Române, scoaterea din război a Ţării noastre şi ocuparea totală a teritoriului românesc.

Decorarea Drapelului Regimentului 39 infanterie,
unitate distinsă în timpul bătăliei de la Mărăşeşti

Victoria de la Mărăşeşti, deşi în parametri clasici ai artei militare a finalizat o acţiune de nivel operativ, s-a situat, prin rezultatele şi consecinţele ei de ordin strategic, printre marile bătălii din istoria neamului nostru. Zdrobirea ofensivei germane la vest de Siret a însemnat, în primul rând, păstrarea intactă a teritoriului liber din Moldova, acolo unde continua să-şi exercite suveranitatea Statul Român, cu organele sale politice şi militare, teritoriu naţional de unde comandamentul suprem conducea întregul efort militar al Ţării.
În plan operativ şi tactic, rezultatele cu care a luat sfârşit bătălia de la Mărăşeşti îndreptăţesc concluzia, unanim acceptată şi atunci ca şi în anii ce s-au scurs, că Armata 1 română şi-a adjudecat o meritată victorie prin care a fost menţinută ferm apărarea pe Carpaţii de Curbură şi Siretul inferior, precum şi importanta comunicaţie ce leagă cele două provincii istorice româneşti - Muntenia şi Moldova.
Bătălia de la Mărăşeşti a ilustrat, în acelaşi timp, capacitatea forţelor române de a se adapta rapid unor situaţii complexe, de a executa deplasări oportune şi a intra direct în luptă, de a realiza regrupări de forţe şi modificări ad-hoc de dispozitive, în funcţie de situaţia des schimbătoare a câmpului de luptă.
În anul 1920, oraşul Mărăşeşti a fost decorat cu „Crucea de război” de către preşedintele de atunci al Franţei. Cu acest prilej, mareşalul Joseph Joffre, învingătorul de la Marna, venit în Ţara noastră în fruntea delegaţiei franceze, aprecia oraşul Mărăşeşti cu cuvintele: „Nobilă localitate, martoră a zilelor de grea cumpănă şi a luptelor glorioase din 1917, când Armata Română, luptând împotriva trupelor germane, superioare ca număr, printr-o rezistenţă îndârjită, a oprit o ofensivă care, după speranţa inamicului, trebuia să fie hotărâtoare şi a silit pe duşman să renunţe la luptă, după pierderi grele”.
În semn de înaltă cinstire a celor ce s-au jertfit pentru a asigura libertatea şi independenţa Patriei, punând piatră de temelie la edificiul României întregite în anul 1918, poporul nostru a ridicat pe locul marii bătălii, pe drumul ce leagă Focşaniul de Adjud, o monumentală construcţie - Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial.
(va urma)

col. (rtr) Ioachim Grigorescu,
preşedintele Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere „General Grigore Bălan” - Filiala Covasna

mr. (r) Robert Tiberiu Rusznak,
prim-vicepreşedintele Asociaţiei Cultul Eroilor „Regina Maria” - Filiala Covasna

Motto: „Nu greşalele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”
(Mihail Kogălniceanu)

Cu câţiva ani în urmă, în mai 2011, sub egida Episcopiei Caransebeşului s-a organizat Simpozionul internaţional „Taină şi Mărturisire”, care avea loc în cadrul manifestărilor ocazionate de realizarea proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat „2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română”. Cu acest prilej, fapt devenit tradiţional sub păstorirea vrednicului vlădică Lucian - „de a promova comemorări ale personalităţilor sau evenimentelor locale cu semnificaţie istorică importantă” -, a fost omagiat şi Episcopul martir Veniamin Nistor, de la a cărui întronizare, în scaunul vlădicesc al Episcopiei Caransebeşului, se împlineau 70 de ani. De pe plaiurile natale ale vrednicului ierarh am avut onoarea de a fi invitaţi autorii acestei comunicări (dr. Ioan Lăcătuşu şi prof. Vasile Stancu), alături de profesorul-scriitor Ilie Şandru, renumit biograf al Patriarhului Miron Cristea, care a fost, şi el, o perioadă Episcop al Caransebeşului. În etapa de documentare pe teren, în satul Araci, la arhivele din Sfântu-Gheorghe (Centrul Ecleziastic de Documentare Mitropolit „Nicolae Colan” şi Arhivele Naţionale Covasna) şi la Muzeul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, precum şi în procesul elaborării celor cinci comunicări, prezentate la simpozionul internaţional, toţi cei trei, am putut remarca deosebita personalitate duhovnicească a înaltului ierarh, dovedită în fapt de activităţile de excepţie desfăşurate în domeniile pastoral-misionar, social-filantropic şi cultural-spiritual. Că nu am greşit în aprecierile noastre ne-a convins, odată mai mult, epistola scrisă de un alt fiu al satului Araci, judeţul Covasna, Episcopul Clujului, Nicolae Colan, cu prilejul aniversării a 60 de ani de către Episcopul Caransebeşului. Nicolae Colan îi face lui Veniamin Nistor următorul portret: „Am legat, pe-ndelete, prietenia în Sibiul nostru drag - ea n-a mai fost tulburată de nimic. A rămas trainică şi caldă în toate zilele vieţii noastre, fie că am vieţuit în aceeaşi cetate, fie că chemările slujbelor noastre bisericeşti ne-au despărţit, uneori prin hotare din cale afară de aspre. Amintesc aceste lucruri, fiindcă statornicia şi calda prietenie pe care o poţi întreţine cu cineva este unul dintre cele mai sigure semne ale omului cumsecade. Ea înseamnă că ai de a face cu un suflet luminat şi curăţit de flacăra sfântă a Evangheliei creştine, în stare să înţeleagă, să îngăduie, să facă dreptate, să iubească, să ierte. […] Vredniciei arătate de P.S. Sa, timp de peste douăzeci ani, în greaua slujbă de secretar Arhiepiscopesc i se datoreşte preţuirea cu care l-a cinstit atât Înalt Prea Sfinţia Sa cât şi membrii Congresului Naţional Bisericesc care l-au chemat în fruntea Eparhiei Caransebeşului, pe care o păstoreşte, de patru ani, cu înţelepciune şi iubire de adevărat Părinte”.
Credem că, nu întâmplător, în mesajul său de deschidere a manifestării internaţionale, Preasfinţitul Părinte Episcop Lucian sublinia faptul meritos că: „În vremurile tulburi de război şi de schimbări politice, păstorirea sa a fost providenţială pentru Caransebeş. Grija pentru nevoile spirituale ale credincioşilor a fost o preocupare de căpătâi a vrednicului ierarh, toţi contemporanii, preoţi şi credincioşi, considerându-l un adevărat părinte sufletesc. De aceea, pentru Episcopia Caransebeşului, ierarhul Veniamin Nistor va rămâne un exemplu de dăruire şi de cucernicie…”. Asemenea frumoase cuvinte de apreciere au prins diverse forme şi în comunicările susţinute de IPS Emilian - Episcopul Aradului, PS Macarie - Episcopul Europei de Nord, PS Siluan - Rpiscopul românilor din Ungaria, prof. univ. dr. Ioan Munteanu, prof. univ. dr. Dumitru Jompan, lect. univ. dr. Florin Dobrei, prot. conf. dr. Vasile Petrica, Pr. dr. Pavel Vesa, dr. Mircea Măran, arhim. Longhin Muncean, Pr. Daniel Alic, arhiv. Constantin Brătescu şi alţii care au ţinut să sublinieze înaltele calităţi dovedite de PS Veniamin într-o perioadă de complexe şi adânci transformări pe plan intern şi internaţional în care acesta şi-a desfăşurat activitatea.
Descris succint, de prof. univ. dr. Ioan Munteanu, cu viziunea istoricului asupra realităţilor postbelice, tabloul societăţii bănăţene se contura astfel: „Declanşarea procesului de acaparare a puterii politice de către Partidul Comunist a fost marcată de aplicarea metodelor staliniste de represiune, de reducerea drastică a nivelului de trai prin raţionalizarea bunurilor de consum şi distribuirea lor pe bază de cartelă, de începerea unei virulente propagande împotriva forţelor democratice şi a locuitorilor cunoscuţi prin ataşamentul lor la idealurile naţionale. […] Presa comunistă abundă în agresivitate, ameninţări, materiale defăimătoare, încriminări absurde care vizau învăţători, preoţi, locuitori apreciaţi pentru convingeri democratice. În viaţa cotidiană a majorităţii populaţiei a fost impusă teroarea fizică şi psihică, teama de arestare sau deportare. Starea de nelinişte, de tensiune şi nesiguranţă, domină în viaţa satelor din Episcopia Caransebeşului”. Desigur, toate acestea au provocat puternice mişcări de rezistenţă anticomunistă în rândul locuitorilor din satele bănăţene materializate în acţiuni de sabotaj, atacuri ale instituţiilor de autoritate ale statului comunist, lupte armate în Munţii Banatului, pe fondul cărora statul comunist a putut acţiona în voie „împotriva forţelor reacţionare”, printre care Biserica Ortodoxă deţinea un loc de frunte. Astfel, Istorica Episcopie a Caransebeşului, acuzată de colaborarea şi susţinerea rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului, a fost desfiinţată prin contopirea ei la 5 februarie 1949 cu Arhiepiscopia Timişoarei, în cadrul Mitropoliei Banatului. Documentar această faptă se regăseşte în paginile ultimului număr, din 20 februarie 1949, al periodicului Foaia Diecezană, organul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului, unde s-a publicat, la rubrica Partea Oficială, Decretul Nr. 133 al Ministerului Cultelor şi al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, care avea următorul conţinut: Nr. 133 - Văzând raportul d-lui ministru al cultelor cu Nr. 3126 din 4 Februarie 1949; Având în vedere adresa Sf. Sinod Nr. 156 din 26 Ianuarie 1949, înregistrată la Ministerul Cultelor sub Nr. 2.657 din 1949; Având în vedere dispoziţiunile Art. 22 din decretul Nr. 177 din 1948, pentru regimul general al cultelor religioase; În baza Art. 44 pct. 2 şi 45 al Constituţiei Republicii Popular e Române; Decretează: Art. I. Se confirmă organizarea canonică-administrativă a cultului ortodox român, pe eparhii, cu delimitarea şi denumirile următoare: I. MITROPOLIA UNGRO-VLAHÎEI, cu eparhiile sufragane: Arhiepiscopia Bucureştilor, cu sediul în Bucureşti, cuprinzând teritoriul actual al judeţelor: Ilfov, Dâmboviţa… Urmau Mitropoliile: II - Moldovei şi Sucevei; III - Ardealului, IV - Olteniei şi, în final, V - MITROPOLIA BANATULUI, cu eparhiile sufragane: Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebeşului - cu sediul în Timişoara cuprinzând teritoriul actual al judeţelor: Timiş-Torontal, Severin şi Caraş; Episcopia Aradului, Ienopoliei şi Halmagiului, cu sediul în Arad, cuprinzând teritoriul actual al judeţelor: Arad, Alba şi Hunedoara. Art. II. D-l ministru al cultelor este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a dispoziţiunilor prezentului decret. Dat în Bucureşti, la 4 Februarie 1949. C.I. Parhon, Marin Florea Ionescu, Ministrul Cultelor Stanciu Stoian. În acelaşi număr al organului oficial al Eparhiei Caransebeşului era publicată şi nota cu numărul 623 a Episcopului Veniamin, care viza aplicarea Decretului 133, precizând: Nr. 623 Pres. 1949. Aducem la cunoştinţă tuturor, că prin Decretul Nr. 133 publicat în, Monitorul Oficial Nr. 30 din 5 Februarie a.c., Episcopia Caransebeşului a fost contopită cu Arhiepiscopia Timişorii. În urmare Prea Cuc. Protopopi şi Cuc. Preoţi în viitor vor înainta toate actele, bugete, socoti etc. pe adresa Arhiepiscopia ort. Rom. Timişoara-Caransebeş. Caransebeş, la 17 Februarie 1949. Episcop: † VENIAMIN”.
Aplicarea decretului a atras după sine schimbarea radicală a statutului ierarhului fostei Eparhii a Caransebeşului, care, în februarie 1949, a fost pus în retragere, i s-a stabilit domiciliul la Alba-Iulia, unde era stareţ al Mănăstirii „Sfânta Treime”; fiind… pensionat forţat în februarie 1949, devine stareţ al mănăstirii „Sfânta Treime” (catedrala Reîntregirii) din Alba-Iulia.
Dar care, aşa cum încheia în comunicarea sa PS Lucian, … pentru Episcopia Caransebeşului, ierarhul Veniamin Nistor va rămâne un exemplu de dăruire şi de cucernicie, iar pentru suferinţele îndurate la desfiinţarea Eparhiei, în anul 1949, va fi cinstit ca un martir al Bisericii bănăţene. Deci, după o perioadă exemplară de conducere a Eparhiei, suntem datori a spune cu toată convingerea, precum afirma Mihail Kogălniceanu în discursul rostit la înmormântarea Domnului Alexandru Ioan Cuza, că nu greşalele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari.
Pentru perioada albaiuliană a ierarhului, am folosit documente aflate în fondul arhivistic „Pompiliu Nistor”, de la Muzeul Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului, constând dintr-un număr de 21 de scrisori (47 de pagini) şi 16 cărţi poştale trimise de Veniamin Nistor fratelui său din Braşov, dr. Pompiliu Nistor, în perioada 19 decembrie 1950 - 10 iunie 1960. Cronologic, „epistolele” au fost expediate astfel: una în 1950; două în 1951; cinci în 1954; patru în 1955; şase în 1956; şase în 1957; opt în 1958; patru în 1959 şi una în 1960. Douăzeci şi nouă dintre acestea au fost trimise de la Alba-Iulia, patru din Bucureşti, una de la Sibiu, iar trei, probabil, tot din Alba-Iulia. Douăzeci au fost scrise personal de Veniamin Nistor, şase la maşina de scris, cinci probabil de Valeria, sora sa de la Timişoara, şi alte şase de persoane aflate în preajma ierarhului, dar toate semnate personal de Episcopul Veniamin cu numele Virgil.
Subiectul principal al corespondenţei trimise vizează în mare parte starea sa de sănătate. Se pot evidenţia în timp apariţia şi evoluţia simptomelor unor boli datorate tensiunii mărite, arteritei membrelor inferioare sau acuităţii vizuale reduse la o treime. Printre medicii care l-au tratat s-au aflat nume celebre, renumiţi medici specialişti, ca gerontologul prof. dr. Ana Aslan, urologul prof. dr. Theodor Burghele şi endocrinologul C.I. Parhon. Referirile din scrisori erau la tratamentele indicate şi urmate, efectele acestora asupra evoluţiei sau involuţiei bolii sale. Semnificativă, în acest sens, este corespondenţa din anii 1957-1960. Astfel, din Spitalul „Vasile Roaită”, de la Bucureşti, scria la 17 aprilie 1957: „De ieri am început să umblu ceva mai bine şi să cobor singur din pat, cum până acum nu puteam face”, iar „în oraş n-am mai coborât de un an”. Că tratamentul nu i-a folosit prea mult, rezultă din faptul că, în anul 1958, îi scria lui Pompiliu Nistor următoarele: „văzând că nu cedează slăbiciunea picioarelor, am intrat în spitalul din Sibiu şi fac tratament cu băi, ionizări, galvanizări”, şi peste o lună îi transmitea: „după ce am stat 35 de zile la Sibiu, de două zile sunt acasă, dar tot umblu greu, iar la 25 iunie, comunica fratelui său că „deşi de câtva timp umblu mult mai greu, voiesc dacă voi putea să vin la voi şi la Arpătac cu care ocazie voiesc să consult şi nişte medici, căci injecţiile ce fac zilnic nu au avut nici un efect. La Dr. Bart nu pot merge şi vine acasă la injecţii”. Paralel cu reducerea mobilităţii sale se va diminua şi vederea. Astfel, în iulie 1951 îi scria fratelui că „am fost în 4-5 iunie la Sibiu de mi-am făcut nişte ochelari bifocali, cu lentile trimise de Radu din Anglia”. Peste 5 ani, la 29 martie 1956, îi comunica faptul că: „Altcum toate ar fi bune, dacă nu aş fi dat de mare supărare, căci mi-a slăbit vederea şi nu mai pot ceti decât cu mare greutate. Am fost la medic oculist să-mi schimb ochelarii, dar degeaba că nu văd mai bine, aşa că trebuie să fac o pauză de 2-3 luni în care să nu mai cetesc şi scriu de loc, ca să se odihnească ochii şi să revin la vederea veche. Am făcut abuz la scris câte 10 ore la zi mai mult la lumina electrică. Este surmenaj trecător, cred, şi acum stau toată ziua pe pat ascultând radio, cu ochii închişi. Nu voi sluji de loc, căci nu pot ceti nici Evanghelia scrisă cu literă mare şi nu cetesc şi scriu decât strictul necesar, 10-15 minute la zi. Sper ca în 2-3 luni voi putea ceti mai bine”, iar la 22 iunie, a aceluiaşi an, scria din sanatoriul din Bucureşti: „Am terminat prima serie de 12 injecţii cu novocaină şi scriu ceva mai uşor şi parcă văd ceva-ceva mai binişor. Zilnic cetesc ca exerciţii 3-4 şire din calendar, dar ziarele nu le pot mai ceti. Mâine încep a doua serie de 12 inj. care va dura 4 săpt. Aşa că până la 23 iulie va trebui să mai stau, dacă cumva va trebui să fac şi seria a 3-a, în cazul acesta voi mai sta 4 săpt.”. Numai după o lună şi jumătate îl solicită pe fratele său să-l informeze asupra efectelor terapeutice ale băilor din staţiunea Covasna, „căci de stricat nu cred să strice”: „Câţiva cunoscuţi care au făcut băi de mofete la Covasna mi-au spus că li-a făcut f. bine la ochi şi vederea a devenit mai bună după mai multe băi. M-am gândit să încerc şi eu în oct. Cam pela 4-5, căci de stricat nu cred să strice. De aceea rog pe Puiu să vorbească cu Dr. Colbaşi şi să-l întrebe dacă ar fi consult să merg la Covasna pentru ochi sau nu, şi ce condiţii de trai sunt, cu camerele, alimentaţia… Cât costă o baie de acid carbonic şi cât o mofetă?”. Peste doi ani, la 5 martie 1958, îl ruga pe fratele său să-i cumpere „o lupă cu mâner de 10-13 cm. diametru, mai mică nu, căci am două de 5-6 cm”, iar la 18 mai, acelaşi an, îi comunica diagnosticul pus de prof. Mihail, din Bucureşti, care a constatat că la ambii ochi [am] degenerări maculare arterosclerotice senile presbiopie. În martie 1959, se plângea că „Scleroza face progrese şi vorbesc tot mai greu, încât abia mai pot da cu greu binecuvântările în biserică, fiind nevoit să nu mai pot da binecuvântările. Cu picioarele şi ochii mei nici o ameliorare”. În decembrie, comunica fratelui său că nu intervenise „nici o schimbare în bine, nici cu picioarele nici cu ochii”, ca în iunie 1960, ultima scrisoare din fondul analizat, să transmită următoarele: „Cu sănătatea tot cum ştiţi, nici o ameliorare”. O confirmare a stării sale precare de sănătate, din această perioadă, o constituie şi faptul că toate scrisorile, începând cu data de 25 iunie 1958, sunt scrise de persoane străine, Vlădica Veniamin numai semnându-le, cu numele Virgil.
O altă categorie de probleme care se desprind din corespondenţa Episcopului o reprezintă situaţia materială grea a anilor ’50, tratată în unele cazuri chiar cu un umor amar. Astfel, la 19 decembrie 1950, scria fratelui său: „Cu toată mărirea producţiei toate se scumpesc însă: untul 7-800 lei, oul 20 lei, porcii vii 180-200 lei kg etc. Cam tot ce cauţi nu afli. De 4 săpt. caut 100 coale de hârtie să tipăresc nişte blanchete şi nu se află şi multe altele”, ca în finalul scrisorii să adauge într-un Post Scriptum următoarele: „Dacă puteţi procuraţi-mi chiar în rate 100-150 coale hârtie semivelină şi 100 plicuri mici pt. cărţi de vizită 7/11 cm, ocazional mi le trimiteţi prin cineva sau prin poştă, anexând notele, ca să vă trimit banii. La 19 aprilie 1954, comunica despre „vremea rece şi vânt de 2 săpt. Aşa că facem foc zilnic şi lemne nu prea multe. Pe cartele nici vorbă să primim în curând”. Lipsa resurselor financiare îl face să apeleze la bunăvoinţa unor medici pentru a se trata, fapt de care îşi informează fratele, în martie 1954: „La 1 Sept. Voiesc să merg pe 25 zile la Buziaş. Un medic de aici mi-a promis că-mi face rost să merg pe spesele statului ca sindicalist, ceea ce ar fi f. bine. Voi vedea de reuşeşte”, speranţe având în acest sens şi în luna iulie a acelaşi an, când va scrie din nou: „La 1 Sept. Voiesc să merg pe 26 zile la Buziaş, ca sindicalist de se va putea”. Din corespondenţa deţinută nu avem confirmarea obţinerii biletelor „sindicale”, dar, tratamentele făcute în anii următori la această staţiune balneară, ne îndreptăţesc să credem că medicul respectiv a reuşit. Astfel, în luna decembrie 1957, scria familiei Nistor, la Braşov: „Dragilor, La scrisoarea voastră din Oct. A.c. am întârziat cu răspunsul, crezând că Vă pot da veşti mai bune. Până acum nici un efect al băilor de la Buziaş şi tot aşa stau cu vederea şi cu picioarele, deşi fac zilnic masaj electric cu aparatul propriu în cameră. Iau injecţii zilnice făcute de Dr. Bart. În oraş n-am mai coborât de un an. […] Până nu voi putea umbla mai bine nu voi mai pleca nicăieri. De aceea nu m-am oprit la voi la întoarcerea de la Buc. (de la spital), căci urcatul şi coborâtul din tren este o grea problemă pentru mine. Din alte două epistole, din februarie 1958, aflăm şi veniturile sale băneşti. Astfel, la 5 februarie, îi adresa fratelui său mai multe întrebări: „Cum s-ar putea primi o pensie mai mare de 496 lei după 48 ani de serviciu, din care 9 ca pensionar? Cine decide în cauză? Serviciul de ocrotiri sociale? Cu aprobarea Ministerului? V-aş fi mulţumitor dacă mi-aţi da informaţiile necesare. Voi încerca dacă ar fi vreo nădejde”, pentru ca în epistola din 9 februarie să infirme întreprinderea unui demers, motivându-l în acelaşi timp: „Eu deocamdată nu fac cerere, căci primesc ajutor de la Patriarhie lunar 1.000 lei”.
În multe dintre epistolele sale scrie fratelui său despre evenimente importante sau problemele deosebite cu care se confruntă Biserica Ortodoxă, precum şi despre relaţiile pe care le are cu Mitropolitul Nicolae Bălan al Moldovei, Sebastian Rusan, episcopii Policarp Moruşca, Nicolae Popovici, Andrei Magieru, protopopul Emilian Cioran şi alţii. O astfel de provocare, desfăşurată la începutul anului 1954, a constituit-o pericolul desfiinţării mănăstirii al cărei stareţ era. Iată ce aflăm din epistola sa din 15 martie, în acest sens: „Vă răspund cam târziu la c. p. dela 3. I căci am avut unele griji şi enervări, de oarece unii preoţi foşti gr. cat. au pornit agitaţie pentru desfiinţarea mănăstirei noastre ca să poată pune mâna pe ea, fiind „a reîntregirei Bis. Ort.”. Am făcut memoriu la Patr. şi Sibiu, în Ian. m-am dus la Bălan în cauză şi a luat măsuri aspre contra celor ce au pornit agitaţia şi lucrul a căzut baltă. Dacă reuşea eu şi călugării cine ştie unde ajungeam. La Sibiu am stat 2 ½ zile, am locuit la Mitrop., care m-a primit F. bine, prima dată în 5 ani. Patr. încă ne-a asigurat, că nu se va desfiinţa mănăstirea”. Participarea sa la înmormântarea Mitropolitului Nicolae Bălan şi la instalarea Mitropolitului Justin în scaunul mitropolitan al Moldovei şi Sucevei sunt evenimente care merită a fi relatate fratelui de la Braşov: „În 9 VIII am luat parte la înmormântarea Mitr. Bălan mort subit în 6 VIII (1955 - n.n.). O ploaie torenţială a conturbat cortegiul. Am fost şi la M-rea Sâmbăta unde a fost depus în biserică.
La 18 III (1956 - n.n.) am fost la instalarea Mitrop. Justin, făcută fără fastul obicinuit căci nu s-a permis să se aducă călăreţi etc. Lume multă, delegaţi de ţărani din câteva sate, fără arcuri de triumf, nici verdeaţă la catedrală ori reşedinţă. Patr. (Justinian - n.n.) cu Justin şi însoţitorii de la Buc. vreo 40 inşi, a sosit dim. cu tren special şi au venit la catedrală după terminarea Sf. Lit. aşa că Justin n-a slujit la Sf. Lit. ceea ce a făcut o rea impresie. S-a slujit Te-Deum după care s-a făcut instalarea cu vorbiri: Patr. Dir. Cultelor, Colan la cari a răspuns noul mitrop. Bine. După felicitările individuale în reşedinţă a urmat masă bună în aula teol. pentru cca. 300 persoane, iar la ora 17 concert religios în catedrală şi la ora 20 cina comună, după care la ora 22 cei de la Buc. au plecat cu trenul acasă. A fost şi P. Groza, care a vorbit la masă. Justin s-a prezentat bine, cu o mică barbă şi a făcut impresie bună la toţi. Să vedem cum va începe şi cum va pune la punct clica de la mitropolie. Este vorba ca să vină vicar D. Antal de la M-rea Topliţa, ca să fie într-ajutor noului Mitropolit. Vom vedea”.
O temă aparte în corespondenţa ierarhului o deţine informarea fratelui său asupra legăturilor sale cu Mitropolitul Ardealului, Nicolae Colan, ales la 23 mai 1957, consăteanul şi prietenul său din Araci, acesta fiind pomenit în 9 din epistolele sale. De asemenea, din corespondenţa sa mai aflăm şi bunele relaţii pe care le întreţinea cu personalităţi ale vieţii ştiinţifice - Ana Aslan, Teodor Burghele, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş şi chiar cu Petru Groza, cu care se vizita. Iată ce scria la 12 aprilie 1955: „La Buc. am stat 5 zile, fiind vreme f. rea, ceaţă, ploaie şi murdărie. N-am văzut soarele. Deşi prăvăliile sunt pline de toate bunătăţile nu am găsit din ceea ce aveam lipsă. Am fost o oră şi la P. Groza în vizită. Tot voinic şi bine dispus, mi-a povestit cum a umblat în China”.
La 110 ani de la naşterea sa, în anul 1996, în cadrul Simpozionului organizat cu acest prilej, la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe, referindu-se la anii de jertfă din perioada albaiuliană ai Episcopului Veniamin Nistor, vrednicul de pomenire Mitropolitul-cărturar Antonie Plămădeală al Ardealului, a menţionat: „… un om de largă şi iertătoare înţelegere, a slăbiciunilor omeneşti, truditorul tăcut şi neobosit, preotul grav dar în acelaşi timp simţitor la toate nevoile bisericii sale, şi-a trăit ultima parte a vieţii sale la Alba-Iulia, la Catedrala Încoronării (Reîntregirii), declarată prin acelaşi decret, din 1948, mănăstire, cu hramul «Sfânta Treime». Gospodărind cu dragoste şi pricepere acest aşezământ, Veniamin Nistor a folosit anii din urmă ai vieţii sale în împăciuire şi reculegere, studiind istoria mănăstirilor noastre şi comorile de artă bisericească şi naţională pe care le păstrează ele”.
Un aspect mai puţin cunoscut, din perioada albaiuliană a Episcopului Veniamin Nistor, cu certitudine din prima parte a acesteia, când starea de sănătate i-a permis continuarea muncii intelectuale, îl constituie redactarea unor note etnografice şi folclorice referitoare la satul natal Araci.
Cunoscând lucrările monografice referitoare la satul Araci, Episcopul Veniamin Nistor abordează în studiul său teme care nu au fost tratate în acestea, insistând supra descrierii locuinţei, anexelor gospodăreşti, inventarului agricol, portul bărbaţilor şi al femeilor, interferenţelor româno-maghiare-germane. În final, sunt prezentate producţii folclorice locale (strigături, colinde, „cântece lumeşti”) şi câteva surse documentare referitoare la satul Araci. Fără a avea valenţele unui studiu etnografic riguros, notele etnografice şi folclorice ale Episcopului Veniamin Nistor redau într-un limbaj local de o surprinzătoare bogăţie şi autenticitate, universul sociocultural al satului Araci, cu specificul său de localitate cu populaţie etnic mixtă, cuprinzând aspectele definitorii ale etnografiei şi folclorului românesc local.
Deşi era plecat din satul natal de peste 50 de ani, Episcopul Veniamin Nistor dovedeşte o profundă cunoaştere a stilului de viaţă al ţăranului din Araci, a modului cum acesta îşi construieşte locuinţa şi cele trebuincioase traiului lui cotidian, a vieţii sale culturale şi spirituale. Autorul surprinde îmbinarea elementelor tradiţionale cu cele specifice civilizaţiei urbane, cât şi interferenţele culturale rezultate din convieţuirea românilor şi maghiarilor din sat cu cea a saşilor din localităţile învecinate. Notele Episcopului Veniamin Nistor constituie astfel o importantă sursă documentară ce poate oferi informaţii utile, multe dintre ele inedite, etnografilor, sociologilor şi tuturor celor care studiază viaţa satelor din sud-estul Transilvaniei. Studiul, aflat în păstrare în arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu-Gheorghe, prin amabilitatea preotului Ioan Pleşa, consilier cultural la Arhiepiscopia Ortodoxă Alba-Iulia, a fost publicat în anuarul „Angvstia”, în numerele din anii 1997 şi 1998.
Aşa cum au procedat atâţia cunoscuţi intelectuali laici şi clerici, care, aflaţi în detenţie în închisorile comuniste, au creat opere literare, filosofice, teologice şi memorialistice de valoare, iată că şi Episcopul Veniamin Nistor a folosit anii de jertfă, din perioada albaiuliană, pentru a-şi aduce contribuţia la o mai bună cunoaştere a patrimoniului material, cultural şi spiritual naţional şi al înaintaşilor săi, din localitatea natală Araci.

Harghita
Preşedintele CJ şi prefectul solicită ministrului Mediului aprobarea derogărilor pentru împuşcarea urşilor

Preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Harghita, Borboly Csaba, şi prefectul judeţului, Adrian Jean Andrei, au înaintat, marţi (27 iunie 2017 - n.n.), o adresă ministrului Mediului, Graţiela Gavrilescu, prin care solicită emiterea ordinului de derogare pentru intervenţia de urgenţă în cazul urşilor care atacă oameni sau provoacă daune materiale.
Potrivit documentului semnat de cei doi, creşterea populaţiei de urs pune în pericol nu numai siguranţa culturilor şi a animalelor domestice, dar şi viaţa oamenilor, în condiţiile în care aproape zilnic s-au înregistrat atacuri şi daune provocate de urs, iar „în rândul oamenilor domneşte o stare de nesiguranţă”.
În adresa menţionată, se mai arată că şi din punct de vedere al turismului, ursul aflat în căutare de hrană în teritoriile locuite reprezintă un pericol, cei doi oficiali judeţeni solicitând aprobarea de urgenţă a derogărilor privind împuşcarea exemplarelor care atacă oameni şi provoacă stricăciuni.
„Pentru preîntâmpinarea situaţiilor de acest gen şi în vederea restabilirii unui climat de siguranţă, precum şi în vederea unui control ştiinţific a populaţiei de urşi, solicităm aprobarea de urgenţă a derogărilor privind recoltarea şi capturarea exemplarelor din această specie. Subliniem faptul că prin renunţarea în două sezoane de vânătoare consecutive la derogările privind recoltarea şi capturarea exemplarelor de urşi, au fost grav afectate principiile de bază ale Legii nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic, principiul menţinerii echilibrului ecologic şi cel al ameliorării calităţii populaţiilor faunei de interes cinegetic”, se arată în adresa înaintată ministrului Mediului.
De altfel, prefectul judeţului Harghita, Adrian Jean Andrei, a afirmat în ultima şedinţă a Colegiului Prefectural că specia de urs a ajuns „insuportabilă” şi că trebuie făcut ceva în acest sens, mai ales că sunt din ce în ce mai dese atacurile urşilor în judeţ.
Problema atacurilor animalelor sălbatice se află, de mai mult timp, în atenţia CJ Harghita, care, anul trecut, a solicitat chiar premierului sprijin pentru rezolvarea problemelor cauzate de atacurile urşilor, propunând, printre altele, reanalizarea legislaţiei naţionale în domeniu şi o revizuire a celei europene, dar şi acordarea de despăgubiri persoanelor atacate de aceste animale.
De asemenea, preşedintele CJ Harghita, Borboly Csaba, a solicitat organismelor europene să ia în calcul adoptarea unor măsuri pentru rezolvarea problemelor cauzate de animalele sălbatice, susţinând că, în judeţ, populaţia de urşi este de patru ori mai mare decât numărul optim pe care fondurile forestiere îl pot susţine.
Şi reprezentanţi ai asociaţiilor vânătoreşti şi ai proprietarilor de terenuri din mai multe zone ale ţării au solicitat, într-un apel care a fost înaintat ministrului Mediului, Graţiela Gavrilescu, să fie emis ordinul de derogare pentru vânătoarea la urşi, întrucât numărul pagubelor produse de aceste animale creşte, iar populaţia este tot mai intolerantă şi poate recurge la metode proprii de apărare.
De la începutul anului, în Harghita zeci de animale au fost ucise şi patru persoane au ajuns la spital, în urma unor atacuri ale urşilor.

Covasna
Ambasadorul Austriei, Gerhard Reiweger: „În România, infrastructura rutieră trebuie îmbunătăţită dacă dorim să sprijinim economia”

Ambasadorul Austriei în România, Gerhard Reiweger, a declarat luni (26 iunie 2017 - n.n.), în staţiunea Covasna, că infrastructura rutieră din România trebuie îmbunătăţită, aceasta fiind o premisă importantă a dezvoltării economice.
Reiweger a reluat, în context, ideea construirii unei autostrăzi care să lege Braşovul de Bucureşti şi care să faciliteze accesul turiştilor din ţară şi din străinătate către această zonă cu potenţial natural şi turistic.
„Infrastructura rutieră este foarte importantă. (…) Este evident (…) că dacă ar exista o autostradă de la Bucureşti la Braşov, din perspectivă turistică, am discuta de o altă chestiune. Am vorbit de multe ori cu conducerea Consiliului Judeţean şi cu primarul din Braşov şi pun aceeaşi întrebare: de ce primarii şi consiliile judeţene nu au influenţa normală la Bucureşti ca să se întâmple ceea ce ştiu toţi că trebuie să se întâmple - să se construiască drumuri. Ar fi aproape o oră pe autostradă de la Otopeni până la Braşov. (…) Ştiu că este o întrebare retorică”, a declarat ambasadorul Austriei, în cadrul întâlnirii avute, la Primăria Covasna, cu autorităţile locale şi reprezentanţi ai comunităţii locale şi ai mediului de afaceri.
Diplomatul austriac a mai spus că „infrastructura este o temă europeană”, iar misiunea sa, în calitate de ambasador, este să reamintească tot timpul acest lucru, având în vedere că ţelul comun al Uniunii Europene este coeziunea şi folosirea fondurilor în acest scop.
„Nu am criticat Covasna pentru infrastructura locală, (…) am fost de părere şi sunt că în România infrastructura trebuie îmbunătăţită în măsura în care dorim să sprijinim economia', a mai spus Gerhard Reiweger.
Ambasadorul Austriei a fost însoţit în această vizită de reprezentanţi ai Clubului Economic German şi Export Club, care au avut iniţiativa acestei întâlniri.
Autorităţile locale au prezentat oaspeţilor potenţialul natural al judeţului Covasna, insistând asupra mofetelor, apelor minerale şi mai multor obiective turistice din zonă, unice în ţară şi în Europa.

Covasna
Antal Arpad (UDMR): „Nu aş fi crezut că Traian Băsescu va fi noul Vadim al României”

Preşedintele UDMR Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, a declarat joi (22 iunie 2017 - n.n.), în cadrul unei conferinţe de presă, că nu ar fi crezut că Traian Băsescu va fi „noul Vadim al României”.
Antal Arpad a opinat că fostul şef al statului a avut o atitudine „hiperextremistă” în ultimele zile, în condiţiile în care a fost susţinut de comunitatea maghiară în „momente critice” ale vieţii lui.
„Eu înţeleg că societatea românească are nevoie întotdeauna de un Vadim, dar nu aş fi crezut în urmă cu câţiva ani că noul Vadim al României va fi Traian Băsescu. (…) Este o problemă, pentru că acest om a condus România timp de zece ani şi cred că este un semnal foarte puternic către partenerii noştri strategici, ca să înţeleagă ce fel de oameni au condus această ţară. (…) Pe de altă parte, este o problemă pentru noi, comunitatea maghiară care l-am sprijinit pe Traian Băsescu în momentele critice ale vieţii sale, de două ori când a fost ales preşedinte şi o dată când urma să fie demis. Cred că este o lecţie de viaţă pentru noi, atât pentru politicieni, cât şi pentru cetăţenii de rând, pentru că această atitudine hiperextremistă a lui Traian Băsescu din ultimele zile arată, de fapt, ce om a condus România şi poate înţelegem acum de ce a ajuns România unde a ajuns în perioada în care acesta a fost preşedintele ţării”, a declarat Antal Arpad, care este şi primarul municipiului Sfântu-Gheorghe.
Legat de criza politică din ultimele zile, generată de conflictele interne din PSD, Antal Arpad a menţionat că se bucură că moţiunea de cenzură a trecut, menţionând, în context, că ar fi fost firesc ca Sorin Grindeanu să fi demisionat din funcţia de premier în momentul în care i s-a retras sprijinul politic.
Cât priveşte negocierile pentru votarea moţiunii de cenzură a PSD, Antal Arpad a spus că UDMR a avut o strategie bună, chiar dacă, în cele din urmă, nu a obţinut ceea ce a vrut.
„Cred că în Bucureşti trebuie să joci după regulile celor care fac politica în Bucureşti. Este o vorbă pe care am învăţat-o şi eu cât am fost deputat în Parlamentul României, că nu aduce anul ce aduce ceasul, şi dacă sunt momente în care poţi negocia anumite probleme importante trebuie să negociezi. (…) Eu cred că strategia UDMR a fost bună”, a declarat Antal Arpad.
El a mai spus că evenimentele din ultimele zile au scos la iveală un lucru îngrijorător, şi anume cât de rapid poate fi „activată retorica antimaghiară”, adăugând că se va putea vorbi despre România ca despre o „ţară stabilă” în momentul în care problema relaţiilor româno-maghiare va fi rezolvată.

Hunedoara
Nou termen de judecată în procesul unui imobil ce aparţine familiei Iohannis

Tribunalul Hunedoara a stabilit, marţi (27 iunie 2017 - n.n.), pentru 19 septembrie un nou termen de judecată în procesul care vizează un imobil din Sibiu, din care o parte a aparţinut familiei Iohannis, cauza fiind deschisă într-un dosar de succesiune de către unul dintre foştii proprietari ai clădirii. (…)
Cauza a fost strămutată, în aprilie 2017, de la Tribunalul Sibiu printr-o hotărâre a Curţii de Apel (CA) Alba-Iulia, la solicitarea formulată într-un dosar de succesiune de Rodica Baştea, soţia lui Ioan Baştea, de la care familia Iohannis a cumpărat o parte din locuinţa de pe strada Bălcescu din Sibiu şi care a deschis anul trecut o acţiune contra Statului Român. (…)
Practic, Rodica Baştea solicită să se constate că familia sa are drept de succesiune asupra unor părţi din casele deţinute de soţii Maria şi Eliseu Ghenea în Sibiu, pe străzile Bălcescu şi Magheru.
Procesul a început în toamna anului trecut la Tribunalul Sibiu, iar Rodica Baştea a formulat cerere de strămutare la o altă instanţă.
Casa de pe strada Nicolae Bălcescu nr. 29, din centrul Sibiului, unde Klaus şi Carmen Iohannis au cumpărat o parte, la parter, a făcut parte din averea soţilor Maria şi Eliseu Ghenea. După decesul acestora, în anii '70, imobilul a trecut în proprietatea unei surori a lui Eliseu Ghenea, care însă a decedat fără a avea copii.
Ulterior, această casă din Sibiu a trecut în proprietatea Statului Român, iar în 1997, imobilul a fost cumpărat de chiriaşi. În 1999, contractele prin care chiriaşii au cumpărat casa au fost anulate în instanţă, la cererea fiului lui Nicolae Baştea şi nepot al soţilor Ghenea.
Foştii chiriaşi au deschis însă procese în instanţe, contestând calitatea de urmaş de drept al lui Nicolae Baştea. CA Alba-Iulia a respins, ca nefondat, recursul declarat de Rodica Baştea în procesul deschis de locatarii a două apartamente din imobilul ce s-a aflat în proprietatea familiilor Iohannis şi Baştea. Prin această decizie, care este irevocabilă, practic, locatarii celor două apartamente şi-au redobândit şi consolidat dreptul de proprietate asupra imobilelor în cauză.
După mai multe cicluri procesuale, în mai 2014, Tribunalul Braşov, printre alte măsuri dispuse în acest dosar, a anulat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului din Sibiu „încheiat între pârâţii Baştea Ioan - decedat, moştenitor fiind Baştea Rodica, în calitate de vânzător, şi Johannis Carmen Georgeta şi Johannis Klaus Werner, în calitate de cumpărători”, potrivit informaţiilor postate pe portalul instanţei.
Familia preşedintelui a pierdut definitiv procesul la CA Braşov, unde a fost respins recursul declarat de soţii Iohannis şi menţinută decizia Tribunalului, prin care a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare. Contestaţia în anulare formulată de familia Iohannis împotriva deciziei prin care cei doi soţi au pierdut imobilul aflat în centrul Sibiului s-a judecat la CA Piteşti, unde aceştia au solicitat strămutarea procesului. În februarie 2017, CA Piteşti a respins contestaţia în anulare formulată de familia preşedintelui Iohannis.

În realizarea rubricii sunt folosite ştiri ale agenţiei naţionale de presă - AGERPRES

Marea istorie a neamului nostru românesc s-a petrecut în spaţiul carpato-pontic, în universul satului. Satul a rămas păstrătorul fiinţei noastre curate şi a fost cântat de Octavian Goga, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Liviu Rebreanu şi mulţi alţi scriitori şi poeţi uriaşi, iubiţi de noi. Durata vieţii unei naţiuni mici, ca a noastră, a fost şi este determinată de fondul genetic naţional, dar şi de ambianţa externă în care a trăit şi trăieşte poporul, de pământul strămoşesc şi de martirii şi eroii neamului. E lungă istoria Poporului Român, e lungă de peste 2000 de ani şi curge neîntrerupt în acest spaţiu carpato-pontic al dacilor pe tulpina groasă şi rezistentă a lui Burebista şi Decebal, altoită cu genă romană de la Traian. Cu ce poate fi comparată această istorie milenară a Poporului Român dacă nu cu un brad verde, dar cu un brad mic, umbrit de brazi mari, înconjurători?! Rădăcinile acestor brazi mari ne fură şi ne sug seva hrănitoare de pământ românesc, iar cu bogatele lor coroane ne îngustează bucata de cer senin şi ne îndepărtează razele de soare generatoare de energie. Aceşti brazi lacomi şi hrăpăreţi sunt marile imperii cotropitoare care stau alături de noi în răscrucea de vânturi ce ne-a dat-o bunul Dumnezeu. Noi românii suntem ca pasărea Phoenix, care se sinucide şi dispare în vreme de restrişte, iar apoi, în împrejurări favorabile, renaşte din propria cenuşă.
În anul 271, împăratul Aurelian ne-a abandonat, şi de atunci au trecut peste noi mai mult de o sută de năvăliri nimicitoare din străfundurile Asiei. Ne-am retras în pădurile şi peşterile Arcului Carpatic şi, când pericolul a trecut, am renăscut ca Phoenix-ul şi am fondat, la 1330, Ţara Românească şi la 1343, Moldova.
De atunci, au trecut peste opt secole, dar am supravieţuit. Timp în care, în Transilvania românească, invadatorii unguri i-au colonizat pe saşi, secui şi şvabi, pentru a rupe naţiunea în două; dar, nu au reuşit în final, fiindcă în 15 august 1916, opinca românească a pornit războiul de eliberare a Transilvaniei şi a ocupat până şi Budapesta. La 1 Decembrie 1918, s-a făcut Marea Unire şi, prin decizia Marilor Puteri câştigătoare în Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon, s-a consfinţit acest miracol.
După anul 1918 ne-am dezvoltat frumos, România dodoloaţă rezultând din cele trei provincii istorice, Ardealul, Moldova şi Ţara Românească. Pacea însă, nu a durat mult, pentru că a venit anul 1939, când a început cel de Al Doilea Război Mondial, care ne-a găsit în tabăra germană, italiană şi japoneză. În perioada 1918 - 1940, România a practicat o politică liberală faţă de ungurii din Ardeal, fără legi discriminatorii, fără segregare naţională. Cu toate acestea, în 1940 iredentismul unguresc, ce mocnea sub jar, a izbucnit violent prin Dictatul de la Viena şi a fost cotropit Ardealul de Nord. Mulţumirea pentru nonviolenţa noastră a fost violenţa lor şi totul a culminat cu masacrele de la Ip şi Trăznea. Mareşalul Antonescu comandă atunci Armatei Române: „Români, treceţi Prutul şi luaţi Basarabia străbună”, şi bine face, dar, în opinia mea, greşeala lui capitală este că a trecut şi Nistrul, agresând direct URSS-ul. Cu toate că la 23 august 1944 Regele Mihai I înlătură Guvernul Antonescu şi întoarce armele împotriva Germaniei hitleriste, participând la faza finală de înfrângere a Germaniei cu 14-19 divizii, România fiind clasată pe locul 4 după URSS, Marea Britanie şi SUA, din toate punctele de vedere (economic, militar etc.), Transilvania, cotropită de horthyişti, este foarte greu de readus la Patria-mamă. După încheierea păcii, comuniştii unguri, în frunte cu Rakoczi, exercită tot felul de presiuni asupra Moscovei şi Parisului pentru ca la Tratatul de Pace de la Paris, ungurii să preia Transilvania. Meritul deosebit al lui Gheorghiu-Dej şi Stalin este indubitabil. Dacă a făcut ceva bun pentru România Stalin, în ciuda opoziţiei occidentale, a făcut posibil ca Transilvania să fie a românilor. După o plenară a PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol iau drumul Moscovei, unde au fost primiţi de Stalin, care le-au declarat aşa: „Transilvania va fi pe veci a românilor, comuniştii şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ce-au făcut comuniştii şi poporul român. Ne-aţi ajutat să reducem războiul cu 6 luni şi să salvăm peste 2 milioane de soldaţi ai Armatei Roşii”. Aceste vorbe s-au adeverit la Conferinţa de Pace de la Paris, care a redat României Transilvania.
Aş vrea să trec rapid peste perioada socialistă şi comunistă a României, care a distrus satele şi bisericile româneşti, dar care a plătit datoria externă a Ţării prin sacrificiul Poporului Român.
Şi a venit aşa-zisa revoluţie din 1989, moment din care România trece prin perioada rapace a economiei de piaţă. Prin trădarea politicienilor, toţi, fie ei de stânga sau de dreapta, încep din 1990 încoace să curgă fondurile de la Finanţa Mondială, şi ne este scoasă biata Ţară la mezat. Am ajuns până într-acolo încât astăzi, peste 90 la sută din puterea economică a României este, de fapt, a străinătăţii, fiind în mâna marilor corporaţii internaţionale.
Timpul trece, şi iată că se apropie cu repeziciune momentul 1 Decembrie 2018, când România împlineşte 100 de ani de la Marea Unire consfinţită la Alba-Iulia. Şi ce vedem? Păi vedem că ungurii nici după un veac - în care în Ţara aceasta au fost trataţi (mai bine) ca acasă - nu renunţă la iredentismul, revizionismul, şovinismul, separatismul care i-a făcut şi îi face, în continuare, celebri, unici în lume. Cu siguranţă că stau şi vor sta şi pe mai departe la pândă, vrând din toată fiinţa lor să mai prindă o conjunctură favorabilă pentru a rupe din nou o felie din tortul numit Transilvania sau, dacă se poate - de ce nu? -, să ia tortul cu totul! Depinde de noi, românii, şi, din păcate, şi de conducerea adesea trădătoare, indolentă şi ezitantă a Ţării noastre, ca ei să nu mai primească niciodată ceea ce vor, dar nu li se cuvine. De ce spun aceasta. Pentru că iată ce vedem de la un timp încoace: în timp ce conducerea României nu dă semnale aşa cum ar trebui în vederea organizării sărbătoririi Centenarului Marii Uniri (un exemplu concret fiind şi că se încăpăţânează să nu ridice la Alba-Iulia Monumentul Marii Uniri, ca simbol al întregirii Patriei şi Naţiunii Române), Ungaria, la care se adaugă şi cancerul hungarist din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, lansează programul Trianon 100 ca şi contraofensivă la acest deosebit de important eveniment al Statului Naţional Unitar Român.
Desigur că duşmanii Ţării noastre şi ai poporului acesta minunat, blând şi binecuvântat, trebuie să ştie că România are duritatea diamantului, însă asta nu înseamnă ca noi să ne culcăm pe o ureche, căci şi diamantul se poate sparge, dacă nu vom fi vigilenţi să-l păstrăm intact, aşa cu ni l-a încredinţat bunul şi drăguţul Dumnezeu.
Trăiască România dodoloaţă! Doamne, ocroteşte-i pe români!

Rău de tot s-au burzuluit UDMR-iştii mureşeni, aflând că, respectând legea, prefectul de Mureş, Lucian Goga, pentru a înlătura o ilegalitate, bazându-se pe o hotărâre judecătorească definitivă, i-a cerut dr. Dorin Florea, primarul municipiului Târgu-Mureş, să îndepărteze plăcuţele bilingve, cu denumiri de străzi în limba maghiară. Ca de obicei, UDMR-iştii au sărit ca arşi, au devenit foarte vocali, văzând, peste tot, doar acele „ilegalităţi ale românilor”. Prefectul Lucian Goga este acuzat, de conducerea UDMR, de „ilegalitate” şi „abuz în serviciu”, considerând că reprezentantul Guvernului în teritoriu şi-a „depăşit atribuţiile”. „Nu există un temei juridic relevant!” - ţipă ei, revoltaţi. Zău? Chiar aşa să fie? Chiar încă n-au auzit ei că acolo unde-i lege nu-i tocmeală?!
Plăcuţele bilingve cu denumiri de străzi în limba maghiară, apărute în urma Hotărârii Consiliului Local nr. 150, din 28 mai 2015, trebuie îndepărtate, deoarece acea hotărâre, dovedindu-se ilegală, a fost anulată în instanţă.
Pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, deci bazându-se pe un temei legal, Primăria consideră că o demarare a unei acţiuni de îndepărtare a plăcuţelor cu denumirile străzilor în limba maghiară de pe strada Gheorghe Doja, este, în acest context, legală. În faţa protestelor şi a orgoliilor UDMR, prefectul, care trebuie să vegheze la respectarea legii în teritoriu, consideră că şi-a făcut doar datoria, printr-un temei legal, cel al legii, decurgând dintr-o hotărâre judecătorească definitivă!
Adevărul este că, aici, în Transilvania, şi, mai ales, în judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, din 1990 încoace, românii trăiesc sub o dictatură a minorităţii maghiare. Pentru susţinerea acestei afirmaţii, privind denumirile de străzi, dar şi alte abuzuri udemeriste, avem la îndemână o serie de exemple convingătoare. Să ne amintim doar ce se întâmpla, în anul 2002, la Corunca, la doar o aruncătură de băţ, de Târgu-Mureş. Consilierii UDMR nu au fost de acord ca denumirea şcolii de acolo, la propunerea românilor, să poarte numele preotului-învăţător Partenie Matei. Nepotul lui s-a zbătut, ani în şir, pentru ca să fie amplasată, pe peretele instituţiei şcolare de acolo, placa memorială cu numele lui Partenie Matei, un patriot înflăcărat, sprijinit, în perioada interbelică, de celebrul primar român al Târgu-Mureşului, dr. Emil Aurel Dandea. Cu toate că Inspectoratul Şcolar Judeţean Mureş a dat aviz favorabil, cu toate că exista acordul prefectului de atunci, Ovidiu Natea, împotrivirea încăpăţânată a UDMR era cea ştiută. Cum să fie amplasată placa cu numele lui Partenie Matei pe peretele Şcolii Taldalogy Mihaly (1580-1642)? Aşa ceva nu se poate! Nu se admite. Iar răspunsul la toate demersurile româneşti este următorul: „Consilierii (în frunte cu Spielman Mihaly - n.n.) nu au aprobat!”. Atât. Gest absurd şi arogant! Tot ei, consilierii UDMR, decideau cine trebuie şi cine nu să beneficieze de titlul de Cetăţean de Onoare.
Să te mai miri, oare, că, prin abuz, prin sfidare grosolană, s-a ajuns la încălcări ale legislaţiei româneşti, la Sighişoara (cu o populaţie maghiară de 18,5%), Târnăveni (18,7%), Hetiur (7%), unde au fost montate table bilingve de localităţi, încălcând acea prevedere legală privind procentul de 20%? Cică, în numele „armoniei etnice”. (Fix la fel se întâmplă şi în municipiul Braşov, la 7,1% maghiari şi 0,5% saşi, conform ultimului recensământ oficial din România, din anul 2011!!! - n.r. C.A..) Nu cumva tocmai în numele dispreţului faţă de lege şi al aroganţei?
La Târgu-Mureş, în locul Bulevardului 1 Mai, apoi purtând numele Mareşalului Ion Antonescu, la vehementele proteste ale udemeriştilor, care doreau schimbarea lui, românii au propus denumiri inspirate de istoria acestei Transilvanii, de numele unor importante personalităţi istorice, politice şi culturale: Bulevardul Eroilor Neamului, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Ferdinand I, I.C. Brătianu, Constantin Silvetri… Lor, celor care, din 1990 încoace, peste tot văd doar „nedreptăţi” şi cer doar supradrepturi şi privilegii, toate aceste denumiri nu le spuneau nimic! Aşa că, mari şi tari, „inteligenţi”, nevoie-mare, au găsit ei un nume de „răsunet”: „Cetăţii!”. O ruşine. Pe atunci UDMR avea, în Consiliul Local, 13 consilieri, aşa că ei tăiau şi spânzurau cum doreau, iar partidele româneşti aveau doar 10!
Atunci, când, prin judeţele Harghita şi Covasna, Oştirea Naţională era, ca şi azi, după ei considerată, „armată de ocupaţie”, toate propunerile, ale atât de puţinilor consilieri români, erau boicotate, luate în zeflemea, pe la Sfântu-Gheorghe, Târgu-Secuiesc. Conta, ca şi la Târgu-Mureş, doar „voinţa unanimă” udemeristă. Totul, la comanda UDMR, nici uniune culturală, nici partid, un fel de struţo-cămilă strecurată, ilegal, în Parlamentul României. N-au cerut de la nimeni vreo aprobare şi au amplasat, pe unul din pereţii prefecturii mureşene, altorelieful fostului primar Bernady Gyorgy.
Prin judeţele Harghita şi Covasna, după alungarea românilor din localităţi din propria Ţară, în decembrie 1989, au fost date denumiri de străzi şi de şcoli lui Wass Albert, numele unui criminal de război, care a ordonat, în septembrie 1940, pe timpul Dictatului de la Viena, uciderea unor români din Mureşenii de Câmpie şi Sucutard. Pentru ei, neruşinarea, sfidarea, provocarea continuă a românilor, nu au limite. Pe peretele unei şcoli, din Harghita, a fost amplasată o placă comemorativă cu numele lui, al acestui criminal de război, iar în curtea bisericilor romano-catolică şi reformată din Reghin şi Lunca-Mureşului, a fost dezvelit, peste noapte, câte un bust al criminalului.
La Târgu-Mureş, aceiaşi UDMR-işti s-au zbătut - până la urmă zadarnic! - ca strada Călăraşilor, cu o puternică rezonanţă în memoria afectivă a românilor târgumureşeni, să poarte numele lui Kossuth Lajos. Amnezicii consilieri UDMR au uitat (nu şi românii!), de acel articol 12, injurios, al Declaraţiei de la Pesta, din luna martie 1848, impus de Kossuth. Să fi uitat, cumva, şi de cei 40.000 de români (copii, femei, bătrâni majoritatea!), ucişi, bestial, de „tribunalele de sânge”, de la 1848-1849, de cele 300 de sate, biserici şi mănăstiri ortodoxe şi greco-catolice arse şi rase de pe suprafaţa pământului transilvănean? Românii târgumureşeni au spus atunci, răspicat, de ce nu vor o stradă care să poarte numele lui Kossuth, ca replică la Hotărârea 255 / 13 octombrie 2005 a Consiliului Local, neuitând nici Proclamaţia din 10 octombrie 1848, când, cu acea mentalitate feudală, Kossuth îi soma pe români să accepte unirea cu Ungaria, în termeni ultimativi şi injurioşi, numindu-i „gunoaie”. Iar în Proclamaţia din 22 decembrie 1848, plină de injurii, românii erau etichetaţi, de autorul moral al unui etnocid, călău al românilor, „hoardă mai josnică decât vita”, „bandiţi valahi”, îndemnând la exterminarea lor. Cum să poarte, oare, o stradă târgumureşeană acest nume al ruşinii?
Tot ei, udemeriştii, s-au opus, cu vehemenţă, până şi la dezvelirea monumentului „Holocaustului” la Târgu-Mureş, tare supăraţi că se spune crudul adevăr despre cei care au trimis la moarte evreii din nordul Ardealului, pe cei peste 173.000, pe acel drum fără întoarcere, în trenurile morţii, spre camerele de gazare şi exterminare. Erau autorităţile Budapestei, în luna mai 1944, pe timpul în care acea parte a României era cedată Ungariei horthyiste şi fasciste, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. De vină, pentru moartea acelor oameni nevinovaţi, printre care foarte mulţi copii, erau autorităţile din Ungaria. Deci, ungurii! Or, adevărul nu le convenea. S-au zbătut, cu vehemenţă, să înlăture, atunci, cele câteva cuvinte aşezate la baza monumentului, vizându-i pe adevăraţii vinovaţi, locali, de tragicele morţi ale evreilor.
Printr-o infirmitate a gândirii Guvernului Năstase, la Arad a fost amplasată statuia Ungariei Milenare, simbol al urii şi intoleranţei. Din păcate, din 1990 încoace, guvernanţii români nu aud limbile clopotelor de alamă, în acel necesar recurs la memorie şi la istorie, când se urmăreşte crearea, prin autonomia teritorială, pe criterii etnice, de ei dorită, a unei Insule a Şerpilor în inima României!
Am invocat doar câteva exemple, dovezi concludente, din cele atât de numeroase. Adevărul nu le convine! Da, suntem de acord ca minoritarii să aibă drepturi depline, într-un stat de drept, dar nu exagerate şi fără acoperire. În România, maghiarii au toate drepturile, conform tuturor standardelor europene, cât pentru o întreagă Europă. Totuşi, avem o întrebare: oare, după atâtea drepturi, datorii faţă de această Ţară, obligaţii, ei nu au? Mereu obişnuiţi să-şi impună punctul de vedere în faţa unor guvernanţi slabi şi trădători, nestingheriţi, cu o scandaloasă sfidare (cum se petrec lucrurile, în fiecare an, la 10 martie, la Târgu-Mureş!), ei se obrăznicesc într-una. Românii, stupefiaţi şi mereu jigniţi, privesc, cu surprindere, la ce se petrece în jurul lor, atâta timp cât un criminal de război, condamnat în contumacie (laşul fugind, odată cu retragerea trupelor ungare şi germane, spre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, de acea răspundere, în faţa legii, pentru faptele sale), este înălţat în bronzul unor busturi.
Din păcate, prin Transilvania, o majoritate românească este mereu sfidată şi umilită, de liderii UDMR, prin acea amintită dictatură a unei minorităţi într-un stat de drept. Puterea, oarbă, actuală, indiferentă, trădătoare şi neputincioasă, este chemată să pună piciorul în prag, măcar în ceasul al 12-lea, renunţând să-şi mai neglijeze şi să-şi dispreţuiască proprii cetăţeni, provocaţi şi sfidaţi, care nu mai doresc, Doamne fereşte!, un alt „martie negru” la Târgu-Mureş! Iar minoritarii trebuie să ştie şi să accepte că Pacea de la Trianon este o realitate istorică, definitivă, nu o joacă! Iar Transilvania, pe veci, este a României! Şi niciodată nu va fi monedă de schimb!
Adevărul pare, de data aceasta, a fi altul. Se apropie, în anul 2018, suta de ani de la înfăptuirea Unirii celei Mari şi a făuririi României Mari. Încă de pe acum, ei au început obstrucţiile, pun la cale scenariile rocamboleşti, sub forma unor bombe cu explozie întârziată. O dovedea, nu demult, prin cele declarate, cu o făţişă ostilitate antiromânească, fostul lider al UDMR şi vicepremier în Guvernul României, Marko Bela, la Zalău, într-o Transilvanie cu atâtea monumente non-grata! Azi, când pentru ei, neprietenii noştri, e liber la hulire, când considerându-se „cetăţeni de rangul doi”, mereu înlocuind democraţia cu etnocraţia, ei cred că totul este posibil. Dornici de o întoarcere în Regiunea Autonomă Maghiară, de tristă amintire pentru români, nu te mai miri că ticălosul Tokes Laszlo cerea protectoratul Ungariei asupra Transilvaniei. Or, noi aici suntem, deodată cu vremea, şi am plătit cu sânge dreptul la o Ţară numită România Mare, făurită, la 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia.
Ciudat! Ei vor străzi cu denumiri în limba maghiară, iar în timp ce la Arad a fost amplasată statuia Ungariei Milenare, în Ungaria nu-i permisă amplasarea unui bust al Mitropolitului Andrei Şaguna, care nu-şi găseşte acolo locul, în timp ce la Carei, în România, erau interzise, mai an, de UDMR, amplasările busturilor lui Mihai Eminescu şi Fedinand I.
În acest context al vehementelor lor proteste că prefectul de Mureş aplică, legal, o hotărâre judecătorească definitivă, că respectă şi aplică legea, i-am sfătui ceva: dacă au cap de sticlă să nu mai arunce cu pietre. Măcar din prudenţă!
P.S.: Prefectul Lucian Goga şi primarul Dorin Florea merită felicitările românilor târgumureşeni. Adepţii dictaturii minorităţii trebuie să ştie acel simplu adevăr, valabil şi la Târgu-Mureş: unde-i lege nu-i tocmeală!

Ediţia a XX-a, Topliţa, judeţul Harghita, 17-20 iulie 2017

PROGRAM

Luni, 17 iunie:
Ora 17.00: Deschiderea festivă
- Comunicări în plen: prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei (Iaşi); prof. univ. dr. Alexandru Porţeanu (Bucureşti); acad. Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi); prof. dr. Florin Bengean (Reghin); Pr. Ioan Morar (Gherla)
Ora 18.30: Lansări şi prezentări de cărţi (apărute în 2016 şi 2017)

Marţi, 18 iunie:
Ora 9.00: Slujbă de pomenire (pentru cei 20 de foşti participanţi la cele 19 ediţii ale Zilelor „Miron Cristea”) - Mănăstirea „Sfântul Ilie”
Ora 10.30: Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice „Istorie naţională, cultură şi civilizaţie românească, credinţă străbună” (trei secţiuni)
Ora 16.30: Slujbă de pomenire la bustul Patriarhului Miron Cristea - Parcul central
Ora 17.30: Continuarea sesiunii de comunicări ştiinţifice

Miercuri, 19 iunie:
Ora 9.00: Vernisarea expoziţiilor de icoane pe lemn (Bistriţa), icoane pe sticlă (Cercul Pr. Petru Cătinean - Topliţa) şi artă plastică (Aurelian Antal - Dorohoi)
Ora 11.00: Vizită documentară în comuna Bilbor (monumente istorice, rezervaţii naturale)

Joi, 20 iunie:
Ora 9.00: Participarea la Sfânta Liturghie, prilejuită de hramul Mănăstirii „Sfântul Ilie”, ctitorie a Patriarhului Miron Cristea
Ora 13.00: Discuţii, propuneri, concluzii. Încheierea manifestărilor.

Cărţi lansate sau prezentate la manifestare

- Dan Prisecaru: IAŞI - Capitala ROMÂNIEI. 1916-1918, autori Sorin Iftimi şi Aurica Ichim (proiect editorial finanţat de Primăria Municipiului Iaşi şi realizat de Asociaţia „Dar Development Association”, Bucureşti, 2017)
- Alexandru Bantoş: Lansarea nr. 1 şi 2, 2017, ale revistei Limba Română; Lansarea volumului de publicistică Martor la răspântia destinului, autor Alexandru Bantoş, redactor-şef al revistei „Limba Română”
- Ilarie Ghe. Opriş: Dascăli mureşeni. Vol. VIII, autori Ilarie Gh. Opriş, Virgil Simion Buiu, Constantin Bogoşel, Editura „Constantin Romanu-Vivu”, Târgu-Mureş, 2017; Catalogul Tabăra de pictură „Vasile Gliga”, Reghin, autor Ilarie Gh. Opriş, Editura „Constantin Romanu-Vivu”, Târgu-Mureş, 2017; Vremuri de osândă, autor Alexandru Ceuşianu, Reeditare după cartea recuperată şi tipărită în anul 1935; Albumul Vrednicii mureşene. Realizări româneşti în judeţul Mureş. 1920-1940. O sută de imagini, autor Eugen Nicoară, Editura „Constantin Romanu-Vivu”, Târgu-Mureş, 2017
- Nicolae Băciuţ: Exilul românesc, Editura „Vatra veche”, 2017; Radical din doi, poeme, Editura „Nico”, 2017; Cădere în vârstă, publicistică, Editira „Vatra veche”, 2017
- Nicolae Balint: revista Apărarea mureşană, nr. 11 / 2016
- Alin Spânu: Spioni, spioane şi dandanale în România neutră (1914-1916)
- Pamfil Bilţiu, Maria Bilţiu: Biserici de lemn din Ţara Lăpuşului, Baia-Mare, Editura „Eurotip”, 2017; Folclor din judeţul Maramureş, vol. I. Colinde, Baia-Mare, Editura „Ethnologica”, 2017
- Florin Bengean: Atitudini, Editura „Vatra veche”, Târgu-Mureş, 2017; Studii şi evocări istorico-religioase, Editura „Vatra veche”, Târgu-Mureş, 2017
- Alexandru Uiuiu: Datoria de om (eseuri etnografice), Editura „Charmiles”, Bistriţa, 2016
- Ilie Şandru: Destine după… destine, roman, Editura „Vatra veche”, Târgu-Mureş, 2017
- Ilie Frandăş: Valea Gurghiului - istorie şi spiritualitate, ediţia a II-a, 2016.

Sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice

Secţiunea I
„Miron Cristea - credinţă străbună”

- dr. Nicolae Băciuţ - Târgu-Mureş: Icoana între credinţă şi istorie
- dr. Florin Bengean, Monica Molnar - Reghin: Personalitatea Patriarhului Miron Cristea în scrierile istoricului Vasile Netea
- dr. Traian Chindea - Miercurea-Ciuc: Despre preotul topliţean Ioan Tăslăuanu şi bisericuţa din Bilbor, la care a slujit 50 de ani
- prof. Alexandru Ciubîcă - Târgu-Mureş: Primirea la Academia Română a PSS Nicolae Colan, Episcopul Vadului, Feleacului şi Clujului
- dr. Stelian Gomboş - Bucureşti: Împlinirea unui an de la săvârşirea din această viaţă a Preacuvioaului Părinte Arhimandrit şi Stareţ Mihail Goia de la Mănăstirea „Sfântul Ilie”, Topliţa - Harghita (1927-2016)
- prof. dr. Valentin Marica - Târgu-Mureş: Elie Miron Cristea - spre un loc mai bine definit în cultura română
- prof. dr. Dorel Marc - Târgu-Mureş: Patriarhul Miron Cristea şi Cultul Eroilor Marelui Război în Topliţa Română
- prof. Vilică Munteanu - Bacău: Patriarhul Miron Cristea în medalistică
- prof. Vasile Stancu - Sfântu-Gheorghe: Anii de jertfă ai preotului Ioan I. Rafiroiu.

Secţiunea II
Istorie Naţională

- prof. Nicolae Balint - Târgu-Mureş: 6 martie 1945 - 6 martie 1952. De la Siguranţa statului la Securitatea poporului…
- dr. Florin Bengean - Reghin: Omagieri şi comemorări importante în 2017
- prof. Doiniţa Dobreanu - Subcetate: Mărturii despre Primul Război Mondial
- prof. Traian Cepoiu - Ploieşti: Declaraţia prizonierilor ardeleni de la Darniţa Kievului
- prof. univ. dr. Ion Giurcă - Bucureşti: Mărăşeşti 1917, o operaţiune de apărare neplanificată, o victorie nesperată
- jurnalist Vasile Gotea - Topliţa: 28 martie 1908. O dată ce putea deveni istorică…
- dr. Ioan Lăcătuşu - Sfântu-Gheorghe: Aspecte privind starea comunităţii româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş…
- dr. Vasile Lechinţan - Cluj-Napoca: Topliţa la 1773. Câteva aspecte ale vieţii satului…
- dr. Marcin Marynowski - Krakovia: Adam Ştefan Sapieha, Episcop al Krakoviei…
- Pr. Ioan Morar - Gherla: Zilele „Miron Cristea” (după) 20 de ani
- drd. Dumitru Nicolae - Bucureşti: Organizarea politică a maghiarilor (1918-1940)
- dr. Virgil Pană - Târgu-Mureş: Prezenţa maghiarilor din fostul judeţ Mureş la alegerile generale din România interbelică
- prof. univ. dr. Alexandru Porţeanu - Bucureşti: Memoria istorică a Trianonului…
- prof. univ. dr. Ioan Sabău-Pop - Târgu-Mureş: O analiză a regimului de proprietate comparativă între zonele grănicereşti ale Năsăudului cu cele aşa-zise secuieşti
- conf. univ. dr. Olimpiu Sabău-Pop - Târgu-Mureş: Studiu privind componenţa mişcărilor minoritare ale agenţilor provocatori din unele judeţe din Ardeal
- dr. Dan Prisăcaru - Iaşi: Politica externă a României în timpul guvernării Patriarhului Miron Cristea (11 februarie - 6 martie 1939)
- dr. Alexandru Spânu - Bucureşti: Acţiuni subversive ungare la adresa României (ianuarie - februarie 1920)
- prof. Ilie Şandru - Topliţa: Contribuţia lui Octavian C. Tăslăuanu la istoriografia Primului Război Mondial.

Secţiunea III
Cultură şi civilizaţie românească

- conf. univ. dr. Ana Bantoş - Chişinău: Discursul postmodern Recuperarea spaţiului Memoriei
- prof. Alexandru Bantoş - Chişinău: Cultură şi identitate naţională în viziunea lui Eugeniu Coşeriu
- prof. Pamfil şi Maria Bilţiu - Baia-Mare: Elemente arhaice în cultura populară maramureşană şi românească
- prof. drd. Constantin Bogoşel - Târgu-Mureş: Reorganizarea învăţământului cu profil agricol, sarcină trasată revizorului şcolar Ieronim Puia (1933)
- prof. drd. Simion Bui - Târgu-Mureş: Elite medicale reghinene din Reghin şi împrejurimi la sfârşitul secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX
- prof. dr. Nicolae Bucur - Miercurea-Ciuc: Eul… într-o relaţie cu Terra personificată
- prof. Victoriţa Croitoru - Topliţa: Căsătoria şi familia într-o abordare sociologică
- jur. Ilie Frandeş - Reghin: Scrisori din Primul Război Mondial
- arh. Ioan Eugen Man - Târgu-Mureş: Demografia topliţană
- prof. drd. Violeta Ioana Rus - Braşov: Particularităţi morfo-sintactice ale graiului din zona Topliţei
- publicist Ilarie Gh. Opriş - Târgu-Mureş: Răspunsul directorului de şcoală din comuna Topliţa, Teodor Sigarteu, la Chestionarul Revizoratului şcolar Mureş, din anul 1925
- col. (r) Dumitru Stavarache (Bucureşti), prof. Maria Zaharia (Bârlad): Arhiva personală a scriitorului Aurel P. Bănuţ (1881-1970). Documente inedite…
- prof. Ioan Torpan - Reghin: Obiceiul lăturănenilor
- conf. univ. dr. Liliana Trofin - Bucureşti: Cărturarii şi reevaluarea spiritualităţii româneşti.

Fiindcă este ceva frumos, înălţător şi sfânt! Dar şi de actualitate…!

„Prieteni şi scumpi compatrioţi, vă mulţumesc de cercetare. Eu poate nu voi mai trăi mult. Domniile voastre veţi trăi şi trebuie să trăiţi, dar nu uitaţi că aveţi trei îndatoriri mari şi sfinte, pentru care aveţi să răspundeţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor şi a urmaşilor voştri. Aceste trei îndatori sunt: Patria, Limba şi Biserica.
Românească este Ţara aceasta în care trăim, câştigată şi păstrată cu sângele străbunilor noştri şi înzestrată cu drepturi româneşti care n-au putut să apună, pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei.
Limba română, sufletul naţionalităţii noastre, pe care ne-au lăsat-o străbunii în timpul barbariei, chiar cu răspunderea vieţii, a fost totdeauna şi este adevărata limbă a acestei Ţări, niciun drept nu s-a aflat în putere ca să o desfiinţeze.
Biserica Ţării noastre este Biserica Ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru, care, cu toate că are drepturile cele mai frumoase, se află totuşi în împrejurările de faţă ameninţată de nişte justări nefavorabile şi cere ajutorul fiilor ei ca să o apere. Deci, vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea voastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi sfânt ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri. Ca să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile, religiunea şi limba Patriei voastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înfloritoare decât le-aţi primit.
Iar pentru binele şi fericirea Naţiunii Române să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânţa intrigii şi discordiei, spiritul de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public şi să li se insufle spiritul onoarei, al frăţiei şi al bunei înţelegeri între sine spre atingerea înaltului scop ce le stă înainte.”

(Testamentul lui Doxachi Hurmuzachi, publicat în 1857, în ziarul „Telegraful român”, din Sibiu, reluat în volumul „Arheul eminescian la Cernăuţi - interviuri cu acad. Vasile Tărâţeanu”, de Elena Condrei, Editura Geea, Botoşani, 2017)

Interviu, în exclusivitate pentru „Condeiul ardelean”, cu maestrul Ioan Bocşa

- Bună ziua, domnule profesor Ioan Bocşa! V-am găsit, iată, la locul dumneavoastră de muncă, nu cel atât de celebru din platourile posturilor de televiziune, ci acesta mai puţin cunoscut pentru publicul larg - de profesor universitar la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Aş începe prin a vă ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră, şi apoi despre locul acesta în care vă desfăşuraţi activitatea împreună cu studenţii pe care îi îndrumaţi în ale folclorului românesc.
- Bună ziua şi bine aţi venit pe la noi! V-am auzit folosind cuvântul celebru; vă rog să faceţi un secret din faptul că am rămas un om normal. (pe chip îi apare imediat un zâmbet cald) Că sunt o persoană recunoscută public are şi avantaje şi dezavantaje. Avantajul constă în faptul că ţi se umple sufletul de bucurie atunci când oamenii te recunosc pe stradă, îţi zâmbesc şi sunt bucuroşi să te vadă; deci creezi bucurie în jurul tău. Dezavantajul este că nu întotdeauna mai ai intimitate şi timp pentru tine.
Ne aflăm, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Aici, la această academie, cu ani buni în urmă, am iniţiat un Modul de muzică vocală tradiţională românească. Spre marea mea bucurie, anul acesta am reuşit să creăm şi un Modul de muzică instrumentală tradiţională românească. Aceasta înseamnă că împreună cu studenţii pe care îi avem, în jur de 50-60 de copii, încercăm să studiem fenomenul folcloric din diferite teritorii dialectale româneşti, să studiem acest fenomen din interiorul lui, adică şi pe baze ştiinţifice, dar şi interpretându-l. Astfel studenţii intră în contact direct cu valorile tradiţionale din diferite zone. În acest an, am studiat ţinutul pădurenilor din Hunedoara, zona din care a plecat mult prea devreme un foarte mare interpret şi un bun prieten de-al meu, cu care am şi fost în judeţele Covasna şi Harghita, îndrăgitul Drăgan Muntean.
În rest, în viaţa de zi cu zi, şi eu, la fel ca orice om care vrea să facă ceva în viaţă, rămân cu foarte multele probleme care apar de rezolvat. Din păcate, ceea ce mă întristează foarte tare, ba chiar mă nemulţumeşte, este lipsa unei strategii coerente, în această Ţară, în domeniul cultural, muzical, dar la fel cum se întâmplă de fapt în toate domeniile din societatea noastră actuală. Şi atunci, din acest motiv, lucrurile se bazează mai mult pe iniţiative personale, pe eforturile locale, zonale, în lipsa, cum spuneam, a unei strategii naţionale pe fiecare domeniu în parte. Şi, ceea ce este foarte trist, iată, chiar dacă noi românii suntem populaţia majoritară din această Ţară, totuşi şi noi trebuie să facem eforturi ca să ne păstrăm identitatea şi valorile naţionale. Eu am o credinţă intimă, dar fermă, că identitatea nu este un dat veşnic, identitatea trebuie în permanenţă câştigată şi afirmată.

„Este îmbucurător că tineretul este atras în continuare de folclorul românesc”

- Domnule profesor, tineretul din ziua de astăzi mai are ca preocupare muzica folclorică tradiţională a neamului nostru românesc, mai este atras de aceasta, sau suntem pe cale să o pierdem…?
- Eu zic că, din fericire, da, tineretul este atras în continuare de muzica folclorică. Spre deosebire de alţii care încearcă să cânte prohodul folclorului românesc şi spun că acesta va dispărea, eu am o altă concepţie, şi anume că folclorul este ca o fiinţă vie, merge înainte, evoluează, mai involuează uneori, alteori se transformă, dar niciodată nu piere. Plus că este foarte încurajator şi simplul fapt care vi l-am spus înainte, că avem 60 de tineri care doresc să studieze în mod special folclorul românesc. Mai mult, uitaţi-vă la generaţia de interpreţi care vine din spatele nostru, este foarte multă lume doritoare să cânte folclor, foartre multă lume care cântă bine folclor. Riscul care există într-adevăr, există la repertoriu. Pentru că nu toţi cei care cântă ştiu ce înseamnă folclorul şi sunt dispuşi să cânte orice, oricând, fapt care face deservicii mai mari decât manelele, că măcar despre acelea toată lumea ştie că sunt altceva, că reprezintă altceva. Tocmai de aceea vă spun că venind şi cântând pe scenă cântece aşa-zis folclorice, este dăunător identităţii noastre naţionale. Cum să vă spun?; este exact ca atunci când mâncăm produsele alimentare modificate genetic. Este, de fapt, aparenţă de folclor, şi astfel se neglijează elementele esenţiale care definesc folclorul autentic. Dar… mulţi fac asta efectiv din necunoştinţă de cauză. Şi, ca să trag un pic spuza spre meseria mea de dascăl, vă spun ceea ce le spun elevilor mei: nu vă îndepărtaţi de profesorii care ştiu câte ceva despre folclor, că aceia vă pot feri de foarte multe greşeli inerente.
- Suntem în inima Ardealului, la Cluj-Napoca. Mă gândesc la faptul că la Academia de Muzică la care predaţi dumneavoastră vin tineri din toate judeţele limitrofe. Dintre ei, maestre, câţi ajung celebri, ca şi mentorul lor, sau… câţi ajung să fie atât de iubiţi de popor precum sunt marile nume ale folclorului românesc, dintre care faceţi parte?
- Ooo, păi aici la noi vin din toate judeţele Ţării, nu doar din judeţele limitrofe. Cum vă spuneam, este şi foarte multă lume care cântă bine. Dar acest lucru nu este suficient. Să dau o reţetă pentru celebritate, nu pot?! Asta nimeni nu poate da, pentru că este vorba despre un cumul de factori. În primul rând, îţi trebuie să posezi instrumentul, adică vocea, să ai o voce bună, să ai auz muzical bun, apoi nu dăunează ştiinţa de carte, deci să fii în cunoştinţă de cauză, să fii avut şansa să provii dintr-o zonă şi dintr-un mediu folcloric autentic. Într-un fel reacţionează un interpret care a crescut cu folclorul, ascultând folclor de mic, şi altfel reacţionează unul care vine de la oraş şi învaţă să cânte la 20 de ani. Şi sunt mult mai multe lucruri: comunicare cu publicul, sinceritate în scenă, prezenţă, carismă, apoi nu dăunează să arăţi bine, poate e chiar o condiţie a scenei. Şi în plus, mai ai nevoie de ceva: să ai o sănătate de fier, şi acum fac o glumă, … de care ulterior să îţi baţi joc ani de zile!

„Două lucruri mi-aş dori pentru naţiunea noastră: coerenţă şi strategie, şi reuşim să fim adunaţi, mai atenţi unul cu celălalt”

- Maestre, depăşind puţin domeniul muzicii, spuneţi-mi… de ce credeţi că are nevoie poporul acesta ca să renască, să fie, acolo, între primele popoare ale lumii, aşa cum merită, demn, şi nu la periferia civilizaţiei, umil, aşa cum este el astăzi, decăzut de trei decenii încoace?
- Eu am avut şansă şi am umblat în toată lumea, în locurile esenţiale, am marcat toate continentele. Ştiţi care-i paradoxul? Umblând în lume, eu am ajuns la concluzia că noi nu avem nevoie de absolut nimic, noi avem tot. Ceea ce ne lipseşte, este ştiinţa de a gestiona acest absolut tot. Două lucruri mi-aş dori pentru naţiunea noastră: în primul rând, coerenţă şi strategie pe termen lung, şi în al doilea, să reuşim să fim adunaţi şi mai atenţi unul cu celălalt. Dacă aceste două lucruri le-am putea împlini, ar veni elveţienii să ne ceară bani împrumut.
- Dar parcă nici conducătorii nu prea ne adună, domnule profesor. Sau e dreaptă zicala că fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită…?
- Eu nu sunt înregimentat politic, fac politica mea. În decembrie 1989, am fost sunat de un personaj foarte prezent şi foarte vocal de atunci, să mă implic în renaşterea şi reînvierea unui partid tradiţional. Domnul fiind un prieten, nu puteam să nu-i dau un răspuns. În paranteză vă spun, eu am făcut parte dintr-un partid înainte de ’89, aşa erau tipurile, nu vreau să mă scuz, iar profesional am fost un om, fără lipsă de modestie, valoros, şi nu prea erau oameni valoroşi care să rămână afară de partid, decât chiar dizidenţii care şi-au făcut o credinţă din a sta deoparte. Şi atunci i-am răspuns că am făcut parte dintr-un partid din care n-am vrut să fac parte şi care mi-a produs o mare dezamăgire. De acum înainte eu nu mă mai înscriu în alt partid, decât voi fi membru activ în Partidul Român. Şi zice: ce partid e ăsta? Zic: din Partidul Român fac parte prin certificatul de naştere, şi în calitatea asta încerc să fac ceva pentru naţia şi pentru Ţara mea.

„Ăsta trebuie să-l avem în genă: un bun-simţ naţional”

- Domnule profesor, şi eu sunt ardelean, dar mai de la margine cum îmi place să zic, de unde trage curentul munţilor mai tare. Pe la noi pe acolo, duşmanul Poporului Român acţionează mai abitir, zi de zi, şi astăzi, la 100 de ani de la Marea Unire, motiv pentru care suntem vigilenţi. În schimb, fără supărare să fie că vă spun, câteodată am senzaţia că parcă pe aici pe la dumneavoastră, în inima Transilvaniei, prea s-au înmulţit aceia, românii mă refer, care „predică” transilvanismul, adică ruperea pământului românesc. Poate, totuşi, că mă înşel. Ce spuneţi, am sau nu dreptate?
- Eu cred că exageraţi. Eu trăind aici, la Cluj-Napoca, în inima Ardealului, n-am avut niciodată prin cap lucrul acesta şi n-am avut niciun prieten care într-o discuţie cât de intimă, să formuleze lucruri de genul acesta. Există o oarecare lehamite, aşa cum spuneţi dumneavoastră, dar să mă credeţi că sentimentul de lehamite l-am ascultat şi la Suceava, şi la Târgu-Jiu, şi la Constanţa. Nu este o treabă tipic ardelenească aceasta, că ne-am săturat de anumite lucruri. Este o lehamite naţională. Şi este păcat că e aşa. Eu însă sunt foarte optimist, cred în vigoarea naţiei noastre şi cred în bunul-simţ elementar, care nu poate pieri aşa uşor chiar dacă o generaţie a fost supusă la tot felul de elemente de afară. Ăsta trebuie să-l avem în genă: un bun-simţ naţional.
- În final, maestre, vă rog să adresaţi, prin intermediul publicaţiei „Condeiul ardelean”, câteva cuvinte puţinilor români rămaşi să trăiască pe binecuvântatele meleaguri ale Covasnei şi Harghitei, din mijlocul Grădinii Maicii Domnului - România.
- Am fost de câteva ori prin acele zone şi am venit acasă cu sufletul plin de speranţă. M-am bucurat nespus faţă de cum ne-au primit oamenii acolo, de cum s-au bucurat de noi. Ce-i drept, am avut şi nişte noduri, din anumite motive. Nu pot acum să le transmit decât la ce mă îndeamnă gândurile, puterile şi profesia mea: contaţi pe sufletele noastre!

Interviu, în exclusivitate pentru „Condeiul ardelean”, cu maestrul Ioan Bocşa

- Bună ziua, domnule profesor Ioan Bocşa! V-am găsit, iată, la locul dumneavoastră de muncă, nu cel atât de celebru din platourile posturilor de televiziune, ci acesta mai puţin cunoscut pentru publicul larg - de profesor universitar la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Aş începe prin a vă ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră, şi apoi despre locul acesta în care vă desfăşuraţi activitatea împreună cu studenţii pe care îi îndrumaţi în ale folclorului românesc.
- Bună ziua şi bine aţi venit pe la noi! V-am auzit folosind cuvântul celebru; vă rog să faceţi un secret din faptul că am rămas un om normal. (pe chip îi apare imediat un zâmbet cald) Că sunt o persoană recunoscută public are şi avantaje şi dezavantaje. Avantajul constă în faptul că ţi se umple sufletul de bucurie atunci când oamenii te recunosc pe stradă, îţi zâmbesc şi sunt bucuroşi să te vadă; deci creezi bucurie în jurul tău. Dezavantajul este că nu întotdeauna mai ai intimitate şi timp pentru tine.
Ne aflăm, aşa cum spuneaţi şi dumneavoastră, la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. Aici, la această academie, cu ani buni în urmă, am iniţiat un Modul de muzică vocală tradiţională românească. Spre marea mea bucurie, anul acesta am reuşit să creăm şi un Modul de muzică instrumentală tradiţională românească. Aceasta înseamnă că împreună cu studenţii pe care îi avem, în jur de 50-60 de copii, încercăm să studiem fenomenul folcloric din diferite teritorii dialectale româneşti, să studiem acest fenomen din interiorul lui, adică şi pe baze ştiinţifice, dar şi interpretându-l. Astfel studenţii intră în contact direct cu valorile tradiţionale din diferite zone. În acest an, am studiat ţinutul pădurenilor din Hunedoara, zona din care a plecat mult prea devreme un foarte mare interpret şi un bun prieten de-al meu, cu care am şi fost în judeţele Covasna şi Harghita, îndrăgitul Drăgan Muntean.
În rest, în viaţa de zi cu zi, şi eu, la fel ca orice om care vrea să facă ceva în viaţă, rămân cu foarte multele probleme care apar de rezolvat. Din păcate, ceea ce mă întristează foarte tare, ba chiar mă nemulţumeşte, este lipsa unei strategii coerente, în această Ţară, în domeniul cultural, muzical, dar la fel cum se întâmplă de fapt în toate domeniile din societatea noastră actuală. Şi atunci, din acest motiv, lucrurile se bazează mai mult pe iniţiative personale, pe eforturile locale, zonale, în lipsa, cum spuneam, a unei strategii naţionale pe fiecare domeniu în parte. Şi, ceea ce este foarte trist, iată, chiar dacă noi românii suntem populaţia majoritară din această Ţară, totuşi şi noi trebuie să facem eforturi ca să ne păstrăm identitatea şi valorile naţionale. Eu am o credinţă intimă, dar fermă, că identitatea nu este un dat veşnic, identitatea trebuie în permanenţă câştigată şi afirmată.

„Este îmbucurător că tineretul este atras în continuare de folclorul românesc”

- Domnule profesor, tineretul din ziua de astăzi mai are ca preocupare muzica folclorică tradiţională a neamului nostru românesc, mai este atras de aceasta, sau suntem pe cale să o pierdem…?
- Eu zic că, din fericire, da, tineretul este atras în continuare de muzica folclorică. Spre deosebire de alţii care încearcă să cânte prohodul folclorului românesc şi spun că acesta va dispărea, eu am o altă concepţie, şi anume că folclorul este ca o fiinţă vie, merge înainte, evoluează, mai involuează uneori, alteori se transformă, dar niciodată nu piere. Plus că este foarte încurajator şi simplul fapt care vi l-am spus înainte, că avem 60 de tineri care doresc să studieze în mod special folclorul românesc. Mai mult, uitaţi-vă la generaţia de interpreţi care vine din spatele nostru, este foarte multă lume doritoare să cânte folclor, foartre multă lume care cântă bine folclor. Riscul care există într-adevăr, există la repertoriu. Pentru că nu toţi cei care cântă ştiu ce înseamnă folclorul şi sunt dispuşi să cânte orice, oricând, fapt care face deservicii mai mari decât manelele, că măcar despre acelea toată lumea ştie că sunt altceva, că reprezintă altceva. Tocmai de aceea vă spun că venind şi cântând pe scenă cântece aşa-zis folclorice, este dăunător identităţii noastre naţionale. Cum să vă spun?; este exact ca atunci când mâncăm produsele alimentare modificate genetic. Este, de fapt, aparenţă de folclor, şi astfel se neglijează elementele esenţiale care definesc folclorul autentic. Dar… mulţi fac asta efectiv din necunoştinţă de cauză. Şi, ca să trag un pic spuza spre meseria mea de dascăl, vă spun ceea ce le spun elevilor mei: nu vă îndepărtaţi de profesorii care ştiu câte ceva despre folclor, că aceia vă pot feri de foarte multe greşeli inerente.
- Suntem în inima Ardealului, la Cluj-Napoca. Mă gândesc la faptul că la Academia de Muzică la care predaţi dumneavoastră vin tineri din toate judeţele limitrofe. Dintre ei, maestre, câţi ajung celebri, ca şi mentorul lor, sau… câţi ajung să fie atât de iubiţi de popor precum sunt marile nume ale folclorului românesc, dintre care faceţi parte?
- Ooo, păi aici la noi vin din toate judeţele Ţării, nu doar din judeţele limitrofe. Cum vă spuneam, este şi foarte multă lume care cântă bine. Dar acest lucru nu este suficient. Să dau o reţetă pentru celebritate, nu pot?! Asta nimeni nu poate da, pentru că este vorba despre un cumul de factori. În primul rând, îţi trebuie să posezi instrumentul, adică vocea, să ai o voce bună, să ai auz muzical bun, apoi nu dăunează ştiinţa de carte, deci să fii în cunoştinţă de cauză, să fii avut şansa să provii dintr-o zonă şi dintr-un mediu folcloric autentic. Într-un fel reacţionează un interpret care a crescut cu folclorul, ascultând folclor de mic, şi altfel reacţionează unul care vine de la oraş şi învaţă să cânte la 20 de ani. Şi sunt mult mai multe lucruri: comunicare cu publicul, sinceritate în scenă, prezenţă, carismă, apoi nu dăunează să arăţi bine, poate e chiar o condiţie a scenei. Şi în plus, mai ai nevoie de ceva: să ai o sănătate de fier, şi acum fac o glumă, … de care ulterior să îţi baţi joc ani de zile!

„Două lucruri mi-aş dori pentru naţiunea noastră: coerenţă şi strategie, şi reuşim să fim adunaţi, mai atenţi unul cu celălalt”

- Maestre, depăşind puţin domeniul muzicii, spuneţi-mi… de ce credeţi că are nevoie poporul acesta ca să renască, să fie, acolo, între primele popoare ale lumii, aşa cum merită, demn, şi nu la periferia civilizaţiei, umil, aşa cum este el astăzi, decăzut de trei decenii încoace?
- Eu am avut şansă şi am umblat în toată lumea, în locurile esenţiale, am marcat toate continentele. Ştiţi care-i paradoxul? Umblând în lume, eu am ajuns la concluzia că noi nu avem nevoie de absolut nimic, noi avem tot. Ceea ce ne lipseşte, este ştiinţa de a gestiona acest absolut tot. Două lucruri mi-aş dori pentru naţiunea noastră: în primul rând, coerenţă şi strategie pe termen lung, şi în al doilea, să reuşim să fim adunaţi şi mai atenţi unul cu celălalt. Dacă aceste două lucruri le-am putea împlini, ar veni elveţienii să ne ceară bani împrumut.
- Dar parcă nici conducătorii nu prea ne adună, domnule profesor. Sau e dreaptă zicala că fiecare popor îşi are conducătorii pe care îi merită…?
- Eu nu sunt înregimentat politic, fac politica mea. În decembrie 1989, am fost sunat de un personaj foarte prezent şi foarte vocal de atunci, să mă implic în renaşterea şi reînvierea unui partid tradiţional. Domnul fiind un prieten, nu puteam să nu-i dau un răspuns. În paranteză vă spun, eu am făcut parte dintr-un partid înainte de ’89, aşa erau tipurile, nu vreau să mă scuz, iar profesional am fost un om, fără lipsă de modestie, valoros, şi nu prea erau oameni valoroşi care să rămână afară de partid, decât chiar dizidenţii care şi-au făcut o credinţă din a sta deoparte. Şi atunci i-am răspuns că am făcut parte dintr-un partid din care n-am vrut să fac parte şi care mi-a produs o mare dezamăgire. De acum înainte eu nu mă mai înscriu în alt partid, decât voi fi membru activ în Partidul Român. Şi zice: ce partid e ăsta? Zic: din Partidul Român fac parte prin certificatul de naştere, şi în calitatea asta încerc să fac ceva pentru naţia şi pentru Ţara mea.

„Ăsta trebuie să-l avem în genă: un bun-simţ naţional”

- Domnule profesor, şi eu sunt ardelean, dar mai de la margine cum îmi place să zic, de unde trage curentul munţilor mai tare. Pe la noi pe acolo, duşmanul Poporului Român acţionează mai abitir, zi de zi, şi astăzi, la 100 de ani de la Marea Unire, motiv pentru care suntem vigilenţi. În schimb, fără supărare să fie că vă spun, câteodată am senzaţia că parcă pe aici pe la dumneavoastră, în inima Transilvaniei, prea s-au înmulţit aceia, românii mă refer, care „predică” transilvanismul, adică ruperea pământului românesc. Poate, totuşi, că mă înşel. Ce spuneţi, am sau nu dreptate?
- Eu cred că exageraţi. Eu trăind aici, la Cluj-Napoca, în inima Ardealului, n-am avut niciodată prin cap lucrul acesta şi n-am avut niciun prieten care într-o discuţie cât de intimă, să formuleze lucruri de genul acesta. Există o oarecare lehamite, aşa cum spuneţi dumneavoastră, dar să mă credeţi că sentimentul de lehamite l-am ascultat şi la Suceava, şi la Târgu-Jiu, şi la Constanţa. Nu este o treabă tipic ardelenească aceasta, că ne-am săturat de anumite lucruri. Este o lehamite naţională. Şi este păcat că e aşa. Eu însă sunt foarte optimist, cred în vigoarea naţiei noastre şi cred în bunul-simţ elementar, care nu poate pieri aşa uşor chiar dacă o generaţie a fost supusă la tot felul de elemente de afară. Ăsta trebuie să-l avem în genă: un bun-simţ naţional.
- În final, maestre, vă rog să adresaţi, prin intermediul publicaţiei „Condeiul ardelean”, câteva cuvinte puţinilor români rămaşi să trăiască pe binecuvântatele meleaguri ale Covasnei şi Harghitei, din mijlocul Grădinii Maicii Domnului - România.
- Am fost de câteva ori prin acele zone şi am venit acasă cu sufletul plin de speranţă. M-am bucurat nespus faţă de cum ne-au primit oamenii acolo, de cum s-au bucurat de noi. Ce-i drept, am avut şi nişte noduri, din anumite motive. Nu pot acum să le transmit decât la ce mă îndeamnă gândurile, puterile şi profesia mea: contaţi pe sufletele noastre!

Pe creasta muntelui Tabor, într-o mirifică lumină,
A strălucit Blândul Păstor, schimbându-şi faţa Sa divină.
Domnea o linişte deplină, iar vântul adiind uşor,
Mărturisea cu vocea-i lină, minunea sfântă tuturor.

Un glas ceresc străpunse zarea şi marea îndoielilor,
Adeverind dumnezeirea ilustrului Mântuitor.
De-o puritate cristalină era cuprins veşmântul Său,
În timp ce ruga Sa fiebinte trecuse dincolo de nori.

Apostolii cuprinşi de teamă îmbrăţişau muntele sfânt,
Uimiţi fiind de-atâta slavă întruchipată pe pământ.
Veniră Moise şi Ilie, prooroci din Vechiul legământ,
Ca să afirme cu tărie puterea Domnului Preabun.

La ceas de-adâncă bucurie, în ziua praznicului Său,
Iisus ne-ndeamnă cu tărie: feriţi-vă de orice rău.
Schimbaţi-vă duhovniceşte, iluminaţi-vă mereu,
Urcând intens treaptă cu treaptă, către luceafărul Hristos.

6 august

De ce Domnul a găsit de cuviinţă să Se schimbe la faţă înaintea ucenicilor Săi şi să li se arate în acea strălucire de lumină orbitoare, care Îl lumina ca o răsfrângere a slavei cereşti? Care este scopul Schimbării la Faţă?
Condacul sărbătorii, pe care îl cântă Biserica Ortodoxă, ne dă răspunsul. „În munte Te-ai schimbat la faţă, Hristoase Dumnezeule, şi, pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta, au înţeles, că de Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima cea de bunăvoie şi lumii să propovăduiască că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui.”
Au venit zile grele, pline de amărăciune şi suferinţă, zilele Pătimirilor, Răstignirii şi morţii Domnului. Slaba credinţă a ucenicilor Lui trebuia să treacă printr-o zguduire cumplită: urma să-L vadă pe iubitul lor Învăţător, mândria şi nădejdea lor, pe Marele lor Prooroc, despre Care credeau cu sinceritate că este puternicul Mesia, însângerat, rănit, răstignit pe Cruce ca un răufăcător, înconjurat de batjocură şi ocară. Va rezista, oare, credinţa lor? Vor fi în stare să-şi păstreze devotamentul faţă de Învăţător? Îl vor mai recunoaşte, ca înainte, în acest om batjocorit, adus la ultima treaptă a suferinţei şi a durerii pe acel Mesia pe care aşteptau să-L vadă nimbul gloriei şi strălucirii pământeşti? Nu-i vor întoarce spatele, întristaţi şi îndureraţi că le-a înşelat visele şi nădejdile?
Era posibil. Şi iată că, pentru a le întări credinţa în Mesia-biruitorul, pentru a-i sprijini în vremea ispitelor ce aveau să vină, trebuia să le arate măcar o slabă strălucire a slavei ce-L aştepta pe Învăţătorul lor - nu a slavei medaliilor aurite şi măreţiei de faţadă care alcătuieşte podoaba domniilor pământeşti, ci a nestricăcioasei slave a Împărăţiei lui Dumnezeu cu nepieritoarea şi veşnica frumuseţe a sfinţeniei şi a măreţiei duhovniceşti. Trăind clipele de neuitat ale Schimbării la Faţă, ei puteau privi cu mai multă încredere grozăvia şi ruşinea răstignirii şi, simţind în suflet frământarea îndoielilor viclene, puteau cu uşurinţă să le înăbuşe prin aducerea aminte de strălucitoarea lumină a Taborului. Nu avea cum să nu apară gândul dătător de tărie: „Da, Învăţătorul moare în ruşine şi în necinste... Da, este pironit pe Cruce, însă noi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, am văzut puterea şi stăpânirea Lui, am auzit glasul ceresc care dădea mărturie despre El şi ştim fără putinţă de îndoială că El ar fi putut să scape de această ruşine şi de aceste pătimiri dacă ar fi vrut, folosindu-se de puterea Sa şi de dragostea pe care I-a arătat-o atât de limpede Tatăl Ceresc, însă... pătimeşte. E limpede că aşa vrea El. E limpede că pătimirile Lui sunt de bunăvoie” (Ioan 1, 14).
Credinţa în Învăţător, în puterea Lui şi în biruinţa Lui viitoare trebuia să rămână neclintită, în pofida răstignirii şi a morţii pe Cruce.
Schimbarea la Faţă a descoperit înaintea ucenicilor un colţ al viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu, al slavei şi fericirii care-i aşteaptă pe toţi următorii adevăraţi ai Domnului. Dacă El va fi întru slavă, înseamnă că şi ucenicii Lui credincioşi se vor desfăta de această slavă, fiindcă „unde sunt Eu, a făgăduit El, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu Îl va cinsti” (Ioan 12, 26). Pentru muritor este greu să-şi închipuie şi să simtă această fericire, fiindcă „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9), însă în momentul Schimbării la Faţă cel puţin cei trei ucenici aleşi ai Domnului au simţit, fără îndoială, chiar dacă nu deplin, fericirea vieţii viitoare, pacea cerească şi adierea harului dumnezeiesc, care le-au umplut inimile de fericire şi bucurie nepovestită. Nu degeaba impulsivul Petru, care reacţiona mai repede decât toţi la orice impresie, a dat mărturie imediat despre această bucurie: „Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una”.
Ucenicii Domnului au trăit nemijlocit bucuria acelui moment; noi, crezând mărturiei lor, ne convingem de realitatea neîndoielnică a fericirii ce reprezintă urmarea şi răsplata vieţii în Hristos. Şi pentru noi Schimbarea la Faţă este chezăşia şi mărturia fericirii viitoare din cer, răsfrângerea ei, care scânteiază ca un fulger îndepărtat în mijlocul amărăciunii şi mâhnirii vieţii noastre. Ea ne-a arătat cum va fi omul renăscut, luminat, plin de har, atunci când va atinge înălţimea desăvârşirii şi va răsfrânge în sine strălucirea slavei Tatălui.
Pentru a ajunge la fericirea unirii cu Dumnezeu, fiecare dinte noi trebuie neapărat să renască duhovniceşte, să se „schimbe la faţă”, fiindcă Dumnezeu lumină este, şi întuneric nu este întru El, iar lumina nu poate avea părtăşie cu întunericul, şi Dumnezeu nu poate primi sufletul nostru întunecat aşa cum este el acum.
Mulţi oameni se plâng acum, foarte des, de viaţă. Aproape că nu este nimeni mulţumit, însă întotdeauna, ca răspuns la aceste întrebări şi oftări, îmi pun fără să vreau întrebarea: „Dar ce aţi făcut ca sa vă îmbunătăţiţi viaţa?”. Descurajarea, plângerile şi inactivitatea nu sunt de ajutor. Toţi aşteptăm fericirea mură-n gură, de parcă o să vină cineva, o să rezolve totul, o să ne aranjeze viaţa, iar noi va trebui doar să acceptăm purtarea lui de grijă şi să ne desfătăm de bunăstarea creată fără participarea noastră. Trebuie să înţelegem că această atitudine faţă de viaţă e radical greşită. Oricine ar fi cel ce s-ar apuca de aranjarea vieţii noastre şi oricât de mare ar fi talentul cu care ar face aceasta, vom strica negreşit orice viaţă primită în dar dacă nu ne vom schimba noi înşine şi nu vom lucra la îmbunătăţirea noastră duhovnicească. Dintr-un material prost, va ieşi întotdeauna o construcţie proastă. De aceea, fiecare dintre noi are îndatorirea de a-şi rezolva, de a-şi dezvolta şi îmbunătăţi natura duhovnicească, iar acest efort nu poate fi împiedicat de nici un fel de condiţii exterioare de existenţă.
Pentru a zdrobi deprinderile vechi, înrădăcinate, este nevoie de hotărâre şi energie duhovnicească, însă tocmai acestea ne lipsesc. Ce-i drept, cotitura care s-a petrecut nu demult în condiţiile exterioare de viaţă este atât de mare, schimbările sunt atât de radicale, încât concepţia despre lume dinainte, se simte incomodă în aceste noi condiţii şi nu este deloc pregătită pentru ele. Vrând-nevrând, cedând necesităţii, trebuie să facem schimbări în funcţie de noile cerinţe ale vieţii, însă, din păcate, în imensa majoritate a cazurilor schimbările au loc în direcţia minimei rezistenţe, adaptându-se la nivelul moral scăzut al vieţii. Concepţia generală despre lume decade şi se vulgarizează odată cu procesul de putrefacţie care a cuprins viaţa. În loc să întărească pilonii morali, regulile de comportament şi principiile de viaţă ce existau doar în virtutea obişnuinţei, fără a se sprijini pe convingeri conştiente şi, ca atare, clătinate cu uşurinţă de viforele răzvrătite ale evenimentelor recente, oamenii le aruncă pur şi simplu peste bord ca pe nişte rămăşiţe inutile ale trecutului, şi ca urmare sărăcia lipsită de idei a vieţii devine şi mai apăsătoare, iar decăderea ei devine tot mai puternică, tot mai ireversibilă.
Pentru a opri această decădere, trebuie neapărat să introducem în viaţa noastră suflul înţelegerii evanghelice a lumii şi al moralei creştine. Doar nevoinţa apostolică a creştinilor sinceri, care alcătuiesc sarea pământului, poate opri procesul de putrefacţie a vieţii.
Viaţa creştină nu este deloc o viaţă de ascetism întunecat şi de nevoinţă peste putere. Domnul, care caută spre neputinţele noastre, îl călăuzeşte pe fiecare din cei nou-convertiţi treptat, cu asemenea înţelepciune, cu asemenea grijă şi dragoste delicată, mai ales la început, încât greutăţile noii căi aproape că nici nu se observă. Încercările şi greutăţile încep de obicei mai târziu şi se măresc pe măsura ce cresc puterile noastre morale, duhovniceşti, care, de altfel, nu întrec niciodată măsura răbdării şi râvnei de care suntem în stare.
A murit odată o fată care-i uimea cu frumuseţea şi curăţia sufletului său pe toţi cei ce o cunoşteau. Pe pieptul ei se putea vedea un medalion pe care erau gravate cuvintele: „Îl iubesc pe Cel pe Care nu L-am văzut vreodată”. Ea se prefăcuse în chipul Celui pe Care Îl iubea. Aşadar, să fim mai des împreună cu Domnul. El să fie tovarăşul nedespărţit al vieţii noastre. Chipul lui se va reflecta în sufletul nostru şi îl va renaşte. Vom renaşte noi - va renaşte şi viaţa noastră, pătrunzându-se de duhul sfinţeniei Lui dumnezeieşti, fiindcă oceanul vieţii este alcătuit din picăturile persoanelor aparte.
Acesta este singurul mijloc de a preface viaţa noastră, fiindcă viaţa nu este ceva exterior, separat de noi.
Viaţa suntem noi înşine!

Din neagra ta robie te-ai ridicat, române,
Şi-n vatra de milenii a Daciei străbune
Lumina libertăţii sădit-ai pe pământ
Şi-i stai de strajă-n veghe de-un veac sub jurământ.

De când ne ştim prin veacuri, noi toţi fraţi ne-am ţinut,
Izvor latino-dacic străbate prin cuvânt
Şi-acest ţinut carpatic e-o sfântă moştenire
De care nu ne rupe mârşavă convertire.

Istoria ni-i martor de brav trecut eroic,
Iubirii de moşie românul i-a fost stoic
Şi-avem dovezi adesea cum dârzi oşteni ca brazii
Au nimicit în glorii orgolii de invazii.

Şoptit-a dacul, când mort el s-a predat:
„Să nu laşi în uitare ce ai de apărat,
Să porţi cu demnitate mereu mândria tracă,
Doar bune înţelegeri prin glia ta să treacă!”.

I-am ascultat porunca faimosului dac Rege,
În codul lui de norme viaţa ni se trece,
Trecând prin vremuri grele, azi suntem împliniţi,
Trăim în libertate, nu câini înlănţuiţi.

Şi se mândresc românii din partea transilvană
C-au refăcut o Ţară în lege suverană.
Carpaţii cu-a lor stâncă ni-i trainic adăpost,
În ei şi în câmpie noi ne-am clădit un rost.

Şi ne dorim s-o facem la centenar mai mare
Cu tot ce stă, de-un timp, nedrept peste hotare,
Că-i rupt din nou, hoţeşte, ungherul moldovan
Şi-om împlini cu toţii porunca lui Ştefan!

Din neagra ta robie te-ai ridicat, române,
Şi-ai dus în destrămare puterile păgâne,
Atunci ai arătat lumii c-aici suntem stăpâni
Pe pajiştea bogată lăsată din bătrâni.

Iar azi, în unitate, la mândru centenar,
Să ne legăm cu toţii să-l facem milenar,
Să afle el, străinul, că Ţara-ardelenească
E prinsă-n spaţiu dacic de horă românească!

ETAPA A TREIA
În intervalul acestei etape, încleştările de la Mărăşeşti s-au redus în intensitate. Inamicul a mai încercat o ultimă zvâcnire ofensivă, rapid anihilată de trupele noastre. Comandamentul român, pe de altă parte, a iniţiat, la rândul său, o amplă contralovitură destinată să respingă forţele adverse şi să le priveze de zonele favorabile iniţierii în viitor a noi acţiuni ofensive.
După o pauză de 8 zile, renunţând la tentativa de a ocupa Mărăşeştii, comandamentul Armatei 9 germane a hotărât reluarea acţiunilor pentru îmbunătăţirea poziţiilor.
În dimineaţa zilei stabilite, după o pregătire de 4 ore şi 30 minute, Corpul 18 rezervă german a trecut la ofensivă cu lovitura principală pe direcţia localităţii Muncelu (joncţiunea dintre diviziile 124 şi 14 infanterie ruse), concentrând efortul Corpului alpin pe un front de 1.500 m. Regimentele ruseşti n-au putut face faţă atacului şi au cedat Muncelu, astfel că la orele 12.45 inamicul ieşise cu forţele principale ale Corpului alpin şi Divizia 217 infanterie germană pe un aliniament situat pe înălţimile de la nord de localitate. Ofensiva inamicului a fost oprită în urma unor contraatacuri executate cu două regimente, de la flancul stâng al Armatei 2 române (18 infanterie şi 2 vânători din Divizia 3 infanterie), pe aliniamentul valea Şuşiţei (în dreptul localităţii Muncelu), marginea de vest a localităţii Fitioneşti.
În ziua de 21 august / 3 septembrie, după o pregătire de artilerie desfăşurată între orele 6.30-8.00, unităţile Diviziei 13 infanterie au pornit la atac, având ca obiective cucerirea poziţiilor inamice din satul Muncelu şi împrejurimi şi de pe dealul Secului. Dificultatea acţiunii, în afara terenului greu, a sporit şi datorită faptului că din acea zi generalul Johannes von Eben, comandantul Armatei 9 germane, dăduse ordin ca orice activitate ofensivă să înceteze, fapt care a permis inamicului să-şi concentreze rezerve în zona de atac a grupului de divizii române.
Cu puţin timp înaintea încetării atacului, printre cei căzuţi eroic în fâşia Diviziei 11 române, s-a numărat şi sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jiu”. În ordinul de zi din 24 august / 6 septembrie, prin care era citată pe Regimentul 43/59 infanterie „ca pildă tuturor ostaşilor”, se consemna: „În timpul ciocnirii de ieri noapte, pe dealul Secului, a căzut în fruntea plutonului său, lovită în inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră, voluntara Ecaterina Teodoroiu din compania a 7-a. Pildă rară a unui cald entuziasm, unit cu cea mai strălucitoare energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt «eroina de la Jiu» şi-a dat jertfa supremă […] numai din dragostea de a apăra pământul Ţării noastre, cotropit de duşmani. […] Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit în clipa în care se descoperea spre a-şi îndemna ostaşii cu vorbele: «Înainte băieţi! Nu vă lăsaţi! Sunteţi cu mine!», are drept din clipa aceasta la cinstirea veşnică a tuturor românilor”.
Aşadar, la sfârşitul celei de-a treia etape a operaţiei de la Mărăşeşti, comandamentul german a fost obligat să renunţe la ofensivă, trecând la apărare. Lărgimea fâşiei de apărare a Armatei 9 germane avea acum o dezvoltare de front de 72 km.
La sfârşitul marii bătălii, comandantul Armatei 1 române, generalul Eremia Grigorescu, a dat un înflăcărat ordin de zi prin care elogia eroismul şi vitejia ostaşilor români, arătând: „Prin rezistenţa îndârjită ce aţi opus cu piepturile voastre la Mărăşeşti şi Muncelu […] aţi făcut să se întunece visurile de cucerire uşoară a părţii ce ne-a mai rămas din scumpa noastră Ţară. […] Aţi făcut să reînvie în mintea tuturor amintirea glorioasă a faptelor străbunilor noştri. […] Fiţi gata să arătaţi liftelor sălbatice […] că românul nu are de dat din pământul scump al Ţării decât locul de mormânt. […] Din sângele vostru se va ridica, curat şi măreţ, o ţară românească a tuturor românilor”.
Bătălia de la Mărăşeşti reprezintă cea mai importantă acţiune dusă de forţele române în timpul campaniei din anul 1917 şi ea a marcat prima înfrângere de amploare suferită de Armata 9 germană pe frontul din România. Comandamentul german nu a reuşit să-şi atingă obiectivele strategice propuse, ceea ce echivalează cu un eşec al întregii operaţii ofensive desfăşurate de inamic. Trupele române şi-au îndeplinit misiunea încredinţată, zăgăzuind încercarea forţelor Puterilor Centrale de a pătrunde la est de râul Siret şi spre Podişul Central moldovenesc, în vederea întoarcerii dispozitivul armatelor române şi ruse.
Unul din rezultatele incontestabile ale operaţiei de apărare de la Mărăşeşti a constat în faptul că prin oprirea ofensivei Grupului de armate a feldmareşalului August von Mackensen, comandamentul advers a fost nevoit să renunţe la orice încercări de a smulge iniţiativa strategică pe frontul din sudul Moldovei, fiind silit definitiv să treacă la apărare.
Silind comandamentul suprem al Puterilor Centrale, în urma insucceselor de pe frontul românesc, să renunţe la ofensiva spre sudul Ucrainei şi slăbind forţa combativă angajată de inamic pe frontul de răsărit, România a adus o contribuţie esenţială la obţinerea victoriei finale. Pe bună dreptate se aprecia, la vremea respectivă, că înfrângerile suferite de Puterile Centrale pe frontul român în vara anului 1917 constituie „lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii în estul Europei”.
Operaţia de apărare executată de Armata 1 română în zona Mărăşeşti s-a înscris printre marile bătălii ale Primului Război Mondial. Prin amploarea ei, prin extrema tensiune cu care s-au desfăşurat confruntările directe dintre forţele adverse, dar mai ales prin implicaţiile în plan politic şi strategic, dramatica înfruntare din Poarta Focşanilor s-a ridicat la nivelul marilor operaţii ale primei conflagraţii mondiale. Ea a sancţionat eşecul întregului plan de campanie al Puterilor Centrale pentru frontul român, plan ofensiv minuţios pregătit tocmai datorită scopurilor sale deosebit de ambiţioase. Spre deosebire de celelalte teatre de acţiuni militare de pe continent, unde operaţiile ofensive ale centralilor îşi propuneau zdruncinarea sistemului defensiv al adversarului şi apropierea victoriei prin provocarea de pierderi însemnate forţelor Antantei, frontul de pe Carpaţi şi Siret a fost poate singurul în care s-a vizat o victorie decisivă, respectiv zdrobirea completă a Armatei Române, scoaterea din război a Ţării noastre şi ocuparea totală a teritoriului românesc.
Victoria de la Mărăşeşti, deşi în parametri clasici ai artei militare a finalizat o acţiune de nivel operativ, s-a situat, prin rezultatele şi consecinţele ei de ordin strategic, printre marile bătălii din istoria neamului nostru. Zdrobirea ofensivei germane la vest de Siret a însemnat, în primul rând, păstrarea intactă a teritoriului liber din Moldova, acolo unde continua să-şi exercite suveranitatea Statul Român, cu organele sale politice şi militare, teritoriu naţional de unde comandamentul suprem conducea întregul efort militar al Ţării.
În plan operativ şi tactic, rezultatele cu care a luat sfârşit bătălia de la Mărăşeşti îndreptăţesc concluzia, unanim acceptată şi atunci ca şi în anii ce s-au scurs, că Armata 1 română şi-a adjudecat o meritată victorie prin care a fost menţinută ferm apărarea pe Carpaţii de Curbură şi Siretul inferior, precum şi importanta comunicaţie ce leagă cele două provincii istorice româneşti - Muntenia şi Moldova.
Bătălia de la Mărăşeşti a ilustrat, în acelaşi timp, capacitatea forţelor române de a se adapta rapid unor situaţii complexe, de a executa deplasări oportune şi a intra direct în luptă, de a realiza regrupări de forţe şi modificări ad-hoc de dispozitive, în funcţie de situaţia des schimbătoare a câmpului de luptă.
În anul 1920, oraşul Mărăşeşti a fost decorat cu „Crucea de război” de către preşedintele de atunci al Franţei. Cu acest prilej, mareşalul Joseph Joffre, învingătorul de la Marna, venit în Ţara noastră în fruntea delegaţiei franceze, aprecia oraşul Mărăşeşti cu cuvintele: „Nobilă localitate, martoră a zilelor de grea cumpănă şi a luptelor glorioase din 1917, când Armata Română, luptând împotriva trupelor germane, superioare ca număr, printr-o rezistenţă îndârjită, a oprit o ofensivă care, după speranţa inamicului, trebuia să fie hotărâtoare şi a silit pe duşman să renunţe la luptă, după pierderi grele”.
În semn de înaltă cinstire a celor ce s-au jertfit pentru a asigura libertatea şi independenţa Patriei, punând piatră de temelie la edificiul României întregite în anul 1918, poporul nostru a ridicat pe locul marii bătălii, pe drumul ce leagă Focşanii de Adjud, o monumentală construcţie - Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial.

Armata 2 română în operaţia de apărare la Oituz

Misiunea de a rupe apărarea română în sectorul Oituz şi de a dezvolta ofensiva pe direcţia Ferestrău - Grozeşti - Oneşti a fost încredinţată Grupului general Friedrich von Gerok, care forma aripa dreaptă a Armatei 1 austro-ungare.
Ofensiva trebuia să înceapă la 26 iulie / 8 august, „chiar şi în cazul când nu toate trupele vor fi pe locurile lor şi cu tot materialul de luptă” - după cum se preciza într-un ordin de operaţii dat Armatei 1 austro-ungare de către arhiducele Iosif, comandantul grupului de armate. Grupul Gerok, care suferise pierderi mari în timpul bătăliei de la Mărăşti, fusese întărit succesiv cu numeroase forţe şi mijloace, având în compunere în total 41 batalioane de infanterie, 45 baterii de artilerie şi 41 escadroane de cavalerie, efectivul lor ridicându-se la aproape 29.000 de oameni.
În împrejurările suspendării ofensivei victorioase a Armatei 2 române pe aliniamentul cursului superior al Putnei, acestei structuri de forţe i s-au înapoiat diviziile 7 şi 12 infanterie, ce fuseseră afectate Armatei 1 în vederea ofensivei de la Nămoloasa. Armata 2 a primit, totodată, ordinul să înlocuiască Corpul 40 armată rus, care trebuia să intre în compunerea grupării destinate operaţiilor din Bucovina, să-şi extindă flancul drept până la valea Dofteanei exclusiv şi satul Răcoasa inclusiv. Înlocuirea corpului de armată rus urma să se încheie până în dimineaţa zilei de 22 iulie / 4 august.
La bătălia de la Oituz au participat efectiv, făcând efortul în cadrul armatei şi suportând cele mai grele lovituri din partea forţelor germane şi austro-ungare, diviziile 7 şi 6 infanterie, cărora, în timpul luptelor, aveau să li se alăture alte unităţi şi mari unităţi ce au fost introduse succesiv în bătălie, fie din rezerva armatei, fie din cele aduse din sectoarele mai puţin active ale frontului sau din cele trimise ca întărire de către Marele Cartier General român.
Situaţia de ansamblu a Armatei 2 române în preajma începerii bătăliei de la Oituz nu era deloc uşoară. Forţele erau împărţite aproape egal în cele două corpuri de armată, iar la dispoziţia generalului de corp de armată Alexandru Averescu se afla o rezervă insuficientă, numai patru batalioane, plasate excentric, la aripa stângă, departe de principala direcţie de interzis. Frontul armatei (aproape 60 km) era periclitat la cele două extremităţi: la dreapta, unde era evident că inamicul urma să execute lovitura principală pentru a-şi deschide drum pe văile Trotuşului şi Oituzului, şi la stânga, unde, ca urmare a declanşării ofensivei de către Armata 9 germană pe direcţiile Focşani - Mărăşeşti şi a ruperii frontului vecin (Armata 4 rusă), situaţia Corpului 2 armată putea deveni în scurt timp critică, cu atât mai mult cu cât acesta rămăsese pe aliniamentul pe care se oprise la sfârşitul bătăliei de la Mărăşti.
Situaţia Armatei 2 române era grea şi datorită faptului că lucrările genistice erau sumare de-a lungul întregului front, ele constând, în general, din una-două tranşee discontinue, legate prin şanţuri de comunicaţie şi reţele rare de sârmă slabe, cu pari mari. În adâncime, existau anumite lucrări doar în locurile unde se aflau dispuse rezervele. Îndeosebi în fâşiile diviziilor 7 şi 6 infanterie, care aveau să suporte lovitura principală a inamicului la Oituz şi care luaseră în primire sectoarele de la trupele ruse cu câteva zile înainte, structura genistică a apărării era cu totul necorespunzătoare.

Aparat de telegrafie optică instalat pe valea Caşinului

Încă înainte ca trupele Corpului 8 armată austro-ungar din compunerea Grupului Gerok să dezlănţuie ofensiva în sectorul Oituz, trupele aflate în contact din ambele tabere au desfăşurat o activitate febrilă. Ea s-a materializat în atacuri cu obiectiv limitat, acţiuni de cercetare prin luptă, bombardamente de artilerie etc., în scopul îmbunătăţirii, în anumite sectoare, a aliniamentului bazei de plecare la atac şi respectiv, a limitei dinainte a apărării, obţinerii de informaţii cu privire la valoarea forţelor, dispozitivul şi lucrările genistice executate, reglării tirului artileriei, precum şi în vederea producerii de pierderi, a ţinerii adversarului într-o continuă stare de tensiune şi nesiguranţă.
La 26 iulie / 8 august, după un puternic bombardament de artilerie, executat în parte cu proiectile încărcate cu substanţe toxice de luptă, mai violent între valea Slănicului şi valea Oituzului, gruparea de izbire a Grupului Gerok a trecut la ofensivă în prezenţa arhiducelui Iosif, aflat la punctul de comandă înaintat al Diviziei 71 infanterie austro-ungare. Trupele acestei mari unităţi, sprijinite de focul a numeroase tunuri şi obuziere grele, au rupt apărarea Diviziei 6 infanterie la joncţiunea dintre regimentele 11 infanterie şi 7 vânători, înaintând spre vârful Bălcuşa (cota 704) şi dealul Manaşcu (cota 631), puncte cheie din dispozitivul apărării române.
Pe restul frontului Armatei 2 române, în afara câtorva atacuri executate de inamic în sectorul Măgurei Caşin, toate respinse de unităţile Brigăzii 16 din Divizia 8 infanterie, nu s-au semnalat decât schimburi de focuri şi acţiuni de patrule.
Prima zi de ofensivă s-a soldat cu o pătrundere periculoasă a inamicului la centrul dispozitivului trupelor române, de o parte şi de alta a văii Oituzului, în timp ce la cele două extremităţi unităţile Corpului 4 armată român au menţinut cu fermitate poziţiile. Faţă de această situaţie, a doua zi, generalul Gheorghe Văleanu, comandantul corpului, a hotărât ca trupele de la flancul stâng al Diviziei 7 infanterie, împreună cu forţe din Divizia 6 infanterie, să execute un contraatac viguros pentru a recâştiga terenul pierdut în ziua precedentă.

Post de comandă al unei unităţi române în timpul luptelor de la Oituz

Toate încercările inamicului de a pune stăpânire pe dealul Matiuşca s-au izbit de rezistenţa fermă a ostaşilor Regimentului 11 infanterie. În schimb, trupele germane au ajuns până la marginea de vest a satului Grozeşti.
În tot acest timp, trupele române au luptat cu un eroism fără seamăn, au contraatacat necontenit cu baioneta la armă, încercând să stăvilească înaintarea duşmanului.
Rezultatele obţinute de Corpul 8 armată austro-ungar în primele trei zile de ofensivă, aducerea unor forţe proaspete pe frontul de la Oituz, îndeosebi a celor luate din faţa Corpului 2 armată român, au determinat comandamentul inamic să-şi intensifice acţiunile ofensive cu scopul de a forţa deschiderea defileului Grozeştilor şi a continua apoi atacul pentru a ajunge la Oneşti.
Faţă de această situaţie, Marele Cartier General a pus la dispoziţia armatei Divizia 1 cavalerie, care se afla în dimineaţa de 28 iulie / 10 august în apropierea localităţii Răcăciuni, urmând să sosească la Oneşti în dimineaţa zilei următoare.

Observator de artilerie românesc dotat cu un post telefonic

În noaptea de 28 spre 29 iulie (10 spre 11 august), la Târgu-Ocna urma să sosească şi Batalionul de vânători de munte, pus la dispoziţia Corpului 4 armată. În acelaşi timp, Marele Cartier General a comunicat Armatei 2 că i se mai trimite în ajutor Brigada de grăniceri luată de la Armata 1. Cu aceste forţe, puse la dispoziţie de Marele Cartier General, Armata 2 trebuia, conform ordinului de operaţii nr. 4, să restabilească „cu orice preţ şi grabnic situaţia la aripa sa dreaptă, împiedicând pe inamic să intercepteze comunicaţiile din valea Trotuşului”.
Între timp, au sosit în fâşia de apărare a Armatei 2 române primele întăriri, care au fost angajate imediat în luptă în scopul restabilirii situaţiei. Două batalioane au fost dirijate către flancul drept al Diviziei 7 infanterie, unde, printr-un contraatac viguros la baionetă, au reuşit să oprească înaintarea trupelor inamice şi să recucerească o parte din terenul pierdut.
Prin acţiuni viguroase, ce au probat din plin spiritul de eroism şi jertfă ce anima militarii români, momentul de criză în situaţia trupelor noastre trecuse, dreapta Armatei 2 române reuşind să-şi stabilizeze poziţia.
Stabilizarea apărării şi oprirea înaintării inamicului au creat premise favorabile executării unei riposte ofensive de proporţii.
(va urma)

col. (rtr) Ioachim Grigorescu,
preşedintele Asociaţiei Naţionale
a Cadrelor Militare în Rezervă
şi Retragere „General Grigore
Bălan” - Filiala Covasna

mr. (r) Robert Tiberiu Rusznak,
prim-vicepreşedintele
Asociaţiei Cultul Eroilor
„Regina Maria” - Filiala Covasna

Atrăgeam atenţia, de curând, că obrăznicia, soră cu mârlănia şi mojicia unor lideri etnici maghiari, ia amploare, umflându-se, precum celebra broască din fabulă, pe măsură ce ne apropiem de Centenarul Marii Uniri, de la 1 Decembrie 1918, şi al făuririi României Mari. Dovadă pentru confirmarea celor afirmate o constituie şi întâmplările care au avut loc pe timpul vizitei şefului Statului Român, Klaus Iohannis, în judeţele Harghita şi Covasna. În sala Consiliului Judeţean Harghita, unde preşedintele era însoţit de către preşedinţii consiliilor celor două judeţe, Borboly Csaba şi respectiv, Tamas Sandor, după Imnul de Stat al României, a fost cântat, de întreaga sală, inclusiv cei doi preşedinţi ai consiliilor judeţene, din stânga şi din dreapta lui Klaus Iohannis, imnul aşa-zisului ţinut secuiesc. Imnul unui ţinut care, de fapt, nu există!
Care a fost reacţia şefului Statului Român, preşedintele Iohannis? „Aveţi voci bune şi puternice!” - a replicat, penibil, acesta, în situaţia aceea neprevăzută, umilitoare. Acest gest ofensator să fie, pentru Iohannis, cum zice, chiar sub forma unei băşcălii, „un semn de respect”? El, Iohannis, este preşedintele ales al României, nu al unui inexistent ţinut secuiesc! Asta trebuia s-o ştie şi s-o dovedească, în faţa acelui gest ofensator, de mârlănie, preşedintele Iohannis al României! În faţa neobrăzării, el trebuia să le întoarcă, imediat, spatele prezidenţial, să-i lase acolo, să fiarbă ei în suc propriu, autonomist, şi să plece! Asta merita nesimţirea lor!
Nu a fost suficient gestul acela ofensator, jignitor, pentru un preşedinte de stat. Ca la o comandă, primarul din Miercurea-Ciuc, iredentistul Raduly Robert Kalman, cu origini în rădăcină românească, cunoscut pentru acţiunile lui antiromâneşti, a scos, oferindu-i preşedintelui Klaus Iohannis, „steagul secuiesc”! Zdreanţa, cârpa aia! Pe ea erau imprimate două date: ziua alegerii preşedintelui şi cea în care Iohannis se afla acolo, în acea zi, în vizită. Cică - zicea Raduly Robert - un cadou! De data aceasta, în faţa insultei, preşedintele Iohannis a trimis după un steag românesc, după Tricolorul României, desfăşurându-l în faţa celor prezenţi, oferindu-l lui Raduly Robert, replicând: „Să nu greşesc, pe undeva, cu steagurile! Acesta-i steagul României”.
Când Tamas Sandor cere, o altă obrăznicie şi mârlănie, autonomie-teritorială, pe criterii etnice, preşedintele Klaus Iohannis îi răspunde, în acelaşi stil timid, molatic: „Autonomia pe criterii etnice nu este de dorit! La această concluzie s-a ajuns la nivel european!”. Cam palidă replică, şi de data aceasta. Atunci, când un alt preşedinte, Traian Băsescu, era întrebat, tot prin Harghita şi Covasna, tot despre autonomia teritorială pe criterii etnice, acesta a scos Constituţia, Legea fundamentală a Ţării, şi le-a citit articolul 1: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Apoi, ca să ştie, şi ei, le-a citit şi acel alineat 5: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”! Deci, obligatorie şi pentru ei, cei care zilnic, de la 1 Decembrie 1918, dau cu târnăcopul demolării la temelia României. Aşadar, România nu-i stat federal, ci naţional şi unitar, zadarnic tot asudă ei să rupă Statul Român, să-l destructureze, punând într-un real pericol siguranţa naţională!
Cam în acelaşi timp, probabil printr-o înţelegere, Szilagy Zsolt, preşedintele Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT), recurgea, şi el, la o mârlănie minoritară: îi cere lui Klaus Iohannis să fie „moderatorul” dialogului româno-ungar pe tema autonomiei Transilvaniei. De ce? „Bucureştiul este - zice el - un centru corupt de putere!” În acea scrisoare deschisă, trimisă preşedintelui României, prin care cere acestuia „să iniţieze şi să modereze dialogul despre formele de autonomie”, Szilagy Zsolt spune că „este nevoie de o reformă bazată pe descentralizare, după modelul federal german (…)”, afirmând că „în România, comunităţile etnice sunt considerate «cetăţeni de rangul doi». (…) O reformă care ţine cont de regiunile istorice formate de-a lungul secolelor, regiuni care sunt în stare să se guverneze şi să se autoadministreze. (…) România federală ar fi un stat mult mai eficient, decât statul actual, care este, în continuare, ineficient, centralizat şi corupt”.
Numai că, în spatele unor cuvinte pompoase, sforâitoare, precum „reforme”, „autoguvernare”, „autoadministrare”, folosite, şmechereşte, de Szilagy Zsolt, se ascunde un singur gând, cel ticălos, tutelar, pentru o minoritate: cel al autonomiei teritoriale, pe criterii etnice, începând cu destructurarea Statului Român, prin federalizare. Şi se plânge, insul, ca din gură de şarpe, că maghiarii ar fi, în România (ţară dată model în Europa pentru rezolvarea problemei minoritare conform tuturor standardelor), fără drepturi, „doar cetăţeni de rangul doi”. Adevărul e altul: ei se vor mereu mai egali ca alţii, ca românii majoritari, vor nu drepturi, deoarece au destule, ci supradrepturi şi privilegii! Acesta-i adevărul!
Această bătaie de joc l-a enervat la culme, pe bună dreptate, pe deputatul PMP de Mureş, Marius Paşcan, care consideră scrisoarea lui Szilagy Zsolt, trimisă preşedintelui Iohannis, pentru a iniţia un dialog pe tema autonomiei, drept „o mojicie”, declarând pentru Mediafax: „De fapt, în Transilvania, românii au ajuns să fie trataţi ei ca „cetăţeni de rangul doi”, de către maghiari. Este o mojicie, pur şi simplu, traducând ceea ce spune acest Szilagy Zsolt, ce transmite preşedintelui, transmite României, transmite Capitalei: «Sunteţi nişte hoţi, nişte corupţi, iar noi vă chemăm să dialogaţi cu noi». (…) Pe de o parte, insultă, el punând nişte etichete deloc onorante şi, mai apoi, cheamă la dialog (…), implicit pe preşedintele României, pentru că şi preşedintele României îi reprezintă pe românii din Capitală, la Palatul Cotroceni. (…) Vedeţi, aşa resuscitare, din când în când, aceleaşi mesaje care, într-un fel sau altul, privesc toate partidele politice care reprezintă maghiarimea din Transilvania, câtă vreme, şi PPMT, şi UDMR, şi Consiliul Naţional Secuiesc, şi celelalte formaţiuni politice ale maghiarimii, toate au un ţel comun: ruperea României pe enclave etnice. Şi se validează, din când în când, această pretenţie teritorială, cu caracter xenofob. (…) Cu certitudine au drepturi egale cetăţenii de etnie maghiară, cu toţi ceilalţi cetăţeni. Problema este că mai degrabă sunt, «de rangul doi», cetăţenii români. (…) Toată politica pe care o promovează partidele maghiare, PPMT, dar şi UDMR, şi celelalte, este de a separa, etnic, copiii. Ei sunt învăţaţi să trăiască separat, li se spune că sunt superiori (…), se izolează, ca nu cumva să se infecteze, să nu aibă parte de o infecţie etnică, coabitând în şcoli şi învăţând împreună, respectându-se reciproc”.
O voce puternică, lucidă, a exprimării adevărului şi a conştiinţei româneşti, venind din Parlamentul României! Românii ar dori să fie cât mai multe astfel de voci, de opinii, în apărarea prevederilor Constituţiei, a integrităţii statale, a siguranţei naţionale!
Este mare nevoie de astfel de intervenţii, de reacţii prompte, din partea parlamentarilor români, deoarece astfel de obrăznicii fac parte din acel „plan de agresare a României pe timp de pace”, autonomiştii teritoriali dorind, cât se poate de clar, dezmembrarea Statului Român, naţional şi unitar! Guvernanţii români, deputaţii şi senatorii trebuie să înţeleagă, măcar în ceasul al doisprezecelea, că pe aici, prin Harghita, Covasna şi Mureş, mai ales acum, când, la 1 Decembrie 2018, întâmpinăm Centenarul Marii Uniri şi al făuririi României Mari, nimic nu mai este întâmplător. Iar instituţiile abilitate ale Statului Român, în faţa unor astfel de manifestări antinaţionale, sunt obligate să intervină, pentru respectarea Constituţiei, a legilor Ţării, pentru apărarea integrităţii ei statale.
P.S. Din partea unor braşoveni, deoarece la Braşov au loc meciurile de fotbal ale recent promovatei echipe Sepsi în Liga 1, primim informaţia că, pe timpul desfăşurării întâlnirii, grupul etnic maghiar, care însoţeşte formaţia, debitează nepermise manifestări autonomiste, în numele aşa-zisului ţinut secuiesc! Lanţul obrăzniciilor!

Organizaţia judeţeană a PSD Covasna informează că suma totală a finanţării obiectivelor şi proiectelor aprobate prin Programul Naţional de Dezvoltare Locală (PNDL) 2, în judeţul Covasna, se ridică la 392 milioane de lei.
Sute de mii de locuitori ai judeţului nostru vor beneficia de condiţii mai bune de educaţie şi de viaţă cotidiană, odată cu finalizarea lucrărilor, urmare a faptului că banii alocaţi vizează cu prioritate rezolvarea nevoilor comunităţilor privind construcţia-modernizarea de creşe şi şcoli, alimentarea cu apă, reţeaua de canalizare, construcţia, amenajarea ori modernizarea drumurilor.
Practic, în judeţul Covasna suma disponibilă pentru construirea ori modernizarea grădiniţelor şi şcolilor este de 58.505.322,06 lei.
Pentru extinderea reţelelor de canalizare, pentru introducerea apei curente şi alte investiţii în modernizarea reţelelor de alimentare cu apă şi canalizare, este de 79.375.265,11 lei.
În ceea ce priveşte reabilitarea sau amenajarea drumurilor, resursa financiară pentru următorii trei ani - până în 2020 - este de 254.202.706,78 lei.
Câteva exemple relevante pentru nevoile şi aşteptările comunităţilor din judeţul nostru, care-şi găsesc răspunsul prin PNDL 2, sunt:
U.A.T Denumire obiectiv investiţii Alocaţii de la bugetul de stat în perioada
2017-2020
Comuna Barcani Canalizare menajeră în localitatea Lădăuţi, comuna Barcani 7.172.993,40
Comuna Barcani Extindere Grădiniţă cu Program Normal, localitatea Barcani 586.816,96
Comuna Barcani Extindere şi modernizare Şcoala Gimnazială Barcani 1.717.616,25
Comuna Barcani Îmbunătăţirea reţelei de drumuri de interes local, comuna Barcani 10.293.604,05
Comuna Barcani Modernizare drum comunal DC 22 Barcani - Lădăuţi Km 0+000-6+640, comuna Barcani 11.065.377,00
Comuna Dobârlău Construire pod peste pârâul Dobârlăiaş şi drum de accces din DC 15 Dobârlău, sat Dobârlău 785.522,81
Comuna Dobârlău Demolare punte pietonală şi construire punte pietonală nouă peste pârâul Dobârlăiaş, sat Dobârlău 275.276,75
Comuna Dobârlău Demolare şcoală şi construire imobil nou Şcoală Primară sat Valea Dobârlăului, comuna Dobârlău 968.953,79
Comuna Dobârlău Demolare şi construire pod peste pârâul Dobârlăiaş zona La Bobes, sat Lunca Mărcuşului, comuna Dobârlău 581.124,60
Comuna Dobârlău Modernizare DC 15, Km 0+000-Km 4+500 din comuna Dobârlău 7.772.482,00
Comuna Dobârlău Modernizare DC 27A, Km 0+000-Km1+700, sat Lunca Mărcuşului, comuna Dobârlău 2.236.573,32
Comuna Dobârlău Pod peste pârâul Finişoara pe drum comunal, comuna Dobârlău 333.278,44
Comuna Dobârlău Reabilitare, modernizare şi extindere grădiniţă sat Dobârlău, comuna Dobârlău 923.068,13
Comuna Dobârlău Reabilitare, modernizare şi extindere sediu primărie, sat Dobârlău 1.237.005,00
Comuna Dobârlău Reabilitare, modernizare şi extindere Şcoala Gimnazială Dobârlău 1.657.238,05
Comuna Dobârlău Reabilitare, modernizare şi extindere Şcoala Primară sat Lunca Mărcuşului, comuna Dobârlău 739.525,50
Comuna Dobârlău Reabilitare, modernizare şi extindere Şcoala Primară sat Mărcuş, comuna Dobârlău 984.249,00
Comuna Hăghig Branşamente la reţeaua de apă şi racorduri la reţeaua de canalizare, localitatea Hăghig 2.183.071,00
Comuna Hăghig Reabilitare şi modernizare clădire Dispensar Medical Hăghig 850.633,00
Oraş Covasna Extinderea clădirii Liceului „Korosi Csoma Sandor”, oraş Covasna 1.195.311,00
Oraş Covasna Grădiniţă cu program prelungit, oraş Covasna 1.194.273,56
Oraş Covasna Reabilitarea infrastructurii rutiere în Staţiunea Belneoclimaterică Covasna 17.659.070,00
Oraş Covasna Reţea de canalizare menajeră, sat Chiuruş 2.200.505,00
Oraş Întorsura-Buzăului Asfaltare şi modernizare drumuri de interes local, oraş Întorsura-Buzăului 11.696.791,02
Oraş Întorsura-Buzăului Eficientizarea infrastructurii de iluminat public, oraş Întorsura-Buzăului, Faza II 523.910,70
Oraş Întorsura-Buzăului Extindere şi modernizare reţea de canalizare, oraş Întorsura-Buzăului 3.401.404,00
Oraş Întorsura-Buzăului Extindere Grădiniţă cu 6 săli de grupă, oraş Întorsura-Buzăului 938.046,00
Oraş Întorsura-Buzăului Extindere şi modernizare reţea de apă, oraş Întorsura-Buzăului 1.238.395,00
Oraş Întorsura-Buzăului Reabilitare corp clădire Primărie Oraş Întorsura-Buzăului 1.528.866,00
Oraş Întorsura-Buzăului Reabilitare şi modernizare Şcoala „Gheorghe Zaharia”, oraş Întorsura-Buzăului 250.329,85
Comuna Sita-Buzăului Consolidare şi reabilitare Şcoală Gimnazială nr. 3 în comuna Sita-Buzăului 1.255.871,00
Comuna Sita-Buzăului Extindere reţea de canalizare în satele Sita-Buzăului, Zăbrătău, Crasna 6.259.248,00
Comuna Sita-Buzăului Extindere şi reabilitare reţea de iluminat public în comuna Sita-Buzăului 943.462,87
Comuna Sita-Buzăului Modernizare drumuri de interes local în comuna Sita-Buzăului 5.565.502,67
Comuna Sita-Buzăului Reabilitare şi modernizare Şcoală Gimnazială „Nicolae Russu”, nr. 228, în localitatea Sita-Buzăului 2.102.202,00
Comuna Sita-Buzăului Reabilitare, modernizare şi dotare Grădiniţă, sat Crasna, nr. 1227 670.372,04
Comuna Sita-Buzăului Reabilitare, modernizare şi dotare şcoală, comuna Sita-Buzăului, nr. 509 1.557.424,13
Comuna Valea-Mare Sală multifuncţională, săli de clasă şi anexe la Şcoala „Mihai Eminescu”, comuna Valea-Mare 112.363,54
Comuna Vâlcele Extindere Şcoala Gimnazială Araci, comuna Vâlcele 533.130,00

Din acest moment, revine primarilor fiecărei localităţi responsabilitatea de a întocmi ori completa documentaţia legală necesară fiecărui proiect, pentru ca banii să ajungă acolo unde este nevoie de ei.
Lista completă a obiectivelor şi proiectelor PNDL 2, pentru localitate şi judeţ, este disponibilă aici: http://www.mdrap.ro/lucrari-publice/pndl/-8564
La nivel naţional, PNDL 2 înseamnă un efort de 30 de miliarde lei, angajat până în 2020.
Au fost depuse peste 13.000 de proiecte cu o valoare totală de peste 67 miliarde lei, mai mult decât dublu decât suma de 30 miliarde lei alocată prin lege pentru perioada 2017-2020. Au fost selectate ştiinţific, pe baza unor criterii obiective, peste 6.851 de proiecte cu valoare totală de 29,9 miliarde lei. Proiectele au fost depuse de autorităţile locale în funcţie de necesităţile reale ale comunităţilor.
Astfel, la nivel naţional, a rezultat următoarea repartizare a fondurilor:
o 9 miliarde lei pentru reţele de alimentare cu apă şi canalizare
o 16 miliarde lei pentru drumuri şi poduri (judeţene, comunale sau orăşeneşti)
o 4 miliarde lei pentru unităţi de învăţământ (creşe, grădiniţe, şcoli, colegii)
o 1 miliard lei pentru unităţi medicale.
Pentru prima dată, fondurile de dezvoltare sunt distribuite pe baza unei formule matematice echilibrate, nepartizane politic, care a luat în calcul, în primă etapă, alocarea fondurilor pe judeţe şi apoi repartizarea în interiorul judeţelor.
În formula alocării fondurilor pe judeţe sunt patru indicatori luaţi în calcul: numărul de localităţi din judeţ, populaţia judeţului, suprafaţa judeţului şi impozitul pe venit încasat pe judeţ. Ca urmare, indiferent de culoarea politică a preşedinţilor de consilii judeţene sau de bazinul electoral, judeţele au primit bani după criterii obiective raportate la cei patru indicatori privind structura demografică şi administrativă şi capacitatea financiară a acestora.
Astfel, în PNDL 2, raportul dintre judeţul care primeşte cei mai mulţi bani şi judeţul care primeşte cel mai puţin este de 2-4, realitate care demonstrează asigurarea unei finanţări echilibrate la nivelul întregii ţări, în beneficiul tuturor cetăţenilor.