Comunicat

Sâmbătă, 11 august 2018, la sediul din municipiul Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, a avut loc Adunarea Generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş (FCRCHM), cu următoarea ordine de zi: raportul de activitate al Consiliului Director al FCRCHM, pentru perioada 1 iulie 2017 şi până în prezent; alegerea Consiliului Director şi a Comisiei de cenzori; analiza programului de acţiuni în desfăşurare ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, HARGCHITA şi Mureş şi organizaţiilor componente dedicate sărbătoririi şi întâmpinării Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918; aderarea de noi membri.
După prezentarea raportului de activitate susţinut de prof. univ. dr. av. Ioan Sabău-Pop, preşedintele FCRCHM, au urmat discuţii şi propuneri privind priorităţile Forumului în perioada următoare. A fost ales Consiliul Director, din care fac parte toţi conducătorii asociaţiilor membre ale Forumului, şi conducerea executivă în următoarea componenţă: preşedinte - Marian Ştiopu (foto) (Sfântu-Gheorghe); vicepreşedinţi - Olimpiu Sabău-Pop (Târgu-Mureş), Marcel Vaidoş (Gheorgheni), Mihai Tîrnoveanu (Braşov); secretar general - Dragoş Burghelia (Târgu-Mureş); secretar executiv - Florentina Teacă (Covasna).
Adunarea Generală a FCRCHM a hotărât ca noua conducere să definitiveze strategia de acţiune a Forumului în perioada următoare. Astfel, FCRCHM va sprijini întărirea organizării comunitare în localităţile româneşti şi în cele etnic mixte; va stimula solidaritatea românilor din întreg spaţiul românesc faţă de românii din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş; va continua demersurile adresate administraţiei publice centrale şi locale pentru soluţionarea problemelor de fond privind păstrarea şi afirmarea identităţii româneşti din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, inclusiv va stimula dialogul cu reprezentanţii comunităţii maghiare din zonă, privind normalizarea convieţuirii interetnice.
Biroul de presă

Istoria românilor este foarte lungă, de peste 2000 de ani, şi începe cu vitejii daco-geţi strâns uniţi în Regatul marilor regi Burebista şi Decebal, continuă cu cotropirea Daciei de către romanii conduşi de Traianus şi formarea Poporului Român din populaţia autohtonă dacică şi un puternic altoi roman. Deşi după Retragerea Aureliană din 271 e.n. au trecut peste noi, românii, peste 115 năvăliri nimicitoare ale Asiei sălbatice, noi am supravieţuit pe acest pământ, retrăgându-ne în pădurile Carpaţilor, iar apoi, în condiţii favorabile, ca pasărea Phoenix am renăscut în cele trei Principate româneşti: Ţara Românească - fondată în 1330, Moldova - fondată în 1343 şi Transilvania, Ardealul nostru drag, principat independent de marile puteri europene din acea vreme.
De atunci au trecut multe secole şi am supravieţuit în această mare slavă, în această insulă de latinitate. Cu toate că invadatorii Neamului Românesc în Transilvania au colonizat pe saşi, secui şi şvabi, exact în centrul teritoriului românesc, pentru a rupe românii extracarpatici de cei intracarpatici, nu s-a reuşit acest lucru. Cu toate că cele trei ţări româneşti, asemănate de mine cu trei brazi tineri, erau înconjurate de marile imperii - austro-ungar, turc şi rus -, românii au supravieţuit şi au trăit pe teritoriul lăsat lor de bunul Dumnezeu. Pentru că cele trei imperii hrăpăreţe care sugeau seva pământului românesc nu au putut opri brazii tineri să crească, şi a venit momentul Unirii Principatelor din 1859 sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza, apoi cel al independenţei de stat din 1877, cu victoriile extraordinare de la Vidin şi Smârdan, totul culminând cu înfiinţarea Statului Naţional Unitar Român la 1 Decembrie 1918.
„Fără patrie nu se poate închipui că există o naţiune şi fără naţiune patria este numai un cuvânt deşart”, spunea marele istoric Nicolae Iorga, şi bine spunea. Această istorie minunată a românilor o putem asemui cu jocul nostru naţional numit Hora, care este inimitabil întrucât dansatorii obosiţi sunt înlocuiţi mereu de alţii proaspeţi, care continuă acest ritm extraordinar. Aceşti dansatori au fost, în primul rând, reprezentanţii Şcolii Ardelene de la Blaj, paşoptiştii din cele trei principate române, eroii şi martirii neamului, studenţimea românească de la Paris şi Berlin, care la acea vreme a fost seismograful cel mai sensibil ce sesiza Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Tineretul universitar român de atunci s-a implicat activ în marele eveniment şi începând cu 1871, la Mănăstirea Putna din dulcea Bucovină, când aceasta era sub ocupaţia habsburgică, Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi Ciprian Porumbescu au organizat primul congres studenţesc în favoarea Marii Uniri care va veni, Eminescu recitând poezia „De la Nistru pân’ la Tisa”, iar Ciprian Porumbescu cântând cu vioara lui Hora românească, ei prefaţând astfel Marea Horă a Unirii din 1918.
Mă întreb unde sunt studenţii României astăzi în 2018, în ajunul Centenarului, când cei ce folosesc cuvântul naţiune riscă să fie calificaţi drept retrograzi, iar cei ce îndrăznesc să folosească cuvântul naţionalism sunt consideraţi duşmanii Uniunii Europene. Profesorul Simion Mehedinţi spunea: „Adevărata renaştere a unui popor începe cu tinerimea sa, iar adevărata decadenţă tot de acolo începe”. Acum, în prag de Centenar 2018, se pune întrebarea: oare mai este posibilă unitatea românilor?! De ce întreb aceasta. Fiindcă, după cum vedeţi, suntem mai dezbinaţi ca niciodată, iar, în plus, în 10 august 2018 s-a văzut şi mai bine dezbinarea dintre diaspora şi românii din interiorul Ţării. Din păcate, cei răi şi proşti distrug România, o distrug prin concesionarea bogăţiilor naturale, o distrug prin vânzarea mijloacelor de producţie unor holding-uri internaţionale la un preţ de nimic, o distrug prin distrugerea încrederii în instituţiile statului, precum Jandarmeria naţională, Armata, Serviciul Român de Informaţii, Guvernul legal ales, ba chiar şi Biserica străbună. Astăzi în România abundă obraznicii fără ruşine, astăzi în România modestia este luată drept slăbiciune, astăzi în România Câmpia Libertăţii (corect, Câmpul Libertăţii) este la Alba-Iulia, astăzi în România tăcerea tineretului este un adevăr incomod, astăzi în România dacă declari că eşti naţionalist rişti să fii catalogat drept retrograd, ultranaţionalist, comunist, legionar, sau mai ştiu eu cum. Astăzi în România nu mai există unitate între naţiune şi pământ, aşa ca pe vremuri, când ele mergeau mână în mână.
Tineri români, nu vă vindeţi pământul părinţilor şi bunicilor pe un preţ de nimic, fiindcă pământul românesc este vatra şi soarta poporului nostru. Vă solicit, încă o dată în final, întrebaţi-vă dacă mai este posibilă unitatea românilor în acest prag de Centenar?! Întrebaţi-vă inima, căci acolo este iubirea de Ţară, întrebaţi-vă mintea, căci acolo trebuie să fie geniile, eroii şi martirii Neamului Românesc, întrebaţi-vă sufletul, căci acolo trebuie să fie Maica Românie!
Dumnezeu să ne ajute să fim uniţi în prag de Centenar!

Bună ziua, oameni buni!

Aşa-i că salutul în limba română sună ca un cântec de prietenie, aici în teritoriul libertăţii noastre? Sună frumos, pentru că este pornit dintr-un izvor de omenie, de pace între oameni, de atmosferă caldă pe care românii se străduiesc s-o menţină de 100 de ani, aşa cum şi-au propus atunci: să trăiască în bună înţelegere cu toţi străinii pe care ziua libertăţii Transilvaniei i-a cuprins aici.
Să ştii, maghiarule, că eu nu te urăsc. Dacă te-aş urî, ar însemna să ating un asemenea nivel de degradare, încât să mă plasez mai jos ca tine, să mă cobor în întunericul iadului istoric în care tu te afli, iar toată frumuseţea caracterului românesc s-ar bălăci în mocirla otrăvită în care te zbaţi de 100 de ani. Aşa se explică faptul că, în cei 100 de ani, nu ţi-am oferit niciun prilej de răzbunare, am plâns, în schimb, copleşiţi de durere, pe cei morţi, bocind în mângâierea limbii noastre. Nu te urăsc, maghiarule, dar limba mea va duce, negru pe alb, plângând, din veac în veac, grave scene de sălbăticie, care mă cutremură şi nu mă lasă să uit nimic din şirul faptelor de teroare horthyisto-fascistă din nordul Transilvaniei. Nu uit scene de batjocorire a fiicelor în faţa părinţilor, mă cutremur citind despre preoţi şi învăţători români răstigniţi pe uşile bisericilor şi împuşcaţi în faţa localnicilor, mă cutremur citind despre mărturisirea unui supravieţuitor din camera morţii din Ip, care, neatins de moarte, căzuse sub cadavrele altora şi la un moment dat a simţit cum nivelul sângelui de pe pardoseală îi ajunge la jumătatea craniului.
În vremea de după măcelul anilor ’40, te-ai tot zbătut să tulburi liniştea Transilvaniei, recurgând la cele mai murdare procedee, dar n-ai mai găsit sceleraţi ca Hitler şi Musolini, pentru că minţile luminate au conturat caracterul stirpei maghiare ca „cel mai criminal popor”. Iată cum sună în limba ta fenomenul fărădelegii, mărturisit de secuiul Gyorgy Ferenczy: „A chinui cu un barbarism necruţător oameni lipsiţi de apărare este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei. Nu-mi rămâne altceva decât să mă ruşinez că m-am născut secui-maghiar şi să reneg faptul că am învăţat prima oară să mă rog lui Dumnezeu în limba maghiară” (Radu Teodoru, „Urmaşii lui Attila”, pag. 107). Puternic argument că nu e de acceptat ca limba maghiară să fie oficială aici în Transilvania, unde până şi secuii sunt neîmpăcaţi că li se impune să vorbească limba maghiară, ştiind că se pot ruga lui Dumnezeu în frumoasa şi dulcea limbă română, liberi şi neobligaţi. Cu o înţelegere superioară, secuiul consideră că una este legea războiului în care se confruntă forţe egale şi alta este să ieşi din sfera umanului şi să sfâşii animalic oameni lipsiţi de apărare.
Ungaria şi-a extins în Transilvania doctrina statală că fărădelegea este lege. Aşa şi-a plantat aici figuri de criminali pe care le numeşte statui de eroi. În limba română se numesc fantome ale morţii.
Gândind cu luciditate, discernem că după măcelul în masa de români din Transilvania, ar fi trebuit ca maghiarii conducători ai vremii să alcătuiască bilingv rugi de iertare în faţa românilor şi de autoînvinovăţire faţă de poporul maghiar, neimplicat în cele mai oribile ucideri asupra unui popor cu nimic vinovat faţă de el. Cât de otrăvită trebuie să fie vorba acestei rămăşiţe de nomazi huni dacă, aflaţi la Consiliul Europei, 20 de primari maghiari s-au confruntat cu o româncă al cărei discurs în limba română a convins Puterea Europeană că dreptatea este de partea românilor?! Un nou prilej menit să te convingă că intenţiile tale de jaf nu mai au nicio şansă şi, în disperare, încerci să oficializezi limba drept armă de dominaţie.
Te temi, ungurule, de reromânizare în cele trei judeţe. Aţi mai avut în stăpânire fragmente de teritoriu şi de la alte state vecine. Toţi s-au scuturat de voi ca de holeră şi v-au tăiat orice poftă de acaparare. A venit vremea să curăţăm şi noi Transilvania de molima maghiară!
Nu te las, maghiarule, să-i obligi pe români să-ţi vorbească limba la ei în Ţară! Nu te las, maghiarule, pentru că limba ta este maşina care duce spre maghiarizare a tot ce este românesc! Nu te las, maghiarule, pentru că în ea străbate bucuria sadică la răsunetul ţipetelor copiilor ridicaţi în vârf de baionetă! Nu te las, maghiarule, să-ţi foloseşti limba drept cel mai puternic tun al momentului din care să arunci bomba poftelor tale de propagandă revanşardă!
Tu, maghiarule, comunici în limba ta pofta de acaparare. În limba ta se aud răgetele poruncilor uciderii, urmate de ţipetele românilor chinuiţi şi ucişi, de gemetele morţii, în limba ta, se aude rânjetul sălbatic al ucigaşilor! O astfel de limbă nu va fi niciodată oficială în România! Iar dacă sunt români care ştiu ceva din limba ta, va trebui s-o uite definitiv şi pentru totdeauna. Îndemnăm şi ne alăturăm românilor harghiteni şi covăsneni să refuze să mai vorbească ungureşte în mediul social şi administrativ şi să semnaleze spre a fi sancţionată orice încercare de abuz. Acesta este punctul forte al confruntării lingvistice cu maghiarii, asociat cu deţinerea de funcţii administrative de către români.
În limba românilor, se cântă înălţător eroismul înaintaşilor, în limba română se poartă dialogul păcii, în limba română primim ospitalier pe orice străin bine-venit. În limba mea română, eu cânt imnuri şi ode preamărind izbânzile istorice, cânt frumuseţea şi rodnicia gliei străbune, cânt slăvirea libertăţii.
Tu nu ai nimic celest!
Eu am un Eminescu, luceafăr sfânt, cuvânt al dreptăţii divine, care ţie îţi cere să te opreşti, iar mie îmi spune să continui lupta!

Preasfinţitul Părinte Ignatie Trif, Episcopul Huşilor, fiu al satului frumos ca-n poveşti, a participat cu mare bucurie la deosebitul eveniment, unde a primit din partea unchiului său, primarul Ilie Trif, şi a Consiliului Local, titlul de Cetăţean de Onoare al Comunei Bilbor

Sărbătoarea Întâlnirii Fiilor Satului a avut loc sâmbătă, 1 septembrie 2018, în comuna Bilbor, judeţul Harghita. Aproximativ 120 de fii ai satului, din toate zonele Ţării, s-au adunat în locul natal pentru a rememora amintiri şi a revedea oameni dragi lor. Iniţiativa primei ediţii a acestei sărbători aparţine Primăriei comunei Bilbor, care în organizare s-a bucurat de sprijinul Consiliului Local, al Parohiei Ortodoxe Bilbor şi al Şcolii Gimnaziale „Octavian Codru Tăslăuanu” din localitate. Toţi participanţii, în număr de aproximativ 250 (cei cărora li s-a adresat sărbătoarea venind cu familiile lor), s-au adunat dimineaţa la Caminul Cultural, de unde au plecat împreună spre Biserica nouă cu hramul „Sfinţii Petru şi Pavel”. Aici au participat la deschiderea sărbătorii printr-un Te-Deum înălţat către ceruri de Preaafinţitul Părinte Ignatie Trif, Episcopul Huşilor, şi el fiu al satului Bilbor şi nepot de frate al primarului comunei, Ilie Trif. Preasfinţitul Părinte Episcop Ignatie a slujit dimpreună cu un sobor de nouă preoţi, în frunte cu părintele paroh Dumitru Apostol, protopop de Călimani. După rugăciune, Preasfinţitul Ignatie a adresat cuvinte de bun venit fiilor satului şi tuturor celor prezenţi, nu înainte de a-i aduce mulţumirile cuvenite Preasfinţitului Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, chiriarhul locului, care din binecuvântate pricini nu a putut fi prezent la eveniment.
„Mă gândeam în timpul acestei slujbe că toţi cei care suntem fii ai satului ne-am început, într-un fel, viaţa noastră spirituală de aici din Biserică. În sensul că toţi am fost botezaţi aici, în această Sfântă Biserică. Şi nu cred că putea să fie un alt început al întâlnirii noastre decât aici, cerând binecuvântarea lui Dumnezeu, cerând de la El acea urmă de linişte de care avem atâta nevoie în lumea aceasta atât de dezbinată, atât de tulburată din toate punctele de vedere. Cu toţii avem nevie de momentele acestea de zăbavă. Şi când venim în Biserică încercăm să ne concentrăm, să ne deschidem sufletele, să ne raportăm la ceea ce este frumos, la lumină, la pace. Avem nevoie fiecare dintre noi de aceste momente de decantare sufletească, să ne bucurăm de lumina pe care Dumnezeu a aşezat-o în fiecare dintre noi. În lumea aceasta în care există tendinţa de a pune la îndoială, de a demonitiza totul, valorile noastre se transformă în opţiuni, în lumea asta este foarte important să plonjăm în spiritual, în viaţa aceasta duhvnicească, în valorile ei, pentru că în felul acesta putem să ţinem cu tenacitate, cu foarte multă dârzenie la valorile care ne definesc pe noi, pe fiecare ca persoane şi împreună ca neam. Mă bucur că am început acest moment cu rugăciune. Vă spunem bun venit tuturor celor care aţi venit, să ne ajute Dumnezeu pe fiecare dintre noi! Îi mulţumesc foarte mult domnului primar Ilie Trif, unchiul meu, şi tuturor celor care s-au implicat în organizarea acestei deosebite întâlniri a fiilor satului Bilbor, care este fără precedent, pentru că de obicei ne întâlnim pe familii, la nuntă, la botez, la înmormântare. Încă odată, mulţumiri tuturor celor prezenţi! Fie ca bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze această frumoasă manifestare!”, a afirmat Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor.
Câteva cuvinte a adresat adunării şi părintele protopop Dumitru Apostol: „În primul rând ne bucurăm, toţi cei de aici ne faceţi mare cinste, toţi cei plecaţi sunteţi oameni maturi, desăvârşiţi. Dar avem şi tineri la facultate, la doctorate. Avem şi copii la Liceul „Octavian Codru Tăslăuanu” din municipiul Topiţa, care îşi au rădăcinile aici şi care sunt premianţi acolo, ceeea ce este pentru noi o mare bucurie şi simţim că Dumnezeu bincuvântează localitatea noastră. Apoi, nu este puţin lucru că Bilborul, care se află aşezat într-un peisaj mirific dar într-o fundătură, a dat un Episcop de talia Preasfinţitului Părinte Ignatie, care face mare cinste Bisericii noastre, slujind atâţia ani ca Arhiereu în străinătate şi acum fiind ales Episcop al binecuvântatei şi străvechei Episcopii a Huşilor. Dumnezeu să vă răsplătească, Presfinţia Voastră! De asemenea, mulţumim domnului primar, organizatorilor care s-au ocupat ca acest eveniment să se desfăşoare în bune condiţii”.
Alături de participanţi, pe toată durata desfăşurării evenimentului, a fost şi Adrian Jean Andrei, prefectul judeţului Harghita, de asemenea onorând cu participarea şi primarul comunei învecinate Corbu, Romeo Ţepeş-Focşa. În continuare, participanţii au vizitat Biserica veche de lemn „Sfântul Nicolae”, unde profesorul Vasile Stan, fost director al Şcolii Gimnaziale din comună, a prezentat datele generale despre istoricul sfântului lăcaş. Restaurată şi devenită monument istoric, Biserica veche de lemn unde Ion Tăslăuanu, tatăl scriitorului Octavian Codru Tăslăuanu, a slujit timp de 53 de ani, a fost sfinţită pe 22 iulie 1979 de către Preasfinţitul Părinte Emilian, Episcop de Alba-Iulia.
Apoi participanţii s-au îndreptat către Căminul Cultural, unde au asistat la prelegeri, la banchet şi la programul artistic pregătit pentru ei. Primarul comunei, Ilie Trif, a adresat câteva cuvinte şi un călduros „bun venit acasa” fiilor satului. „Azi am încercat să organizăm în primă ediţie „Întâlnirea cu Fiii Satului”, în cadrul căreia să le fie dată posibilitatea tuturor celor ce s-au născut pe aceste meleaguri, care au plecat şi îşi trăiesc viaţa în alte locuri din Ţară şi străinătate, să revină măcar pentru o zi. Acest eveniment e un bun prilej de reîntâlnire a acestor fii ai satului cu oameni dragi din satul natal: familie şi prieteni din copilărie. Mulţi dintre cei plecaţi au contribuit mult prin activitatea lor la promovarea localităţii noastre”, a spus edilul Ilie Trif. La rândul său, profesorul Ilie Şandru afirma că acest eveniment este o pagină importantă din cartea de istorie a comunei Bilbor: „Astăzi, pentru Bilbor şi pentru toţi cei ce ne aflăm aici, este o zi memorabilă: prima întâlnire a fiilor satului. În ceea ce mă priveşte, sunt mândru că mi-am început cariera de dascăl aici, în urmă cu exact 65 de ani. Am rămas legat sufleteşte de satul frumos ca-n poveşti al lui Tăslăuanu”. Ilie Şandru a prezentat publicului volumul „Satul meu”, retipărit de profesorul Vasile Stan, după volumul original al lui O. C. Tăslăuanu, dar faţă de volumul tipărit în 1976, cel din 2016 cuprinde un capitol în plus, intitulat „Biserica”. „Era necesară introducerea acestui capitol întrucât corespunde manuscrisului autorului. (…) Profesorul Vasile Stan şi-a dăruit viaţa şcolii, satului şi oamenilor satului”, a precizat, printre altele, profesorul şi publicistul Ilie Şandru. A luat apoi cuvântul profesorul Vasile Stan, care a vorbit despre oamenii care aduc cinste locului natal, despre cei care au studiat şi au ajuns departe, plecând din Bilbor. A adresat câteva cuvinte audienţei şi profesorul Vasile Ţifrea, inspector şcolar general, fiu al satului, revenit din municipiul Braşov.
A urmat, apoi, un moment important al evenimentului, momentul în care i s-a oferit titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Bilbor unui fiu al satului care face cinste locului natal, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, care a primit titlul cu mare bucurie, spunând că această întâmplare îl determină să devină un ambasador şi mai loial al acestui sat. „Oriunde aş merge, întotdeauna vorbesc cu mult drag despre satul meu, căruia îi datorez foarte mult. Tot ceea ce am trăit la Bilbor a fost determinant pentru mine, pentru formarea mea ca om”, a spus cu emoţie şi căldură în voce Preasfinţitul.
Organizatorii au oferit câte o diplomă, simbol al întâlnirii, fiecăruia dintre fiii satului întorşi acasă cu acest prilej din oraşe ale Ţării precum Bistriţa, Sibiu, Mediaş, Târgu-Mureş, Cluj-Napoca, Braşov ori Bucureşti. Cu unii dintre ei am stat puţin de vorbă pentru a le afla povestea şi pentru a afla cu ce sentimente revin acasă, după mulţi ani. Cu toţii găsesc azi satul schimbat, cu toţii revin de fiecare dată cu drag, dar şi cu tristeţe pentru că dispariţia unor persoane dragi nu le mai dă prea multe motive de a reveni. Voi prezenta pe scurt doar pe doi dintre aceşti fii ai satului. Vasile Ţifrea, fost director de şcoală, care a activat şi în cadrul Casei Corpului Didactic, actualmente inspector şcolar general în Braşov, mi-a mărturisit că este plecat din sat din 1970, însă a păstrat mereu legătura cu cei de acasă şi a revenit de câte ori a avut ocazia. „Sentimentul revenirii e deosebit. E greu de spus ce simt de fiecare dată când mă întorc. Unii dintre noi trebuie să plece pentru a-şi îndeplini menirea, dar trebuie să revenim la rădăcini, să nu uităm. (…) Oamenii de aici au o viaţă grea şi muncesc foarte mult, iar asta m-a educat, m-a determinat să vreau mai mult”, spunea Vasile Ţifrea. Am mai purtat un dialog plăcut cu generalul în rezervă Ilie Ţifrea. Plecat din Bilbor la 16 ani, acesta a călătorit peste tot prin lume şi a deţinut diferite funcţii importante de conducere. „Acasă te întorci mereu cu drag. Nicăieri nu te simţi mai bine, dar călătorind foarte mult am învăţat să mă simt acasă oriunde. Satul copilăriei în raport cu satul de azi e incomparabil. S-a schimbat totul, s-a mai modernizat. Acasă, mulţi dintre cei dragi nu mai sunt, iar prietenii mei au plecat. Totul e altfel, dar cu toate acestea mă întorc cu drag, deşi mult mai rar acum, o dată la câţiva ani”, mărturisea generalul.
Amplul eveniment a cuprins şi un program artistic, moderat cu profesionalism de Vasile Gotea, în cadrul căruia au încântat participanţii artişti consacraţi precum Mihaela şi Ciprian Istrate, însoţiţi de grupul lor instrumental, Sofia Boca din Bistriţa-Năsăud, Anghelina Timiş-Lungu din Maramureş şi tânăra Alexandra Ţifrea din Bilbor.

Cosmina Marcela Oltean (Bilbor, judeţul Harghita)
Doru Decebal Feldiorean (Bilbor, judeţul Harghita)

Bazil Roman s-a născut în anul 1913, la Abrud, din părinţii Maria şi Bazil Roman. A fost primul din cei patru fraţi, fiind înregistrat la naştere cu prenumele de Vasile Iosif, pentru ca ulterior să fie cunoscut cu prenumele Bazil, împrumutat de la tatăl său, de care era foarte apropiat. La Abrud face patru clase primare (1920-1924), după care urmează Liceul „Brukenthal” din Sibiu şi Şcoala Superioară de Comerţ din Cluj-Napoca (1924-1932). După absolvirea şcolii, îşi satisface stagiul militar, timp în care face şi Şcoala de ofiţeri de rezervă, infanterie, din Bucureşti. La terminarea armatei se întoarce acasă la Abrud, unde se angajează, în anul 1936, la Primăria oraşului. În anul 1941, pleacă definitiv la Bucureşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.
De pe băncile şcolii a fost îndrăgostit de fotografie. Aparatul fotografic a fost prietenul cel mai apropiat şi statornic cu care, în vacanţe şi în concedii, cutreiera în lung şi-n lat Ţara Moţilor - Munţii Apuseni, alte zone din Ţară, însoţit de multe ori de prieteni fotografi din Ţară şi străinătate. Toată agoniseala vieţii a investit-o în arta fotografică. Era foarte meticulos în ceea ce făcea. Fotografia numai cu filme de calitate, iar reproducerile le realiza pe hârtie germană şi englezească Ilford. Din fotografiile sale, multe se regăsesc în lucrări de istorie, etnografie, geologie, minerit sau în colecţii muzeale.
Provenind dintr-o zonă unde se practica mineritul aurifer particular (băişagul aurifer), era foarte apropiat de aurarii (băieşii, minerii) de la vestitele mine de aur de la Roşia-Montană, Bucium, spălătoriile de aur de pe Valea Arieşului şi Abrudului, ilustrând magistral viaţa şi activitatea lor în cele mai mici detalii. Purta în suflet cu multă durere versurile: „Munţii noştri aur poartă / Noi cerşim din poartă-n poartă”. Cât adevăr găsim şi astăzi!
După ani de muncă a realizat lucrarea fotografică „Aurarii din Ţara Moţilor - Munţii Apuseni”, unică în istoria mineritului. Nicio industrie din Ţară nu are o colecţie de fotografii atât de valoroasă şi cuprinzătoare. În anul 1980, a fost expusă la Muzeul Tehnic „Prof. D. Leonida” din Bucureşti, cu prilejul celui de-al XV-lea Congres Mondial al Istoricilor. Prin această lucrare poate fi asemuit cu bunul său prieten Samoilă Mârza, fotograful Unirii de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, care a realizat, după 1918, lucrarea „Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia în chipuri”. Ce artişti fotografi s-au afirmat odată cu făurirea României Mari de pe meleagurile Albei şi ale Munților Apuseni! Veşnica lor amintire!
Bazil Roman a făcut parte din organismele artiştilor fotografi, la nivel naţional, participând la numeroase expoziţii în Ţară şi străinătate, fiind distins cu diplome, premii şi trofee. A participat cu numeroase fotografii la Saloanele Internaţionale de Artă Fotografică, unde i s-au conferit titlurile de ARTIST FIAP (A. FIAP) şi EXCELLENCE FIAP (E. FIAP), pe care şi le doreau mulţi artişti fotografi.
În ziua de 7 octombrie 1979, la mina Roşia-Montană am organizat o manifestare cultural-istorică, intitulată „Cu cine se mândreşte Exploatarea”. Cu acest prilej, se vernisează colecţia de fotografii „Aurarii” a lui Bazil Roman, care a fost vizitată de numeroase persoane, inclusiv din străinătate. Conducerea minei, apreciind valoarea documentar-istorică a lucrării, a perfectat cu artistul fotograf, cumpărarea colecţiei. În data de 8 octombrie 1980, se încheie un Act de vânzare-cumpărare, prin care se stipulează că se vinde, „pe veci şi irevocabil”, colecţia „Aurarii” minei din Roşia-Montană. Fotografiile format mare, au fost folosite la organizarea Muzeului mineritului din Roşia-Montană.
În zilele de 23-24 octombrie 1981, cu prilejul aniversării a 1850 de ani de atestare documentară a localităţii Roşia-Montană sub numele de Alburnus Maior pe baza tăbliţei cerate XVIII, datată 6 februarie 131 p. Hr, au fost organizate acţiuni cultural-sportive, o sesiune de comunicări ştiinţifice, tipărirea unui pliant, o ştampilă jubiliară, expoziţie de pictură şi o plachetă comemorativă. Cu acest prilej, a fost inaugurat Muzeul mineritului din Roşia-Montană, vizitat an de an de mii de persoane.
Pasionat de istoria mineritului din Munţii Apuseni, unde am activat peste 30 de ani, am scris, în colaborare, cărţile: „Aurarii din Munţii Apuseni”, 1982, retipărită în 2017 de Asociaţia „Baia Domnilor” din Bucium-Poieni şi „Bazil Roman, Fotograful aurarilor din Munţii Apuseni”, 2008, în care se regăsesc fotografiile din colecţia „Aurarii”.
Bazil Roman s-a stins din viaţă, în Bucureşti, la 24 septembrie 1993 şi îşi doarme somnul de veci în cimitirul din Abrud, alături de părinţi.
Primăria oraşului Abrud şi Combinatul minier Roşia-Poieni, în Anul Centenarului Marii Uniri, la 105 ani de la naşterea lui Bazil Roman şi la 25 de ani de la moartea sa, ar fi bine să organizeze acţiuni comemorative, eventual realizarea unui bust, precum şi retipărirea cărţii cu viaţa şi opera artistului. Le doresc succes!

Pagini regăsite

Cei care cred că încheierea conflictelor militare din Marele Război (1914-1918) cu victoria Antantei a însemnat şi sfârşitul acestei pagini triste din istoria Europei, greşesc profund. A urmat un al doilea război, politic, diplomatic şi mediatic, căruia nu-i vor pune capăt decât tratativele de pace de la Paris şi semnarea acestora de părţile beligerante pe parcursul anului 1920, mai cu seamă.
Situaţia României a fost şi mai ingrată, ea trebuind să se confrunte cu provocările bolşevice în Basarabia şi cu cele revanşardiste la graniţa de vest. Proclamaţiile de unire, care au culminat cu Marea Adunare de la Alba-Iulia, au incitat şi mai mult iredentismul maghiar, care a încercat să sape la bazele statalităţii unitare româneşti.
Însă, chiar din anul 1919, o propagandă partizană maghiară, zgomotoasă, a încercat să influenţeze tratativele de pace. Oamenii politici de mare valoare, dovezile geografico-istorice, confesionale şi lingvistice prezentate de lingvişti au dus la o corectă trasare a graniţei de vest, prin Tratatul de la Trianon.
Maşina de dezinformare maghiară peste hotare era redutabilă, rod al unei experienţe de decenii în domeniu şi al unor sume imense alocate cu acest scop. Despre ea am vorbit într-un articol publicat anterior în bilunarul de atitudine şi cultură „Condeiul ardelean”, intitulat Cei ce nu dorm…
A existat, însă, şi o propagandă „de uz intern”, care urmărea să provoace teama şi ura împotriva „ocupantului valah”, în Ardeal şi, mai ales, în Ungaria adusă la limitele sale fireşti sub aspect teritorial. Articole cu acuzaţii grave şi ţinând de domeniul patologicului urmăreau crearea unui curent de opinie profund şi furibund antiromânesc.
Şi încă un aspect: în vremea Primului Război Mondial se mai putea vorbi de onoare militară, de cavalerism. Un soi de romantism sui generis se mai păstra, iar acuzele privind nişte barbarii inventate ale trupelor româneşti tocmai distrugerea acestei imagini le urmăreau.
Articolul pe care îl transcriem (cu toate stângăciile de exprimare, datorate faptului ca e o traducere din limba maghiară, iar autorul n-a făcut, probabil, şcoala în limba română) este doar unul din cele cu caracter tendenţios din epocă. A apărut în săptămânalul „Românul” din Arad, Anul VIII, Sâmbătă, 19 Ianuarie (1 Fevruarie) 1919, Nr. 15, p. 3.
*
„Ziarul Az Est şi pe urma lui şi celelalte ziare maghiare, umple coloanele cu cele mai fantastice ştiri despre pretinsele atrocităţi ale Românilor. Scrie adevărate grozăvii numai ca să-i agite pe Maghiari în contra noastră.
Ne-am obişnuit cu multe în cursul deceniilor din urmă şi mai ales în cursul răsboiului; am avut parte de gingăşiile politicei maghiare şi de cuvintele de dragoste frăţească a ziarelor maghiare, cari nu ne mai slăbiau din epitetele de Vlahi sălbatici şi alte multe. Am fost obişnuiţi să spună despre noi toate lucrurile rele şi vorbele de ocară. N’am fi crezut însă, ca ziarele maghiare să se coboare la totala lipsă de simţ bun, încât să se năpustească asupra unei armate regulate cu învinuiri de atrocităţi, cum face mai nou ziarul Az Est.
Peste câteva zile va urma desminţirea, cum astăzi în fabrica de minciuni a ziarelor maghiare e la ordinea zilei. Dar ce se întâmplă cu ura afurisită care se seamănă în Maghiari împotriva a tot ce-i românesc? Aceasta nu trece, ci îşi sapă alvie tot mai adâncă în mintea şi în inima oamenilor. Şi aceasta este ţinta ziarelor maghiare, aceasta este, poate, cea din urmă armă de apărare.
Ca document nepieritor al vremii dăm în întregime ştirea următoare din Az Est, nr. 26. Sub titlul: Românii îi sărează pe răniţii maghiari - scrie următoarele:
„Despre atrocităţile săvârşite de trupele române de ocupaţie faţă de Maghiari şi până aci am primit multe ştiri. Din deţinere, înfometare, bătaie au parte consângenii noştri maghiari de jos. Dar întrece orice închipuire omenească şi aruncă lumina cea mai ruşinoasă asupra culturii trupelor de ocupaţie, aceea că trebuie sa relatăm de data aceasta.
Direcţia căilor ferate maghiare Oradea-mare - Cluj pe funcţionarii de la căile ferate îi rănesc şi le sărează rănile.
Avizat telegrafic, deşi părea de necrezut - scrie Az Est - a fost trimisă îndată direcţiei căilor ferate din Arad, ca să înceapă fără amânare, cercetare amănunţită, ca să se constate ce s'a întâmplat pe linia numită.
Cercetarea direcţiunii a constatat lucruri îngrozitoare. S-a constatat, că între Ciucea şi Poeni unei sentinele i-au tăiat braţul şi piciorul, ranele le-au sărat lăsându-l ceasuri întregi să se sbată în chinurile cele mai mari. Pe altul l-au spânzurat cu capul în jos în closet, până când s-a înecat. La altă gară au omorât cu patul pustei pe un impiegat. În Brăţea au tăiat carnea unui funcţionar, au sărat rana, apoi au cusut-o, privind ceasuri întregi chinurile grozave ale omului nenorocit.
Dela gările din Valea Jiului se raportează, că acolo - pe lângă bătaie - e la ordinea de zi punerea de sare pe răni. Pe mulţi din impiegaţii dela căile ferate, cari făceau grevă, i-au bătut şi când nici după aceasta n'au vrut să lucreze, ori să se supună comandantului român, au tăiat la mai mulţi în carne vie şi, ca în alte locuri, au pus sare pe rane şi le-au cusut. S-a constatat, că au necinstit fetele şi au siluit femeile.
Direcţia căilor ferate a înaintat ministeriului datele cercetării care - cu ajutorul legăturii de radiotelegrafiere care s'a înfiripat mai nou - le va trimite conferenţei de pace în Paris. Suntem siguri, dacă popoarele civilizate ale lumii vor lua cunoştinţă de cazurile acestea de atrocităţi, retorziunea nu va întârzia nici un minut.”
Cu ştirile acestea se ocupă şi în loc de frunte, dovadă despre importanţa şi veracitatea [=adevărul - n.n.] ce le atribuie.
Noi cari niciodată nu ne-am temut de lumină, dăm publicităţii aceste ştiri, ca cei chemaţi să ia cunoştinţă de ele şi să ia măsurile faţă de calumniatori.
Iar publicul cetitor să întâmpine pe aceşti calumniatori răuvoitori cu dispreţul, [pe] care-l merită.
Suntem siguri, că birourile de propagandă şi de minciună vor continua mai departe pe calea începută. Ca mâine, vor scrie, probabil, că Românii, nu numai că pun sare pe ranele Maghiarilor, dar îi şi mănâncă. Şi dacă le face plăcere sa aducă ştiri de atrocităţi iscodite [=inventate - n.n.] nouă nu ne strică, pentrucă este vorba veche: cu minciuna prânzeşti, dar nu ajungi să şi cinezi.
Asta trebuie să fie şi soartea detractorilor noştri.”

Vineri, 26 octombrie 2018, la ora 15, în incinta caldă, luminoasă şi cu miros de suflet a Librăriei „Şt. O. Iosif” din Braşov, a avut loc prezentarea numărului 3 (23) a revistei trimestriale de poezie „Claviaturi”, Serie Nouă, eveniment a cărui gazdă a fost poetul George G. Echim, redactorul-şef al revistei. Această ediţie se deschide cu poezia lui Vania Gherghinescu - „Hora”, parcă într-o tresăltare de toamnă a simţirii noastre româneşti:
„Patimi şi izbânzi de neam
Rând pe rând văzutu-le-am
Şi-n zvâcniri - un legământ,
Către cer, către pământ.”
Despre istoria Caietului de poezie „Claviaturi”, din perioada 1941-1943, îngrijit de Vania Gherghinescu, avem ocazia să citim din documentarea redactorului-şef George G. Echim, care manifestă o preocupare specială cu privire la consemnarea unui „pomelnic” al numelor colaboratorilor Seriei Vechi a revistei, printre care îi amintim aici pe Lucian Blaga, Ştefan Augustin Doinaş, Virgil Gheorghiu, Emil Manu, Radu Stanca şi mulţi alţii, predecesori ai noii generaţii de poeţi români, care sperăm să rămână la fel de sonori în istoria literaturii şi să dovedească o cât mai prolifică şi îndelungată carieră literară.
Lingvistul Sebastian Bazilescu semnează rubrica de opinie despre intervenţia şi corectarea greşelilor din limbă şi despre abundenţa cuvintelor de origine străină promovate de mass-media. Subscriem şi noi la concluzia specialistului: „Limba română are legi şi norme precise, aşa că nu vă aşezaţi la masa de lucru înainte de a învăţa să scrieţi corect, că acest lucru înseamnă lipsă de respect pentru propria-vă limbă, şi cum poţi respecta ceva, mutilând acel ceva, care este limba română, în fel şi chip?”.
Artistul plastic şi scriitorul Gheorghe Oprea-Holbavianu, prin „Lumină din lumină”, ne îndeamnă la… Iubire, ca într-o predică duminicală: „În iubire se concentrează toată viaţa noastră, tocmai pentru că iubirea este Dumnezeu, iubire e omul, iubire e viaţa, iubire e Biserica, iubire e familia, iubire e societatea, iubire e patria”. Ce am putea adăuga unei asemenea învăţături? Doar faptul că şi poezia tot iubire este, de cuvânt, de limbă, de Ţară, de oameni, de natură, de viaţă şi de Dumnezeu, cu fiecare clipă care înfloreşte în noi, atât cât suntem în această formă a existenţei noastre. De aceea, în paginile ce urmează ale „Claviaturilor”, ne vom împărtăşi, ne vom îmbăta şi ne vom însufleţi de frumosul versurilor unor poeţi consacraţi sau autori debutanţi, apreciindu-i dimpreună pentru dăruirea simţirii lor.
Prima parte a liricii numără 22 de poeţi contemporani, iar versul clasic predomină, ceea ce mă face să revin la cuvântul de întâmpinare al lui Vania Gherghinescu, care scria în nr. 4 din 1943 următoarele: „Poezia, cu timpul, îşi întinde hotarele şi se adânceşte, se încordează şi se înăspreşte, alege din neguri ca şi din lumină - nu se poate tăgădui. E, doar, dezvoltarea normală… Dar normală nu înseamnă după normă - indiferent cine ar vrea să o stabilească şi oricare ar fi ea”.
Poetul Mircea Bodean ne încântă cu o frazare de romanţă în textul „Fără cuvinte”, desprins dintr-un peisaj autumnal, printr-un joc inedit de imagini: „Frunze îmbie, vântule rugin, / Ţăndări de soare plescăie puţin, / Lutul pădurii, frate oboist / Talpă se calcă, drumu-i însoţit”.
Promotoare a poeziei româneşti în întreaga lume, prin proiectele sale internaţionale de publicare a antologiilor bilingve şi nu numai, Ligya Diaconescu îşi cere în versuri „Iertare”, într-o dezgolire a sufletului „De dorurile atârnate, grele şi seci”. Aceeaşi atmosferă de toamnă mohorâtă o regăsim şi în poezia lui Constantin Dobre „Părinţi uitaţi”: „O ploaie rănită căzută prin iazuri / adusă de nori în ochi lăcrimaţi, / aruncă în suflet turbate talazuri / ce scaldă-n surdină părinţii uitaţi”.
Poeta Nicoleta Drăgan-Bucşă e prezentă şi de această dată în paginile revistei şi la lansarea acesteia, abordând structuri şi forme noi ale versului, impresionând prin originalitate: „Păstori de stele / Şi greieri trubaduri / despletesc / pe crestele creneluri / semantic doruri / înflorite-n / descântec poem. // Prin vechi portaluri / cu stâlpi de foc / doar menestreli licurici / dezghioacă / un chiot tainic / în zodii de lumini / dăruindu-se / răbojului azur / îngenuncheat / pe-al inimii stih”.
„Este interesant de urmărit în ce măsură s-au întâlnit talentul, inspiraţia, sensibilitatea şi îndemânarea în poeziile publicate în volumul „Întrupare” al poetului braşovean George Echim”, scrie Maria Trandafir în articolul „Florile de dor ale poetului George Echim”. Autoarea remarcă faptul că o „direcţie a poeziei lui G. Echim este iubirea, poetul dezvăluindu-şi sentimentele prin confesiuni tulburătoare despre dragostea care transformă materia, lutul trupesc, în spirit, înălţare, plutire. Este poetul iubirii maritale (asemenea lui Arghezi, care îşi „declama” iubirea pentru stăpâna universului casnic), soţia fiind aceea care declanşează trăiri unice”.
Rodica Ghinea este o poetă la care muzicalitatea interioară a versului e făurită dintr-un vals al frunzelor, iar picturalul e unul local, braşovean: „Treptat / se întomnează, / mantia ruginie / înveşmântează melancolic / copacii şi cărările, / frunzele dansează linişti / în tonuri muzicale / dintr-un portativ ciudat, mistic / spre asfaltul prăfuit. // Tâmpa / îmi pare o lucrare picturală / pe un şevalet unde autorul / îşi vrea desăvârşită lucrarea / în aşteptarea regizorului divin”.
Din paginile revistei nu lipseşte poezia care să marcheze Centenarul Unirii, semnată de Carmen Tania Grigore, în acrostih: „Cerul tricolor absoarbe / Esenţe izvorâte din inimi reîntregite / Neamul românesc respiră / Tradiţii înmiresmate a dor / E sărbătoarea sângelui / Născut în acelaşi grai / Adormit în acelaşi cântec / Răstignit pe aceeaşi cruce / Umăr lângă umăr neclintit hotar / Luminat de jarul istoriei / Umbre străbune străjuiesc / Numele înveşnicit în cetăţi / Iureşul timpului aprinde / Rugă înaltă la spaţiul matern / Iubirea de ţară e flacără vie / Iubirea de neam e crez moştenit”.
Poetul Gheorghe Oprea-Holbavianu ne aduce „Mărturii” atât de curate şi de limpede sculptate în simţire: „Până mă găsiţi / lângă ţărmul / sângelui vostru, / preamăresc rodirile / din sudoarea pământului / cu nume frumos / - România - / urcuş spre zăpada fiinţei”. Iar iubirea de Ţară, de limbă şi de valorile noastre e manifestă şi în poezia lui Mircea Dorin Istrate: „Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti / Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie, / Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti / De la izvorul său, spre veşnicie”.
Poetul Menuţ Maximinian încheie atât de frumos prima parte a creaţiei lirice din revistă, cu un text intitulat „Crucea nopţii”: „Mireasmă de flori sălbatice / Peste valea / În care vântul îşi are culcuşul. // Iisus priveşte spre cerul înstelat, / Iar licuricii se ascund după lună”.
La rubrica „Marea poezie” citim eminesciana „Revedere” şi „Sus inima”, semnată de George Coşbuc: „Avem o mândră ţară - / Prin timpi de jale-amară / Strămoşii se luptară / S-o scape de stăpâni. // Azi singur noi, românii / Suntem în ea stăpânii, / Sus inima, români!”.
Poetul Constantin Mănuţă dezleagă frumuseţile Patriei într-un imn intitulat „Semn”: „Ţară frumoasă, Ţară de lumină / Te-au visat strămoşii liberă sub soare; / Pomul vieţii creşte falnic în grădină / Şi un cânt de pace-i vremea viitoare!”, şi descifrează tainele poeziei lui Mircea Ţâmpău în articolul „Momentul românesc în poezia lui Mircea Ţâmpău”.
Ionela-Ramona Moldovan continuă lista poeţilor cu har din paginile „Claviaturilor”, înserând termenul „Acasă” într-un suflet: „Mă simt la tine-n suflet ca acasă, / nimic nu mi-e străin, niciun cuvânt… / dezordinea din tâmple mă apasă / Şi mă aşez pe-o margine de gând”. Iar poeta Nadia-Cella Pop, într-o „Invocaţie” ne mărturiseşte că: „Ţipătul ploii mă biciuieşte. / Tresar la fiecare picătură, / îmblânzind parcă emisferele / de arbori şi rostiri / ce vor lăsa urme pe pământ”.
Poetul Ionel Simota, printr-un vers de o înaltă sensibilitate, îşi dezvăluie „Insomniile de toamnă”: „Nu-mi mai dorm mestecenii… / Ca nişte sfinţi / În genunchi au căzut, / Iar eu, în numele toamnei, / În numele ochilor atât de cuminţi, / Îngenuncherea lor o sărut”. Tot în „Limbajul iubirii” scrie şi poetul Toth Arpad, iar Alexandru Florin Ţene este în poezia din acest număr „Filosoful esenţelor tari”.
Partea a III-a a revistei este dedicată liricii internaţionale, în care regăsim creaţiile poeţilor Gerard Millotte-Iwa Flo, Ken Allan Dronsfield, Graciliano Martin Fumero, Li Zhiliang, Maria Eugenia Gulfo Berrocal, Enrique Antonio Sanchez Liranzo şi Henry Julio Kobs.
Coperta a IV-a este însoţită de îndemnul lui Mihai Eminescu, ce în final încununează rostul existenţei publicaţiilor literare: „Citeşte! Citind mereu, creierul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filozofia vieţii”. Să rămânem, aşadar, conectaţi la literatură şi să descoperim noi voci şi noi lumi prin cuvântul încărcat de lumina creaţiei.

Duminică, 21 octombrie 2018, într-o minunată zi de toamnă, cu o săptămână mai târziu decât în 2017, la Sărmaş, în judeţul Harghita, s-a desfăşurat cea de-a VII-a ediţie a manifestării „Festivalul Toamnei”, care a devenit o sărbătoare tradiţională a sărmăşenilor.
Şi această ediţie s-a desfăşurat pe un teren predestinat unei asemenea manifestări, în apropierea Bisericii Ortodoxe.
Aici s-au întâlnit, într-un cadru festiv, crescătorii de animale, păstori, proprietari, fermieri, localnici şi distinşi invitaţi pentru a sărbători, cu bucurie, încheierea a încă unui an pastoral.
După binecuvântarea manifestării, săvârşită de părintele paroh Aurel Truţa de la Parohia Ortodoxă din Sărmaş, s-au adresat celor prezenţi Valentin Mândru - primarul comunei Sărmaş, Adrian Jean Andrei - prefectul judeţului Harghita, Mis Luiza Carmen - director executiv adjunct la APIA Harghita, dr. Ioan Hârb - directorul Oficiului Judeţean pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale Harghita, care au lăudat iniţiativele diverse şi multiple ale conducerii Sărmaşului în accesarea fondurilor pentru dezvoltarea comunei.
Cei prezenţi au putut admira cele mai frumoase animale din ferme şi gospodării particulare din mai multe localităţi, aduse la Sărmaş în cadrul unei expoziţii de excepţie. Au expus grupuri de ovine adulte: Marius Ciprian Rus şi Sabin Cristian Ţifrea - Bilbor, Vasile Mândru, Sorin Coşarcă, Maria Ionela Coşarcă, Radu Platon - Sărmaş, Doru Voaideş - Gălăuţaş, Costel Bondrea, şi Gheorghe Rugină - Tulgheş, Gheorghe Pop - Voşlăbeni şi Nicolae Stoian - Topliţa; grupuri de ovine-tineret: Nicolae Stoian - Topliţa; grup ovine rasa suffolk - o rasă de oi cu cea mai rapidă creştere: Csibi Laszlo - Ditrău şi Tofalvi Zsolt - Voşlăbeni; grup caprine: Ioan Vasile Vrâncean - Topliţa şi Vasile Mitru - Târgu-Mureş; cabaline - mascul semigreu: Laurenţiu Vasile Creţa şi Ioan Bencze - Sărmaş; cabaline femele semigreu şi femele tineret: Cosmin Teslovan - Topliţa; cabaline femele: Dumitru Petru Suciu - Sărmaş; ponei: Cătălin Voica - Topliţa; câini ciobăneşti diferite rase: Tofalvi Zsolt - Voşlăbeni, Dănuţ Tudoran şi Dănuţ Teslovan - Topliţa, Doru Voaideş - Gălăuţaş, Petru Boronea şi Sorin Coşarcă - Sărmaş.
Animalele au fost bonitate de o comisie de specialişti, cele mai frumoase fiind premiate. Toţi participanţii la expoziţie au fost premiaţi cu saci de furaje.
De asemenea, harnice gospodine au expus murături, dulceţuri, gemuri şi siropuri apetisante, naturale care le vor împodobi cămările.
Au fost expuse şi alte produse tradiţionale specifice unei asemenea manifestări.
Cele două mioriţe frumoase de la tombolă au fost câştigate, prin tragere la sorţi, de: Săndel Roşca şi Sorin Cosma, ambii din Sărmaş.
De asemenea, organizatorii au oferit celor prezenţi tradiţionale bucate de la stână, printre care balmoş şi tocăniţă la ceaun, preparate în mod tradiţional, la faţa locului.
Toate acestea au fost acompaniate de un spectacol folcloric maraton, care s-a derulat până, cu mult, după lăsarea întunericului: Au cântat: Ciprian şi Mihaela Istrate, Ioan Cristian Ţăran, Costi Dumitru, Ovidiu Furnea, Ina Tudoran, Petrică Ţăran. Pe scenă au mai evoluat Ansamblul Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilir” din Topliţa, Ansamblul Folcloric „Izvoraşul” din Gălăuţaş şi Ansamblul Folcloric „Mugurii Sărmaşului”.
Organizatori: Asociaţiile crescătorilor de animale din comuna Sărmaş, Consiliul Local şi Primăria Sărmaş, Căminul Cultural Sărmaş.
Primarul comunei Sărmaş, Valentin Mândru, viceprimarul Gelu Ţepeluş şi consilierii locali mulţumesc tuturor celor care au contribuit la organizarea şi buna desfăşurare a „Festivalului Toamnei” - Sărmaş 2018.
.

În urmă cu 42 de ani, în 1976, „Mioriţa” şi-a găsit locul la Topliţa sub denumirea Concursul şi Festivalul „Mioriţa”, mai precis în 28, 29 şi 30 mai. Aceasta pentru că aici este locul ei, deoarece nicăieri poezia şi cântecul nu sunt mai frumoase şi mai curate ca în munţi, iar „Mioriţa” s-a născut „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, pentru că aici cântecul ei este cel mai melodios, e o simfonie cântată de mai multe orchestre pe care le armonizează legănatul brazilor”.
A fost prima mare sărbătoare a cântecului popular cu tematică păstorească şi un început, în care s-a urmărit valorificarea tradiţiilor folclorului păstoresc şi stimularea măiestriei interpretative a acestui gen muzical.
Anul acesta, mai precis în 18 şi 19 octombrie, Sala de spectacole a Casei Municipale de Cultură din municipiul Topliţa, judeţul Harghita, a găzduit cea de-a XXI-a ediţie a „Mioriţei”, care a îmbrăcat haină nouă în Anul Centenar.
Aceasta pentru că „Mioriţa” a devenit Festival Internaţional cu adevărat, fiind prezenţi la Topliţa solişti vocali şi instrumentişti, atât din judeţele Vâlcea, Mureş, Giurgiu, Ialomiţa, Suceava, Caraş-Severin, Sibiu, Alba şi Harghita, reprezentând România, cât şi tineri talentaţi din Republica Moldova (Basarabia), Ucraina (Bucovina) şi Serbia (Valea Timocului), care au adus la poale de Călimani solia frumuseţii plaiurilor natale şi bucuria sufletească a oamenilor de acolo.
Cu toţii, solişti vocali şi instrumentişti (numai instrumente cu corzi, de suflat: fluier, caval, taragot, clarinet şi alte instrumente specifice folclorului păstoresc), s-au prezentat în faţa unui public receptiv şi, mai ales, a unui juriu exigent, format din specialişti în domeniu: Eugenia Florea, etnomuzicolog, preşedinte; Sergiu Vitalian Vaida - realizator de emisiuni folclorice la TV; Daniela Roxana Gibescu - etnomuzicolog; Maria Costea Lirca - realizator de emisiuni folclorice la radio şi Virginia Linul - etnograf, specialist în costume populare, care au urmărit cu mare atenţie şi pricepere calitatea interpretativă, originalitatea cântecelor şi costumelor populare şi prezenţa scenică.
Toţi concurenţii au interpretat câte un fragment dintr-o doină sau baladă cu tematică păstorească, fără acompaniament, şi un cântec ritmat cu acompaniament orchestral, din zona pe care o reprezintă.
Practic, în prima seară a Festivalului a fost concursul soliştilor vocali şi instrumentişti, urmat de un spectacol susţinut de Ansamblul Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, cu cântece interpretate de soliştii: Andreea Chisăliţă, Dana Dăncilă, Nicolae Vieru, Rodica Andronic şi George Finiş, şi jocuri din diferite zone ale Ţării. Conducerea muzicală: Viorel Leancă şi coregrafia Viorel Vatamaniuc.
A doua seară a fost Gala Laureaţilor, în care au evoluat cei mai buni dintre cei buni. Aşa cum a subliniat etnomuzicologul Eugenia Florea, „la secţiunea solişti vocali, concurenţii fiind de calităţi apropiate, juriul a acordat câte două premii pentru locurile 1, 2 şi 3”.
SOLIŞTI VOCALI: 1. Ioan Surdu - Judeţul Caraş-Severin şi Ionuţ Cocoş - Judeţul Ialomiţa; 2. Dan Constantin Vasilescu - Judeţul Sibiu şi Emanuel Stan - Judeţul Harghita; 3. Iulian Urlea - Judeţul Giurgiu şi Georgiana Olari - Judeţul Harghita.
INSTRUMENTIŞTI: 1. Tudor Ciprian Vârciu (taragot) - Judeţul Alba; 2. Ştefan Radovanovici (fluier) - Serbia; 3. Cristian Pâslaru (caval) - Republica Moldova.
Trofeul „MIORIŢA” - Ediţia a XXI-a: Stelian Păun - Judeţul Giurgiu.
A urmat un spectacol susţinut de Ansamblul Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilor” al Centrului Cultural Topliţa, care s-a prezentat în faţa spectatorilor cu o formaţie de dansuri mult întinerită (coregrafia: Nicolae Cif) şi soliştii vocali: Ciprian Ilie, Dragomir Raita, Alexandru Oltean, Carmen Antal Cujbă şi Livia Harpa.
Cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului-Concurs al Cântecului Păstoresc „Mioriţa” s-a încheiat într-o atmosferă de adevărată simţire artistică şi patriotică emanată de pe scenă, dar şi din sala de spectacole, întreţinută cu un profesionalism inegalabil de Grupul Folcloric „Ştefan Vodă” Căpriana - Republica Moldova, coordonat de Artiştii Poporului Tudor Ungureanu şi Maria Stoianov.
A acompaniat Orchestra de muzică populară a Ansamblului Folcloric Profesionist „Rapsodia Călimanilor” al Centrului Cultural Topliţa, dirijată de prof. Bodor Lorand.
Au prezentat: Mălina Cioloca - TV Ardeal şi Ioan Cristian Ţăran - TVR3 Târgu-Mureş.
Organizatori: Centrul Cultural Topliţa şi Casa Municipală de Cultură Topliţa.
Finanţatori: Consiliul Local Topliţa, Primăria municipiului Topliţa şi Centrul Cultural Topliţa.
Parteneri media: TVR 3 Târgu-Mureş, TV Ardeal Reghin şi Radio Târgu-Mureş.
Directorul Festivalului: prof. dr. Costel Cristian Lazăr, directorul Centrului Cultural Topliţa.

Harghita
A început clasarea ca monumente istorice a două mausolee dedicate eroilor căzuţi în Primul Război Mondial
Institutul Naţional al Patrimoniului a început procedura de clasare ca monumente istorice a două mausolee din Harghita ridicate în memoria eroilor căzuţi în Primul Război Mondial, a declarat presei, marţi (30 octombrie 2018 - n.n.), directorul executiv al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Harghita, Bakos Laszlo.
Potrivit sursei citate, este vorba de mausoleul de la Secu-Topliţa şi cel de la Odorheiu-Secuiesc, de pe Dealul Cuvar, locuri unde îşi dorm somnul de veci, în total, peste o mie de militari români, dar şi de alte naţionalităţi, căzuţi în prima conflagraţie mondială.
Bakos Laszlo a precizat că Institutul Naţional al Patrimoniului, aflat în subordinea Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, a început această procedură în cadrul unui proiect dedicat Centenarului.
„Ei finanţează toate documentaţiile şi au cerut sprijinul Direcţiei Judeţene pentru Cultură Harghita, pentru a întocmi documentaţiile necesare şi pentru a pune la dispoziţie datele despre aceste monumente. (…) Când Institutul Naţional al Patrimoniului o să emită fişa analitică, Comisia Naţională va decide dacă vor fi sau nu monumente, dar, din punct de vedere al vechimii, al structurii, al simbolisticii, al arhitecturii, vor primi cel puţin nota medie, deja se pot clasa aceste monumente”, a explicat Bakos Laszlo.
Acesta a adăugat că după începerea procedurii de clasare, aceste mausolee intră deja sub incidenţa Legii 422 şi orice intervenţie pe monument sau în zona lui de protecţie se poate face doar cu avizare.
Directorul Centrului Cultural Topliţa, prof. dr. Costel Cristian Lazăr, a apreciat faptul că au început demersurile de clasare a monumentului de la Secu, ridicat în memoria soldaţilor căzuţi pentru reîntregirea României şi şi-a exprimat speranţa că acesta va fi trecut în acest an în rândul monumentelor istorice.
„Mausoleul de la Secu este unul dintre monumentele importante din Ţară, şi ca dimensiune, şi ca vechime, şi la fel de important este că va fi trecut în rândul monumentelor istorice. Trebuia făcut mai demult acest demers, dar este bine că s-au gândit la acest lucru şi acum, în Anul Centenarului. Şi, poate, până la sfârşitul anului va fi trecut în categoria monumentelor istorice”, a declarat prof. dr. Costel Cristian Lazăr, directorul Centrului Cultural Topliţa.
Mausoleul Eroilor din Topliţa a fost ridicat la iniţiativa Patriarhului Miron Cristea, de către Societatea „Cultul Eroilor” şi a fost inaugurat în anul 1925. La baza mausoleului sunt depuse osemintele a 771 de militari căzuţi pe câmpurile de luptă în Primul Război Mondial.
Pe zidurile mausoleului au fost montate 18 plăci de marmură albă şi neagră pe care sunt înscrise numele unor eroi români, iar pe crucea din piatră din partea frontală, primul Patriarh al României, Miron Cristea, originar din municipiul Topliţa, a scris: „Ostaşi ai vechiului regat! Binecuvântată fie ziua în care aţi trecut Ardealul fraţilor voştri, dezrobindu-i prin jertfa voastră de mucenici. Ardealul vi se închină!”.
Potrivit site-ului Oficiului Naţional Cultul Eroilor, în Mausoleul de la Odorheiu-Secuiesc se odihnesc 317 eroi, „de diferite naţionalităţi şi confesiuni”, 33 fiind depuşi în cripte individuale, iar 284 în cripta comună.

Covasna
ADEC solicită primarului din Sfântu-Gheorghe să arboreze Drapelul României pe străzile din municipiu
Preşedintele Asociaţiei Civice pentru Demnitate în Europa (ADEC), Dan Tanasă, îi solicită primarului municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, să „acorde respectul cuvenit” Zilei Naţionale a României şi, pe 1 Decembrie, să arboreze Drapelul României pe străzile oraşului, în acelaşi mod în care a arborat drapelul Ungariei pe data de 15 martie, cu prilejul Zilei maghiarilor de pretutindeni.
„Ne apropiem cu paşi repezi de momentul sărbătoririi Zilei Naţionale a României. (…) În aceste zile de intense pregătiri pentru a marca acest moment istoric ne amintim de gestul primarului UDMR al municipiului Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, care a dovedit ca a avut un spirit organizatoric extraordinar în derularea manifestărilor dedicate zilei de 15 martie de anul acesta, atunci când a arborat zeci de drapele ale Ungariei de mari dimensiuni în tot municipiul Sfântu-Gheorghe. Având în vedere capacitatea organizatorică a primarului UDMR dovedită cu ocazia arborării drapelului Ungariei în data de 15 martie a.c., ADEC îi solicită public acestuia în Anul Centenarului Marii Uniri să manifeste acelaşi spirit organizatoric şi cu ocazia Zilei Naţionale a României (…) şi să arboreze drapele ale României identice ca dimensiuni şi în aceleaşi locuri cu cele ale Ungariei arborate pe 15 martie anul acesta”, se arată într-un comunicat de presă al ADEC, remis luni (29 octombrie 2018 - n.n.).
În luna martie a.c, Primăria Sfântu-Gheorghe a decorat centrul oraşului şi principalele artere de circulaţie cu însemne în culorile roşu-alb şi verde, iar, la acea vreme, Prefectura Covasna a amendat municipalitatea cu suma de 5.000 de lei pentru că nu a dat curs somaţiei de a arbora alături şi Drapelul României, conform legislaţiei în vigoare.
În replică, conducerea Primăriei Sfântu-Gheorghe a precizat că, în contextul pregătirilor pentru comemorarea a 170 de ani de la Revoluţia din 1848-1849, a decorat centrul oraşului cu panglici de culori naţionale ungureşti, Piaţa Libertăţii cu drapel naţional unguresc, iar câteva străzi cu cocarde roşu-alb-verde, subliniind că „niciunul dintre aceste simboluri nu este drapelul oficial al Ungariei, drapelul naţional unguresc nefiind acelaşi lucru cu drapelul Ungariei”.
De asemenea, reprezentanţii municipalităţii au menţionat şi că, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1.157/21.11.2001, minorităţile etnice - constituite în organizaţii, uniuni sau asociaţii la nivel naţional - pot folosi la acţiunile specifice şi însemnele proprii, iar Primăria municipiului Sfântu-Gheorghe a „amplasat panglicile, drapelul şi cocarde de culori naţionale ungureşti în spiritul acestei hotărâri”.

Covasna
Reabilitarea Monumentului Ostaşului Român din Sfântu-Gheorghe ar putea fi finalizată până pe 1 Decembrie, conform primarului Antal Arpad
Lucrările de reabilitare a Monumentului Ostaşului Român din municipiul Sfântu -Gheorghe ar putea fi încheiate înainte de Ziua Naţională a României, a anunţat, joi (25 octombrie 2018 - n.n.), primarul Antal Arpad.
Potrivit acestuia, licitaţia a fost câştigată de o firmă din localitatea Tecuci, judeţul Galaţi, valoarea totală a contractului fiind de 239.900 de lei.
„Se lucrează la statuie…, sperăm că, până pe 1 Decembrie, lucrările vor fi finalizate”, a declarat Antal Arpad, într-o conferinţă de presă.
Potrivit acestuia, restaurarea monumentului a fost întârziată de faptul că la primele licitaţii, organizate anul trecut, nu s-a prezentat nicio firmă interesată să efectueze lucrarea, iar procedurile au trebuit reluate.
Impunătoarea statuie a Ostaşului Român, realizată din bronz de sculptorul Balogh Peter, a fost dezvelită pe 18 septembrie 1974.
Reprezentanţii comunităţii româneşti din Sfântu-Gheorghe au semnalat în repetate rânduri că monumentul s-a deteriorat considerabil şi au solicitat intervenţia Primăriei pentru reabilitarea acestuia, arătând că o parte dintre manifestările oficiale ce marchează momente importante din istoria Poporului Român au loc, în fiecare an, în faţa acestei statui.
Preşedintele Asociaţiei Judeţene a Cadrelor Militare în Retragere şi Rezervă Covasna, col. Ioachim Grigorescu, menţiona că statuia Ostaşului Român a fost ridicată în memoria luptelor de eliberare a oraşului, Sfântu-Gheorghe fiind primul oraş din Ardealul de Nord eliberat de sub ocupaţie fascisto-horthyistă, în 8 septembrie 1944.

Harghita
Primarul din Odorheiu-Secuiesc, amendat pentru a doua oară pentru nearborarea Drapelului României
Primarul municipiului Odorheiu-Secuiesc, Galfi Arpad, a fost amendat de către prefectul judeţului Harghita cu suma de 5.000 lei, întrucât nu a arborat Drapelul României alături de cel al Ungariei, în contextul manifestărilor prilejuite de comemorarea Revoluţiei ungare din 1956, o sancţiune similară fiind aplicată şi în primăvara acestui an.
Prefectul Harghitei, Adrian Jean Andrei, a declarat presei că sancţiunea a fost aplicată pentru încălcarea actelor normative privitoare la arborarea drapelelor altor state şi nearborarea Drapelului României.
„Conform legislaţiei în vigoare, este obligatorie arborarea Drapelului României cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter naţional şi internaţional, precum şi cu ocazia vizitelor oficiale ale unor personalităţi reprezentând organisme internaţionale, interguvernamentale, pe traseele de deplasare ale acestora”, a precizat prefectul Harghitei.
Acesta a punctat că prefectul nu face altceva decât „să garanteze respectarea legii în judeţ şi a simbolurilor naţionale ale României” şi a amintit că este pentru a doua oară când primarul din Odorheiu-Secuiesc „încalcă cu bună ştiinţă” prevederile legale privind arborarea steagurilor.
„Este pentru a doua oară când primarul municipiului Odorheiu-Secuiesc încalcă cu bună ştiinţă actele normative privitoare la arborarea steagurilor, acesta fiind sancţionat de prefect şi cu ocazia sărbătoririi zilei de 15 martie. Îmi pare rău că nu se înţelege că respectarea legilor României nu este facultativă şi îndemn, ca de fiecare dată, să punem valoare pe respectul reciproc şi pe convieţuirea paşnică”, a arătat prefectul Harghitei.
Potrivit sursei citate, Galfi Arpad a primit prin poştă procesul verbal de constatare şi aplicare a contravenţiei şi a confirmat primirea sancţiunii.
Primarul din municipiul Odorheiu-Secuiesc nu a putut fi contactat pentru a-şi exprima un punct de vedere în legătură cu amenda primită.
În luna martie, când a fost sancţionat tot cu 5.000 de lei pentru că nu a arborat Drapelul României lângă cel al Ungariei, la manifestările de 15 martie, Galfi Arpad, care a câştigat alegerile din partea Partidului Civic Maghiar, spunea că nu vrea să încalce legea şi că drapelul va fi arborat „acolo unde trebuie”.

În realizarea rubricii sunt folosite ştiri ale agenţiei naţionale de presă - AGERPRES

Relaţia dintre Guvern şi Opoziţie este una redusă la următoarele propoziţii: „Scoală-te tu, ca să mă aşez eu”, sau „Decât să facă altul mai bine, să fac tot posibilul să nu facă nimic”. Aceste cuvinte şi gânduri sunt pe buzele şi mintea celor care fac parte din fauna oamenilor politici de astăzi. De multe ori, politicienii noştri se întrec în invective fără precedent cu toate că poziţia lor socială îi obligă la un anumit comportament, la un anumit fair-play de gentleman. În politică, stimaţilor noştri politicieni, unei idei i se răspunde tot cu o idee, susţinută de fapte, şi nu cu violenţă verbală. Din cauza dumneavoastră, a oamenilor politici, dar şi din cauza unor forţe externe ostile, după lovitura de stat din Decembrie 1989, în România s-a trecut de la involuţie la degradarea Poporului Român şi a Ţării. Omului politic român nu i se cere originalitate sau genialitate, pe care oricum nu prea le are, dar i se cere responsabilitatea aplicării prin actul său politic a unei idei sau unui grup de idei a celor ce l-au ales punându-şi speranţele în el. Din păcate, odată ajunşi la ţintă, adică în Senat, în Camera Deputaţilor sau chiar la Guvern, oamenii politici uită tot ce au promis şi inversează responsabilitatea dintre interesul general şi cel personal, devenind oameni bogaţi peste noapte şi uitând de interesul celor mulţi. Iată că, în felul acesta, ies în evidenţă mediocritatea şi mizeria morală a politicienilor, adevăraţi duşmani din interiorul Ţării, care ne macină neîncetat.
Din păcate, oamenii politici de la noi sunt puşi - în marea lor majoritate, nu generalizăm - numai pe căpătuială, pe propria înavuţire, iar această „boală”, şi mai grav, s-a transmis deja şi generaţiei tinere. Invidia ajunge adesea la cote maxime chiar între ei, politicienii, şi atunci intervine gândirea păguboasă că „dacă acela a putut, eu de ce nu aş putea?”. Şi uite aşa se uită de cei mulţi, de societatea care i-a ales în funcţii, încă din prima zi a mandatului. Şi uite aşa, marea majoritate corupţi fiind, unii mai cad şi în plasă; în plasa numită parchet. Apoi se miră că sunt luaţi la bani mărunţi şi că ajung în puşcărie, şi îşi aduc imediat aminte că sunt bolnavi, că au copii etc.. Păi măi fraţilor, dar când băgaţi mâna până dincolo de cot, nu ştiţi că sunteţi bolnăvicioşi şi că aveţi acasă copii mici?! Doar apoi vă amintiţi, când vă ia parchetul la… plimbare. Păi da, că în momentul comiterii faptelor de corupţie numai la iahturi, privilegii şi secretare vă stă mintea.
Nu mai există respect în Ţara asta, din păcate. Dar sunt convins că după ce această etapă va fi trecut, această perioadă atât de tulbure, de tranziţie parcă fără de sfârşit, în care românul, nu doar politicianul, a înţeles prost democraţia, va veni şi ziua în care ne vom aminti că avem o Ţară, o Maică Românie - Grădină a Maicii Domnului, cum chiar Papa Ioan Paul al II-lea a denumit-o, pe care trebuie să o iubim şi să o apărăm, căci ne-a fost lăsată nouă, de la strămoşii daci, de bunul Creator. Poate că acest gând ar trebui să vă călăuzească şi pe voi, stimaţi membri ai Cabinetului şi ai Opoziţiei, ca să puteţi da dovadă că vă pasă de această Ţară binecuvântată măcar acum, în Anul Centenarului Marii Uniri de la 1918. Iar asta ca să putem să ne ducem destinul multimilenar mai departe, să ridicăm stindardul, să privim lumea cu capul sus şi să strigăm cu toată puterea cuvântului: Trăiască România Dodoloaţă!

De ce românii din judeţele Covasna şi Harghita sunt conduşi administrativ de maghiari? Ei nu fac parte din colectivitatea majoritară a Ţării?
Din câte ştim, toată România este condusă şi gospodărită de Statul Român. El, Statul Român, hotărăşte formaţiunile teritoriale ale Ţării, dă destinaţie fondurilor, dispune responsabilităţile conducătoare în unităţile teritoriale. Din câte ştim, în nicio ţară europeană, colectivitatea naţională, fie şi pe spaţii reduse, nu e condusă de câţiva venetici străini de neam.
Dacă forul european a formulat vreo lege care justifică acordarea dreptului minorităţilor de administrare a vieţii colectivităţii majoritare în interiorul unei ţări, aceasta este o imensă eroare, care trebuie corectată în perioada următoare, în Ţara noastră, unde Parlamentul, cu demnitate şi curaj, să-şi croiască legea naţională prin care să-i elibereze pe românii din cele două judeţe din robia şi umilinţa ungurească.
O zicere din înţelepciunea populară ne aminteşte că „dacă-i dai nas lui Ivan, şi se urcă pe divan”… La aşa situaţie a ajuns România, urmare acordării drepturilor în exces acestei minorităţi, rămăşiţă de tristă amintire pentru românii transilvăneni. Nu cumva am acordat prea multe drepturi maghiarilor şi astfel ne-am croit singuri calea prin care drepturile românilor de aici sunt diminuate chiar de preaîndreptăţiţii noştri?
Deseori ni se pune în faţă Kosovo, dar nu se analizează fenomenul discordiei dintre minorităţile fostei Iugoslavii, care, poate, aveau fiecare drepturile lor, în timp ce ungurii nu mai au, de 100 de ani, niciun drept pe acest teritoriu românesc. De 100 de ani, sunt toleraţi. Se poate stabili dacă şi câţi unguri au fost ucişi de români în cei 100 de ani de la Marea Unire, în timp ce fenomenul invers s-a dovedit devastator.
Continuă instigările naţionaliste: se sancţionează în şcoală eleva care poartă tricolor pe frunte, este supus brutalităţii stradale tânărul român cu corpul înfăşurat în tricolor, veteranilor nu le este permis să arboreze drapelul Ţării pe clădirea prima eliberată la finalul războiului, pe instituţiile administrative ale celor două judeţe sunt afişate ostentativ drapele în afara legilor Ţării. Lângă toate acestea, condamnabil, pentru istoria noastră, este rana săpată în istoria Transilvaniei prin gestul criminal de spânzurare a imaginii lui Avram Iancu. Şi noi le tolerăm statui de criminali pe pământul sfânt recuperat acum 100 de ani şi reintrat în stăpânirea dreaptă a urmaşilor Daciei!
N-ar fi rău dacă reprezentanţi legiuitori şi organe de ordine bucureştene s-ar plimba într-o vestimentaţie disimulată prin cele două judeţe, unde, în magazine ar constata că nu li se dă atenţie, dacă vorbesc româneşte. Tot aşa se întâmplă în primărie, la CEC, în farmacii etc., unde sunt lucrători unguri. Şi… har Domnului! Constataţi, domnilor cu responsabilităţi statale, că românii din aceste două judeţe trăiesc în tensiune sub ura nesfârşită a creaturilor ungureşti! Constataţi şi hotărâţi-le o viaţă mai bună, pentru că şi ei fac parte din colectivitatea majoritară românească! Legea să explice procedura prin care, în cele două judeţe, primari de comune, oraşe, municipii, preşedinţi şi vicepreşedinţi de consilii judeţene, să fie numiţi, de foruri superioare, doar români, aşa cum sunt prefecţii, iar democraţia cu maghiarii să se rezume la un singur reprezentant în Parlament, aidoma la celelalte minorităţi. Aşteptăm de la Guvern şi Preşedinţia următoare, curajul de a institui această organizare administrativă în acest tulbure spaţiu al României.

8 noiembrie

Dintru început, Dumnezeu e Lumină, singura Lumină adevărată şi veşnică, nematerială, nesfârşită şi din¬colo de orice înţelegere. Firea Sa rămâne desăvârşit tainică, însă cele trei Persoane care o alcătuiesc, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt una în desăvârşită împărtăşire a deplinei iu¬biri. Dumnezeu e bun şi temei a toată bunătatea şi iubirea, de aceea nu S-a mulţumit numai cu Sine, ci, în nemărginita Sa milostivire, a voit ca şi altcineva să-I împărtăşească lumina, de aceea a adus lumea de la nefiinţă la fiinţă. Dar, înainte să facă cele văzute, Dumnezeu a creat prin Cuvântul Lui şi a desăvâr¬şit în Duhul Sfânt firea îngerească; a făcut din aceste Puteri cereşti şi fără de trup, slujitori ai Săi plini de râvnă şi flacără de foc nevăzut. Ei sunt luminile mai mici, care se împărtăşesc, prin harul Sfântului Duh, de Lumina cea dintâi, veşnică şi fără de început. Chipuri ale firii dumnezeieşti, sfinţii îngeri sunt fi¬inţe duhovniceşti. Neavând a purta greutatea trupului, ei sunt mereu în mişcare, cu desăvârşire liberi şi înţelegători. Îngerii se bucură de vederea lui Dumnezeu pe măsura apropierii de El şi se hrănesc proslăvindu-L, aceasta fiind însăşi raţiunea exis¬tenţei lor. Deşi nu pătimesc de pe urma neajunsurilor trupu¬lui, ei nu au firea neschimbătoare a lui Dumnezeu, căci sunt zidiţi prin schimbare (trecerea de la nefiinţă la fiinţă). Astfel, îngerii cu greu pot fi atinşi de rău, însă nu sunt pe de-a-ntregul la adăpost de acesta, şi de aceea trebuie să se slujească de neîntinata libertate pe care Dumnezeu le-a dăruit-o pentru a stărui în bine şi a înainta spre desăvârşire privind pururea la tainele Lui, căci altfel vor aluneca spre rău şi se vor îndepărta de Dumnezeu. Şi căderea lor ar fi mare, căci ei nu pot, cum i-a fost dat omului, să se pocăiască, fiind lipsiţi de trup.
Dar, deşi fără de trup, ei nu sunt pe de-a-ntregul imate¬riali. Numai singur Dumnezeu este cu desăvârşire dincolo de cele văzute şi trupeşti, pentru că El este neschimbător. Aşadar, îngerii sunt mărginiţi în timp şi spaţiu: când se află în cer, ei nu sunt şi pe pământ, iar când sunt trimişi de Dumnezeu pe pă¬mânt, ei nu rămân şi în cer. Subţirimea firii lor îi face să poată trece de ziduri, porţi sau zăvoare, care sunt împiedicări pentru noi, dar se îmbracă în trup, ca să-i putem vedea, atunci când sunt trimişi de Dumnezeu în preajma omului. Uşurimea şi re¬peziciunea cu care se mişcă le îngăduie să străbată lumea în¬treagă într-o clipită, iar puterea de a pătrunde gândul omului ne-ar putea face să credem că îngerii sunt atotştiutori, aseme¬nea Domnului. Dar, fiind făpturi zidite, ei nu sunt nici atotştiu¬tori, nici nu se pot afla în două locuri în acelaşi timp. Iar atunci când vestesc, o fac la porunca şi prin harul lui Dumnezeu, şi nu pentru că le-ar sta lor în putere.
Dumnezeu a făcut din ei slujitorii Lui şi îi trimite (înger înseamnă trimis) să vegheze asupra lumii. Îngerii călăuzesc popoare şi Biserici (Apocalipsa, capitolele 2-3), împlinind voia Domnului faţă de neamul omenesc. Dumnezeu a aşezat pe lângă fiecare dintre noi câte un Înger Păzitor care veghează nevăzut asupra noastră, fiind în acelaşi timp aproape şi de Dumnezeu. Acest înger ne în¬deamnă spre bine prin vocea conştiinţei noastre, ne ajută să ocolim cursele diavolului şi aprinde în noi focul mântuitor al căinţei atunci când păcătuim (Ieşire 23, 20-23, Tobit 5, 4).
Numai Ziditorul cunoaşte felurile şi marginile firii înge¬reşti, care în faţa Domnului este una, dar pentru noi par a fi ne¬numărate. „Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui!”, zice pro¬fetul Daniel (Daniel 7, 10). Mintea omenească nu poate cuprinde numărul îngerilor, şi de aceea Sfânta Tradiţie obişnuieşte să îi aşeze în nouă trepte, împărţite în câte trei cete (după Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, cap. VI-X). Prima treaptă şade pururea în apropierea lui Dumnezeu, fără a fi între ei mij-locitor. Aici îi aflăm pe Serafimi (Isaia 6, 2), al căror nume în-seamnă, în ebraică, „arzători”. Roind de-a pururi cu credincioşie în preajma lui Dumnezeu, lucrul acesta le dă puterea de a-i ridica pe ceilalţi îngeri spre El, însufleţind în ei căldura curăţitoare şi luminoasă a virtuţii. Îngerii din cea de-a doua ceată - de acelaşi rang, însă având o misiune diferită - sunt Heruvimii (Ieşire 25, 18; Iezechiel, cap. 1 şi 10, 2), al căror nume evocă plinătatea cunoaşterii pe care o au despre Dumnezeu. Se zice că sunt aco¬periţi de ochi (Iezechiel 1, 18; Apocalipsa 4, 8), semn al capacităţii lor de a contempla lumina dumnezeiască. În cea de a treia ceată în-gerească aflăm Tronurile pe care Se sprijină Domnul. A doua treaptă îngerească, intermediară, transmite cu bunătate şi ri¬goare hotărârile Proniei dumnezeieşti şi cheamă duhurile de rang inferior să urmeze lui Dumnezeu. Ea cuprinde Stăpâniile, Domniile şi Puterile. A treia şi ultima treaptă este alcătuită din Începătorii, Arhangheli şi Îngeri. Prin aceştia din urmă ne face Dumnezeu cunoscută voia Sa şi, cum ei sunt cel mai aproape de noi, pe ei îi trimite Ziditorul spre oameni, atunci când binevoieşte, înveşmântaţi în trup.
În planul lui Dumnezeu, omul, prin Adam, ar fi trebuit să alcătuiască cea de-a zecea ceată îngerească, având drept mi-siune pe aceea de a duce Creaţia la desăvârşire (Luca 15, 1-10). Cum însă Adam a căzut şi s-a văzut supus morţii, Hristos S-a pogorât din ceruri pentru a-l scoate din iad. Şi, străbătând toate treptele ierarhiilor îngereşti, S-a îmbrăcat în trup; şi în¬viind a ridicat pe om la o stare mai înaltă decât cea în care se găsea la început, aşezându-l de-a dreapta Tatălui, mai presus de Heruvimi şi de Serafimi.
Cu mult înainte de toate acestea, când Dumnezeu a făurit cele nevăzute, plinătatea ierarhiilor cereşti se bucura de lumina Domnului într-o nesfârşită sărbătoare, sfântă şi plină de cuvi¬inţă, iar îngerii cântau cu glas mare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot („Domnul oştirilor”). Plin este cerul şi pămân¬tul de slava Lui” ( saia 6, 3). Numai că Lucifer, duh aflat în frun¬tea tuturor, cel mai aproape de Dumnezeu şi care strălucea de lumina Lui, trufindu-se de locul de cinste pe care îl avea, a vrut să se asemene lui Dumnezeu. Şi şi-a zis el: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! (…) Sui-mă-voi deasupra norilor şi aseme¬nea cu Cel Preaînalt voi fi” (Isaia 14, 14). Nu era rău din fire, însă mândria l-a împins să se răzvrătească împotriva Ziditorului său. El a fost cel dintâi care a respins binele şi a ales răul, cobo¬rând din lumină în adâncul întunericului cel fără Dumnezeu; îndată ce a rostit acele vorbe, a căzut din locul de cinste unde se găsea şi s-a prăbuşit în hăul iadului. Şi, cum în cădere sfâşiase cerurile, a tras după sine mulţime de îngeri din toate cetele şi s-a făcut domnul lor. Iar numărul acestora era atât de mare, încât, văzând acea mulţime, Arhanghelul Mihail, mai marele oştirilor Domnului - care, prin smerenia lui şi prin slujirea plină de credincioşie faţă de Ziditor, era întărit întru lumina Domnului -, a strâns pe îngerii rămaşi de partea binelui şi a zis: Să luăm aminte. Altfel spus, „să stăm bine, să stăm cu frică, noi, făpturile ce am primit darul de a ne ţine dinaintea Domnului. Să recunoaştem că suntem slujitorii Lui. Să avem
grijă să ne cunoaştem locul nostru şi să luăm aminte la căde¬rea celor ce au vrut să fie aidoma lui Dumnezeu”. În amintirea acestui Sobor, adică a acestei adunări a corurilor îngereşti sub păstorirea Sfântului Arhanghel Mihail, în trezvie, înţele¬gere şi unire, au pus Sfinţii Părinţi sărbătoarea de astăzi.
Mihail - al cărui nume înseamnă „asemenea lui Dumne¬zeu” („care este ca Dumnezeu”) -, slăvitul şi prealuminatul Voievod al Puterilor cereşti celor fără de trup, este pomenit adesea în Sfânta Scriptură. El este cel pe care îl trimite Dum¬nezeu către oameni pentru a le vesti îndreptările Sale. El cel dintâi s-a arătat Patriarhului Avraam (Facere, cap. 12) şi slujnicei sale Agar în pustie, spre a le vesti naşterea lui Ismael (Facere, cap. 16). A fost apoi trimis către Lot pentru a-l scăpa din Sodoma, pe care Dumnezeu o sortise pieirii (Facere, cap. 19). Când Domnul i-a cerut lui Avraam să-l jertfească pe fiul său, Isaac, pentru a-i încerca ascultarea, Mihail a fost cel care în ultima clipă a venit şi i-a prins mâna (Facere, 22). S-a mai arătat şi Patriarhului Iacov şi s-a luptat cu el o noapte întreagă pentru a-i face cunoscut noul nume: Israel (Facere 32, 23-32). El a stat dinaintea poporului lui Israel când a ieşit din Egipt şi l-a călăuzit, în timpul zilei în chip de nor, iar noaptea ca un stâlp de foc (Ieşire 13, 21). A mai fost trimis şi la ghicitorul Valaam, pe când acesta mergea către Valac, regele Moabului, ca să blesteme poporul lui Israel, şi i-a tăiat calea stând în faţa asinei sale, cu o sabie goală în mână (Numeri 22, 22). Când Iosua şedea dinaintea zidurilor Ierihonului, aşteptând un semn de la Dumnezeu ca să dea asalt cetăţii, Mihail i s-a arătat, iarăşi ţinând o sabie. Cum Iosua se temea ca acesta să nu fie un vicleşug al diavolului, care ştie să ia chip de înger al luminii (2 Corinteni 11, 14), l-a întrebat: „De-ai noştri eşti sau eşti dintre duşmanii noştri?”. Iar Mihail i-a răspuns: „Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi am venit acum!”, apoi i-a poruncit să se închine locului pe care îl sfinţise cu prezenţa lui (Iosua 5, 13). În Cartea Judecătorilor, Arhanghelul Mihail îl întăreşte pe Ghedeon, spre a-l trimite să elibereze Israelul de sub jugul madianiţilor (Judecători 6, 11). Iar când David, împotriva voii Domnului, a făcut numărătoarea poporului, Mihail a fost cel trimis de Dumnezeu ca să fie braţul mâniei Lui. Într-o singură zi, el a ucis cu sabia sa mai bine de şaizeci de mii de oameni şi era gata să stârpească Ierusalimul de pe faţa pămân¬tului, dar Dumnezeu, mişcat de căinţa lui David, l-a oprit şi i-a poruncit să-şi vâre sabia în teacă (1 Cronici 21). Şi de mai multe ori i s-a arătat Arhanghelul prorocului Ilie, ca să-i aducă mângâiere în încercările sale şi să-l trimită cu veste mare (3 Regi 19, 5; 4 Regi 1, 15). Când regele asirian Senahirim a vrut să cotropească Ierusalimul, Arhanghelul a doborât într-o sin¬gură noapte o sută optzeci şi cinci de mii de ostaşi din tabăra acestuia (4 Regi 19, 35). Şi tot el este cel ce s-a coborât din ceruri şi a stat împreună cu cei trei tineri în mijlocul cuptoru¬lui încins, în cetatea Babilonului, aducând cu ei laudă lui Dum¬nezeu (Daniel 3, 25). Şi tot el a închis gura leilor din groapa în care fusese azvârlit prorocul Daniel (Daniel 6, 23).
Nenumărate sunt prilejurile în care Arhanghelul Mihail s-a arătat oamenilor pentru a-i izbăvi, atât în vremea Vechiului Legământ, cât şi după venirea lui Hristos: i-a scăpat pe Apostoli din temniţă (Fapte 5, 19), l-a ajutat pe Apostolul Filip să-l bo¬teze pe eunucul reginei Etiopiei (Fapte 8, 26), i s-a arătat sutaşului Corneliu şi i-a poruncit să-i ceară Sfântului Petru să-l bo¬teze (Fapte, 10). Tot el l-a scos din temniţă pe Petru (Fapte, 12) şi l-a pedepsit pe Irod, care voia să fie slăvit ca un zeu (ibidem). I s-a arătat Apostolului Pavel ca să-l întărească în încercă¬rile lui, iar Sfântului Ioan Evanghelistul i-a descoperit tainele lui Dumnezeu cu privire la sfârşitul veacurilor (Apocalipsa).
Arhanghelul Mihail este cel ce se va arunca în lupta cea din urmă cu Antihristul şi cu diavolul, el îi va azvârli pentru veş¬nicie în iad (Apocalipsa 12, 7). Iar la Judecata cea de Apoi va ţine balanţa în care ni se vor cântări faptele. Tradiţia Bisericii mai pomeneşte şi alte nenumărate minuni pe care le-a înfăptuit Arhanghelul Mihail, cum ar fi minunea cea mare din Colose, în Frigia (6 septembrie).
În Domnul, dreptatea nu poate sta despărţită de milă: Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au săru¬tat (Psalmul 84, 11). Iată de ce nu îl putem prăznui pe Arhanghelul Mihail, Înger al Dreptăţii, fără a-l prăznui cu el şi pe Arhanghelul Gavriil (numele lui înseamnă „Domnul este puterea mea” sau „viteaz ostaş al Domnului”, iar după Sfântul Proclu al Constantinopolului, „Dumnezeu şi omul”), înger al Milei, „cel ce stă înaintea lui Dumnezeu” (Luca 1, 19). El e trimis de Domnul către oameni ca să le vestească lu¬mina iubirii şi a bunătăţii Lui spre mântuirea lor. Gavriil i-a dat prorocului Daniel dezlegarea vedeniei pe care acesta a avut-o despre sfârşitul împărăţiei mezilor şi a perşilor (Daniel 8, 16-27), iar altă dată i-a vestit că Hristos, Mântuitorul lumii, avea să vină după patru sute patruzeci şi nouă de ani (Daniel 9, 24). Şi tot el i-a fost trimis femeii lui Manoe, în vremea Judecătorilor, ca să-i vestească naşterea apropiată a lui Samson. Iar când, în marea sa bucurie, Manoe a voit să-l oprească la ospăţ, Gavriil i-a răs¬puns că nu se hrănea cu astfel de merinde şi l-a îndemnat să-şi arate mulţumirea aducând jertfă Domnului. Iar cum acela îl în¬treba de numele său, Gavriil i-a răspuns: „La ce mă întrebi tu de numele meu? Că el este minunat”. Şi s-a făcut nevăzut în fumul care se înălţa de la jertfă (Judecători, 13). Din toate timpurile, el a fost vestitorul naşterilor minunate din sân sterp sau neputin¬cios. El li s-a arătat lui Ioachim şi Anei pentru a le vesti zămis¬lirea Maicii Domnului, şi lui Zaharia şi Elisabetei pentru a-i în¬ştiinţa de naşterea Înaintemergătorului (Luca, 1). El a hrănit-o pe Maica Domnului cu mană cerească vreme de doisprezece ani în Templu (21 noiembrie) şi, mai apoi, a fost trimis de Dumnezeu să-i ducă vestea cea bună, aşteptată de la începutul lumii, anume că avea să dea naştere Mântuitorului prin mijlocirea Sfântului Duh. El a venit să-l liniştească pe Iosif în vis, când acesta era cuprins de îndoieli în ce privea fecioria Maicii Domnului (Matei 1, 20). La naşterea Mântuitorului nostru, el i-a călăuzit pe păstori către peştera din Betleem, pentru a I se închina. Tot el i-a desco¬perit lui Iosif planurile ucigaşe ale lui Irod şi l-a sfătuit să ia pe prunc şi pe mama lui şi să-i ducă în Egipt, iar mai apoi, trecând primejdia, i s-a arătat din nou în vis pentru a-i porunci să se în¬toarcă în ţara lui. În sfânta noapte a Învierii lui Hristos, Gavriil s-a pogorât din ceruri, în veşmânt alb ca zăpada, strălucitor de lumină dumnezeiască, a împins piatra care închidea mormân¬tul şi s-a aşezat deasupra ei. Când femeile Mironosiţe au ajuns la locul acela, le-a liniştit zicându-le: „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat pre¬cum a zis…” (Matei 28, 5-6).
Astfel, de la începuturile lumii până la Învierea lui Hristos şi până la sfârşitul veacurilor, Sfântul Arhanghel Gavriil este trimisul lui Dumnezeu spre a vesti oamenilor minunile milos¬tivirii Sale prin Persoana Domnului nostru Iisus Hristos.
(După ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul, Vieţile Sfinţilor, vol. III, luna Noiembrie, Editura „Sfântul Ioan Casian”, Bucureşti, 2014, p. 92-100)
Pr. II Adrian Nicolae Stoian
Parohia Topliţa I - Centru
ROMÂNIA

Toamnă dumnezeiască! Toamnă de aur! Coborâtă parcă din adâncurile fără sfârşit ale cerului, zăbovind pe cregile copacilor, ale pomilor şi ale podgoriilor fără sfârşit ale Basarabiei, poleindu-le frunzele cu zeci şi zeci de nuanţe. Un curcubeu de frumuseţi aşezat de măiastra mână a naturii. Toamna aceasta şi-a mutat sinfonia de culori în frunzele pomilor şi ale viilor, atinse parcă de adierile uşoare ale unei mâini nevăzute.
Îmbătaţi de aceste frumuseţi am simţit chemările tainice ale Basarabiei şi-am pornit la drum. Nu mai trecuserăm Prutul de vreo doi ani. Ne-au chemat prietenii noştri din Ialoveni să ne convingem de frumuseţile aurului Toamnei acolo, la ei, în orăşelul aflat la doar o aruncătură de băţ de Chişinău, capitala Basarabiei, căreia i se zice acum Republica Moldova. Acelaşi curs domol al Prutului ca întotdeauna. Dar şi aceeaşi tristeţe, poate acelaşi plâns neştiut, tăcut: „Curge Prutul între noi şi plânge / Că ni-i greu şi lui la fel i-i greu…”. Fiindcă îşi blestemă fatalitatea ce l-a sortit să devină, fără voia lui, „brâu împletit din lacrimi şi din sânge”, hotar nedrept prin trupul Ţării, despărţind artificial fraţii de acelaşi neam. Aşa a devenit el în 1812, „când muscalu a pus piatră de hotar la Prut şi a rupt biata noastră Moldovă în două”! Aşa a rămas până în ziua de azi, cu toate că, vorba lui Nicolae Dabija, „noi cei de aici suntem voi cei de dincolo de Prut, iar voi cei de dincolo, sunteţi noi cei de dincoace”!
Din păcate, politicienii cei de dincoace şi cei de dincolo de Prut, nu au înţeles nimic din toate acestea, sau au înţeles, sau nu vor să înţeleagă, fiindcă pe fotoliie moi şi bănoase se simt mai bine decât pe scunele de lemn, cu toate că şi unii şi ceilalţi flutură faldurile mincinoase ale „interesului naţional”!
Aşadar, după ce am trecut Prutul, am revăvut pământul Basarabiei, parcă încărunţit şi el de atâta aşteptare zadarnică. Însă tot pământ românesc a rămas, cu toate opintirile potrivnice ale celor care mai sunt încă şi acum nişte rămăşiţe jalice ale celor care credeau cândva în „veşnicia ideilor lui Stalin, care vor lumina omenirea”, chiar dacă realitatea şi istoria au dovedit că „totul a fost o minciună”!
La Ialoveni, ca în întreaga Basarabie, oamenii chiar dacă ştiu că li se spune „moloveni”, sau „basarabeni”, sunt convinşi că ei sunt români, aşa cum credeau cei din generaţiile din 1918, „naţiune moldovenească nu exiată”, fiindcă „există o singură naţiune română”! Şi mai sunt convinşi de un adevăr pe care-l afirma câdva poetul Alexei Mateevici: „Nu avem două limbi şi două literaturi, ci numai una - aceeaşi cu cea de peste Prut. Asta ca să se ştie din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba”! Sau de adevărul rostit scurt şi sentenţos de marele Eminescu: „Nimeni n-are să ne înveţe ce am fost şi ceea ce ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem: ROMÂNI”! Din păcate, cu toate că se ştiu de mult aceste adevăruri, tot degeaba vorbim, chiar şi acum când se zie că aniversăm Centenarul Marii Uniri!!!
„Trebuie să vină o zi când «va fi iar în trupul Ţării / Basarabia întreagă!»”
Interviu cu primarul oraşului Ialoveni (Republica Moldova), Sergiu Armaşu

Despre unele dintre aceste dureri ale noastre, a celor de dincoace şi a celor de dincolo de Prut, am purtat o discuţie cu primarul oraşului Ialoveni, Sergiu Armaşu.
- Câteva cuvinte despre oraşul în fruntea căruia vă aflaţi…
- Ialoveniul are aproximativ 20.000 de locuitori, din care aproape 92 la sută sunt români. Ceilalţi, aproximativ opt procente sunt „pestriţi”: ruşi, ucraineni, bulgari etc..
- Spuneţi-ne, vă rog, ei cum se declară, români sau moldoveni?
- Sunt români. Aşa s-au declarat la recensământ!
Din punct de vedere economic, aş putea spune că oraşul are o importantă suprafaţă de teren, peste 3.000 ha, din care arabile peste 1.000 ha, podgorii peste 400 ha, păşuni peste 200 ha. Mai avem şi două iazuri cu o suprafaţă de 18 ha. Pe lângă acestea, în oraş sunt înregistraţi peste 1.300 de agenţi economici, întreprinzători cu drept de persoană fizică autorizată peste 200 (întreprinderi individuale), avem aproape 900 de gospodării ţărăneşti, şase întreprinderi de stat şi o asociaţie de gospodării ţărăneşti. Cu alte cuvinte, oraşul are o economie destul de diversificată. Industria este reprezentată de cea uşoară (îmbrăcăminte pentru adulţi şi copii, saci de dormit, vestimentaţie sportivă, din care multe sunt destinate exportului); alimentară (produse de panificaţi, prin Fabrica de pâine „Nataliţa Caracuian”, Fabrica de îngheţată „Sandriliona”, SA „Vinuri-Ialoveni”, singura care produce vinuri peliculare de tip Heres, destinate exportului) şi a materialelor de construcţie (SRL „Viteza-Ceapchin”) etc..
În prezent, punem un accent deosebit pe realizarea unei suprastructuri moderne pentru întregul oraş, avem şi plauri frumoase în această direcţie, pe care dorim să le şi realizăm, spre folosul întregii comunităţi. Aşa de exemplu vrem ca încă în acest an să finalizăm lucrările de modernizare a străzilor oraşului, până în 2020 să conectăm întregul oraş la reaţeaua centrală de canalizare. Vreau să vă spun că la toate acestea ne bazăm şi pe implicarea nemijlocită a cetăţenilor oraşului. Acest lucru mi l-am propus încă din momentul în care am fost ales ca primar.
- Ce ne puteţi spune despre viaţa cultural-spirituală şi reţeaua de învăţământ a oraşului Ialoveni?
- La numărul de locuitori pe care îi are oraşul apreciez că lucrurile stau destul de bine din acest punct de vedere. Avem două licee, o şcoală gimanzială, două şcoli generale şi… grădiniţe, la care învaţă aproximativ 2.000 de elevi. Avem un colectiv didactic bine pregătit, educatoare, învăţători şi profesori, mulţi dintre ei având o bogată experienţă didactică. În oraş îşi desfăşoară activitatea şi o şcoală de artă, frecventată de câteva sute de elevi, cei care se simt atraşi înspre un anumit domeniu artistic: muzică, arte vizuale, coregrafie. Avem rezultate frumoase la acest capitol, mulţi dintre absolvenţi devenind artişti cunoscuţi în Ţară şi chiar peste hotare. La cele de mai sus aş mai adăuga şi cele trei biblioteci publice, din care una destinată copiilor.
- Am înţeles că sunteţi un primar independent, nu aţi candidat pe nicio listă a vreunui partid. Cum s-a întâmplat, pentru că e un lucru cam rar?
- S-a întâmplat că oamenii mă cunosc, au avut încredere în mine şi în ceea ce am promis că vom realiza împreună. Dar am avut şi un atuu: din lupta partinică a partidelor între ele, am avut de câştigat eu. Ca independent am o libertate de mişcare şi de acţiune mai mare şi nu pot fi acuzat că aş favoriza un partid sau altul. Eu tot ce fac vreau să fie în folosul comunităţii şi nu a unui anume partid care să-şi facă, prin ceea ce realizăm, un capital politic. Sunt şi voi rămâne până la sfârşitul mandantului un primar al tuturor locuitorilor oraşului şi niciodată nu voi ţine seama de orientarea politică a unuia sau altuia.
- Cum staţi cu locurile de muncă? Aveţi probleme mari din acest lunct de vedere?
- Pot să vă spun că din punctul acesta de vedere nu o ducem rău deloc. Locuitorii oraşului Ialoveni au mult de câştigat din urma faptului că oraşul se află în imediata apropiere de Chişinău. O bună parte dintre locuitori şi-au găsit locuri de muncă acolo, iar ceilalţi aici. Şomajul este aproape inexistent. Problema cea mai mare este, însă, legată de veniturile pe care ei le realizează, dacă banii pe care îi câştigă le sunt suficienţi pentru a duce un trai decent. Din acest punct de vedere, avem într-adevăr probleme, fiindcă în general veniturile sunt destul de mici, iar oamenii nu-şi pot permite multe din ceea ce ar vrea să aibă. Asta şi pentru că agenţii economici, mai ales cei privaţi, încă nu au ajuns să aibă o putere economică aşa încât să le permită să asigure salariaţilor venituri decente. Mă refer la cei mulţi, fiindcă sunt unii - ca şi la dumneavostră! - care îşi permit multe, s-au îmbogăţit nepermis de mult într-un interval de timp scurt. Iar aceasta presupune afaceri necurate, necinstite. Pe de altă parte, ne confruntăm cu problemele legate de desfacerea produselor, mai ales a celor din agricultură. Mă refer mai direct la pomicultură şi viticultură. În ultima vreme, piaţa rusească este aproape inexistentă, iar cea europeană este încă abia la început. Ne luptăm, însă, pentru a câştiga teren din acest punct de vedere. Încet, încet trebuie să răzbim.
- Domnue primar, ne aflăm într-un care ar trebui să se înscrie ca un moment deosebit în istoria neamului nostru românesc, anul Centenarului Marii Uniri. Ce credeţi, s-a făcut suficient din ceea ce ar fi trebuit să se facă? Cum apreciaţi legăturile existente între cele două state româneşti?
- Ar fi multe de spus în această privinţă. Dar ar mai ales multe de făcut. Din păcate, lucrurile cam „scârţâie”, ceva se întâmplă la nivelul cel mai înalt, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău. Nu se vrea? Nu se poate? Cineva ne poartă sâmbetele, cum se spune, pe plan european? Cineva din Europa are mare interes ca acest lucru, respectiv Unirea Basarabiei cu România, să nu se întâmple?! Greu de spus… Vedeţi, sunt şi probleme care depind de noi şi încă nu suntem în stare să le rezolvăm. Fiindcă tânăra generaţie, care deja a crescut şi s-a format în anii aceştia de după 1990 şi, deci, nu mai poate fi acuzată de rusofonie în niciun caz, este împrăştiată prin Europa, să-şi câştige existenţa şi, deci, nu mai este capabilă să determine hotărâtor destinele Ţării. Însă, trebuie să vină o zi când „va fi iar în trupul Ţării / Basarabia întreagă”!
*
E toamnă frumoasă şi bogată la Ialoveni. Dar e şi o toamnă a marilor speranţe legate de acest mare eveniment al aniversării Centenarului Marii Uniri din 1918. De el se leagă speranţele multor români de dincolo de Prut, mai ales a celor care fac parte din generaţiile tinere. Tot mai mult sunt convinşi de credinţa care a înaripat generaţiile de acum o sută de ani, anume că „că a venit vremea ca neamul nostru să nu mai cunoască hotar pentru dragostea lui, pentru limba noastră cea dulce. Cultura, limba, şcoala noastră trebuie să se unească pe veci şi nedespărţiţi vrem să rămânem până la sfârşitul sfârşitului”.
Doar nu întâmplător tinerii basarabeni poartă cu mândrie tricourile inscripţioate „Basarabia e România”!

prof. Ilie Şandru (Ialoveni, Republica Moldova)
prof. Vasile Gotea (Ialoveni, Republica Moldova)

În cadrul manifestărilor dedicate Centenarului Marii Uniri, Primăria Reghin, Biblioteca municipală ,,Petru Maior”, Protopopiatul Ortodox Reghin, Direcţia Judeţeană pentru Cultură a Judeţului Mureş şi Revista ,,Vatra veche” (director Nicolae Băciuţ), i-au invitat pe locuitorii municipiului mureşean la o „întâlnire cu istoria cea adevărată”, cu ocazia căreia Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan, Arhiepiscopului Timişoarei şi Mitropolitul Banatului (foto), a susţinut conferinţa cu tema „Lungul drum al Marii Uniri”. Întâlnirea a avut loc vinei, 17 noiembrie a.c., în sala de conferinţe a Bibliotecii Municipale „Petru Maior”, care, la ora 17, era plină până la refuz, mulţi dintre cei prezenţi fiind nevoiţi să stea în picioare pe holul instituţiei.
A fost un eveniment la Reghin ce nu se va putea uita uşor. A fost o rememorare a unor momente ce se înscriu cu litere de aur în istoria Poporului Român, care au condus spre realizarea marelui vis al ducerii la îndeplinire a unităţii naţionale a tuturor românilor. Iar această rememorare a fost făcută de unul dintre cei mai de seamă şi mai iubiţi dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului.
Prezent la această întâlnire, Mircea Duşa, prefectul judeţului Mureş, a evocat câteva dintre momentele importante ale înfiinţării Episcopiei Covasnei şi Harghitei şi ale activităţii neobosite ale celui ce a fost întâiul ierarh al acestei Eparhii, timp de două decenii - IPS Ioan al Munţilor, cel care, în cuvântul rostit cu ocazia instalării sale, a spus cuvinte memorabile, întipărite în sufletul românilor covăsneni şi harghiteni: „Am venit să păstoresc acolo unde izvorăsc Tigrul şi Eufratul românilor, adică Mureşul şi Oltul, râuri care, în trecute vremuri au purtat în udele lor lacrimile, şi nu odată şi sângele românilor”.
Ascultându-l pe Mircea Duşa şi aducându-mi aminte de cuvintele de mai sus, rostite de IPS Ioan, parcă îmi vine să cred că acest eveniment nu s-a petrecut din întâmplare la Reghin. El a avut loc în Reghinul martirizat în timpul tragicelor evenimente din 1848-1849, când un descreierat urla din toate puterile: „Unde n-aţi prădat, prădaţi! Unde nu arde, aprindeţi!”.

De marele folclorist, etnograf, dialectolog, publicist, pedagog şi sociolog român basarabean, director al Institutului Social Român din Basarabia, Petre Ştefănucă, patriotul acuzat de „românofilie” „fascism” şi „antisovietism” în anii 1940 şi 1942, după ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, pentru poziţia sa categorică împotriva teoriei moldoveniste şi a introducerii alfabetului rus în Basarabia am auzit, dar niciodată nu ne-am gândit că o să ajungem pe meleagurile sale natale, în Ialoveni.
Aducându-i-se fel de fel de acuzaţii de denigrare a URSS-ului, printr-o sentinţă din 13 aprilie 1941, Petre Ştefănucă a fost condamnat la pedeapsa cu moartea, prin împuşcare, dar la solicitarea sa, printr-o hotărâre a Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, din 29 aprilie 1941, lui Petre Ştefănucă i-a fost înlocuită pedeapsa cu moartea cu zece ani de gulag. Fiind internat într-un lagăr din RASS Tătară, Petre Ştefănucă a decedat la 12 iulie 1942.
În memoria lui Petre Ştefănucă, un liceu, o stradă şi biblioteca publică orăşenească din oraşul Ialoveni îi poartă numele, iar în faţa liceului a fost instalat bustul său. În anul 2006, Poşta Moldovei a pus în circuit un timbru poştal cu chipul lui Petre Ştefănucă.
Nu puteam să scriem câteva rânduri despre Biblioteca Publică Orăşenească ,,Petre Ştefănucă” din Ialoveni, căreia i-am trecut pragul, fără să amintim, câteva date despre patronul spiritual al acestei importante instituţii de cultură, despre a cărui viaţă şi activitate, pusă în slujba românilor basarabeni, ne-a vorbit, cu atâta patos şi recunoştinţă, Valentina Plămădeală, directorul instituţiei.
Cea mai mare bibliotecă din raionul Ialoveni, fondată în 1948, a avut un parcurs ascendent, plecând de la statutul de bibliotecă sătească, raională, ajungând la ceea ce este astăzi, un adevărat centru comunitar de servicii specializate de referinţă şi informaţionale moderne, un centru cultural şi socializare, adăpostind, gestionând şi punând la dispoziţia celor interesaţi aproape 85.000 de exemplare de resurse informaţionale.
Biblioteca Publică Orăşenească „Petre Ştefănucă” din Ialoveni are în structură două filiale - Filiala pentru copii „Spiridon Vangheli” şi Filiala „Nicolae Titulescu” şi serviciile de relaţii cu publicul, informativ-bibliografic, achiziţii şi prelucrare, şi Centrul de Formare şi Acces la internet.
Filiala „Nicolae Titulescu” a fost deschisă în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Ion Minulescu” din Slatina, judeţul Olt, România, la 30 august 1995. Colecţia biblioteci constituie circa 27.000 de publicaţii din cele mai diverse domenii. Servicii: 2 oficii - împrumut şi engleză şi pinacotecă.
Filiala pentru Copii „Spiridon Vangheli” (considerat, printre altele, scriitorul copiilor) este un centru informaţional educativ şi cultural înfiinţat la 4 ianuarie 1972. Principali beneficiari ai Bibliotecii sunt copiii de la vârsta preşcolară până la vârsta de 16 ani. Oficiile pentru împrumut la domiciliu sunt pentru clasele I-IV şi separat pentru clasele V-IX. La fel sunt separate şi cele două săli de lectură. La această filială pentru copii există şi o sală-muzeu ,,Spiridon Vangheli”.
Biblioteca Publică orăşenească „Petre Ştefănucă” din Ialoveni are numeroase activităţi devenite tradiţionale: zilele bibliotecii, zilele crengiene, concursuri ale declamatorilor, de desene, zile şi ore de informaţie, expoziţii, prezentări şi lansări de carte, ore muzicale, audieri, ore ecologice şi de studiu, mese rotunde, medalioane aniversare etc..
La Biblioteca Publică Orăşenească „Petre Ştefănucă” din Ialoveni am cunoscut nişte oameni deosebiţi, bibliotecarii. Aceştia iubesc cartea, sunt oameni de carte, iubesc autorii şi, în mod special, iubesc cititorii şi pun multă pasiune în tot ceea ce fac.

Printre instituţiile principale de cultură din oraşul Ialoveni, Republica Moldova, se numără şi Şcoala de Arte, unde copiii şi tinerii talentaţi au posibilitatea să-şi cultive vocea, să înveţe să cânte la diferite instrumente muzicale, să danseze, să picteze, să sculpteze sau să-şi dezvolte talentul actoricesc.
În fiecare an şcolar aleg să se pregătească la Şcoala de Arte din Ialoveni peste 350 de cursanţi de la şcolile din Ialoveni şi din 13 localităţi ale raionului cu acelaşi nume, aceasta fiind unica instituţie de acest gen din zonă.
Am poposit câteva ore la această adevărată casă de arte, unde am avut-o gazdă ospitalieră pe profesoara Daniela Bodorin, directorul Şcolii de Arte, care pe lângă faptul că ne-a prezentat activităţile desfăşurate, ne-a spus, cu mândrie, că elevii şcolii sunt talentaţi, obţinând rezultate frumoase atât în domeniul artistic, la concursurile naţionale şi internaţionale la care participă, cât şi la şcoală.
Cum tânăra generaţie are nevoie de modele şi călăuze, cei 35 de profesori (specialişti) sunt adevărate modele pentru cursanţii şcolii. Profesorii sunt cu multă experienţă, care ştiu să ţină cont de temperamentul fiecărui elev, sunt buni psihologi şi pedagogi şi pun pasiune în disciplina pe care o predau. Efortul depus de profesori se materializează an de an în evoluţii frumoase ale elevilor, nu numai în cadrul examenelor susţinute, a producţiilor artistice, a spectacolelor, a examenului de diplomă de la sfârşitul şcolii, ci şi în locurile fruntaşe ocupate în diferite competiţii interne şi internaţionale.
De fapt, Şcoala de Arte din Ialoveni este cotată ca cea mai bună instituţie de acest gen din Republica Moldova, obţinând primul loc la concursurile organizate cu celelalte şcoli similare. 80 la sută dintre profesori sunt din Ialoveni şi 20 la sută fac naveta din Chişinău, mulţi dintre aceştia fiind foşti absolvenţi ai şcolii.
Absolvenţii Şcolii de Arte din Ialoveni activează cu mult succes în diferite formaţii artistice din raion şi nu numai în calitate de interpreţi vocali, instrumentişti, dansatori şi chiar instructori.
De asemenea, Daniela Bodorin ne-a vorbit despre dotarea materială şi finanţarea acestei instituţii, spunându-ne că Primăria finanţează 80 la sută din nevoi, restul fiind completat de părinţi, care sunt oameni minunaţi, ei fiind cei care fac adevărate sacrificii, nu numai prin achitarea taxei şcolare şi prezenţa săptămânală a copiilor la cursuri, dar şi prin frumoasa colaborare pe care o au cu profesorii. Elevii sunt evaluaţi la jumătatea şi la încheierea anului de pregătire în faţa părinţilor, prietenilor şi cunoscuţilor.
Activitatea Şcolii de Arte din Ialoveni se desfăşoară în două direcţii: casa de creaţie, unde vin copiii să-şi petreacă timpul în mod plăcut şi util, şi şcoala propriu-zisă pe durata mai multor ani.
Şcoala de Arte din Ialoveni organizează o dată la doi ani două concursuri naţionale la: solfegii şi teoria muzicii, şi un concurs - ,,Cristale sonote” pentru instrumentişti, unde vin copiii din toată Republica Moldova. Pentru ca aceste concursuri să fie cât mai interesante, la fiecare se modifică regulamentul.
Pentru bunul mers al activităţii instituţiei şi modul concret cu care răspund cerinţelor instituţiei, directorul Şcolii de Arte mulţumeşte primarului oraşului Ialoveni şi consilierilor locali, care întotdeauna apreciază munca pe care cadrele didactice o desfăşoară împreună cu elevii.
Amintim doar câteva dintre rezultatele bune obţinute de tinerii artişti de la Şcoala de Arte din Ialoveni, care prin munca şi talentul lor promovează în Ţară şi străinătate imaginea oraşului natal:
• Corul „Albinuţele”, dirijat de Pcela Oxana, corepetitori Ana Tîmciuc, Victor Onişor, Sergiu Moşneagu şi administraţia Şcolii de Arte, Daniela Bodorin, Natalia Rotaru şi Georgeta Voinovan, a impresionat juriul şi publicul prin repertoriu şi prezenţă scenică la Festivalul Coral Internaţional din Vranov nad Toplou (Slovacia).
• Elevii catedrei de Arte Vizuale, instruiţi de profesorii Nina Popescu şi Victor Şuţu, au obţinut primele trei locuri la ,,Cupa Crisius 2018”, desfăşurată în oraşul Chişineu-Criş (România). La expoziţia internaţională de Arte Vizuale cu genericul „Sportul din imaginaţia copiilor” din cele 30 de lucrări trimise au fost premiate 17.
• Micii şi talentaţii actori din cadrul Catedrei de Artă Dramatică, coordonaţi de profesoara Doina Severin, au apărut pe micile ecrane cu un fragment din piesa „Cererea în căsătorie”, de A. Cehov. Cu acest fragment au fost premiaţi şi la Festivalul de Satiră şi Umor „Tudor Tătaru” din satul Pojorăni.
• Orchestra „Muguraşii” au avut într-adevăr o prestaţie excepţională pe scena Festivalului „Taur Negru de Cărbuna”, finanţat de Ambasada Statelor Unite ale Americii la Chişinău.
• Recent la Topliţa, România, Cristian Pâslaru, elev la Şcoala de Arte din Ialoveni - Republica Moldova, a obţinut locul 3 (caval) la cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului Internaţional al Cântecului Păstoresc „Mioriţa.

prof. Ilie Şandru (Ialoveni, Republica Moldova)
Vasile Gotea (Ialoveni, Republica Moldova)

„… Marea Unire din 1918 a fost şi va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei româneşti. Măreţia sa stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-i călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit […]”, spunea regretatul academician Florin Constantiniu (O istorie sinceră a poporului român, Editura „Univers enciclopedic”, Bucureşti, 1997, p. 301) şi această pagină sublimă, în mod simbolic, este reprezentată de Marea Adunare Naţională care a avut loc la 1 Decembrie 1918 în oraşul Alba-Iulia, care, pentru timpul scurt cât reuşise să păstreze unirea celor trei ţări române, fusese capitala Bravului Voievod Mihai. Pregătirea, organizarea şi desfăşurarea Marii Adunări Naţionale a fost pe larg reflectată în numeroase organe de presă şi de ziariştii români prezenţi în sala adunării de la Casina Militară, publicaţi nominal de ziarul braşovean „Glasul Ardealului”: „Românul” - I. Clopoţel; „Gazeta Poporului” - I. Broşu; „Revista Economică” - C. Popp; „Drapelul” - A. Vasile; „Foaia Poporului Român” - L. Paukerow; „Unirea” - Dr. Coltor; „Glasul Ardealului” - Ov. D. German; Biroul de presă al gardelor române: Ion Montani; „Biserica şi şcoala” - Dr. Botiş; „Lumina” - Dr. Cornean; „Opinca” - Dr. Molin; „Telegraful român” - Dr. Regman, „Glasul Bucovinei” - Alecu Procopovici. Acelaşi ziar, „Glasul Ardealului”, în numărul său din 4 decembrie 1918, mai sublinia faptul că nu se putea găsi un loc mai nimerit pentru proclamarea României Mari decât Alba-Iulia, „această meccă a neamului românesc… loc udat cu sfântul sânge al martirilor Horea, Cloşca şi Crişan”.
În continuare, redăm din publicaţia săptămânală „Biserica şi şcoala”, revistă bisericească, şcolară, literară şi economică, din Arad, Anul XLII, numărul 48, din 25 noe./8 dec. 1918, desfăşurarea Marii Adunări de la Alba-Iulia: „În ziua memorabilă din 18 Noemvrie (1 Decemvrie) împlinitu-s-au şi al treilea act din opera mântuirii neamului românesc. După unirea Basarabiei, ruptă dela sânul mamei sale de nesaţiul imperialismului ţarist, şi a ţării mândre a fagilor, smulsă din frumoasa grădină a lui Ştefan cel Mare prin perfidia austriacă, era prea firesc, ca şi partea robită de secoli a corpului naţional din Transilvania, Ungaria şi Banat să urmeze legea firei şi în marea sa adunare naţională din sfânta cetate a gloriei şi a patimilor sale să proclame unirea sa cu patria mamă. Idealul naţiunii române de pretutindeni s-a desăvârşit. Sculaţi-vă voi cei din mormânturi la glasul trimbiţelor învierii noastre! Săltaţi cei întristaţi de veacuri, căci iată lacrămile voastre de durere s-au prefăcut în şiroaie de bucurie! Veseliţi-vă şi bucuraţi-vă împreună cu noi cei goniţi de oarba tiranie pentru dreptate şi adevăr, în acest ceas de învingere a dreptăţii eterne dumnezeeşti! Liberaţi de cătuşele robiei milenare cu smerenie ne închinăm provedinţei dumnezeeşti, pentrucă ne-a hărăzit a ajunge praznicul mare şi luminat, care în momentele sale principale s-a serbat în următorul chip: Ajunul. Cei ce au avut rara fericire a petrece înălţătoarea zi de 18 Noemvrie (1 Decemvrie) între zidurile istorice ale cetăţii lui Mihaiu Viteazul, au cules impresiuni, cari nu se mai pot uită. O sută de mii de oameni adunaţi din toate ţinuturile locuite de Români, într-un glas şi într-o simţire spusau lumei întregi voinţa sa nestrămutată de a trăi într-un singur stat naţional cu fraţii săi din România, Basarabia şi Bucovina. Imensa afluenţă a lumii româneşti s-a început de joi. Vineri, la orele 5 d. a. sosesc P. S. Lor: Ioan I. Papp, Dr. Miron Cristea şi membrii Consiliului Naţional Central în frunte cu dl. Dr. Ştefan C. Pop. La gară aşteaptă întro ţinută mândră compania de onoare a locotenentului Ovid Grifa, comanda Legiunii naţionale române din Alba-lulia. Când intră trenul în gară compania locotenentului Grifa face onor la dreapta. Glasul biruitor al goarnei se amestecă cu puternicele acorduri ale imnului naţional, cântat de elevii institutului nostru teologic, cari cu însufleţire sub stindard naţional, cu culorile aranjate orizontal, veniră la marea adunare. […] Pretutindeni cântece şi jocuri, ovaţii şi scene de înfrăţire, ordine şi disciplină, care ar putea servi spre laudă şi a celor mai civilizate neamuri. Mulţămită admirabilei organizări şi a muncei gigantice, ce a prestat-o locotenentul Grifa în calitate de şef al poliţiei, nici un incident neplăcut n-a conturbat şi profanat evlavia şi măreţia serbării. [...] Terminat fiind serviciul dumnezeesc la orele 10 se începu marea adunare în sala Casinei Militare din cetate, tixită de mulţimea delegaţilor din toate părţile şi decorată cu steagurile popoarelor eliberatoare şi a celor ce au avut soarte comune cu noi. Când intră în sală membrii Consiliului Naţional se fac ovaţii furtunoase. Între ovaţii nesfârşite îşi fac intrarea în sală şi urcă podiul şi arhiereii ambelor confesiuni. Tot astfel şi oficialii români şi reprezentanţii fraţilor din Basarabia şi Bucovina. Viu aclamat e şi generalul român dl. Leonte, care ia loc lângă masa ziariştilor. Adunarea o deschide dl. Ştefan Cicio Pop print-un discurs însufleţit, după terminarea căruia numeşte de notari ad-hoc pe domnii: Dr. Laurenţiu Oanea, Dr. Sever Miclea, iar de raportor al comisiunii de verificare pe Dr. Ion Suciu. După raportul dlui Dr. Ioan Suciu fiind de faţă 1228 de delegaţi, preşedintele Dr. St. C. Pop declară Adunarea Naţională capabilă de a aduce hotărâri decisive. Constituirea se face între vii aclamări astfel: Preşedinţi: Gheorghe Pop de Băseşti şi episcopii Ioan I. Papp şi Dr. Demetriu Radu; - vicepreşedinţi: Dr. Mihali, Dr. Ştefan Pop şi Ion Flueraş; notari: Dr. AI. Fodor, Dr. Sever Miclea, Dr. C. Brediceanu, Dr. Silviu Dragomir, Dr. L. Oanea, Iosif Ciser, Dr. Ionel Pop şi Dr. Gh. Crişan. După cuvântul de deschidere al presidentului Gheorghe Pop-de Băseşti se dă cuvânt dlui Vasilie Goldiş, care înainte de a ceti proiectul de rezoluţiune stabilit de Marele Sfat Naţional, îşi rosteşte discursul adresându-se cu «Mărită Adunare Naţională!», concluzionând: «Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă unirea ei cu Ţara Românească»”.
Continuarea redării desfăşurării Marii Adunări Naţionale din sala Casinei Militare din Alba-Iulia este publicată în numărul următor, 49, Anul XLII, din 2/15 decembrie 1918, pagina 1, al ziarului arădean „Biserica şi şcoala”: „Când dl. Vasile Goldiş terminând cetirea proiectului de rezoluţiune exclamă: «Trăiască România Mare», întreaga sală într'un elan de nespusă însufleţire isbucneşte în ovaţii şi aplause frenetice. Arhiereii şi întreg Marele Sfat se ridică de pe scaune. Idealul naţional se înfăptui şi pământul sfânt al mândrei noastre împărăţii e udat de lacrămile bucuriei şi ale emoţiunii. Momentul istoric nu se poate descrie. După expozeul istoric al dlui Goldiş ia cuvântul înţeleptul neamului dl. Dr. Iuliu Maniu, care îşi începe vorbirea după urale şi ovaţii sgomotoase. Motivează hotărârile din proiectul de rezoluţie cu o logică, clariate şi uşurinţă proprie tuturor manifestaţiunilor din viaţa publică a fruntaşului, care întruneşte în persoana sa simpatică dragostea şi încrederea întregului neam”. În aceeaşi publicaţie, la pagina doi, este publicată şi telegrama adresată de Marele Sfat al Ţării Majestăţii Sale Regele Ferdinand I: „Adunarea naţională a Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească în Alba-Iulia, glorioasa cetate a lui Mihai Viteazul, a declarat, într-un elan de entusiasm fără margini, unirea teritoriilor sale cu regatul României. Vestindu-vă hotărârea aceasta, care încoronează aspiraţiile de veacuri ale neamului românesc, rugăm pe Majestatea Voastră, să primiţi omagiile ce venim a le exprima cu profunda supunere. Trăiască M. S. Regele Ferdinand! Trăiască M. S. Regina Maria! Trăiască Augusta Lor Familie! Trăiască România Mare!”.
Despre Marea Adunare de la Alba-Iulia şi semnificaţia hotărârilor sale scrie şi revista „Transilvania”, revista Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, al cărei redactor interimar era preşedintele ASTRA, braşoveanul Andrei Bârseanu, având în Colectivul de redacţie pe fruntaşii astrişti: Dr. Silviu Dragomir, Ioan I. Lepădatu, Victor Stanciu (An XLIX, Nr. 1-12, 1 Decembrie 1918, pag. 1-2).
„Scriem aceste şire în zile de bucurie, în zile de înălţare a sufletelor. Prin hotărârea epocală, adusă în 1 l. c. (luna curentă - n.n.) la Alba-Iulia, de a ne împreuna pentru toate timpurile cu fraţii noştri de peste Munţi, s-a înfăptuit visul de veacuri al Neamului nostru, s-a dat cea mai firească soluţie năzuinţelor noastre politice. De aici înainte Românimea din aceste părţi nu va mai fi un vas mânat de valuri şi ameninţat în fiecare clipită de furtunile duşmane, ci, împreună cu fraţii din celelalte ţinuturi, în care ne-a sădit marele Traian, va forma o stâncă puternică, destoinică a ţinea piept cu toate valurile şi cu toate furtunile, şi care-şi va ridica falnic creştetul său în mijlocul talazurilor, privind cu încredere la orizontul, ce se deschide senin înainte-i. De aici înainte Neamul nostru, liber de cătuşile ce-l ţineau înlănţuit până acum, se poate dezvolta neîmpiedecat pe toate terenele şi poate dovedi lumei, cu cât este în stare a contribui la progresul general al omenimei, în urma însuşirilor preţioase, cu care e înzestrat. Vulturul priponit în lanţ până acum, de aici înainte îşi poate lua zborul în înaltul cerului, spre soare, spre lumină, de care era atât de dornic. […] Asociaţia noastră priveşte cu toată încrederea în viitor! - Liberă de zăgazurile ce-i stau în cale, liberă de rezervele de tot felul ce trebuia să-şi impună spre a nu-şi periclita existenţa, de aici înainte ea-şi va putea împlini cu mult mai bine menirea sa de luminătoarea păturilor largi ale poporului, de cultivătoarea năravurilor bune, de susţinătoarea şi propagatoarea sentimentului naţional. Alăturea de celelalte surori ale ei, ea va contribui de aici înainte, în măsură cu mult mai mare ca până acum, la ridicarea materială, morală şi intelectuală a Neamului nostru, şi, mai presus de toate, la înfrăţirea sufletelor, care va forma pentru vecie, pe lângă unitatea politică, legătura cea mai puternică a tuturor celor de o limbă şi de un sânge. Câmpul ei de activitate s-a lărgit deodată cu delăturarea graniţelor meşteşugite ce ne despărţiau, şi de aici înainte oricare fiu al României întregite poate fi membru al ei, oricare Român cu simţ şi cu râvnă pentru binele obştesc se poate înşirui sub steagul ei biruitor, care va fâlfăi din ce în ce mal falnic în tot cuprinsul moşiei strămoşeşti: «dela Nistru pân' la Tisa». Înainte, deci, la lucru, cu deviza: lumină, virtute, frăţie în România întregită!” (Sibiu, Decembre 1918. Semnează: Redacţia)
Publicaţia „Unirea”, Foaie bisericească-politică a Bisericii Greco-catolice (Anul XXIX, Blaj, nr. 6/ Duminică, 12 ianuarie 1919, pag. 1), publică articolul „Prăbuşirea Hajdudorogului”.
Exemplul din Careii-mari a avut următorul ecou şi în secuimea noastră (ruperea legăturilor cu Epicopia de Hajdudorog şi subordonarea faţă de Mitropolia greco-catolică de la Blaj; în acest sens - n.n.). Dăm următoarea corespondenţă:
„Onorată Redacţiune
Adunarea generală a credinjcioşilor gr. cat. Români din Şard, Siliorutiv, Bolintfalău, Agard, Chibelea-Sintioana, Netie, Moşin şi Boj ţinute în şcoala din Şard sub prezidiul subscrisului in 21/8 Dec. 1918, Adunarea generală a credincioşilor gr. cat. din Târgul Murăş ţinută în 24/11 Dec. 1918 în Biserica gr. cat. din Târgul Murăş, ţinută iar sub prezidiul subscrisului şi pe lângă notar şi bărbaţi de încredere la obiectul: desbaterea ţinutei credincioşilor români gr. cat. din parohiile susnumite incorporate la Episcopia de Hajdudorog au adus următorul decis (hotărâre - n.n.): 1. Adunarea declară cu unanimitate câ cu ziua susnuniită am rupt toată legătura cu Episcopul de Hajdudorog şi să încredinţază să aducă la cunoştinţa susnumitului Episcop. 2. În mod interimar ne alăturăm întru toate acţiunii vicariului de Sătmar Prea On. Domn, Romul Marchiş, ne supunem guvernării Domniei Sale. Îl rugăm ca să binevoiască a exopera dela S. Scaun Apostolic încorporarea din nou la Arhidieceza de Alba-Iulia şi Făgăraş pe lângă un Vicariat al secuimii şi întregirea forului protopopesc disolvat prin episcopia de Hajdudorog. 3. Declarăm de nul călindarul Gregorian întru ţinerea sărbătorilor. 4. Să încredinţează prezidiul ca să aducă la cunoştinţă Prea Veneratului Consistor gr. cat. în Blaj şi a să ruga de ocrotirea părintească precum am fost. … Alesandru Gligor parohul Şardului, adm. al Târgului Murăş”.
Un rol important în difuzarea documentelor mişcării naţionale, în organizarea, desfăşurarea şi consolidarea Statului Naţional Unitar Român l-a avut şi publicaţia „Românul” de la Arad (1911-1916; 1918-1921-1938), organ al Partidului Naţional Român din Transilvania, suspendat de către autorităţile maghiare în martie 1916 şi reapărut în octombrie 1918, sub conducerea fruntaşului ardelean Vasile Goldiş, care „a avut fericita inspiraţie, după cum afirma dr. Vasile Popeangă în volumul, Vasile Goldiş - Prin noi înşine, de a aduce forţe tinere în redacţie - Aron Cotruş, Vasile Stoica, Ion Montani - de a apela la ziarişti şi oameni politici de peste Carpaţi să întreţină relaţiile publicistice cu redacţia ziarului pe care îl conducea - Mircea Russu-Şirianu, Romulus Cioflec, D. Nanu, Al. Cazaban, G. Topârceanu au fost colaboratori ai ziarului condus de Vasile Goldiş. Prestigiul ziarului a crescut datorită sprijinului acordat de N. Iorga şi Al. D. Xenopol. La activităţile scriitorilor din Arad au participat scriitori din România: Cincinat Pavelescu, Emil Gârleanu, Dumitru Anghel, D. Nanu, Anton Theodorian, Corneliu Moldovan, Al. Stamatiad şi Victor Eftimiu”. Mi s-a părut semnificativă, pentru politica ziarului privind minorităţile naţionale, publicarea în numărul 46, din 23 dec. 1918/5 ianuarie 1919, pe prima pagina, a argumentelor şi poziţiei şvabilor privind viitorul lor în Banat, în articolul intitulat: Atitudinea politică a şvabilor din Banat, precum şi adresarea lor generalului francez Berthelot cu prilejul vizitei acestuia la Arad.
„Revoluţia i-a aflat pe Şvabii bănăţeni total neorganizaţi. Până acum între intelegenţa (intelectualitatea - n.n.) şi poporul şvab n-a fost contactul necesar, amândouă părţile s-au lăsat maghiarizate şi lipsia numai lovitura de graţie ca să se deznaţionalizeze de tot. Advocaţi, profesori, ingineri şvabi, abia o duzină de oameni, au constituit în primele zile ale revoluţiei în Timişoara Consiliul Naţional şvăbesc, chemând toate comunele şvăbeşti din Banat la conştiinţă naţională şi la aderare. Rezultatul a fost de admirat. Acea naţiune şvabă, despre care toţi credeau deja că trage de moarte, în răstimp scurt de câteva zile s-a deşteptat la conştiinţă naţională. […] Fapte, că în Primele zile ale revoluţiei naţiunea şvăbească a stat pe punctul de vedere al intregităţii Ungariei. Şvabii şi-au apropriat programul ministrului Jăszi. Fără îndoială, o autonomie a Şvabilor bănăţeni în legatară cu întregitatea Ungariei ar fi fost foarte favorabilă pentru Şvabii înaintaţi în cultură şi în ale economiei. Deoarece însă celelalte naţiuni ale Ungariei n-au acceptat acest program, ci au hotărât să se alăture ţărilor-mame învecinate, naţiunea şvabă din Banat încă a încetat să mai accentueze şi să pretindă intregitatea şi acum s-a pus şi ea pe temeiul dreptului de liberă dispunere, dorind să hotărască singură şi spontan, cărui stat nou, format pe teritoriul Ungariei, să aparţină. Pretenţiunea dreptului de liberă dispunere a adus pe conducătorii naţiunii şvăbeşti în faţa unei probleme dificile.
A trebuit să discutăm chestiile de simpatie şi antipatie şi să cumpănim problema numai din punct de vedere economic şi punctul de vedere al viitorului naţiunii şvăbeşti. Într-o Ungarie ştirbită şi neputincioasă de a se dezvolta economiceşte, nu putem rămânea. Întrebarea e deci: Iugoslavia sau România? Naţiunea şvăbească, cu toată purtarea insinuantă a trupelor sârbeşti de ocupaţie, s-a decis pentru aceasta din urmă. Noi trebuie să rămânem cu Ardealul şi cu Saşii organizaţi. - Urmarea acestui punct de mânecare (?) a fost atitudinea absolut respingătoare a Şvabilor faţă de imperiul sârbesc în Banat şi prezintarea lor în Arad înaintea generalului Berthelot, căruia i-au predat următoarea declaraţie, în franţuzeşte:
«Domnule General,
Din cauza ocupaţiei sârbeşti, în loc de Timişoara, numai în Arad avem prilej să ne prezintăm înaintea Dumnevoastră. D-le General, ca reprezentanţi ai naţiunii şvăbeşti din Banat, - în ale cărei vine, trăgându-şi originea din Alsacia-Lorena, încă curge sânge francez, - ne exprimăm simpatia şi omagiile faţă de marea naţiune franceză. Declarăm sincer, că de la naţiunea franceză aşteptăm înfăptuirea dorinţelor noastre, în mâinile ei depunem soarta noastră. Faţă de trupele sârbeşti de ocupaţie din Banatul nostru şi faţă de imperiul sârbesc - considerând nenumăratele atrocităţi şi nedreptăţi, ce le săvârşesc faţă de diferitele naţiuni care vieţuiesc aici - cu tot dreptul nu putem avea încredere şi dacă acest regim sârbesc brutal va persista aici şi pe mai departe, ne cuprinde adâncă îngrijorare pentru viitoarea noastră soartă. De aceea naţiunea şvăbească are dorinţa fierbinte, ca imperiul peste Banat să-l preia naţiunea înrudită cu naţiunea franceză, naţiunea română - în care naţiune avem deplină încredere în ce priveşte recunoaşterea drepturilor noastre -, şi până când se va întâmpla aceasta, dar dorim să se întâmple cât mai curând, Banatul să-1 ocupe soldaţii francezi cavaleri, a căror perseveranţă şi vitejie a stors admiraţia noastră adâncă şi a căror prezenţă ne umple sufletele de linişte. Semnează: Naţiunea şvăbească din Banat».
Ziarele româneşti din Transilvania şi-au făcut cu cinste datoria de a informa opinia publică românească relatând pe larg Hotărârea de Unire adoptată la Alba-Iulia, au întors pe toate feţele cuvântarea fruntaşului politic ardelean Vasile Goldiş, ţinută în Sala Casinei Militare, actuala Sală a Unirii. Şi au fost acordate spaţii generoase analizei articolelor Rezoluţiei Unirii, însă spaţiul restrâns al bilunarului nostru nu ne permite de această dată publicarea mai multor fragmente din presa vremii.

Asemenea lui Mihail Sadoveanu în „Hanu Ancuţei”, am simţit şi eu timp de patru ani că la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” (CNMV) din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, am fost ca într-o cetate bine clădită, ce avea menirea de a ne creşte aripi, de a ne insufla credinţa că viitorul îşi va deschide larg porţile pentru noi, dăruindu-ne întreg orizontul. În această „toamnă aurie” am avut din nou ocazia să fiu aici, alături de alte generaţii de elevi, dar cu mulţi dintre foştii mei profesori, arborând în zi de sărbătoare Drapelul Naţional pe catargul inaugurat în curtea şcolii.
Însoţită de 14 elevi şi două colege, Viorica Radu şi Lucica Buzenche, profesoare de Limba şi Literatura Română la Liceul Tehnologic „Paul Bujor” din oraşul Bereşti, judeţul Galaţi, am plecat într-o excursie şcolară intitulată „În drumeţie spre Valea Zânelor”, organizată sub egida Centenarului Marii Uniri. Este cunoscut faptul că excursia reprezintă o activitate didactică bazată pe interdisciplinaritate şi muncă în echipă. Conţinutul didactic al excursiilor este mult mai flexibil şi mai variat decât al lecţiilor desfăşurate în sala de clasă, elevii participând cu multă bucurie şi optimism la aceste acţiuni, lărgindu-şi în acest fel orizontul de cunoştinţe prin contactul direct cu realitatea.
Prin mijloacele atrăgătoare pe care le are la dispoziţie, excursia înviorează activitatea şcolară, stimulează curiozitatea de a descoperi noi fenomene, formează o atitudine ecologică pozitivă, prilejuieşte trăiri adânci ale unor sentimente patriotice. Astfel, cu ajutorul excursiilor şcolare se dezvoltă spiritul de prietenie, de colectiv, de disciplină, de iniţiativă, precum şi deprinderi, proceduri gospodăreşti de la vârstă mică, toate acestea fiindu-le elevilor folositoare în viaţă. Şi am ales de această dată un traseu inedit, cu obiective interesante, împletind drumeţia cu un program artistic urmărit la CNMV.
Proiectul de excursie s-a desfăşurat în perioada 6-8 noiembrie a.c., cu plecarea de la Liceul din Bereşti, iar primul obiectiv a fost Mausoleul de la Mărăşeşti, un monument istoric dedicat eroilor Primului Război Mondial, ridicat pe locul în care, în vara anului 1917, s-au desfăşurat luptele de la Mărăşeşti, soldate cu victoria trupelor române. În confruntările de la Mărăşeşti au pierit 480 de ofiţeri şi 21.000 de soldaţi români. Somptuosul monument, cunoscut şi ca ,,Biserica Neamului”, este decorat cu o friză dăltuită în piatră de către sculptorii Ion Jalea şi Corneliu Medrea, ce ilustrează aspecte din timpul luptelor din vara anului 1917. ,,Cupola Gloriei” este decorată cu pictură în frescă realizată de către pictorul Eduard Săulescu. Elevii au putut admira, printre altele, în interiorul muzeului, picturi care ilustrează evoluţia Poporului Român şi copii ale actelor doveditoare ce privesc Marea Unire de la 1918.
Al doilea popas a fost la Oneşti, la Sala de Gimnastică „Nadia Comăneci”, unde am putut „testa” spaţiul de antrenament feminin, dar şi de a ne familiariza de aproape cu aparatele la care lucrează fetele. Ştim cu toţii că istoria Oneştiului este marcată de două legende, prima consemnându-se în documentele istoriei naţionale, şi stă ca mărturie stejarul din altarul Bisericii de la Borzeşti, unde s-a născut şi a copilărit Ştefan cel Mare, iar cea de-a doua, Nadia Comăneci, fata care a sfidat legile gravitaţiei, care a învins computerul şi care a scris istoria gimnasticii mondiale, făcându-ne părtaşi la gloria sa de atunci şi de peste timp.
Am ajuns apoi în judeţul Covasna şi am vizitat Muzeul Păpuşilor din Târgu-Secuiesc, un loc plin de poveste, de copilărie, de joacă şi de culoare. Nagy Ilona este proprietara acestuia şi din dorinţa de a avea în oraşul său ceva inedit, dar şi dintr-o pasiune pentru aceste minunăţii, a deschis muzeul în 2010 cu 175 de păpuşi, iar astăzi muzeul numără peste o mie de exemplare. Situat într-o clădire veche, recondiţionată, muzeul este aşezat la etajul superior şi include mai multe camere, în care păpuşile sunt grupate pe mai multe colecţii: balerine, îngeri, indiene, prinţese, şcolăriţe, cu chip de bebeluş, de diverse dimensiuni şi împodobite în cele mai frumoase costumaţii, care te fac a visa la o lume unde păpuşile pot prinde viaţă. Şi cred că o fac, în sufletele noastre, atât cât ne permitem să rămânem copii. Aici elevii noştri au avut ocazia să o cunoască pe poeta Mihaela Aionesei, pe care o aşteptăm cu drag la Galaţi, la o întâlnire cu scriitorii.
Din oraşul cu aer medieval ne-am îndreptat spre Sfântu-Gheorghe, reşedinţa de judeţ, unde am fost aşteptaţi la Centrul Ecleziastic „Nicolae Colan” de părintele Sebastian Pârvu, care, cu multă bucurie şi dăruire, ne-a prezentat rolul acestui centru de documentare într-o zonă vitregită de istorie, ne-a condus spre impunătoarea Catedrală Ortodoxă a oraşului, sufocată parcă intenţionat de prea multe clădiri de jur-împrejur, iar apoi am fost ghidaţi spre Muzeul Spiritualităţii Româneşti, unde am descoperit multe obiecte istorice de valoare, care atestă prezenţa, educaţia şi religia românilor de pe aceste meleaguri de sute şi sute de ani. Am putut admira după aceea Grupul Statuar „Mihai Viteazul”, aducându-ne aminte de făuritorul primei Uniri a celor trei Ţări Româneşti - Moldova, Ardealul şi Ţara Românească, realizată la 27 mai 1600. Prima Şcoală Românească din Sfântu-Gheorghe, în apropierea căreia tronează statuia Mitropolitului Andrei Şaguna, a încheiat lista obiectivelor de vizitat pentru prima zi a excursiei noastre. Aici am aflat că aceasta face parte din cadrul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, că este atestată documentar din 1799 şi că, evident, a avut o istorie zbuciumată, cauzată de regimul politic din zonă. Însă faptul că numeroşi creştini ortodocşi au avut aici acces la educaţie, cu perioade îndelungate de frământări, lasă după sine amprenta dorinţei istorice de păstrare a limbii neamului, a tradiţiilor şi a cultului religios, ambiţie de la care generaţiile tinere ar avea ce învăţa.
A doua zi a periplului nostru a atins următoarele obiective: Cetatea Braşovului, de unde am putut admira oraşul de la poalele Tâmpei; Cetatea Făgăraşului, o fortificaţie din secolul al XIV-lea, ce nu a reuşit a fi niciodată cucerită, care arată şi astăzi impozant; Castelul de lut „Valea Zânelor”, unde am regăsit o lume de basm, un loc creat la poalele Munţilor Făgăraş pentru a ne rupe de cotidian, prin care să întrevedem o lume mai bună, mai curată, un univers al copiilor, decorat acum în spiritul toamnei. Frumoasa zi de noiembrie ne-a purtat pe înserat spre Sibiu, centrul căruia ne-a dezvăluit Palatul Brukenthal, Turnul Sfatului şi Podul Minciunilor, iar gazdă în final, la revenirea în judeţul Covasna, ne-a fost Hanul de la Reci, unde ne-am destins, am dansat şi ne-am plimbat pe malul lacului din apropiere.
Ziua de 8 noiembrie ne-a adus o frumoasă sărbătoare, cea a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în care am fost invitaţi la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe, pentru a fi împreună de Ziua şcolii la activităţile deosebite organizate aici. După ora 10, elevi, profesori şi părinţi, dar şi preoţii comunităţii s-au adunat la bustul lui Mihai Viteazul din curtea şcolii pentru un moment omagial, la care a luat parte şi prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, dar şi inspectorul şcolar adjunct al Inspectoratului Şcolar Judeţean Covasna, prof. Marcela Ştefu. Directorul adjunct al unităţii, prof. Maria Băilă, a deschis manifestările, punctând faptul că: „Această sărbătoare este pentru noi, an de an, un bun prilej de pomenire şi slăvire a patronului nostru spiritual - Domnitorul Mihai Viteazul. În acest cadru de totală sărbătoare, ne-am amintit de strigătul copilului din Lancrăm - „Trăiască România dodoloaţă!”, strigăt care acum 100 de ani a devenit realitate”.
După slujba de pomenire, a fost intonat Imnul de Stat, pe ritmurile căruia a fost înălţat tricolorul pe catargul inaugurat în curtea liceului, un moment solemn şi plin de suflet român, un fapt absolut necesar, firesc, realizat după „zidurile” acestei „cetăţi”, numită „Mihai Viteazul”. A urmat un moment artistic, susţinut de elevi, în care s-a recitat din Grigore Vieru, s-au cântat cântece populare şi s-a dansat Hora Unirii.
Pentru elevii Liceului Tehnologic „Paul Bujor” a urmat o caldă primire în incinta cantinei CNMV, unde, prin amabilitatea profesoarei Ligia Dalila Ghinea, a fost semnat acordul de parteneriat între liceele noastre, iar copiii şi profesorii de la Bereşti au primit antologii de poezie ale gazdei. De acolo am fost conduşi spre sala de festivităţi şi am participat la spectacolul oferit de Andrei Păunescu, fiul marelui poet Adrian Păunescu, şi invitaţii săi, în cadrul Cenaclului Flacăra. Aici s-a cântat, s-a dansat, elevi şi profesori ai celor două unităţi de învăţământ, mână în mână şi toţi într-un glas, parcă sub mottoul: „Nu uita că eşti român!”.
Drumul nostru a continuat şi s-a încheiat cu o ultimă oprire la Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” din cadrul Schitului Lepşa, iar apoi la Cascada Putnei şi Casa Vrâncioaiei, unde sufletul ni s-a umplut de toamnă, de târziu, de tricolor într-un apus care ne arăta că educaţia se face la timpul prezent, cu valori ale trecutului şi cu încrederea într-un viitor strălucit. Nimic nu e mai frumos decât revenirea „fiului risipitor” acasă, iar casă ne este fiecare colţişor al acestei Ţări, pe unde am călcat, pe unde am umblat cu inima-n desagă şi am cules amintiri dintre cele mai frumoase şi mai luminoase.
Le mulţumesc, aşadar, românilor din Sfântu-Gheorghe pentru ospitalitate, pentru cea de acum şi pentru cea de odinioară, atunci când treceam întâia oară Prutul pentru a mă înfrăţi cu aceste locuri minunate, unde mi-am lăsat o bună parte din suflet şi din simţire, cu speranţa că mă voi întoarce…

30 noiembrie

Hramul Catedralei Naţionale
1 Decembrie 2018, România la ceas de Centenar

Poporul nostru român, născut din fuziunea geto-dacilor, din sudul şi din nordul Dunării, cu romanii, este, după greci şi după ro-mani, unul dintre cele mai vechi popoare creştine ale Europei.
Creştinarea geto-daco-romanilor s-a făcut concomitent cu romanizarea lor, încât românii apar în istorie de la început ca po¬por romanic şi creştin.
Creştinismul românesc are o străveche şi glorioasă istorie de două milenii în spaţiul carpato-danubiano-pontic, constituind astfel o ramură importantă a Bisericii celei una, sfân¬tă, universală şi apostolică, înfiinţată de Domnul Iisus Hristos şi răspândită în lume de Sfinţii Săi Apostoli şi de urmaşii lor.
După tradiţia creştină, în provinciile nord-vestice ale Asiei Mici, în care locuia şi o populaţie traco-frigiană, şi la traco-geto-dacii de la sudul Dunării, înrudiţi cu aceasta, a predicat Sfântul Apostol Andrei, «cel dintâi chemat la apostolie», fratele Sfântului Apostol Petru. De asemenea, Apostolul Andrei a încreştinat pe locuitorii ţinutului Dobrogei de astăzi.
Sfântul Apostol Andrei este ocrotitor al Poporului Român şi al Catedralei Mântuirii Neamului de la Bucureşti. Semn al cinstirii neamului nostru faţă de Sfântul Apostol Andrei este şi faptul că noua catedrală patriarhală - Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională va avea ca hram principal Înălţarea Domnului - Ziua Eroilor şi, apoi, al doilea hram - Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.
În anul 2018 aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unităţii şi demnităţii noastre naţionale, şi de recunoştinţă faţă de cei care au contribuit la dăinuirea peste timp a conştiinţei de neam, a comuniunii de credinţă, de limbă, de cuget şi simţire românească.
Creştinat, adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie, Poporul Român a purtat în sufletul său în acelaşi timp pecetea tainei Crucii şi Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce şi o Înviere, suferinţă şi speranţă, întristare şi bucurie. Taina Crucii care se înalţă în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al dăinuirii noastre şi program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul de pe Stema României poartă Crucea în plisc, arătând că numai prin credinţă şi iubire jertfelnică noi ne-am apărat Patria, am dăinuit ca neam şi am realizat unitatea şi demnitatea noastră ca stat naţional.
Rodirea luminoasă a Evangheliei lui Hristos în istoria şi cultura Poporului Român se vede şi în darul unităţii, al libertăţii şi demnităţii naţionale, dobândit prin credinţă puternică şi luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferinţă creştineşte îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din Bucureşti.
În Anul Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că România Mare este şi o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei, a apărat unitatea de credinţă a românilor şi, implicit, a cultivat conştiinţa unităţii de ¬neam. „Românii - scria marele istoric Nicolae Iorga - au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut drept consecinţă o comunitate culturală de cel puţin 300 de ani, şi aceasta a produs în ceea ce priveşte sentimentul general de unitate românească cel mai mare efect.” ¬Biserica, prin predică şi tipar, a cultivat cu stăruinţă în sufletele credincioşilor români conştiinţa că au aceeaşi origine, ca neam, aceeaşi limbă neolatină şi aceeaşi credinţă creştină.
Cu alte cuvinte, în cazul neamului nostru, conştiinţa uni¬tăţii de credinţă s-a împletit întotdeauna cu cea a unităţii de neam sau, mai exact, unitatea de credin¬ţă a întreţinut, a cultivat şi consolidat conştiinţa unităţii de neam. Unitatea de credinţă şi unitatea de neam erau atât de strâns unite, încât credinţa ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „legea românească” (din Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la prima duminică din Postul Naşterii Domnului, 2018).
S-au spus multe vorbe frumoase în acest an 2018 - Centenar. Mi-au rămas în minte cuvintele domnului academician Ion Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: „Centenarul trebuie să arate că avem simţ de ceremonie şi o solemnitate a recunoştinţei”.
Desigur, pentru cei ce vor să cerceteze în amănunt despre acest subiect, în ziarul „Lumina” al Patriarhiei Române s-au publicat, şi se vor mai publica în acest an, multe articole bine alcătuite. Am reţinut că momentul cel mai important care a facilitat realizarea evenimentului de la 1 Decembrie 1918, a fost Unirea Principatelor Române, Moldova cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Totodată, este deosebit de important de amintit aici, domnia de 48 de ani a primului rege al României, Carol I (1866-1914): în timpul domniei sale, Ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman (1877); de asemenea, putem spune că la sfârşitul domniei, ne-a lăsat pregătiţi să facem pasul spre Marea Unire. Sărbătorim în acest an, 2018, împlinirea Centenarului de la înfăptuirea Unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, în anul 1918, după încheierea Primului Război Mondial. Intrarea României în această conflagraţie mon¬dială (17 august 1916) a urmărit, de fapt, întregirea Neamu¬lui Românesc şi făurirea Statului Naţional Unitar. În cei doi ani de război, clerul ortodox român a fost foarte activ: o parte a clerului ortodox român din Regatul României a însoţit trupele române pe câmpurile de luptă, o altă parte a rămas alături de credincioşii din teritoriile româneşti ocupate de trupele germane şi bulgare, iar mulţi monahi şi monahii din mănăstiri s-au angajat ca voluntari în serviciile sanitare ale Armatei Române.
În 9 aprilie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În cuvân¬tul regelui Ferdinand, rostit în cadrul dejunului oficial de la Palatul Regal din Iaşi, oferit în cinstea delegaţiei basarabene, era menţionată importanţa momentului: „V-aţi alipit în timpuri grele pentru Ţara Mamă, ca un copil tânăr, însă cu inima adevărat româ¬nească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis care niciodată nu se va şterge… Trăiască copilul cel mai mic, dar poate cel mai voinic, al României Mari”. La 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuţi, s-au desfăşurat lucrările Congre¬sului General al Bucovinei, care a hotărât „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Desăvârşirea României Mari a fost înfăptuită prin proclamarea Unirii Transilvaniei cu România, în 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia. Cele două Biserici româneşti din Transilvania, Ortodoxă şi Greco-Catolică, dincolo de anumite suspiciuni şi neînţelegeri între ele, au contribuit mult la efortul de emancipare naţională.
La 21 noiembrie 1918, ierarhii celor două Biserici şi-au expri¬mat în scris adeziunea la Consiliul Naţional Român (Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania): „Noi, subsemnaţii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române şi Greco-Catolice Române, avem ferma convingere că interesele de viaţă ale Neamului Româ-nesc, ai cărui păstori sufleteşti suntem, pretind ca un categoric imperativ, înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere şi faţă de neamul nostru”. În dimineaţa zilei de 1 Decembrie 1918, la sfârşitul Sfintei Liturghii, săvârşite în Biserica Ortodoxă din Alba-Iulia, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului a citit Rugăciunea pentru dez¬robirea Neamului Românesc. Cuprinsul profund al rugăciunii rostite a creat o emoţie foarte puternică în rândul celor prezenţi, încât întreaga biserică a intonat, apoi, imnul Deşteaptă-te, române! Se spune că atunci „nu era niciun ochi uscat. Din ochii tuturor curgeau sfintele lacrimi ale Învierii noastre Naţionale”. Şedinţa Adunării Naţionale Constituante s-a încheiat cu un cuvânt festiv al Episcopului ortodox Ioan I. Papp al Aradului, care accentua ideea potrivit căreia clerul şi poporul sunt „una în cugete şi simţiri, sunt una în dorinţele şi aspiraţiunile naţionale de la vlădică până la opincă şi de la opincă până la vlădică. Participă cu acelaşi sentiment al unităţii şi legăturii de simţire cu credincioşii la acest eveniment, care este garanţia constituirii Poporului Român ca naţiune românească liberă şi unica îndreptăţită a dispune de soarta sa prezentă şi viitoare”.
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a avut urmări pozi¬tive pentru noul Stat Român întregit şi pentru Biserica Ortodoxă Română. La 31 decembrie 1919, în scaunul vacant de Mitropo¬lit Primat al României a fost ales Episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, care, în anul 1925, a devenit primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, urmând apoi desfăşurarea procesului de orga-nizare unitară a Bisericii din întreaga Românie.
La 15 octombrie 1922, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Catedrala Reîntregirii Neamului din Alba-Iulia, regele Ferdinand I şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României Mari, act ce simboliza unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa” sub acelaşi sceptru.
Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice majore a acestora la îndeplinirea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte mai bine virtuţile lor, de a le preţui şi a le pune în lucrare, fiind chipuri de lumină şi întărire spirituală pentru viaţa şi lucrarea Bisericii astăzi.
După lovitura de stat din Decembrie 1989, ziua de 1 Decembrie 1918 a devenit Ziua Naţională a României, Ziua Unităţii si Demnităţii Naţionale a Românilor. Întrucât unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este astăzi pe deplin aceeaşi, trebuie să spo¬rim mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor actuale ale României şi cu românii de pretutindeni. De asemenea, trebuie să apărăm şi să cultivăm unitatea de credinţă şi neam, pentru a promova demnitatea Poporului Român în dialog şi cooperare cu celelalte popoare ale lumii.
Prin milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, prin dărnicia clerului şi credincioşilor din Patriarhia Română, dar şi a Guvernului României, a Municipiului Bucureşti şi a unor Primării şi Consilii Judeţene din Ţară, duminică, 25 noiembrie 2018, a fost sfinţită Catedrala Naţională, acest edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar şi un sim¬bol al Spiritualităţii Româneşti. Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională uneşte simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoştinţa pe care o dato¬răm permanent Eroilor Neamului.
Ideea Catedralei Naţionale datează din 1884, când Regele Carol I a promulgat Legea Bisericii Catedrale, lege niciodată abrogată, dar care a fost pusă în aplicare abia după 126 de ani. Putem spune că Sfinţirea Catedralei Naţionale, în acest an omagial, este o acţiune cu adevărat memorabilă.
Am prezentat acestea, întrucât este foarte important să ne cunoaştem trecutul, dacă vrem să trăim frumos prezentul şi să ne îndreptăm demn spre viitor. Am văzut că România a avut oameni valoroşi, fie născuţi aici, fie veniţi aici, dar care au avut un singur ţel: Românismul. Să ne ajute Dumnezeu să se nască în acest popor oameni destoinici, în slujba Patriei noastre străbune, în scopul tuturor locuitorilor acestei Ţări. Să ne educăm copiii în duhul dreptăţii, muncii cinstite, credinţei strămoşeşti. Dacă astăzi mai vedem unele persoane în funcţii importante, dar cu un caracter îndoielnic, ne punem nişte întrebări: „Oare, ce educaţie au primit aceştia de la părinţii lor?”; „Oare nu sunt la fel şi părinţii lor?”. Cu toţii trebuie să investim în buna educaţie a copiilor noştri. Putem realiza binele comun, contribuind fiecare doar în mod just la binele comun. Trebuie să avem curajul de a acţiona şi de a fi cât mai solidari unii cu alţii. O civilizaţie se formează în zeci şi chiar sute de ani, dar numai printr-o riguroasă şi eficientă consecvenţă. Este firesc şi necesar ca atunci când celebrăm un Centenar, printre felicitări şi urale să facem şi un bilanţ. Oare cum au fost oamenii acum o sută de ani? Dar cum suntem acum? Avem sădit ceva bun în noi. Dacă alunecăm pe pantă la vale, ne oprim, şi ştim şi putem să ne revenim repede. Deci, avem forţa de a ne remedia. Doar să avem lideri buni. Şi să ştim să ne alegem liderii. Tot am auzit această exprimare şi o scriu şi aici: „Lumea ar fi mai bună, dacă am vorbi mai mult unii cu alţii, nu unii despre alţii”. Să ne învăţăm copiii dacă vor ajunge în funcţii de conducere, să dorească binele obştesc, nu binele personal. Dorind şi făcând binele pentru ceilalţi, trăieşti şi tu mulţumitor şi, în primul rând, liniştit.
Sigur că ar fi multe de spus şi fiecare, ştie foarte bine ce are de făcut, doar adevărul e în noi înşine. Strămoşii noştri ne învăţau să trăim cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni şi… ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. Şi cât de frumos este şi îndemnul Hristic: „Ceea ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6, 31).
Ni se spune adesea că trebuie să avem inimă şi suflet de copil. Să fim curaţi în gânduri şi dorinţi. Pentru că este necesar să închei, mă gândesc la copilul de care-şi aminteşte marele nostru Lucian Blaga în volumul său, autobiografic, Hronicul şi cântecul vârstelor (1965, pp. 230-232). Până a ajunge la copil să mai parcurgem câteva rânduri ce ne vor duce tocmai la 1 Decembrie 1918:
„Era o dimineaţă rece, de iarnă. Respiraţia se întrupa în invizibile cristale. Pe o parte a şoselei se duceau spre Alba-Iulia, scârţâind prin făgaşele zăpezii, căruţele româneşti. Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealaltă parte se retrăgea în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite…
- Uite, îi spun lui Lionel, (fratele mai mare al scriitorului - n.n.) aşa - prin ger şi zăpadă - se retrăgea pe vremuri Napoleon.
La Alba-Iulia nu mi-am putut face loc în sala Adunării. Lionel, care era în delegaţie, a intrat. Am renunţat cu o strângere de inimă şi mă consolam cu speranţa că voi afla de la fratele meu cuvânt despre toate. Aveam în schimb avantajul de a putea colinda din loc în loc, toată ziua, pe câmpul unde se aduna poporul.
Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau, ici-colo, tribunele de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane, încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau de la o tribună la alta.
În ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic, masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă de rutină a oratorilor de la tribună.
Seara, în timp ce ne întorceam cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu, cât şi fratele meu ne simţeam purtaţi de conştiinţa că pusesem temeiurile unui alt „Timp” cu toate că n-am făcut decât să „participăm”, tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică.
Când am trecut prin Lancrăm, satul natal, drumul ne ducea pe lângă cimitirul, unde, lângă biserică, tata îşi dormea somnul sub rădăcinile plopilor. Zgomotul roţilor pătrundea, desigur, până la el şi-i cutremura oasele.
- Ah, dacă ar şti tata ce s-a întâmplat, zic eu fratelui meu întorcând capul spre crucea din cimitir…
Când dăm să ieşim din sat, numai ce auzim dintr-o curte, neaşteptat, în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!” (în zonă, „dodoloţ” era cuvântul uzual pentru „rotund” - n.n.)”.