Comitetul de Organizare al Festivalului Olimpic al Tineretului European (FOTE), care va avea loc, în 2013, la Braşov şi în alte patru oraşe de pe Valea Prahovei, întrunit în week-end-ul trecut în municipiul de sub Tâmpa, va solicita consultanţă Comitetului Olimpic European în ceea ce priveşte partea de organizare internă, a anunţat, duminică (30 octombrie 2011 - n.n.), într-o conferinţă de presă, preşedintele Comitetului de Organizare, primarul Braşovului, George Scripcaru.
„În ceea ce priveşte partea de infrastructură stăm bine. Al doilea patinoar se va construi în Poiana Braşov pe structura celui existent. Acum am trecut la o altă etapă, cea de organizare internă a festivalului. Avem nevoie de 500 de voluntari pentru care începem să facem selecţiile din rândul studenţilor de la Universitatea Transilvania şi de la cluburile şcolare”, a declarat primarul.
Potrivit acestuia, vor fi 1.500 de sportivi din 45 de ţări, la care se adaugă staff-urile acestora, jurnaliştii, antrenorii, arbitrii, medicii, care trebuie transportaţi spre locurile de cazare şi competiţii, şi cărora trebuie să li se asigure transportul şi securitatea.
„Sunt sportivi care vin cu armament pentru competiţiile pe care le desfăşoară. Este nevoie de foarte multe documente. Aici sunt probleme. Este vorba despre partea de resurse umane care trebuie adunată, organizată şi concentrată pe problemele de organizare. În acest domeniu dorim consultanţă de la Comitetul Olimpic European. Peste 11 luni proiectul trebuie terminat. Eu cred că vom face un eveniment foarte bun pentru România”, a spus George Scripcaru.
El a arătat că din rândul oraşelor organizatoare a fost eliminat oraşul Buşteni, unde trebuiau să se desfăşoare întrecerile de ski fond şi unde nu s-a făcut aproape nimic în acest sens. Oraşul Râşnov a preluat şi competiţia de ski fond pe lângă cea de sărituri cu schiurile.
Preşedintele COR, Ioan Dobrescu, cel care a fost până acum două săptămâni preşedintele Comitetului de Organizare al Festivalului, a susţinut la conferinţa de presă că este normal ca organizarea în continuare a evenimentului să fie preluată de autorităţile locale, care cunosc mai bine ce au de făcut.
„Nu se pune problema să nu organizăm această mare competiţie, cea mai mare organizată în România după Universiada din anul 1980. Ministrul Finanţelor, Gheorghe Ialomiţianu, ne-a asigurat că nu vor fi probleme cu partea de finanţare, Ministerul Dezoltării Regionale s-a implicat serios până acum şi o va face şi în continuare, la fel şi Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului”, a declarat Ioan Dobrescu.
La inspecţia făcută, vineri şi sâmbătă (28 şi 29 octombrie 2011 - n.n.), în zonele în care vor avea loc competiţiile în Braşov, Predeal, Râşnov, Azuga şi Sinaia au fost prezente şi două membre ale Comitetului European de Organizare a Festivalului, Guro Lium, din Norvegia, şi Katerina Nycova, din Cehia.
Satul Olimpic va fi în Poiana Braşov, în zona hotelurilor, iar deschiderea Festivalului Olimpic al Tineretului European se va face în Piaţa Sfatului din centrul municipiului de sub Tâmpa.

În perioada 10-13 octombrie 2011, în organizarea Comitetului Regiunilor de la Bruxelles şi a Euro- Toques Internaţional, la Parlamentul European a avut loc „Ziua Porţilor Deschide”, eveniment gastronomic ce a reunit bucătari din 14 ţări ale Uniunii Europene, care şi-au prezentat bucătăria tradiţională în faţa a 1.400 de europarlamentari.

România, „pe gustul” europarlamentarilor

Despre acest eveniment festiv, la Grupul Şcolar „Constantin Brâncuşi” din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, a vorbit presei, dar şi cadrelor didactice şi elevilor din această unitate de învăţământ, maestrul Dumitru Burtea (foto, al treilea din stânga), preşedintele Euro-Toques România, însoţit în oraşul nostru de Cornelia Ghişoi (foto, a doua din dreapta), vicepreşedinte al organizaţiei, dar şi bucătar-şef la Hotelul „ARO PALACE” din Braşov.
„Duet de şalău şi sturion cu sos de raci şi trufe din Transilvania, mistreţ şi căprioară de Carpaţi cu ciuperci de pădure, papanaşi cu smântână şi dulceaţă, şi gomboţi cu prune şi gem de Topoloveni au reprezentat deliciile oferite de România ambasadorilor şi parlamentarilor europeni la evenimentul «Open Days - săptămâna europeană a regiunilor şi oraşelor »”, a spus maestrul în arta culinară Dumitru Burtea, adăugând: „Vinul românesc, precum Grasa de Cotnari, Recaş, Terra Romana Roze, Feteasca Neagră «Dealul Mare», alături de artizanatul specific ţării noastre, au acompaniat foarte bine preparatele tradiţionale şi au constituit un «mic colţişor din România»”.
Euro-Toques România a participat la eveniment cu o delegaţie numeroasă, formată din bucătari de renume şi specialişti în gastronomie, printre care şi profesoara covăsneancă de la „Constantin Brâncuşi”, Carmen Tordai (foto, a patra din stânga). Meniul, prezentat în rândurile de mai sus chiar de preşedintele Dumitru Burtea, a fost unul deosebit, încântând pe cei prezenţi prin gust, savoare, dar şi mod de prezentare.
Preşedintele Euro-Toques Internaţional, Daniel Rameau, a fost foarte încântat de prestaţia bucătarilor români, în vreme ce directorul Afacerilor Publice al Comitetului Regiunilor, Laurent Thieule, a arătat că prin „acest eveniment am oferit plăcere oamenilor şi am valorizat gastronomia europeană”.
„Delegaţia română s-a întors acasă cu zâmbetul pe chip şi cu mulţumirea în suflet că, prin astfel de evenimente, gastronomia românească va fi din ce în ce mai cunoscută şi apreciată în toate ţările europene şi chiar în afara Europei”, a mai spus Dumitru Burtea. Prezentă la conferinţa de presă, directoarea Grupului Şcolar „Constantin Brâncuşi”, prof. Rodica Pârvan (foto, în centru), a mulţumit oaspeţilor pentru vizitarea instituţiei de învăţământ, invitându-i, totodată, să îndrume şi de acum înainte cadrele didactice şi elevii din această şcoală. „Poate în viitor veţi mai invita reprezentanţii şcolii noastre şi la alte asemenea evenimente, poate veţi participa chiar la zilele şcolii noastre, pentru că avem mare nevoie să învăţăm despre gastronomie de la specialişti de cel mai înalt nivel, ca dumneavoastră. Vă invit chiar de pe acum să ne sprijiniţi în anumite proiecte care să îşi aibă finalitatea la zilele şcolii noastre, ce au loc în fiecare an în luna mai”, a mai spus directorul de la „Constantin Brâncuşi”.

Marele ierarh Andrei Şaguna, Mitropolit al Transilvaniei, înainte de a-l ridica Domnul, ne-a lăsat îndemnul: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi”.
Cu această dorinţă am mers vineri, 28 octombrie 2011, la Sibiu, pentru a vedea pe Şaguna ce avea să vină de la Răşinari, unde se odihnea, la Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” şi pentru a-l întâmpina pe Apostolul Andrei, cel Întâi Chemat şi Ocrotitorul României. A sosit în Sibiu înfăşurat în tricolor, aşteptat de militari cu torţe, de preoţi cu cântări, de mireni, mulţi îmbrăcaţi româneşte, cu respect, evlavie, dragoste şi recunoştinţă. În drum spre marea Catedrală s-a oprit în faţa Bisericii din Groapă, cum îi spun sibienii, Biserica „Buna Vestire”, unde a slujit pentru prima dată ca Mitropolit.
Înainte de a intra în Catedrala Mitropolitană a Ardealului, visul său împlinit după ridicarea sa la Domnul, s-a oprit pentru a asculta Imnul României şi primi onorul Gărzii Militare, aşa cum se cuvine unui erou al neamului românesc.
Puţin mai târziu a sosit şi marele oaspete al Transilvaniei, Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat. În aşteptarea Sfintei Liturghii de sâmbătă şi a ascultării Tomosului Sinodal ce urma să anunţe credincioşilor vrerea lui Dumnezeu - trecerea în rândul sfinţilor a Înaltului Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului -, Apostolul Andrei a îngăduit credincioşilor să se închine cinstitului său cap. În linişte, în pace, fără sfadă, toată noaptea creştinii s-au închinat cinstitului cap al Sfântului Apostol Andrei, bucurându-l pe cel ce i-a păstorit pe moşii lor între anii 1846-1864 ca vicar general de Sibiu şi 1864-1873 ca Mitropolit al Ardealului, Andrei Şaguna.
În dimineaţa de sâmbătă, 29 octombrie 2011, după săvârşirea Sfintei Liturghii de către Preafericitul Părinte Teodoros al II-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al Întregii Africi, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Înaltpreasfinţitul Hrisostom, Mitropolit de Patras, şi un sobor de arhierei, Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop vicar patriarhal şi secretarul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a dat citire Tomosului Sinodal care anunţa poporul dreptmăritor că Dumnezeu a împlinit vrerea lor de a-l trece în rândul sfinţilor pe Andrei Şaguna.
Apoi, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfinţitul Laurenţiu Streza, a arătat lumii Icoana Sfântului Ierarh Andrei Şaguna la care ne vom închina şi la care ne vom ruga lui să ne ajute cu rugăciunile sale către Dumnezeu. A fost arătată şi o icoană deosebită, sugestivă pentru contextul proclamării ca sfânt a Ierarhului Andrei Şaguna, icoană care ne arată cum Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi Chemat şi Ocrotitorul României îl îmbrăţişează pe Sfântul Ierarh Andrei Şaguna.
Dăm slavă lui Dumnezeu că ne-a împlinit dorinţa de a-l număra în rândul sfinţilor pe cel ce ne-a deşteptat cu ajutorul cărţilor, şcolii, credinţei ortodoxe.
Alături de bucuria sibienilor, care demult îl preţuiau ca pe un sfânt, şi bucuria covăsnenilor este mare, deoarece ei au cerut, în scris, Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române să înceapă demersurile de proclamare ca sfânt a Mitropolitului Şaguna, un adevărat păstor al neamului românesc. S-a dezvăluit unitatea sufletească a neamului românesc într-un chip cum nu se poate mai frumos.
Sibiul era plin de Duh Sfânt ce dădea o pace ce nu am mai simţit-o demult. Spre seară, cu pace în suflet, am petrecut Cinstitul Cap al Sfântului Apostol Andrei cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României, în drumul său spre Alba-Iulia. Bucuria ne stăpânea pentru că el a dorit să meargă şi acolo, în capitala reîntregirii României, să asiste la proclamarea ca sfânt a unui înaintemergător al Sfântului Ierarh Andrei Şaguna, a Ierarhului Simion Ştefan, care între anii 1643-1656 a fost Arhiepiscop şi Mitropolit al Bălgradului (Alba-Iulia), al Vadului şi al Maramureşului, precum şi peste toată ţara Ardealului.
Ierarhul Simion Ştefan ne-a dat prima traducere integrală în limba română a Noului Testament, anul 1648, numit „Noul Testament de la Bălgrad” şi ne-a mai dăruit, în anul 1651, Psaltirea. Înfruntând crunta calvinizare a românilor, Ierarhul Simion Ştefan nu a acceptat în cultul creştin ortodox decât limba română. A făcut cu adevărat misiune în timpul în care Biserica Ortodoxă din Transilvania era neîndurător prigonită, creştinii ortodocşi fiind supuşi unui proces accentuat de calvinizare. Istoria bisericii noastre ne spune că atunci când a fost numit mitropolit a primit jurisdicţia, din partea autorităţilor vremii, asupra numai 3 din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei, asupra cărora ar fi avut dreptul din punct de vedere canonic şi pastoral. 17 au fost date, abuziv, pastorului calvin Geleji Katona Istvan.
Frumoasa cetate a reîntregirii fremăta de nerăbdare aşteptând sosirea Cinstitului Cap al celui ce ne-a vestit pe Iisus Hristos, nouă românilor, îndreptăţindu- ne să spunem astăzi că ne-am născut creştini. Şi Ierarhul Simion Ştefan aştepta plinirea vremii.
Mulţi, foarte mulţi, dreptmăritori creştini au venit la Catedrala Reîntregirii pentru a întâmpina cinstiţii oaspeţi alături de Mitropolitul Simion Ştefan, care, sunt convins, îl aştepta pe Apostolul Andrei din anii vieţii sale. Apostolul Andrei, Ocrotitorul României, i-a venit cu vestea bună. El, slujitorul lui Hristos, prin vrerea Domnului, va fi numărat printre sfinţi. Şi mai mulţi dreptmăritori creştini au fost prezenţi duminică, 30 octombrie 2011, la Sfânta Liturghie săvârşită de aceeaşi mari ierarhi care au fost prezenţi la Sibiu pentru a asculta Tomosul Sinodal ce anunţa poporului hotărârea Domnului, numărarea printre sfinţi a slujitorului său neabătut, neînfricat, Arhiereul Simion Ştefan.
Tot ţinutul a fost îmbrăcat, prin datul Domnului, cu soare blând, cer fără nori, semn că patriarhii şi mitropoliţii ortodocşi înfrăţiţi au făcut voia sa.
Am plecat spre casă gândindu- mă cât de mare e iubirea lui Dumnezeu pentru mărturisitorii Lui, şi cum ni se arată.
Nu vă fie frică! Frica e a diavolului, nu a lui Dumnezeu. Să ne luptăm pentru Grădina Maicii Domnului, România, ce ne-a fost dată în grijă pentru slava lui Dumnezeu, nu pentru noi! Să nu-l lăsăm pe Lucifer să o ia pentru el. E locul nostru unde ridicăm mărire Sfintei Treimi! Doamne ajută-ne să trăim în pace, să ne avem bine, să nu ne sfădim!

De nicăieri nu-i semn de nicio milă
Şi s-a ajuns în cel din urmă hal
Şi moare Basarabia umilă
Cu capu-n vechiul sac imperial.
N-avem puterea să-mpărţim o pâine
Ne facem socoteli de precupeţi
Dar tot acolo o să ajungem mâine
Cu paşii doar oleacă mai înceţi.

Săracă soră basarabă
Tu, cea mai sfântă dintre toate
Zadarnic mama te întreabă
Dacă trăieşti în libertate.

Şi va veni şi catastrofa iernii
Ca s-o gustăm de tot mai multe ori
Şi s-amurgim cu Gogol pe gubernii
Ca nişte revizori rătăcitori.
Acum imperiul dă o nouă cină
Mănâncă ţări şi bea popoare mici
Să vină Basarabia, să vină
S-o guste menşevici si bolşevici.

Trezeşte-te, tu patrie drogată
Că dacă-n focul calculelor reci
Mai pierdem Basarabia o dată
Şi noi suntem pierduţi în veci de veci.
N-au nicio cale fraţii să apuce
Aşteptă-n van un sprijin de la noi
E dusă Basarabia pe cruce
Şi noi o contemplăm cu ochii goi.

E o mare îndrăzneală să scrii astăzi despre Mihail Sadoveanu, când vântul „democraţiei” animă noi orientări, stârneşte sentimente confuze, iscă sminteli de tot felul. Nu din curaj, ci din respect faţă de condeierul care a lăsat posterităţii cronica vremurilor zbuciumate ale Moldovei, pe când era întreagă, consemnând atât cotidianul vieţii cu primitivismul vremii, cât şi momentele eroice ale frământărilor seculare care au culminat cu înscrierea în analele Europei a figurii luminoase a voievodului Ştefan cel Mare, vrednic păstrător al independenţei moşiei în faţa tuturor jinduitorilor străini.
Scrierile sadoveniene, cu bune şi mai puţin bune, culminează cu romanele istorice din care se conturează nucleul luptei neîntrerupte pentru libertate a moldovenilor, ca o înţelegere a datoriei transmise prin porunca lui Ştefan de a păstra Moldova pentru viitorime. Să nu uităm că tot de acolo a plecat rostuirea unirii românilor şi tot în acea parte de ţară se găsesc rădăcinile celei mai frumoase grăiri poetice româneşti.
Urmărind încrengătura de idei desprinse din şirul istorisirilor, reies câteva aspecte care pun în lumină factori dătători de tărie celor care n-au acceptat umilinţa. Inspirându- se din cronicile vremii, Mihail Sadoveanu aşterne, nu fără intervenţia fanteziei, pagini de vibrantă dorinţă de libertate, care a turnat putere în braţul moldovean, care a transformat în viteji de poveste pe feciorii Vrancei, care a clădit zid de netrecut din ciobanii munţilor prăvăliţi peste balaurul otoman.
Atribuindu-i marelui romancier - considerat cândva creator al epopeii naţionale - semnificaţia de „punte peste Prut”, punem în balanţa judecăţii drepte prezenţa spiritului Sfântului Ştefan, care a implantat în vechea Moldovă însemnele izbânzilor sale, marcate prin domuri înălţate drept recunoştinţă lui Dumnezeu, mănăstirile la care şi astăzi ne închinăm cu pioşenie. Acest spirit înlănţuie toate acţiunile romanelor istorice plăsmuite de autor.
Prezent direct ca personaj în trilogia „Fraţii Jderi”, Ştefan cel Mare, având alături pe „oamenii Măriei Sale”, nu pleacă la luptă înainte de a asista la slujba de binecuvântare a oştii. Încărcat cu credinţa în dreapta biruinţă, Ştefan frânge visul de expansiune peste întreaga Europă al Imperiului Otoman, izbândă datorată faptului că toţi moldovenii devin „oamenii Măriei Sale”. Spre justificata mândrie românească, în muzeul Mănăstirii Putna, stă scrisă pe plachetă mare mărturia elogioasă a unui cronicar polonez, care atribuie lui Ştefan cel Mare titlul de voievod, apărător al Europei.
Străbătând veacurile, duhul lui Ştefan cheamă mai departe la luptă contra asupritorilor, îmbărbătează pe urmaşi cu spiritul dreptăţii în acţiunea de a-şi apăra viaţa, bunurile şi demnitatea. Mihail Sadoveanu urmăreşte destinul foştilor oşteni ai marelui voievod, care se pieptoşează, în trecerea vremii, cu certificatul de răzeş, adică luptător răsplătit de domn pentru fapte vitejeşti. Meritul marelui povestitor constă în dezvăluirea dovezilor de semeţie răzeşească din generaţie în generaţie, aşa cum se întâmplă în romanul „Neamul Şoimăreştilor”, în care colectivitatea din ţinutul Orheiului nu acceptă umilinţa asupririi boierilor aflaţi sub oblăduirea domniilor trădătoare. Tudor Şoimaru, fiu de răzeş, plăteşte cu dreptate boierului Orheianu care i-a ucis tatăl, restabilind drepturile obştii răzeşeşti asupra pământurilor luate de boier.
Dar ideea legăturii dintre generaţii, care duce în timp faima voievodului cel Mare, străbate istoria Moldovei ca un pronunţat fir roşu, învăluind în desfăşurarea lui figura lui Tudor Şoimaru, bătrân cu plete albe şi orb, prezent la curtea Ducăi- Vodă, unde îl mustră pe nemilosul domn pentru fărădelegile sale faţă de cei obidiţi şi lipsiţi de apărare: „… nu-ţi încărca sufletul cu sânge. Căci se suie pănă la cer plângerile obijduiţilor, iar moşnegii cei neînţelepţi şi orbi te blastămă să mori neiertat şi singur”. Ameninţat cu moartea pentru îndrăzneală, bătrânul rămâne demn, fără teamă în dojana sa: „… aştept să mă loveşti, ca să pier de buzduganul măriei tale, cum a pierit şi părintele meu de buzduganul lui Aron Vodă” („Zodia cancerului sau vremea Ducăi-Vodă”, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 207)
Aceeaşi idee care, în concepţia scriitorului, alcătuieşte osatura istoriei libertăţii şi independenţei Moldovei, cu toate momentele ei de vânturare a unor domnii nedemne, se conturează şi în „Nicoară Potcoavă”, al cărui fir narativ înşiră aventurile fiilor lui Ion Vodă cel Cumplit, în încercarea de a pedepsi pe trădătorii şi ucigaşii tatălui lor. Încrederea scriitorului că Moldova îşi va păstra prin veacuri demnitatea înscăunată de Ştefan cel Mare îşi găseşte expresia în mesajul eroului Nicoară Potcoavă, aflat pe eşafod: „Din sângele meu va creşte răscumpărarea cum creşte grâul dintr-o sămânţă”. Tot astfel, un martor la supliciu, povesteşte că „Măria sa Nicoară a trecut ca un vis al moldovenilor. Din duhul său, care nu se stânge, ne-om aprinde noi şi alţii de după noi, cum se aprinde lumina din lumină” („Nicoară Potcoavă”).
Că moldovenii l-au canonizat demult pe Ştefan, alăturând numelui său atributul „cel Sfânt”, o dovedeşte simţul datoriei ostăşeşti al unor bieţi paznici ai Cetăţii Neamţului, care îndrăznesc să se opună faimoasei armate a regelui Sobieski, refuzând să se predea la somaţie şi închizând porţile „să nu zică leahul c-au intrat într-o românească cetate ca-ntr-o ţarină pustie” (C. Negruzzi, „Sobieski şi românii”), reuşind să atragă admiraţia orgoliosului rege.
Mai aproape de veacul nostru, străbate mândria răzeşească în prezentarea de către Ion Creangă a satului Humuleşti: „… sat vechi răzeşesc, întemeiat în toată puterea cuvântului” („Amintiri din copilărie”).
El însuşi descendent din mamă moldoveancă, poartă în sânge spiritul de justiţiar preluat din trăirile poporului. Povestirile sale, pronunţă condamnare la adresa celor puternici şi răi ori dau curs acţiunii de pedepsire cu dreptate a faptelor criminale, ca în „Judeţ al sărmanilor” şi în „Baltagul”.
Opera lui Mihail Sadoveanu nu poate fi scoasă în afara valorilor literare naţionale, atâta vreme cât în paginile creaţiei sale stă scrisă o frământare de veacuri a acestei părţi de Românie. Municipiul Alba-Iulia păstrează o legătură de suflet cu Mihail Sadoveanu, omagiind jertfa fiului său în al doilea război mondial, soldatul Paul-Mihu Sadoveanu, al cărui mormânt se află în Cimitirul Eroilor din oraşul nostru.

Formulăm această întrebare cu justificată îngrijorare şi răspundem şi noi la apelul „Apăraţi istoria românilor!”, emis de un grup de ziarişti cu referire la proiectul „România medievală”, lansat de către directorul Institutului Cultural Român (ICR), Horia Roman Patapievici (foto), în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), respectiv cu ministrul Teodor Baconschi. Grupul de ziarişti acuză pe „întreprinzători” de fals asupra Istoriei Românilor, făcut cu intenţii duşmănoase, denigratoare, vizând drumul parcurs în procesul de formare a naţiunii române, de certificare a Statului Român. Nu doar dezaprobarea şi acuzaţiile, ci însăşi revolta răbufnită în durerea românului, căruia i se pune otravă la rădăcini, îi determină pe aceşti ziarişti să facă apel la opinia publică pentru a se alătura unui protest colectiv împotriva unui nou act duşmănos la adresa valorilor româneşti (vezi internet, Emilia Corbu, Aurel Retegan şi alţii).
Dacă din prezentarea albumului şi expoziţiei „Eterna şi fascinanta Românie”, America a luat cunoştinţă de fascinaţia României prin nişte imagini animaliere purtătoare de zvastică drept emblemă românească, noul proiect patapievicesc îi dezvăluie autorului ticăloşia şi inconştienţa atât de pronunţate încât insul se autodesfiinţează, căci, fie şi în derâdere, dacă declari România eternă, eternitatea pentru România însemnând şi un trecut adânc, prezent şi viitor nelimitat, ne întrebăm atunci cum de „eternitatea” României începe la 1859, moment despre care „marii culturişti” ai proiectului afirmă că abia atunci „statul român a format naţiunea română”?! Nu numai dispreţul şi veninul ies la suprafaţă, dar se iveşte un nod de îndoială asupra competenţei acestui „luminat” de a emite precepte despre curgerea formării poporului, deoarece procesul istoric atestă că nu „statul a creat naţiunea, ci naţiunea creează statul”. „Teoria mozaicului de populaţii loveşte exact acest principiu”; „Niciun stat nu a dus la formarea unui popor. Dimpotrivă, statele s-au format pe baza unui popor sau naţiuni” (Emilia Corbu). Se ştie că o bună parte din statele europene au fost constituite la începutul secolului XX, deci sunt tinere, însă naţiunile lor au o vechime milenară. Tot astfel, rădăcinile naţiunii române au o istorie adâncă în timp, iar România, ca stat, apărut în 1859, consolidat în 1918, este chiar mai veche decât Italia (denumire apărută la 1861) sau Germania (1871), fără a mai vorbi de state ca Cehia sau Belgia.
În fapt, în ce constă vina lui Patapievici? Se trezeşte la câţiva ani după circul din America cu brendul turistic cu zvastică, să scormonească istoria veche a românilor şi să pună sub semnul întrebării etnogeneza poporului român şi a limbii române. Proiectul „România medievală”, „un grav atentat împotriva conştiinţei istorice a românilor, realizează performanţa incredibilă de a scoate din coşul de gunoi al istoriei teoria lui Roller, publicată în tratatul de istorie din 1960, de a o ambala în istoria migraţiilor şi de a o prezenta drept istorie a românilor”. Înşirând 17 populaţii ca participante la istoria medievală, creatorii acestei teorii nici măcar nu înscriu în acest şir numele strămoşilor noştri, dacii şi geţii. Spre a-i exclude, în alt context, se vorbeşte despre migraţia dacilor liberi în vestul Europei, iar despre geţi nu se vorbeşte deloc, deşi teritoriile locuite de ei au rămas în mare parte libere, neincluse în provincia romană.
Materialul teoretic, este conceput de elveţianul Chrzanovsky, de origine poloneză, „ale cărui legături cu Moscova sunt cunoscute”. Opreşte-ţi mintea-n loc, române, şi întreabă-te: de ce elveţian, de ce polonez, de ce legături cu Moscova? De ce oferă şi plăteşte Patapievici unui străin (unui asemenea străin) proiectul pentru cercetarea adâncimilor istoriei României? N-a găsit Patapievici un român care să-i satisfacă pofta bicisnică de a lovi în dreptul legitim al poporului nostru asupra teritoriului străbun, trâmbiţând ideea că acest drept este „multietnic”? Păi cum să găsească? Istoricii noştri au coloană vertebrală. Ar fi scris cu sânge, nu cu cerneală, un asemenea text. Se pare că pe acest Patapievici şi intelectualii care i-au fost apropiaţi, emiţători ai ideii că „nu mai e nevoie de atâta patriotism”, l-au părăsit.
„Disertaţia” lui Chrzanovsky a fost publicată într-o carte de lux, care a costat 1 milion de euro. Dar, directorul acestei instituţii româneşti care ar trebui să vorbească lumii cu argumente despre ceea ce suntem, nu se opreşte aici, ci va prezenta o serie de expoziţii internaţionale, realizate în colaborare cu MAE, vorbind despre ceea ce nu suntem. În continuare, afacerea va costa 7 milioane de euro!!!
Să iei de le bietul dascăl, care bate drumurile satelor pentru a lumina minţi şi a încălzi suflete ale copiilor ţării, şi să-i pui în buzunarele acestui slujitor sec la suflet, cu sânge înveninat de ură, ale cărui acţiuni îi revarsă reziduurile asupra chipului istoric al poporului român, din truda căruia îşi hrăneşte leşul, este unul din multele păcate ale celor care îngăduie şi susţin această propagandă de batjocorire a istoriei ţării. Şi încă prin cheltuirea unor asemenea sume de bani, şi încă susţinut de preşedintele ţării, care îl felicită public pentru activităţile culturale desfăşurate de insul cu probleme de orientare.
Neavând o învăţătură specială de profil istoric, nu facem alte comentarii asupra „adevărului” vehiculat aici. Doar o întrebare ne tulbură logica, atâta câtă este: cum a reuşit poporul nostru ca, din puzderia de migratori, să-şi selecteze şi să-şi modeleze o limbă proprie, să-şi statueze un specific naţional de obiceiuri, un mod de viaţă strâns legat de pământul locuit, toate păstrate după retragerea romanilor până la 1859, 1918, când şi-a făurit şi un stat propriu? Teoria lui Roller şi Roesler nu numai că a fost acuzată vehement de istoricii români şi, în final, desfiinţată, dar chiar şi astăzi se vehiculează ca o adevărată minune existenţa şi rezistenţa în timp a limbii române latine în groapa cu lei slavă. Tocmai această realitate, care etalează limba noastră ca „o comoară în adâncuri înfundată”, este cel mai puternic argument care elimină de la sine teoria „multietnicităţii” poporului român. Persistenţa limbii şi rezistenţa poporului în faţa invaziilor înscriu în actul legitim al istoriei noastre dovada că acest neam a rămas monolit, aşa cum l-a dăruit Dumnezeu.
„Nu se face precizarea că aceste migraţii au afectat doar anumite segmente de timp şi doar anumite regiuni, unele aflate în afara României de azi şi că au avut doar un efect colateral”, pentru că străbunii noştri erau prea legaţi de câmp, deal şi stâncă pentru a fi clintiţi din aceste locuri. Se ştie că însuşi Burebista a făcut apel la unitatea triburilor dacice pentru a fi puternice în faţa atacurilor barbarilor migratori. Trecătorii au venit, dar au şi plecat, băştinaşii au rămas să-şi păzească şi să-şi muncească glia.
Teoria despre slavizarea limbii române a durat relativ o perioadă scurtă de timp, pentru că istoricii români au avut curajul să intervină, chiar şi în constrângerile comunismului, şi să repună datele istoriei pe făgaşul lor normal. Apologia migraţiilor, ca bază a formării poporului român, cade de la sine, pentru că civilizaţia daco-romană le-a anihilat influenţele şi şi-a întărit puterea cu timpul, consolidată în autoritatea unui stat propriu, instaurat în urma multor sacrificii. Rămăşiţele minoritare care trăiesc astăzi pe teritoriul ţării noastre, sunt dovada certă că acest pământ roditor cu „iarbă grasă” şi poporul român băştinaş le-au oferit adăpost cu omenie şi împăcare.
Ziariştii implicaţi în dezvăluirea şi condamnarea acţiunilor duşmănoase la adresa României se referă la „imprecaţiile pe care cei doi inamici ai României le girează, pentru a denigra în faţa lumii identitatea naţională a românilor şi a da dreptate neruşinatelor revendicări teritoriale ale neorevizioniştilor unguri”. Acuzând pe directorul ICR pentru mârşăvia acestor acţiuni şi comentând samavolnicia acestei rămăşiţe umane, ziariştii cer „demisia de onoare” a lui Patapievici. Care onoare, domnilor ziarişti? De unde, dacă nu e? Nu trebuie să cerem. Ne stă în putere să-l scoatem la periferia societăţii, să-l izolăm de treburile statului şi de sufletul neamului nostru, ca să avem siguranţa că nu va mai naşte alţi monştri.
Deşi avem un Minister al Culturii, comisii de resort în Parlament, Academie Română, forul cel mai înalt al erudiţiei româneşti, această persoană, tulbure la cap, face ce vrea în planul culturii şi istoriei ţării. Mari semne de îngrijorare! Poporul român nu merită o asemenea pecete în faţa lumii! Este uimitor, însă, că preşedintele ţării îi mulţumeşte pentru acţiunile sale „culturale”. („Corb la corb...”) Sau, poate, nu trebuie să ne mai mirăm, ci să facem ce trebuie făcut!
Lui Horia Roman Patapievici i se dezvăluie vechi rădăcini şi state în acţiuni de trădare, transmise prin sânge paternal (vezi internet). Gravitatea actelor antiromâneşti ale acestui sinistru personaj produce schimbări în convingerile celor ce-l cunosc mai demult, înlocuind chiar aprecieri cu acuzaţii generate de revoltă. Aşa se întâmplă cu opiniile scriitoarei Herta Muller, care, dintr-o apărătoare a lui Patapievici în faţa acuzaţiilor exprimate de români urmare articolelor de presă care vehiculau dizgraţia la adresa poporului, teritoriului şi, mai ales, la adresa lui Eminescu, ieşite din mintea mucegăită a cestui chip enkavedist, care merită numele de serviciu „Micul Furer-Komisar al culturii române”, astăzi, dumneaei clocoteşte de indignare „faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care noul caporal s-a pretat în cea mai bună tradiţie a familiei” (Aurel Rogojan).
„Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizarea limbajului public, Horia Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist sovietic cu trei nume, omul cu trei feţe care aleargă pe urmele tatălui său, cel puţin prin darul minciunii, se află la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României” (Aurel Rogojan).
„Institutul Cultural Român continuă să arunce sume fabuloase în proiecte păduchioase. Cred că doar demiterea grabnică a lui Patapievici ne mai poate scăpa de proiectele scandaloase, alese parcă să ne compromită definitiv ca naţiune, cultură, stat” (Emilia Corbu).
Subscriem şi noi, membrii Fundaţiei „Alba-Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României”, cu speranţa că partea aceea de oameni cuminţi, curaţi şi luminaţi ai ţării va reuşi să spele acest mucegai urât mirositor, care a infectat filele culturii şi istoriei româneşti. Dacă în urma atâtor acte de compromitere a prestigiului ţării, prin ridiculizarea valorilor poporului român, este menţinut în această funcţie un asemenea proclet cinic, sacrificând milioane de euro, e nevoie de o grabnică scoatere din rădăcini a răului. Doamne-ajută!

Pe Toader Ungureanu (foto), primarul comunei Tulgheş din judeţul Harghita, l-am întâlnit după o şedinţă extraordinară a Consiliului Local.
- Domnule primar, ce urgenţe au dezbătut consilierii?
- Rectificarea bugetului local, pe baza unei dispoziţii a directorului Finanţelor Publice, prin care s-au suplimentat veniturile bugetului local din cote defalcate din TVA, cu suma de 233.000 lei. De asemenea, cu accceşi sumă au fost suplimentate cheltuielile de personal pentru învăţământul preuniversitar de stat pe lunile septembrie şi octombrie 2011. Pentru luna noiembrie se aşteaptă o altă rectificare.
- Prin Primărie am văzut birouri goale, ba chiar în biroul cu probleme sociale lucra de zor Lăcrămioara Pop, directorul Căminului Cultural !?!
- Doamna Lăcrămioara Pop, prin dispoziţie a primarului lucrează de luni până vineri inclusiv, între orele 9-13, la acest birou pentru primirea cererilor şi documentelor necesare întocmirii dosarelor pentru subvenţii la încălzire.
- Să trecem la birourile goale.
- Compartimentele de specialitate ale primarului, toate posturi unice, sunt libere, din motivul plecării oamenilor spre alte locuri de muncă mai bine plătite decât în administraţie. În această situaţie, postul de casier este vacant de peste un an de zile, la fel cele de programe de dezvoltare şi urbanism, iar de două luni de zile şi cel de la probleme sociale. Înlocuitorii acestora sunt salariaţi tot de pe posturi unice. De exemplu, juristul se ocupă de probleme juridice, achiziţii publice, programe de dezvoltare şi urbanism. Problemele sociale sunt rezolvate de secretarul localităţii, cu salariata de la starea civilă şi servicii de urgenţă, ajutaţi de directorul Căminului Cultural. Cum aţi văzut, casieria am încredinţat-o salariatului de la impozite, taxe şi urmărire, iar auditul intern este efectuat de către contabil, unde, de asemenea, sunt două posturi, dar numai unul ocupat, contrar prevederilor legale.
- Cui se datorează toate acestea?
- Toate acestea datorită prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 63/2010, unde se precizează că la vacantarea a 7 posturi, se poate ocupa, prin concurs, doar unul. Nu ştiu dacă Guvernul României şi Ministerul Administraţiei şi Internelor cunosc faptul că în serviciile de specialitate ale primarilor de comună şi până la acea ordonanţă de urgenţă, posturile erau ocupate de o singură persoană, deci posturi unice. Cu toate intervenţiile scrise la Guvernul României, la Ministerul Administraţiei şi Internelor, la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, nu am găsit nicio înţelegere pentru deblocarea acestor posturi. Drept exemplu, pentru întârzierea de o zi, la depunerea centralizatoarelor pe probleme sociale, în luna septembrie 2011, primarul a fost amendat cu 2.500 lei, cu precizarea inspectorilor că „am fost trimişi de Bucureşti...” ???!!! Având în vedere şi controlul Curţii de Conturi, în perioada actuală, daţi-vă seama în ce situaţii sunt puşi funcţionarii publici din Primăria Tulgheş, pentru a pune la dispoziţia acestora documentele solicitate, conform tematicii. Pot preciza că din cauza posturilor libere, personalul din serviciile de specialitate ale primarului lucrează 12-14 ore/ zi, neavând dreptul la plata cu ora şi nici la compensări cu zile libere. Ce să mai spun despre motivarea acestora, după ce în anul 2010 din salariul de încadrare le-a mai fost luat şi acel 25 la sută, diminuare care persistă şi în 2011. Cu toate că Guvernul a majorat salariile cu 15 la sută, salariaţii nu găsesc, în plus, în buzunarele lor niciun ban, datorită inflaţiei şi preţurilor tot mai ridicate. Guvernul are pârghiile de control asupra cheltuielilor de personal, care sunt adoptate prin hotărâri ale Consiliului Local, iar în Nomenclatorul Administraţiei Publice Locale este prevăzut un număr minim şi maxim de personal pentru serviciile de specialitate ale primarului, în funcţie de numărul populaţiei din unitatea administrativ-teritorială. În ceea ce priveşte comuna Tulgheş, fondul de salarii se asigură din venituri proprii. Este total de neînţeles de ce nu se acceptă deblocarea posturilor vacante, ţinând seama că sunt posturi unice, când întregul personal din administraţia comunei Tulgheş, în cadrul căreia este inclusă şi cultura, numără la ora actuală 9 oameni, din minimum 22 de posturi, conform Nomenclatorului???!!! Să spună cineva din Guvernul României dacă aşa se poate face calitate şi progres în administraţia publică locală!!! Mai mult, şi personalul care a mai rămas mă ameninţă, în continuare, cu demisia!!! Este normal ca funcţionarii din administraţie, de la salariul de 700-800 de lei/ lună să plece la salarii de 2.000 lei/ lună, maşină de serviciu şi laptop, în sectorul privat, unde nu sunt aşa stresaţi, dar mult mai bine motivaţi.
- Dumneavoastră nu sunteţi de acord să folosiţi tot felul de „inginerii”, adică să lucreze în administraţie oameni încadraţi la diferite asociaţii. Cum vedeţi rezolvarea acestei probleme, care la Tulgheş, iată, este destul de gravă?
- Singura măsură legală pe care aş vedea-o ar fi externalizarea unor servicii, cu costuri cel puţin duble faţă de deblocarea posturilor vacante şi ocuparea acestora cu funcţionari. Unde mai punem respectarea termenelor de transmitere a atâtor şi atâtor situaţii, cu birouri goale şi numeroşi oameni la uşile acestora şi la poarta Primăriei. Suntem puşi în imposibilitatea de a colecta toate veniturile din impozite şi taxe la nivel local, precum şi de a efectua toate anchetele sociale pentru alocaţii de susţinere, alocaţii complementare, ajutoare sociale, bani de încălzire etc., cu un număr atât de mic de personal şi necalificat pentru posturile respective.
- Cum percep locuitorii comunei Tulgheş asemenea insuficienţe?
- Locuitorii comunei Tulgheş spun aproape întotdeauna că nu se vede nimic în localitate. Dar cu cine să rezolvăm problemele de investiţii, care, practic, reprezintă aproape întreaga activitate a administraţiei publice locale, după părerea majorităţii populaţiei? Deoarece, pentru ei, restul serviciilor nu reprezintă nimic şi văd numai faptul că Guvernul României, Consiliul Judeţean, administraţiile locale trebuie să le asigure toate condiţiile de viaţă, fără a se întreba dacă dânşii au vreo obligaţie faţă de societate sau să-şi folosească dreptul de muncă, în loc de a aştepta pomană.
P.S. Discutând despre aceste probleme cu mai mulţi locuitori ai comunei Tulgheş, oameni, cum se spune, cu picioarele pe pământ, mi-au relatat faptul că primarul, cu maşina proprie, s-a dus la fiecare gospodărie şi a predat, pe bază de semnătură, înştiinţările de plată. Nu pot să nu redau afirmaţia unui gospodar: „Halal ţară!, Halal Guvern!, dacă a ajuns primarul să împartă somaţii de plată???!!!”.

- Multă lume vorbeşte de anul 2011 ca fiind unul rău. Pe dumneavoastră v-a bucurat ceva în perioada trecută din el?
- Eu am avut bucurii. Cea mai mare este aceea că am devenit bunic. Mă mai bucur de faptul că am putut trece, cel puţin până acum, prin criză cu toate proiectele şi cu execuţia bugetară a comunei.
- Ne puteţi spune care e secretul trecerii mai uşor prin criza ce o resimţim cu toţii a comunităţii ce o conduceţi?
- Nu e niciun secret. Când am văzut ce vremuri grele se arată, am gândit cum să fac să trec, împreună cu comunitatea, prin ele mai lesne. La începutul anului, am structurat bugetul limitând cheltuielile la strictul necesar. Am format o echipă bună de persoane care să gestioneze toate problemele. Împreună am căutat să influenţăm mentalitatea comunităţii, a oamenilor care conduc activităţile din comună, în sensul abordării problemelor creştineşte, de crearea relaţiilor de întrajutorare la greu, aşa cum ne învaţă credinţa noastră. Din fericire, pot spune că oamenii au înţeles mesajul şi s-au comportat, în viaţa de zi cu zi, mult mai frumos decât în trecut. Faptul că s-au împuţinat banii a făcut ca membrii comunităţii noastre să fie mai chibzuiţi în cheltuială, mai săritori în a se ajuta unul pe altul, colaborând cu administraţia locală foarte bine.
- Daţi-ne un exemplu.
- Un exemplu foarte relevant este ceea ce s-a întâmplat la distribuirea ajutoarelor venite prin programul naţional pentru persoanele cu dizabilităţi, pentru cei cu venituri mici, pentru şomeri. S-au distribuit cele peste 13 tone de alimente de primă necesitate într-o ordine desăvârşită, fără îmbulzeli, fără vociferări, fără niciun fel de scandal. Asta spune foarte mult despre mentalitatea oamenilor. Au devenit mai buni, deşi greutăţile sunt mai mari.
- Cum de aţi reuşit o astfel de armonie? Sunt convins că nu numai greutăţile în creştere au contribuit.
- Atunci când am fost ales primar, acum 11 ani, crezul meu a fost că numai împreună reuşim spre binele tuturor. Am considerat atunci, cum consider şi astăzi, că administraţie publică nu se poate face fără Biserica Ortodoxă, Mama Neamului Românesc, fără şcoală, fără asistenţă medicală. O comunitate nu poate avansa fără credinţa ortodoxă, care îţi dă reperele spirituale ale vieţii, fără educaţie, care te învaţă cum să te comporţi în societate şi îţi dă cunoştinţele practice pentru a te folosi în ceea ce vrei să faci şi fără asistenţa medicală, care te repară când ai necaz fizic. Am ascultat de biserică, am ajutat şcoala şi am creat condiţii pentru asistenţa medicală. Le-am cerut colaborarea ori de câte ori a fost nevoie şi împreună am rezolvat necazurile cât am putut. Oricum, o administrare în spirit creştin ortodox te duce spre bine.
Sună telefonul şi primarul Constantin Filofi (foto) îmi spune că trebuie să întrerupem interviul deoarece trebuie să meargă la o şedinţă cu părinţii la Şcoala Generală cu clasele I-VIII din Ciumernic. M-a invitat să merg cu el. Am mers. Când am intrat în clasa unde se ţinea şedinţa, am văzut Icoana Maicii Domnului deasupra tablei. M-am bucurat! Am asistat la şedinţa cu părinţii şi m-am convins cum primarul veghează asupra educaţiei copiilor. A prezentat o situaţie, văzută de dumnealui, unde a luat imediat atitudine aplicând corecţia necesară, în care mai mulţi şcolari erau într-o postură incompatibilă cu statutul lor, solicitând părinţilor şi cadrelor didactice să fie mai vigilenţi, să dezbată cazul cu elevii pentru a nu se repeta faptele nici de autori şi nici de alţii. A preluat doleanţele părinţilor şi profesorilor spre rezolvare. A dat, cu multă răbdare, răspunsuri la întrebări. I-a mustrat un pic pe cei ce nu au tăiat încă lemnele pentru încălzirea şcolii, trimise din vară. În final, le-a explicat părinţilor că dacă mai vor să aibă şcoală până la clasa a VIII-a în sat, să-şi dea copiii aici la învăţătură şi nu în alte părţi. Să fie bucuroşi că nu s-a desfiinţat şcoala, deşi au existat intenţii, şi să ajute şcoala dând copiii spre învăţare aici, acasă, unde au cadre didactice bine pregătite, tinere, cu vocaţie de dascăl, şi condiţii bune. I-a făcut să priceapă că în această epocă numărul copiilor ţine şcoala în funcţiune şi nu statul.
Ne întoarcem la Primărie să continuăm discuţia noastră.
- Domnule primar, am văzut, mergând cu dumneavoastră spre Ciumernic, pe coastele muntelui, îngrădituri din lemn ce înconjurau suprafeţe semnificative de păşune. Atât de mari sunt proprietăţile unora de pe aici?
- Ce aţi văzut sunt păşunile comunei, care au fost îngrădite, curăţite şi amenajate aşa cum trebuie. Pe ele s-au construit 65 de crepuri pentru adăpatul bovinelor, în care apa se acumulează prin aducţiuni cu cădere liberă. S-au făcut drumuri de acces până la păşuni. Acum avem în faza de proiectare 4 saivane pentru adăpostirea tineretului bovin. Toată această zbatere a noastră este pentru a încuraja oamenii să crească cât mai multe animale, să se mărească numărul lor.
- De unde aţi avut atâţia bani, domnule primar?
- Primăria a concesionat păşunile către Asociaţia Crescătorilor de Animale şi Producătorilor de Lapte din comună. Banii veniţi prin subvenţia pentru păşuni la Primărie au fost întrebuinţaţi de asociaţie pentru ce v-am spus. Marele câştig este că s-au creat locuri de muncă pentru siteni, iar banii au rămas tot în comunitatea noastră. Sper ca în continuare această colaborare să dureze şi să se dezvolte.
- Am văzut că vă preocupă să înveţe copiii, oamenii să muncească, să aibă condiţii mai bune de viaţă în gospodăriile lor, prin faptul că aţi introdus apa curentă şi canalizarea, dar de timpul lor liber aveţi grijă?
- Da, mă preocupă şi asta. Am refăcut Căminul Cultural, am ajutat revigorarea vieţii culturale. Cu bucurie pot să vă spun că la Căminul Cultural activează un grup vocal şi un ansamblu de dansatori conduse de domnul Daniel Neagoe. Suntem încântaţi că ansamblul de dansatori este format din trei generaţii, de la mici la vârstnici, şi că am reuşit să-i ducem, împreună cu grupul vocal, să participe la diferite festivaluri în ţară, făcându-ne cunoscute zona şi tradiţiile specifice. O împlinire a activităţii mele pentru revigorarea culturală a comunei este faptul că am reuşit să determin ca fiecare şcoală să aibă grupul său de colindători. Şi aceste grupuri au participat şi vor participa şi de acum înainte la festivaluri de colinde în judeţ, în alte judeţe, în Basarabia. E important că s-au stabilit şi se întreţin aceste contacte între copiii noştri şi copiii din celelalte zone ale României. Suntem de un neam şi trebuie să ne cunoaştem. Şi aceste contacte ţin unitatea neamului românesc, pe care sitenii o doresc cu ardoare mai puternică.
- Din ce-mi spuneţi, înţeleg că sunteţi un adept al schimburilor culturale, a contactelor interumane, care să ducă atât la promovarea zonei în care trăiţi, cât şi la cunoaşterea compatrioţilor. Ăsta a fost scopul „Sărbătorii Sitenilor” începută în Ziua Înălţării Domnului?
- Ştiţi bine că în fiecare an, de Ziua Înălţării Domnului, când se comemorează şi eroii, cunoscuţi şi necunoscuţi ai României, la noi în comună e sărbătoare. Aducem un pios omagiu atât eroilor comunei noastre, cât şi eroilor din toate locurile ţării. Împreună cu consilierii locali am gândit să prelungim această sărbătoare a noastră mai multe zile şi să invităm pe fraţii români din alte zone să fie părtaşi la bucuria noastră. Aşa se face că am hotărât să instituim „Sărbătoarea Sitenilor”, care să înceapă în Ziua Înălţării Domnului şi să dureze 4 zile. Cu această ocazie să organizăm un târg meşteşugăresc, expoziţii de animale, simpozion pe teme zootehnice, întreceri sportive, cântec şi joc. Să fie cât se poate de multe, de la mărturisirea credinţei strămoşeşti, cinstirea eroilor, cultură, sport, utile, la promovarea zonei şi cunoaşterea compatrioţilor.
- Am înţeles. Aţi făcut şi o socoteală a realizărilor acestei sărbători?
- O socoteală propriu-zisă nu. Dar am constat o participare locală mare, o participare a oamenilor din judeţele Alba, Buzău, Prahova şi a celor din nordul Moldovei. Cu bani puţini, am reuşit să-i punem împreună pe meşteşugarii din zonele amintite cu cei ai noştri. Ştiu sigur că sitenii vor întoarce vizitele, şi prin asta scopul a fost atins. Nu suntem izolaţi, ci vii între ai noştri.
- Ce-şi mai doreşte primarul Constantin Filofi?
- Îmi doresc să finalizez ce am început. Doresc să asfaltez străzile comunei pe care am introdus apa şi canalizarea, ca lucrul să fie rotund, închis, adică 10 km de drum cu infrastructura completă.
- Ce-şi doreşte persoana Constantin Filofi?
- Doresc să văd că neamul meu românesc trăieşte mai bine şi că e respectat mult, pentru că merită. În rest, mă rog lui Dumnezeu să-mi dea sănătate, pentru că dacă ai sănătate, ai de toate.
- Mulţumesc! Să vă ajute Dumnezeu!
- Şi eu vă mulţumesc!

24 octombrie

• Veşti din sora Ungaria. Extremiştii lor vor să plece din Uniunea Europeană. Drum bun şi cale bătută! Suntem, frăţeşte, curioşi unde o să mergeţi. Pe urmele lui Coroşi Cioma Alexandru, sau vă opriţi în Federaţia Rusă? Vă rugăm să ne daţi de ştire când v-aţi hotărât, pentru a vă ajuta. Oricum, în Transilvania nu vă mai îngăduim. Domnule Orban, nu vă mai împotriviţi, mergeţi cu ei.
• Teatru ieftin cu „marele actor” Arpad Marton. Îmbrăcat în ţinuta tradiţională a muncitorilor comunişti la ceas de sărbătoare, gulerul cămăşii albe peste gulerul hainei, vine la tribuna Marii Adunări Naţionale să ceară Arhivelor Naţionale Române documentele originale ale bisericilor ungureşti. Nu le mai sunt satisfăcătoare copiile ori microfilmele. De ce vrei, stimabile, originalele? Există un singur răspuns adevărat. Le vreţi ca să le distrugeţi ori să le falsificaţi, ca să nu se mai vadă activitatea de ungurizare şi de şantaj, a bisericilor ungare, pentru părăsirea credinţei ortodoxe de către românii copleşitor de mulţi din Transilvania. Numai nişte antiromâni vor putea lua o astfel de hotărâre, care duce la distrugerea dovezilor noastre de continuitate pe pământul românesc. Doamne, nu ne lăsa, că noi suntem poporul tău, toţi lucrul mâinilor tale şi numele tău chemăm!
• Aflăm de la agenţiile de ştiri că Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, aflat în subordinea Guvernului, îşi va deschide o sucursală la Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna. Alexandru Tamaş a alocat şi spaţiul, 16 metri pătraţi, din considerentul: „Pentru că noi credem că trebuie să aibă o reprezentanţă în Ţinutul Secuiesc”. El deja e în ţinutul din ţară în care Guvernul îşi deschide reprezentanţe! Impertinenţa şi sfidarea nu o taxează Băsescu, Boc, Udrea, Roberta, Geoană, Crin, Victor cu tot neamul lor? Noi ne facem datoria să o semnalăm.

25 octombrie

• Ziua Armatei Române. Sărbătorită cum se cuvine de Preşedinţie şi Guvern. Parlamentul, adică aleşii noştri pentru a ne reprezenta interesele, e poftit de neromânul şi neortodoxul Călin Constantin Anton Popescu Tăriceanu să sărbătorească un eveniment monden. Să nu fie prezenţi la cinstirea armatei naţionale, care a dat jertfă pentru neamul românesc, ci să asculte un discurs fals, precum sărutul lui Iuda, adresat românilor de un rege nedemn de neamul românesc, la împlinirea a 90 de ani de viaţă. Regele Mihai a ratat momentul solemn în care putea să ceară iertare românilor că nu a colaborat cu Mareşalul Antonescu pentru salvarea lor, ci l-a arestat pentru a se salva cu avere cu tot, dându-ne pe mâna sovieticilor atei. E de înţeles de ce Biserica Ortodoxă, mama neamului românesc, nu a fost reprezentată la cel mai înalt nivel la acest eveniment monden. Ea nu l-a uns rege ca să se salveze el, ci ca să salveze supuşii. Ruşine parlamentarilor! Nu e un eveniment istoric că cineva a împlinit 90 de ani!
• Aflăm de Ziua Armatei de la americanul Larry Watts, aflat la Târgu-Mureş la prezentare de carte, că: „Politica externă şi de securitate a României a fost preluată de la perioada interbelică, n-a fost legată de comunism. Principiul de bază era similar cu principiile de drept internaţional clasic liberal. Ăsta este lucrul cel mai dificil de înţeles pentru noi. Vă reamintiţi, desigur, de «respect reciproc între state, pentru egalitate, suveranitate, independenţă şi neamestec în politica internă». Asta este din dreptul internaţional clasic!”. Sărmanul nonagenar! A trebuit să lupte comuniştii români pentru ţara pe care el a abandonat-o la 23 august 1944. Nu l-am auzit să le mulţumească. Trist că ni se mai prezintă astfel de oameni în Parlamentul ţării.
• Agerpres ne înştiinţează că Patriarhul Daniel a fost prezent, în Sala Europa Christiana a Palatului Patriarhal, la lansarea cărţii „Catedrala Mântuirii Neamului - istoria unui ideal”, lucrare aparţinând inginerului Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului (1996-2000). Noica reînvie paşii realizaţi în timp spre împlinirea unui ideal - proiectul Catedralei în vremea Regelui Carol I, demersurile pentru ridicarea unei catedrale întreprinse între cele două războaie mondiale evidenţiind şi peregrinările Catedralei prin diverse amplasamente, după 1990, ca şi date privind amplasamentul definitiv şi proiectul noii Catedrale Patriarhale. Redăm din ştirea Agerpres: „Patriarhul a calificat drept „impresionant” faptul că, prin intermediul documentelor, prezentate în ordine istorică, se evidenţiază necesitatea ridicării Catedralei. «Este timpul să construim o catedrală dedicată nevoilor publice, dar şi meritelor unui popor român creştin jertfelnic», a spus patriarhul, subliniind că «deşi avem vulturi pe stema ţării, ne-am obişnuit să ţinem capul jos»”.
• Ca sărbătoarea Armatei Române să fie completă, doamna Monica Vaina ne transmite că „Grupul Partidului Civic Maghiar din Consiliul Judeţean Covasna a introdus pe ordinea de zi a următoarei şedinţe de Consiliu un proiect de hotărâre referitor la organizarea unui referendum local pe tema reorganizării administrative”. În continuare, începe să ne fie prezentată adversitatea UDMRului faţă de o astfel de iniţiativă. Noi nu credem că, vreodată, corb la corb îşi scoate ochii, aşa că aşteptăm adoptarea hotărârii propuse.

26 octombrie

• Aflăm de la Romanian Global News că în România de Est separatiştii lui Smirnov suplimentează posturile vamale cu unul în localitatea Pohrebea şi altul lângă hidrocentrala de la Dubăsari. Fac paşi pentru federalizarea României de Est sau pentru sfârtecarea ei? Se pare că ruşii şi germanii vor ori una, ori alta numai alipirea la Uniunea Europeană a României întregi nu. Rămâne de văzut dacă vor reuşi. Poate de data asta vin americanii la timp şi constructiv pentru neamul românesc.
• Domnul Marius Obreja, ocupat probabil cu lucruri mai importante pentru ţară, îl lasă pe Guruianu, prin intermediul Agerpres, să ne explice cum vede PNL-ul campania electorală viitoare în judeţul Covasna. Din punctul nostru de vedere, nimic nou sub soare, numai idei false irealizabile, amăgitoare, pentru naivi. Cică liberalii vor duce o campanie fără conotaţii etnice, după care ne şopteşte că „bilingvismul este nu numai necesar, ci şi obligatoriu din respect pentru populaţia maghiară majoritară în zonă”. Ei na, poftim! Dumnealui... crede că ne păcăleşte cu astfel de snoave? Stimabile, o campanie fără conotaţii etnice se duce în limba oficială a statului. Dacă eşti imparţial, precum pretinzi, foloseşte termenii adecvaţi şi recunoscuţi internaţional. Ungurii nu sunt o populaţie aici, ci sunt minoritari. Dacă mai consulţi dicţionarele, în timpul ce-l consacri propriei educaţii, vei constata că DEX ’98, şi nu numai el, defineşte: „POPULAŢIE, populaţii, s. f. 1. Totalitatea locuitorilor unei ţări, ai unei regiuni, ai unui oraş etc., poporaţie, poporime ♦ Totalitatea indivizilor animali sau vegetali (din aceeaşi specie) răspândiţi pe un anumit teritoriu”. Probabil te-au alungat brăilenii că nici table nu ştii a juca, şi-i încurcai, şi te-a recuperat Ciprian să propovăduieşti ineptele concepţii ale uniunii aculturale, pe plaiuri româneşti, îndemnându-te să dai cu zarul şi să muţi pulul. Din păcate, nu ai învăţat să dai cu zarul, tot prost muţi, aşa că treci la studiu şi lasă-ne cu treburile noastre serioase. Sfătuiesc părinţii să nu-şi mai lase copiii în preajma ta că nici table nu ştii, darămite lucruri mai complicate cum e convieţuirea interetnică cu oaspeţii noştri unguri şi cu ungurizaţi. Aiureşti poporul pe galbenii aculturalilor! Mai afirmi: „Cheia de bază este ceea ce noi susţinem de o vreme, şi anume o colaborare intensă între români şi maghiari şi darea la o parte, practic, a naţionalităţii”. Ne întrebăm: cum poate fi cheie de bază darea la o parte a naţionalităţii pentru a colabora intens? Ai observat cumva că ungurii şi ruşii colaborează intens, fără a ţine seama de naţionalitate, la sfârtecarea României? Dacă da, fii mai explicit, nu te face de râs lăsându- ne să credem că eşti inept, vorba lui Mircea Badea. A, apropo, cheia de bază e cheia franceză, deoarece o poţi regla la mai multe dimensiuni ca să desfaci un ansamblu şurub-piuliţă ori cheia papagal, fabricată pe principiul cheii franceze, folosită de instalatori în aceleaşi scopuri. Părinţi, nu uitaţi de sfatul nostru!
• Harnica Monica Vaina publică un interviu cu pragmaticul (cum spuneau ziariştii de la „Adevărul”) primar Arpad Antal. Nu am aflat de ce domnul primar a solicitat, probabil, să i se ia tocmai acum declaraţii despre investiţii, locuri de muncă, salarii mai mari (!?) şi planuri pentru un nou mandat. Mai e până la declanşarea campaniei electorale. Oricum, noi am constatat că, momentan, domnul pragmatic a trecut de la „Bătuta” la „Lambada”. Nu ne mai ameninţă cu Kosovo. Îşi ondulează mijlocul şi ne vesteşte că pentru dezvoltare nu a vrut să scoată bani din buzunarul cetăţeanului, ci de la Guvern şi Uniunea Europeană, de parcă banii Guvernului nu sunt banii noştri. Cică a făcut mai multe din banii altora decât din banii proveniţi din impozite şi taxe locale. Oare banii din impozite şi taxe locale i-a ţinut pentru el, că tot vorbeşte târgul că s-a îmbogăţit de când are bugetul local pe mână?! Ei, să nu fim răi cu blândul primar! Economistul din sociologul Antal ne spune că: „Evident că pe viitor, în momentul creării unor noi locuri de muncă, salariile vor creşte”. Haida de! Chiar aşa de simplu? Da! Încă o unduire: „Cred că românii nu ar trebui să se sperie deloc”, apoi încă una: „Vorbim despre situaţii delicate, dar care pot fi depăşite prin comunicare”, şi finalul Lambadei: „În orice caz, eu cred că timpul lucrează în favoarea comunităţii maghiare - în sensul că vom ajunge din ce în ce mai aproape de ceea ce ţintim: o regiune cu statut special pentru Ţinutul Secuiesc”. Stimabile, românii nu dansează Lambada, caută-ţi alţi parteneri. Asta nu înseamnă că nu ştim să o dansăm, dar dac-o dansăm, apoi noi conducem. Frumoasă evoluţie de la sociologie la dans, că de diplomaţie politică nici nu poate fi vorba, e prea fudul. Noi ştim cum e vorba românească cu fudulul, nu? Iată exemplificarea chiar în interviu: „Eu cred că maghiarii nu se tem de nimeni şi nimic”. Noi îi transmitem pragmaticului că românii se tem de Dumnezeu. Vom vedea noi sau generaţiile viitoare cine are adevărul cu el. Până atunci, rugăm pe Dumnezeu să-i lumineze pe unguri şi ungurizaţi cu adevărul, şi la el să vie!
• Majoritatea suflării europene a mai dat cu bocancul în neamul românesc. Liderul separatist de la Tiraspol, din România de Est, a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 70 de ani de ambasadorii Ucrainei, Ungariei, Bulgariei şi Germaniei, de reprezentanţii OSCE, ai Federaţiei Ruse, de Papa Benedict al XVI-lea prin reprezentantul său Anton Coşa, Episcop de Chişinău, şi alţi prieteni ai noştri. E de remarcat că pe timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, Smirnov nu a fost felicitat de reprezentanţii Bisericii Romano-Catolice. Păi da, Ioan Paul al II-lea recunoştea, în sfinţenia sa, că România este Grădina Maicii Domnului, sărutându-i pământul când a coborât din avion. Patriarhul Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii a fost şi el cu preţuirea. Prin Mitropolitul Pavel de Reazan şi Mihailovsk l-a decorat pe Smirnov cu Ordinul Binecredinciosului kneaz Daniil al Moscovei, de gradul I, al Bisericii Ortodoxe Ruse, spunând: „Permiteţi- mi să duc la împlinire înalta şi responsabila misiune încredinţată de Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, care m-a binecuvântat să vă aduc astăzi salutul său şi să Vă exprim sentimentele sale de adânc respect”. Cei enumeraţi sunt comunicatori, vorba lui Arpad Antal. Fiţi pe pace, am priceput mesajul. Ne vom apăra! 27 octombrie
• Ni se dezvăluie adevărata faţă a pragmaticului primar de Sfântu- Gheorghe. Agerpres comunică: „Preşedintele UDMR Sfântu-Gheorghe, Antal Arpad, care este şi primar al municipiului, susţine că proiectul de hotărâre elaborat de Partidul Civic Maghiar (PCM) privind organizarea referendumului pentru înfiinţarea „Ţinutului Secuiesc” are lacune şi este insuficient de bine pregătit din punct de vedere legislativ pentru a avea sorţi de izbândă”. Am putea crede, dar dacă citim mai departe ne dumirim. Iată: „Să ne aducem aminte că noi am adus primii în discuţie această idee a unificării judeţelor Covasna şi Harghita şi am analizat care sunt consecinţele pozitive şi negative. (...) Dacă o minte diabolică de la Bucureşti va dori să ne despartă, atunci vom fi pregătiţi să facem repede acest pas şi să unim cele două judeţe prin referendum, aşa cum prevede legea, dar în momentul de faţă nu e un pericol real, pentru că eu cred că UDMR a stopat acele proiecte ce aveau intenţia de a redesena harta României altfel decât vrem noi”. Dragi români, e clar, cred, că pentru uniunea aculturală noi nu existăm. E timpul să le arătăm evidenţa. Existăm şi ne apărăm.
• Fraţii de la NapocaNews ne spun ce se întâmplă la Cluj-Napoca: „Centrul oraşului a fost umplut de stickere cu Ungaria Mare, începând cu cabinele de telefon din faţa Primăriei Cluj-Napoca şi continuând cu strada Memorandumului şi Piaţa Unirii”. Întrebarea este dacă Ungaria mare vrea să se desprindă din Uniunea Europeană sau numai cea îngăduită de Tratatul de la Trianon? Altfel nu vedem rostul acestei acţiuni provocatoare. Băieţi, fiţi mai expliciţi prin comunicatori, nu prin huligani! Îl aveţi pe Arpad Antal, folosiţi-l! El ştie şi arde de nerăbdare să se facă util!
• Ziua e plină de evenimente importante. Arpad Antal, vioara întâi. Tot Agerpres ne zice: „Conducerea Primăriei Sfântu-Gheorghe intenţionează să achiziţioneze 70 de hectare de teren în localitatea Boroşneu-Mare pentru relocarea poligonului militar din municipiu”. Apoi ne transmite smiorcăiala primarului când e vorba de Statul Român: „Vrem să semnăm un contract de garanţie cu MApN că vor muta poligonul în această locaţie, pentru că nu ne apucăm să cumpărăm terenuri cu scopul de a cultiva cartofi. (...) Este o soluţie de compromis pentru că ideal ar fi fost să primim gratuit poligonul din Sfântu- Gheorghe, fără să dăm nimic în schimb”. Pentru sociolog o fi ruşinos să cultivi cartofi? El vrea să intabuleze teren al Statului Român în proprietatea Consiliului Local Sfântu- Gheorghe ca apoi să aibă neruşinarea să-l declare pământ al altora? Autonom de România pământ?
• Zile dense, nu mai avem spaţiu tipografic, dar esenţialul l-am spus. Doamne ajută!

Situaţia economică a ţărilor din lumea întreagă creează grave incertitudini de redresare a economiei mondiale. Creşterea datoriei externe a unor ţări ca Grecia, Polonia, Ungaria, România, Spania, dar şi a unor ţări cu o economie foarte dezvoltată ca SUA, Germania, Franţa, Italia pun în pericol conceptul de piaţă liberă, pun în pericol însăşi noţiunea de capitalism. Iată că noţiuni perimate de care am crezut că n-o să mai auzim niciodată, de genul „economie planificată” din Capitalul lui Karl Marx, sunt scoase de la naftalină de unii reprezentanţi ai Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi chiar de preşedintele Barak Obama, revenind în actualitatea imediată.
Mişcările de stradă ale muncitorimii şi ale altor categorii sociale din SUA, din ţările Uniunii Europene, din cel puţin 950 de oraşe ale lumii (New York, Londra, Berlin, Roma, Ottawa…), care sunt mişcări împotriva finanţei internaţionale, ne reamintesc de sloganul comunist: „Revoluţia proletară va izbucni în ţările cele mai dezvoltate din lume, cu cele mai moderne mijloace de producţie”. Nu cred că se va ajunge la aşa ceva, dar trebuie neapărat căutat urgent un „antidot universal” pentru a stopa criza, pentru a stopa declinul societăţii capitaliste bazată pe economia de piaţă. Această criză a datoriilor a demonstrat şi demonstrează că problemele mondiale nu pot fi soluţionate de către grupurile financiare de pe Wall Street, în lupta lor continuă pentru o nouă ordine mondială. Ce se întâmplă în lume, ce se întâmplă în Grecia, sper că nu se va întâmpla în România, adică o mişcare de stradă violentă.
În România, din 1989, când preşedintele Ceauşescu a scăpat ţara de datoria externă prin sacrificiul poporului român, şi până în prezent, datoria externă urcă la peste 90 de miliarde de euro (după alţii, 150 de miliarde de euro - n.r.). Această datorie enormă a României este legată de dobânzile excesiv de mari şi de prevalenţa creditării României pe termen scurt, care creează o aglomerare de plăţi în rambursare. Ce înseamnă acest lucru pentru România: reducerea locurilor de muncă, creşterea în progresie geometrică a şomajului, micşorarea costurilor bugetare în sănătate, învăţământ, cultură, administraţie publică, poliţie şi armată. Menţinerea, de asemenea, a unor preţuri scăzute la majoritatea materiilor prime; aş vrea să amintesc aici lemnul din pădurile româneşti, care nu este înnobilat cu muncă românească în fabricile de mobilă, ci transportat pe furiş sub formă de scândură în exterior. Cel mai grav lucru este suspendarea subvenţiilor pentru sprijinirea producţiei proprii şi a exportului lovind în însăşi substanţa economică a ţării noastre, având ca şi consecinţă scăderea drastică a nivelului de trai a populaţiei. Acesta este şocul datoriilor plătit, din păcate, de poporul român. Fără o negociere rezonabilă cu FMI, cu cât vom primi mai multe fonduri din străinătate, cu atât vor fi mai mari ratele şi dobânzile pe care trebuie să le achităm. Cum scăpăm de această bombă cu ceas a datoriei externe este o întrebare presantă pentru noi, dar mai ales pentru politicieni. Preşedintele Traian Băsescu declara că numai creând noi locuri de muncă putem dezamorsa bomba numită datorie externă. De asemenea, preşedintele declara că acei miniştri ai Guvernului care creează noi locuri de muncă în departamentul lor, sunt miniştri de performanţă, ceilalţi să plece. Declaraţiile preşedintelui de a crea noi locuri de muncă ar trebui ascultate de guvernanţii noştri.
Sunt două pârghii care ţin de noi şi pe care guvernanţii ar trebui să le aibă în vedere: să reducem importurile, să cumpărăm tot ceea ce este românesc (mâncare, băutură, medicamente, maşini etc.), sau să mărim exporturile fabricând produse româneşti competitive şi scumpe. În acest cadru, România, prin reprezentanţii ei, ar trebui să renegocieze la sânge cu FMI şi Banca Mondială toate aceste datorii şi să pună capăt transferului de resurse financiare în exterior, prin ratele şi dobânzile excesive impuse de aceştia.
Viaţa ne-a demonstrat că nici economiile ţărilor dezvoltate n-au scăpat de criză şi, sincer, nu aş dori ca român, ca ele să iasă din criză pe umerii ţării noastre. Cred în România, cred în români, cred în poporul meu şi dacă cineva merită vreun sacrificiu, acesta este poporul român.

Când? Cum? Unde?
Ne grăbim să ne întrebăm când? Pentru că prea am ajuns de râsul lumii, prea am sărăcit într-o ţară doldora de bogăţii, prea ne-am învrăjbit şi, mai ales, prea ne-am împuţinat în aceşti ani în care diriguitor al vieţii poporului ne-a fost acest neonorant preşedinte.
Cum şi unde se va retrage? Sunt întrebări mai dificile şi dilematice, întrucât numai după prima mare infracţiune, cea a distrugerii flotei ţării, ar trebui „să se retragă” în puşcărie ani buni. Dacă la toate acestea se adaugă fărădelegile săvârşite cu ajutorul justiţiei şi al altora care i se închină, situaţi tot atât de jos ca şi el, cu înşelătorii, cu minciuni, fraude electorale, cu dispreţ faţă de popor şi acoperirea delapidărilor, atunci va avea nevoie de mai mulţi ani de „odihnă”.
Lipsa oricărui nivel de cultură a preşedintelui a adus ţării noastre o cădere abisală până şi în viziunea statelor care mai aveau un cuvânt de apreciere la adresa românilor. Pentru că, dacă ar fi cultură, ar fi şi înţelepciune, care l-ar putea ajuta să analizeze şi să înţeleagă că, din moment ce ţara merge din rău în mai rău, ar fi cazul să se retragă cât mai repede, pentru că el este sursa acestui rău.
Ultimii trei ani ai misiunii prezidenţiale a lui Băsescu se prefigurează mult mai grav potrivit noilor infracţiuni pe care le pune la cale: vânzarea CFR Marfă - întreprindere strategică a ţării, îndemnul la jaful bogăţiilor minerale ale Munţilor Apuseni, tranzacţionarea cu ungurii a Ardealului, drept recompensă pentru menţinerea lui la putere, şi cine ştie ce ne aşteaptă cu intenţia evreimii de a cumpăra România!
Cât de mare dizgraţie ţi se cuvine ţie, conducător de ţară, când te încârdăşeşti cu străinii în defavoarea poporului tău? În faţa unor asemenea acuzaţii din partea colectivităţii pe care o conduci, o conştiinţă dreaptă şi o minte limpede te-ar ajuta să înţelegi că trebuie să te dai la o parte şi să laşi sceptrul unuia cu cap şi cu simţire românească. Se vede, însă, că la acest preşedinte totul este atât de tulbure încât nu poate discerne că toată mocirla asta în care şi-a vârât ţara curge din abjecţia egoismului unei firi bolnave de putere şi incapabilă a sesiza nenorocirea pe care o generează.
Întrucât Băsescu nu se poate trezi din beţie (la propriu şi la figurat), este cazul să se trezească cei care l-au votat, dezvăluind cu vehemenţă toate fraudele, refuzând toate momelile oferite de slugile partidului său şi îndreptându-şi atenţia spre oameni cu demnitate, care nu acceptă să se aşeze pe un fotoliu de preşedinte construit din înşelătorie.
Situaţia economică a ţărilor din lumea întreagă creează grave incertitudini de redresare a economiei mondiale. Creşterea datoriei externe a unor ţări ca Grecia, Polonia, Ungaria, România, Spania, dar şi a unor ţări cu o economie foarte dezvoltată ca SUA, Germania, Franţa, Italia pun în pericol conceptul de piaţă liberă, pun în pericol însăşi noţiunea de capitalism. Iată că noţiuni perimate de care am crezut că n-o să mai auzim niciodată, de genul „economie planificată” din Capitalul lui Karl Marx, sunt scoase de la naftalină de unii reprezentanţi ai Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi chiar de preşedintele Barak Obama, revenind în actualitatea imediată.
Mişcările de stradă ale muncitorimii şi ale altor categorii sociale din SUA, din ţările Uniunii Europene, din cel puţin 950 de oraşe ale lumii (New York, Londra, Berlin, Roma, Ottawa…), care sunt mişcări împotriva finanţei internaţionale, ne reamintesc de sloganul comunist: „Revoluţia proletară va izbucni în ţările cele mai dezvoltate din lume, cu cele mai moderne mijloace de producţie”. Nu cred că se va ajunge la aşa ceva, dar trebuie neapărat căutat urgent un „antidot universal” pentru a stopa criza, pentru a stopa declinul societăţii capitaliste bazată pe economia de piaţă. Această criză a datoriilor a demonstrat şi demonstrează că problemele mondiale nu pot fi soluţionate de către grupurile financiare de pe Wall Street, în lupta lor continuă pentru o nouă ordine mondială. Ce se întâmplă în lume, ce se întâmplă în Grecia, sper că nu se va întâmpla în România, adică o mişcare de stradă violentă.
În România, din 1989, când preşedintele Ceauşescu a scăpat ţara de datoria externă prin sacrificiul poporului român, şi până în prezent, datoria externă urcă la peste 90 de miliarde de euro (după alţii, 150 de miliarde de euro - n.r.). Această datorie enormă a României este legată de dobânzile excesiv de mari şi de prevalenţa creditării României pe termen scurt, care creează o aglomerare de plăţi în rambursare. Ce înseamnă acest lucru pentru România: reducerea locurilor de muncă, creşterea în progresie geometrică a şomajului, micşorarea costurilor bugetare în sănătate, învăţământ, cultură, administraţie publică, poliţie şi armată. Menţinerea, de asemenea, a unor preţuri scăzute la majoritatea materiilor prime; aş vrea să amintesc aici lemnul din pădurile româneşti, care nu este înnobilat cu muncă românească în fabricile de mobilă, ci transportat pe furiş sub formă de scândură în exterior. Cel mai grav lucru este suspendarea subvenţiilor pentru sprijinirea producţiei proprii şi a exportului lovind în însăşi substanţa economică a ţării noastre, având ca şi consecinţă scăderea drastică a nivelului de trai a populaţiei. Acesta este şocul datoriilor plătit, din păcate, de poporul român. Fără o negociere rezonabilă cu FMI, cu cât vom primi mai multe fonduri din străinătate, cu atât vor fi mai mari ratele şi dobânzile pe care trebuie să le achităm. Cum scăpăm de această bombă cu ceas a datoriei externe este o întrebare presantă pentru noi, dar mai ales pentru politicieni. Preşedintele Traian Băsescu declara că numai creând noi locuri de muncă putem dezamorsa bomba numită datorie externă. De asemenea, preşedintele declara că acei miniştri ai Guvernului care creează noi locuri de muncă în departamentul lor, sunt miniştri de performanţă, ceilalţi să plece. Declaraţiile preşedintelui de a crea noi locuri de muncă ar trebui ascultate de guvernanţii noştri.
Sunt două pârghii care ţin de noi şi pe care guvernanţii ar trebui să le aibă în vedere: să reducem importurile, să cumpărăm tot ceea ce este românesc (mâncare, băutură, medicamente, maşini etc.), sau să mărim exporturile fabricând produse româneşti competitive şi scumpe. În acest cadru, România, prin reprezentanţii ei, ar trebui să renegocieze la sânge cu FMI şi Banca Mondială toate aceste datorii şi să pună capăt transferului de resurse financiare în exterior, prin ratele şi dobânzile excesive impuse de aceştia.
Viaţa ne-a demonstrat că nici economiile ţărilor dezvoltate n-au scăpat de criză şi, sincer, nu aş dori ca român, ca ele să iasă din criză pe umerii ţării noastre. Cred în România, cred în români, cred în poporul meu şi dacă cineva merită vreun sacrificiu, acesta este poporul român.

Împlinind Preasfânta Fecioară Maria vârsta de trei ani, sfinţii ei părinţi Ioachim şi Ana au adus-o de la Nazaret la Ierusalim, spre a o închina slujbei Templului, aşa cum făgăduiseră lui Dumnezeu mai înainte de naşterea ei.
De la Nazaret la Ierusalim se mergea cale de trei zile, dar Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana calea aceasta nu le-a părut deloc împovărătoare, căci ei mergeau să împlinească o lucrare foarte plăcută lui Dumnezeu.
La Ierusalim s-au strâns multe rudenii ale Sfinţilor Părinţi care au dorit să fie de faţă la această mare sărbătoare, la care nevăzut participau cu bucurie şi îngerii din cer.
Procesiunea de mergere la Templu era condusă de fecioare ce purtau în mâini făclii aprinse. După ele venea Preasfânta Fecioară, având de o parte pe tatăl său, iar de cealaltă pe mama sa. Fecioara era îmbrăcată în strai de o bogăţie şi strălucire imperiale, aşa cum se şi cuvenea Fiicei Împăratului şi Miresei lui Dumnezeu (cf. Psalmul 44, 13-15). În urma lor veneau mulţimea rudeniilor şi prietenilor, toţi purtând în mâini făclii aprinse. Până la urcarea în Templu se urcau cincisprezece trepte.
Sfinţii Părinţi au ridicat-o pe Fecioara Maria până la întâia treaptă, dar apoi ea singură le-a urcat alergând pe toate celelalte patrusprezece. Sus, Fecioara a fost întâmpinată de Marele Preot Zaharia, cel care avea să fie tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Luând-o de mână, el a dus-o pe Fecioara nu în interiorul Templului, ci chiar în interiorul Sfintelor Sfintelor, adică cel mai sfânt dintre cele mai sfinte locuri din Templu, acela în care numai Marele Preot avea voie să intre, şi chiar şi el o dată pe an.
Sfântul Teofilact al Ohridei zice că Zaharia „a fost în afară de sine şi locuit cu totul de Duhul lui Dumnezeu” atunci când a condus-o pe Fecioara în Sfânta Sfintelor, adică dincolo de al doilea val, aceasta fiind singura explicaţie a acţiunii lui.
Părinţii Preasfintei Fecioara Maria apoi au adus jertfe Domnului Dumnezeu potrivit Legii, au primit binecuvântarea preotului şi s-au reîntors la casa lor.
Preasfânta Fecioară a locuit în Templul de la Ierusalim timp de nouă ani încheiaţi. Câtă vreme părinţii ei au fost în viaţă, ei veneau deseori să o cerceteze, mai cu seamă Dreapta Ana.
Murind după cei nouă ani încheiaţi părinţii ei, Preasfânta Fecioară a dorit să nu mai părăsească Templul până la moarte, nevoind să se căsătorească. Dar cum această dorire a ei ar fi fost împotriva Legii şi tradiţiei în poporul lui Israel, a fost dată în grija Sfântului Iosif din Nazaret, care era rudenia ei, după ce a împlinit vârsta de doisprezece ani.
Sub forma aceasta acceptată de tânăra logodită, ea putea trăi în feciorie după cum dorea şi, în acelaşi timp, respecta şi Legea iudaică, căci nu se mai pomenise până atunci la poporul lui Israel ca fetele să ia până la moarte jurământul fecioriei.
Astfel, Preasfânta Fecioară Maria a fost prima care a luat asupra sa votul monahal al fecioriei până la moarte, din lungul şir de mii şi mii de feciorelnici, bărbaţi şi femei, care i-au urmat ei în Biserica lui Hristos.
Deşi este post, Biserica a rânduit prin Sfinţii Părinţi ca în această zi să se mănânce untdelemn, peşte şi vin. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta. Amin.

Vă voi ruga, iubiţii mei, să faceţi răbdare câteva minute pentru a citi o scurtă predică. Prilej vom lua din Sfânta Evanghelie, de la un singur cuvânt, pentru că şi un singur cuvânt din Evanghelie are ce să ne înveţe.
Acest cuvânt este „noapte” (vezi Luca 12, 20), ultima noapte pe care o trăieşte cineva. Are o mare importanţă ultima zi şi ultima noapte a vieţii noastre. Trec, trec zile şi nopţi, dar vine odată o noapte, şi atunci sfârşitul; nu mai găseşti dimineaţa.
Aşadar, Evanghelia vorbeşte despre ultima noapte a unui om. A petrecut-o neliniştit, nu l-a mai luat somnul.
Ce este somnul? Dumnezeu ni l-a trimis spre binele nostru. Cea mai potrivită vreme pentru somn este în principal noaptea. Atunci trupul şi sufletul se odihnesc, iar dimineaţa te trezeşti cu puteri noi pentru a munci. Dacă lipseşte somnul, omul nu poate să reziste. Este şi acesta un dar al lui Dumnezeu, un mare dar; şi toţi dorm: copii şi bătrâni, bărbaţi şi femei, împăraţi şi robi, liberi şi întemniţaţi, toţi dorm.
Însă, unii nu dorm. Ce au? Insomnie. O, insomnie! Într-o noapte, la orele 1 după miezul nopţii, a sunat insistent telefonul. Mă trezesc şi răspund. Aud o voce de departe.
- Sunt, zice, o credincioasă.
- Ce ai de dai telefon la o astfel de oră?
- Nu pot să dorm. Am două zile de când nu am închis un ochi. Merg spre nebunie. Fă o rugăciune la Dumnezeu să-mi dea puţin somn…
Avea cancer şi o durea groaznic. Cât de nemulţumitori suntem noi că nu zicem „mulţumesc” lui Dumnezeu pentru somn!
Şi omul acesta din Evanghelie, care nu putea să doarmă, ce era, bolnav? Trupeşte nu. El avea o altă boală, mult mai rea decât cancerul. Era bolnav sufleteşte. Pătimea de o boală, din pricina căreia s-au vărsat râuri de sânge. Cum se numeşte această boală a omului din Evanghelie? Se numeşte lăcomie. Era lacom, iubitor de argint şi de aceea nu putea să doarmă toată noaptea. Adică? Era foarte bogat, avea multe clădiri. Şi în anul acela a venit peste el o binecuvântare deosebită: a adunat atâtea roade, încât nu încăpeau în magaziile sale. Se întrista. Toată noaptea se foia în pat ca şarpele. Nu-l lua somnul, pentru că încerca să-şi rezolve problema şi-şi spunea: „Ce voi face?...”.
Ce să facă? Dacă ar fi cercetat cuvântul lui Dumnezeu şi şi-ar fi aruncat un ochi în societate, cu uşurinţă şi-ar fi rezolvat problema. Caută noi magazii? Dar există; nu una sau două, mii de magazii. Care sunt? Stomacurile oamenilor. Stomacul ce este? O mică magazie, care se umple şi se goleşte. Şi bogaţii, ca acesta, au stomacul întotdeauna plin; dar stomacul săracilor adesea este gol.
Existau săraci. Putea să le dea din cele ce îi prisoseau. Mulţi ar fi putut să trăiască în felul acesta. El, însă, se gândea doar la sine. Lozinca lui era: „Toate pentru mine!”. (De obicei, astfel gândesc bogaţii; acesta este păcatul lăcomiei, blestemul umanităţii.) Aşadar, bogatul plănuia să zidească noi magazii pentru bunurile sale. Şi calcula că acestea i-ar fi ajuns să trăiască mulţi ani, mii de ani!
A trăit mii de ani? Nici măcar o noapte n-a trăit. Pentru că nu-şi terminase încă aceste gânduri şi cineva îi bate la uşă. Ce enervant şi infatuat poate să fie la ora asta? O, acest vizitator, care bătea, nu are o oră fixă. Vine oricând. Cine este? Moartea! Se prezintă şi îţi spune: În această clipă te iau; te iau pe aripile mele negre… Aşa a plecat; şi a rămas cu planurile şi cu visele sale.
Şi Hristos ne spune: aşa vor păţi şi toţi cei care gândesc la fel. „Nebune, în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine; şi cele ce ai strâns ale cui vor mai fi?” (Luca 12, 20).
Ce ne învaţă, fraţii mei, această pildă? Ne spune ce mare rău este lăcomia. Şi toţi, mai mult sau mai puţin avem lăcomie; suntem lacomi, nu ne mulţumim cu puţine. Avem lăcomie, iar lăcomia este un blestem. Lacomul nu se mulţumeşte cu cele puţine pe care le are, vrea să dobândească din ce în ce mai mult. A făcut un milion? Vrea să-l dubleze; cele două să le facă patru, cele patru opt, cele opt şaisprezece, cele şaisprezece treizeci şi două… Onassis să devină, nu se linişteşte. Poate că marea ar putea să spună râurilor: „Ajunge de acum, nu mai vreau apele voastre”, dar lacomul nu va spune niciodată „ajunge”. Vrea tot timpul să ia.
A venit cineva la mine, dintr-o familie cu 5-6 fraţi, şi plângea.
- Ce ai?
- Mai bine ar fi fost să nu am niciun frate, îmi spune; groaznic de lacom! Cum a reuşit şi a luat toată averea tatălui!? Nu a lăsat nimic. Crede că alţii nu trebuie să trăiască, doar el...
Şi numai la persoane? Şi în familii, şi în mijlocul popoarelor, şi în lumea întreagă există lăcomie. În această clipă în care vorbim, unele state sunt sărace şi alte state sunt bogate. Cele bogate, cele mari au adunat în magaziile lor milioane de tone de produse: cartofi, portocale, lămâi, mere, pere, lapte… Ce vor face cu ele? Ce vor face cu ele? Pe mine mă întrebaţi? Dacă ar fi crezut în Evanghelie, ar fi trebuit să le împartă acolo unde unii mor de foame. În loc să facă asta, fac gropi şi îngroapă fructele, produsele în mod deosebit, şi varsă în ape preţiosul lapte. Desigur, distrugere veşnică. De aceea, este un mare păcat lăcomia.
Şi medicament? Există medicament. Cum ne vom vindeca toţi, fraţii mei, de lăcomie? Medicamentele sunt două: unul se numeşte cumpătare, iar celălalt se numeşte milostenie. Ce înseamnă cumpătare? Sfântul Cosma Etolianul zice: „Stai la masă. Îţi ajung 100 de uncii de pâine? - uncii erau pe atunci - Nu mânca mai mult. Dacă mănânci, nu este binecuvântat”. Cele 100 îţi ajung; să nu vrei să mănânci 200, 300. Multa mâncare nu face bine. În anii de demult şi binecuvântaţi, în casele noastre sărace, unde erau 5, 6, 7 copii, trăiau minunat, erau cu toţii roşii în obraji. Lua mama pâinea neagră, nu cea albă, spunea „Tatăl nostru”, o tăia cum taie preotul anafora, şi dădea câte o bucăţică fiecărui copil. Şi acea pâine neagră se transforma în unt şi lapte, şi copiii erau plini de viaţă şi vioi. Acum? Deschid frigiderul şi mănâncă tot ce vor. Părinţii dau naştere doar la doi copii. Tot ce mănâncă astăzi unul, mâncau altădată şapte copii. Şi urmarea? Au apărut bolile de inimă la copii. Mănâncă, mănâncă până explodează. Pentru că părinţii nu se gândesc la altceva decât la ei înşişi şi la copilaşul lor. Aşadar, primul medicament este cumpătarea. Şi celălalt este milostenia. Omul să dea celui mai sărac ca el. Ceea ce prisoseşte nu este al nostru, „este al văduvei, al orfanului şi nu risipiţi”. Spunea cineva într-o predică faptul că pe lacomul nemilostiv şi necumpătat, Hristos îl va osândi cu ateii.
Aşadar, aceasta ne învaţă Evanghelia de astăzi. Să nu avem lăcomie, ci să fim mulţumiţi cu tot ce avem, să împărţim milostenie împrejurul nostru, să adormim cu somnul celui drept, şi să slăvim şi să lăudăm pe Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, de marţi, 15 noiembrie, am intrat în Postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Acest post ţine patruzeci de zile şi se ţine încă din anul 1166, potrivit hotărârii Sinodului Local din Constantinopol, care s-a ţinut pe vremea patriarhului Luca Chrysoverghi.
Din acest post cea mai aspră zi de post este ziua de 24 decembrie, adică ziua de ajun a sărbătorii Naşterii Domnului. În perioada dintre 21 noiembrie şi 18 decembrie, în toate sâmbetele şi duminicile acestui post, se dezleagă la peşte, vin şi untdelemn. Se mai dezleagă la peşte în ziua de 21 noiembrie - Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi 6 decembrie - Sfântul Ierarh Nicolae.
Acest post este mai uşor decât postul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos prin faptul că în sâmbete şi în duminici, dar şi în sărbători mai importante se dezleagă la untdelemn, vin şi peşte.
Am putea spune că Duminica samarineanului milostiv este duminica pregătitoare pentru acest post, îndemnându- ne la milostenie. Duminicile următoare ne vorbesc despre bogatul căruia i-a rodit ţarina, dregătorul bogat, tămăduirea femeii gârbove, pilda celor poftiţi la cină şi despre Sfinţii Părinţi după trup ai Domnului.
Toată această perioadă a postului ne pregăteşte pentru marele eveniment ce a avut loc acum 2000 de ani, şi anume Naşterea Fiului lui Dumnezeu dintr-o Fecioară. Pericopele evanghelice sunt alese cu grijă şi ne arată cum se cade să ne purtăm cu bogăţia dată de Dumnezeu şi la cine să o împărţim. Apoi, vedem că dacă ne lipim inima de bogăţie putem deveni gârbovi, nemaiputând privi măreţia lui Dumnezeu şi ne putem lipsi până chiar şi de cina lui Dumnezeu, la care suntem cu toţii chemaţi să luăm parte. În Duminica dinaintea Naşterii Domnului ni se pun înainte Strămoşii, după trup, ai Domnului nostru Iisus Hristos.
Se cuvine ca în acest post să ne apropiem de cel puţin două ori de Trupul şi Sângele lui Hristos (o dată la început şi o dată la sfârşit), pentru că lucrul cel mai important este ca, cel puţin acum, să-I oferim un loc Fiului lui Dumnezeu unde să-Şi plece capul, şi anume inima noastră. Amin.

Perioadă de-nfrânare şi profundă pocăinţă
Este postul creştinesc, şcoala cea duhovnicească.
Rânduiala preacurată, scara lină către cer,
Duce mica noastră jertfă, tot mai sus, la Creator.

Lacrimile umilinţei, rugăciunea şi iertarea,
Întorc pe om la Dumnezeu, aducându-i alinarea.
Biruind patimile, risipind ispitele,
Să-mbrăcăm haina dreptăţii, săvârşind doar binele.

Poţi grăi frumos şi dulce, poţi fi mare-nvăţat,
Dar de nu-L iubeşti pe Domnul eşti ca vasul scufundat.
Iisus Hristos mereu ia seama la ce faci şi la ce zici,
Iar de nu zideşti cu fapta, nu respecţi sfinte porunci.

Fericit e credinciosul care luptă şi veghează,
Ascultând glasul Scripturii, punând gurii sale pază.
Cea mai mare bogăţie-i curăţia sufletească,
Să ţinem calea cea dreaptă cu râvnă evlavioasă.

Nesimţirea prostiei din vârful puterii
E oarbă şi surdă la glasul durerii
Şi tăcerea din minte umilă şi mută
Va face viaţa mai grea şi mai slută.

Iar frica de gândul că sunteţi fricoşi
Vă face mai slabi şi laşi, ticăloşi.
Tu, Iancule dragă, de-acolo de sus
Priveşte-i cu silă pe-acei ce-o vorbă n-au spus,

Atunci când icoana ta a fost spânzurată
Cu patima urii de-o minte spurcată.
Şi dă-le de veste la Ţebea când vin
Că nu sunt vrednici să se-nchine la al tău mare destin.

În acest an 2011, când se împlinesc 150 de la înfiinţarea Asociaţiunii, prin intermediul documentelor de arhivă, aflăm discursul referitor la rolul şi obiectivele ASTREI la împlinirea a 75 de ani de la înfiinţarea ei. „Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român” - ASTRA - împlineşte anul acesta (1936 - n.n.) 75 de ani de existenţă. Activitatea ei de trei sferturi de veac e cunoscută în toată România. Ea a fost o fortăreaţă a românismului din Ardeal şi Banat înainte de unire, iar după întregirea neamului are misiunea de a ajuta la salvarea poporului nostru din situaţia de foşti supuşi la aceea de stăpâni. Avem nevoie de cetăţeni români plini de vigoare sufletească şi trupească; de oameni luminaţi pentru a şti să-şi fructifice patrimoniul naţional; de plugari cu sensibilă conştiinţă naţională şi pătrunşi de spiritul solidarităţii, al disciplinei şi al respectului autorităţii.
ASTRA, după unire, munceşte cu râvnă şi spor în aceste domenii, dar în criza economică şi financiară de azi sunt aproape de epuizare şi mijloacele ei materiale. În ultimii ani Statul nu a putut să-i dea ajutoarele corespunzătoare, iar cotizaţiile membrilor aparţinând despărţămintelor ei sunt foarte neînsemnate.
Iată pentru ce am crezut că e bine la jubileul de 75 de ani al Asociaţiunii să instituim o zi a ASTREI, în care fiecare român conştiincios să-şi dea concursul său la marile scopuri naţionale pentru care ea lucrează. Ziua ASTREI am fixat-o pentru fiecare an la Sfintele Rusalii, a doua zi, când se vor face festivaluri şi serbări culturale la sate şi la oraşe, în folosul aşezământului nostru atât de venerabil. Nu ne îndoim că apelul nostru va avea răsunetul cuvenit şi va strânge, în al 75-lea an al ei de existenţă, pe toţi bunii români în jurul ASTREI. Sibiu, 1 mai 1936, IULIU MOLDOVAN, preşedintele Asociaţiunii”.
În calitatea sa de „depozitară a idealului naţional şi a desăvârşirii lui prin cultură”, ASTRA a fost principala organizatoare a manifestărilor consacrate marcării, în fiecare an, a zilei de 1 Decembrie, ziua Marii Uniri. În Fondul „Prefectura judeţului Treiscaune”, aflat în păstrare la Arhivele Naţionale Covasna, am identificat un document emis de conducerea Asociaţiunii ASTRA din Sibiu, în toamna anului 1923, purtând semnătura preşedintelui Asociaţiunii, marele om politic şi de cultură Vasile Goldiş. Documentul este adresat prefectului judeţului Treiscaune din vremea respectivă, dr. Isidor Rauca Răuceanu (fiul învăţătorului Elie Rauca, din Hăghig - n.n.) şi are următorul conţinut: „Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român („ASTRA”), Sibiu, 1 octombrie 1923, nr. 501, Domnule Prefect, Aducerea aminte despre momentele mari ale trecutului, la toate naţiunile care vor să trăiască, este izvor de îndemnuri spre viitoarea înălţare. Cu atât mai vârtos neamul nostru, ieşit abia de curând din lanţurile robiei va trebui să-şi ia călăuză pentru viitor făclia faptelor mari ale înaintaşilor şi sărbătorind cu pioasă aducere aminte trecutul va putea mai trainic să-şi întemeieze viitorul. Şi cine ar tăgădui, că minunea zilelor nostre, care este, după atâtea veacuri de suferinţe şi umilire, unirea tuturor Românilor într-un Stat naţional, rămâne pentru toate timpurile epoca cea mai înălţătoare a istoriei noastre?
Cuvine-se, deci, ca măreaţa înfăptuire a acestei uniri să fie comemorată cu însufleţire şi pietate din generaţii în generaţii. Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, depozitară a idealului naţional şi a desăvârşirii lui prin cultură şi înaintare, se simte chemată şi îndemnată să ţină în evidenţă momentele istorice potrivite pentru întărirea mândriei naţionale şi înălţarea sufletească a neamului.
Apropiindu-se, deci, ziua cea mare de 1 Decembrie (18 Noiemvrie st. v.), la care zi în anul 1918 neamul românesc din Ardeal, Banat şi Ţara Ungurească, în măreaţa sa adunare naţională de la Alba-Iulia, într-un gând a proclamat unirea sa cu patria mamă într-un singur stat naţional, care este România, ca şi în anii trecuţi, astfel şi acum „Asociaţiunea” trimite tuturor românilor îndemnul său patriotic de a serba în chip cuviincios, pretutindeni şi de către toţi, comemorarea acelei zile măreţe. Cu deosebit respect Vă rugăm, deci, Domnule Prefect, să binevoiţi a da preţiosul Dv. concurs la aranjarea comemorării acelei măreţe zile pe teritoriul judeţului, ce se află sub înţeleapta cârmuire a Dv., ori întrucât din altă parte din orice motiv nu s-ar iniţia asemenea comemorări, să binevoiţi a lua Dv. iniţiativa acelei serbări dimpreună cu toate celelalte corporaţiuni cu cădere pe teritoriul judeţului, mai vârtos cu organele bisericeşti şi şcolare. Sibiu, din şedinţa Comitetului Central ţinută în 28 septembrie 1923, Preşedinte, Vasile Goldiş”.
Prin valoarea şi frumuseţea conţinutului şi mesajului său, documentul vorbeşte grăitor despre rolul Asociaţiunii ASTRA în păstrarea trează a conştiinţei naţionale a românilor transilvăneni, înainte şi după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, reprezentând, în acelaşi timp, un îndemn la continuarea strălucitelor tradiţii astriste până astăzi, când se împlinesc 150 de ani de la înfiinţarea ASTREI.
În anul 1933, Primăria Sfântu- Gheorghe, trimite o adresă Anei Bengeanu, „chiriaşa cinematografului”, prin care solicită „reţinerea sălii festive, pe ziua de 1 decembrie 1933, de la ora 2-7 p.m., pentru Asociaţiunea ASTRA, pentru organizarea unui festival dedicate aniversării Unirii”.
Din circulara semnată de prefectul judeţului Treiscaune, dr. Valer Bidu, privind sărbătorirea zilei de 1 decembrie 1934, „cu ocazia aniversării zilei în care s-a proclamat unirea Ardealului şi Banatului cu Vechiul Regat”, aflăm că serbarea care a avut loc în sala teatrului orăşenesc a fost urmată de un „festival” organizat de Despărţământul ASTRA.
În circulara Prefecturii judeţului Treiscaune privind organizarea sărbătoririi zilei de 1 decembrie 1935, se menţionează: „Ziua de 1 Decembrie 1935, va fi sărbătorită şi în acest an, ca şi în anii precedenţi, cu solemnitatea ce se cuvine aniversării zilei în care Ardealul şi Banatul au proclamat la Alba-Iulia unirea lor cu vechiul Regat. În anul acesta toate serbările de 1 Decembrie vor trebui să aibă caracterul de protest împotriva tendinţelor revizioniste maghiare şi să se accentuieze cu multă hotărâre deciziunea neclintită a populaţiei din Ardeal şi Banat de a nu ceda nicio brazdă din patrimoniul naţional, şi de-al apăra la nevoie cu jertfa sângelui. Asociaţiunea „ASTRA” şi Liga Antirevizionistă Română, pentru a întări tot mai mult solidaritatea şi conştiinţa naţională şi pentru a ne manifesta faţă de duşmanii ţării noastre uniţi într-un singur şi puternic bloc naţional, au hotărât organizarea unor serbări antirevizioniste în toate comunele ţării”.
Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă „Crăciunul la români”, organizat din anul 1990 la Sfântu- Gheorghe şi alte localităţi din judeţul Covasna, de către Fundaţia Culturală „Mihai Viteazul”, a început practic în anul 1939, din iniţiativa ASTREI şi organizaţiei Straja Ţării. În acest sens, stă mărturie afişul manifestării intitulată „Serbarea datinilor strămoşeşti”: „Straja Ţării. Centrul de Îndrumare Sfântu-Gheorghe organizează, cu binevoitorul concurs al cohortei străjereşti şi al Asociaţiunii Culturale „ASTRA” din localitate, Serbarea datinilor strămoşeşti, în sala Teatrului orăşenesc, la 20 decembrie 1939, orele 16. Program: I. Imnul Regal - cântat de străjeri, străjere şi asistenţă; Deviza şi crezul - prezentate de o elevă; Cuvântul domnului director I.R. Ionescu; Cântece de stea - Şcoala primară nr. 1; Colinde şi cântece de stea - Gimnaziu de băieţi; Colinde - ASTRA; Bună dimineaţa la Moş Ajun - Gimnaziul de fete şi Centrul de Îndrumare strejeresc; Colinde - Gimnaziu de fete; Colinde - Centrul străjeresc şi Gimnaziul de fete; II. Piesa „În zile de sărbători”, de Pr. Gheorghe Savin. În cadrul piesei sunt prezentate dintre datinile strămoşeşti - irozii, căiuţii, capra, pluguşorul, sorcova; III. Marşuri străjereşti: Imnul nostru - prezentat de străjeri şi străjere; Cu noi este Dumnezeu. Programul muzical se execută sub conducerea domnului prof. Adrian Petrovanu; IV. Procesiunea colindătorilor cu opriri la: Centrul de Îndrumare Străjerească; Cercul Militar; Gimnaziul de fete şi de băieţi; Prefectura judeţului şi Piaţa oraşului”.
Din bogata corespondenţă referitoare la colaborarea dintre Despărţământul ASTRA Treiscaune şi ASTRA Basarabeană, redăm următoarele două documente: „Asociaţiunea Culturală „ASTRA BASARABIEI”, Chişinău, str. Principile Nicolae, no. 25, telefon 75, Stimate Domn (scrisoarea este adresată primarului oraşului Sfântu-Gheorghe, reşedinţa fostului judeţ Treiscaune - n.n.), Asociaţia noastră s-a bucurat în anii trecuţi de o deosebită solicitudine din partea D-vs., prin sprijinul material mărinimos ce aţi binevoit a ne acorda, graţie căruia am putut satisface cele mai arăzătoare nevoi ale propagandei culturale în provincia noastră. Este în deobşte cunoscut că: a) dintre toate provinciile alipite, Basarabia noastră este cea mai înapoiată în ce priveşte dezvoltarea culturii româneşti şi redeşteptarea conştiinţei naţionale; b) în această direcţie, din pricina împrejurărilor şi a altor nevoi mai urgente pentru consolidarea ţării, nu s-a făcut îndeajuns în aceşti 15 ani de la Unire; c) cel mai solid mijloc în lupta pentru combaterea mirajului vechei culture a Colosului de la Nord şi a actualelor lui tendinţe de dezagregare socială şi naţională, este şi va rămâne „dezvoltarea cât mai adâncă a conştiinţei şi a culturii naţionale”.
Activitatea noastră culturală o desfăşurăm prin gazeta populară apolitică „CUVÂNT MOLDOVENESC” şi căminele culturale săteşti, al cărui număr creşte mereu. Pentru a se vedea tendinţele culturale ale Asociaţiunii noastre, ne permitem a anexa un extras din activitatea Asociaţiunii noastre pe anul trecut. Cu acest prilej, ne permitem să menţionăm că până în prezent, în tot cursul acestor ani, dintre toate societăţile existente, Asociaţia noastră basarabeană a fost şi a rămas singura organizaţie care s-a menţinut, a luptat şi luptă pentru întinderea culturii româneşti şi pentru unificarea sufletească a locuitorilor Basarabiei cu restul ţării. Nădăjduind că veţi binevoi a aprecia conştienta muncă pur culturală pe care o ducem în Basarabia, Vă rugăm să binevoiţi a ne acorda pentru anul în curs preţiosul Dvs. ajutor material şi moral, pentru a putea continua pe calea începută. În speranţa sprijinului Dvs. Mărinimos, Vă rugăm să binevoiţi a primi expresiunea sentimentelor noastre de deosebit respect şi recunoştinţă. Preşedinte Ioan Pelivan, Secretar, Al. David, Domniei Sale, Domnului Primar al oraşului Sfântu-Gheorghe”.
În iulie 1932, Prefectura judeţului Treiscaune trimite o circulară către autorităţile administrative subalterne, cu următorul conţinut: „Asociaţiunea Culturală „ASTRA Basarabeană”, cu sediul în Chişinău, b-dul Alexandrul cel Bun, nr. 67, ne aduce la cunoştinţă prin adresele nr... că, în vederea ridicării unui monument eroilor voluntari ardeleni care au fost măcelăriţi de bolşevici în gara Chişinău, pe când erau în drum spre Patria mamă pentru izolarea şi pentru ajutorarea refugiaţilor moldoveni transnistreni a sinistraţilor, inundaţiilor din Basarabia, a luat iniţiativa de a organiza în cuprinsul ţării diferite serbări, conferinţe, spectacole etc.. Ministerul apreciind această lăudabilă acţiune, avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a da tot concursul Dvs. moral organizatorilor numitei asociaţii pentru o cât mai bună reuşită a scopului propus”.
Despărţământul „ASTRA Treiscaune” s-a implicat şi în acţiunile de asistenţă socială iniţiate de către Primăria Sfântu-Gheorghe. În decembrie 1931, primarul oraşului Sfântu-Gheorghe, Dr. Ioan Popa, a trimis parohiilor tuturor bisericilor şi principalelor asociaţii culturale şi sociale o circulară cu următorul conţinut: „Primăria oraşului Sfântu- Gheorghe, văzând criza financiară şi greutăţile economice prin care trece oraşul nostru, a căror consecinţe sunt sărăcia şi mizeria cea mai neagră în care se zbate o parte din cetăţenii acestui oraş, fiind animaţi de sentimentele de caritate care ne impun o acţiune de ajutorare a săracilor acestui oraş, suntem nevoiţi a apela la sprijinul Dumneavoastră pentru a putea face o selecţie dreaptă a cetăţenilor care sunt avizaţi (îndreptăţiţi - n.n.) la asistenţă publică. Din aceste motive, cu onoare Vă rugăm ca să binevoiţi a ne înainta, în termen de 8 zile, un tablou al săracilor din cercul Dvs. de activitate, din care tablou să reiasă starea celor trecuţi în tablou, numărul copiilor, mijloacele de trai de care dispun şi cauzele care i-au adus în starea de mizerie de azi... Mai suntem în măsură să Vă avizăm asupra unei prime măsuri luate de noi, cu data de 25 decembrie 1931. Am deschis, în fostul local al şcoalei de arte şi meserii, două camere încălzite, unde săracii oraşului pot sta la adăpost şi căldură în fiecare zi de la ora 7 a.m. până la ora 9 p.m.. Sperăm că apelul nostru va afla răsunetul cuvenit în sufletele Dvs. şi, animaţi de acelaşi sentimente ca şi noi, ne veţi da sprijinul cerut. Sfântu-Gheorghe, la 23 Decembrie 1931”. Documentul a fost trimis bisericilor ortodoxă, greco- catolică, romano-catolică, reformată, unitariană, mozaică şi evanghelică, şi următoarelor asociaţii: Asociaţiunea ASTRA, Societatea de Crucea Roşie, Societatea „Profilaxia tuberculozei”, Reuniunilor de Binefacere a Femeilor Reformate (din centru şi din Simeria), Societatea „Altarul Romano-Catolic”, Clubul Fetelor Romano-Catolice, Reuniunea Femeilor Izraielite, Reuniunea Femeilor Unitariene.
În anul 1940, Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român „ASTRA” - Despărţământul Central al judeţului Treiscaune, solicită Primăriei oraşului Sfântu-Gheorghe împrumutarea unor utilaje pentru nivelarea „stadionului sportiv de pe strada Ştefan cel Mare”.
Din anul 1938, cinematograful orăşenesc din Sfântu-Gheorghe a fost dat în gestionarea ASTREI. În cadrul „ofensivei culturale” susţinută de acţiunile Asociaţiunii erau prezentate filme cu mesaj educativ şi patriotic. Paginile Buletinului ASTREI redau date despre filmele care au rulat. Astfel, în aprilie 1940, a fost prezentat filmul „O noapte de pomină”, în distribuţie fiind artiştii Teatrului Naţional din Bucureşti, în frunte cu Vasiliu Birlic, iar „în completare au fost prezentate dansuri naţionale”.
În anul 1940, Institutul Central de Statistică cere lista cu adresele bibliotecilor din oraş. În acel an, în Sfântu-Gheorghe funcţionau patru biblioteci publice: ASTRA, Muzeul Naţional Secuiesc, Casina Oraşului, Căminul Meseriaşilor.
Într-o situaţie din anul 1936, referitoare la statutele şi bugetele persoanelor juridice - asociaţiilor culturale, profesionale şi civice - din oraşul Sfântu-Gheorghe, despre Asociaţiunea din reşedinţa judeţului Treiscaune, se spune: „ASTRA - Despărţământul Central judeţean Sfântu-Gheorghe, scopul: răspândirea culturii româneşti prin: sala de citire de la biblioteca asociaţiei, conferinţe, şezători literare, festivaluri artistice, proiecţii cinematografice, are local propriu, avere şi inventar şi 90 de membri”.
În contextul istoric cunoscut, din anul 1940, sunt căutate soluţii pentru întărirea rândurilor membrilor ASTREI, prin aderarea majorităţii funcţionarilor publici, aşa cum rezultă din documentul următor: „Copie după adresa nr. 57/1940 a Asociaţiunei ASTRA. Dl. profesor Dr. Iuliu Moldovan, preşedintele ASTREI ne informează, prin circulara nr. 509/1940, că d-nii Rezidenţi Regali ai Ţinuturilor Someş, Mureş şi Timiş, au invitat, prin adrese circulare, pe toţi funcţionarii administraţiilor locale să se înscrie ca membri ai ASTREI, sprijinind- o în toate acţiunile ei. Judeţele Braşov şi Treiscaune, aparţinând Ţinutului Bucegi, vă roagă să îndemnaţi şi Dvs. pe funcţionarii administraţiilor locale să se înscrie ca membri ai ASTREI, asociaţia noastră fiind singura care e răspândită şi la sate, deci singura capabilă să sprijine la rândul ei iniţiativele de ordin cultural-naţional în aceste două judeţe. În fostul Serviciu Social funcţionarii erau obligaţi să facă parte din Căminele Culturale. Noi nu dorim obligativitate, dar dacă un îndemn ar porni de la Excelenţele Voastre, suntem siguri că va fi urmat, iar astăzi organizaţia noastră, prin tradiţia ei, este, credem noi, tocmai ceea ce ne trebuie în acest Ardeal, pentru a înfrunta vremurile pe care trebuie să le trecem cu bine. Primiţi, vă rugăm, Excelenţa Voastră, asigurarea distinsei noastre stime. Preşedinte, Dr. Nicolae Căliman, medic, Secretar, Ion Colan, profesor”.
Relaţiile de colaborare dintre oamenii de cultură români şi cei aparţinând minorităţilor naţionale sunt reliefate şi de corespondenţa dintre compozitorii Tiberiu Brediceanu (foto ), din Braşov, şi Carol Molnar, din Sfântu-Gheorghe.
În Fondul „Colecţia achiziţii de la persoane fizice”, aparţinând Arhivelor Naţionale Covasna, a fost depistat un volum de colinde cu următoarea dedicaţie: „Colinde culese şi întocmite pentru voce şi piano sau piano solo (ad. lib) de Tib. Bredicianu. Proprietatea autorului. Toate drepturile rezervate. De vânzare la toate librăriile româneşti. Aceste colinde, întâiaoară publicate, fac parte din colecţiile mele de cântece poporale. Le-am adunat din ţinuturile de dincoace de munţi, şi anume: nr. 1, 5 şi 16 din Bârgău, judeţul Bistriţa- Năsăud; nr. 3, 8, şi 9 din Strâmtura, judeţul Maramurăş, nr. 4 din comuna Berbeşti, judeţul Maramurăş, nr. 6 din Săcel, judeţul Maramurăş, nr. 7 din Botiza Maramurăş, nr. 10, 14 şi 17 din Lugoj, judeţul Caraş-Severin, nr. 12 şi 13 din Balinţ, judeţul Caraş- Severin, nr. 15 din Rama, judeţul Caraş-Severin şi nr. 18 din Zlatna, judeţul Alba Inferioară. Braşov, 1924. Broşură, format A4, 20 file. Pe prima copertă, următoarea dedicaţie autografă: „Domului Carol Molnar, În semn de aducere aminte şi mulţumită pentru preafrumoasa dedicaţie. Tb. Brediceanu, Braşov, 1930”.
În acelaşi fond, se află un dosar cu partitura compoziţie „ASTRA. Marş Festiv”, compus şi dedicat de compozitorul Carol Molnar, din Sfântu-Gheorghe, domnului Tib. Bredicianu (65 de pagini). Compoziţia a fost prezentată în interpretarea Orchestrei Fabricii Klinger, orchestră care în februarie 1946 era compusă din 23 de instrumentişti, după cum urmează: violună - 4, violă - 1, cello - 1, contrabass - 1, flaut - 1, oboi - 1.
Documentele prezentate constituie doar o mică parte din documentele existente în fondurile create de ASTRA şi păstrate la Arhivele Naţionale Sibiu, Bucureşti, Braşov, Mureş, Covasna, Harghita ş.a., la care se adaugă cele existente în fondurile administrative, ecleziastice, culturale, şcolare, familiale etc., care aşteaptă să fie cercetate în vederea editării unei monografii cuprinzătoare referitoare la activitatea ASTREI în judeţele Covasna şi Harghita. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, despre activitatea ASTREI în „secuime”, din partea cercetătorilor maghiari, au apărut lucrări care denaturează adevărul istoric.

În întunericul paraclisului, icoanele de pe pereţi par vii. Părintele slujeşte în altar, tot el iese apoi la strană şi citeşte din cele sfinte, în timp ce mireasma de tămâie şi smirnă arsă se ridică uşor, în aer, ca un abur ceresc. Aşa face în fiecare zori de zi, seara şi apoi, târziu în noapte până pe la 3-4 dimineaţa. Singur. Stă în genunchi, se roagă şi aduce slavă lui Dumnezeu. Pentru El a renunţat la tot. La mama. La tata. La tot ce-l lega de ce-i pământesc. Şi-a mers în pustie.
Ne întâmpină în uşa bisericuţei întunecoase şi-şi mângâie barba bogată şi căruntă. E bucuros de oaspeţi. Numai câţiva tineri care-i cer sfaturi ce-i mai calcă pragul din când în când. Ca să ajungi la călugăr, trebuie să străbaţi drum de temerar, pe Masivul Postăvarul. Prin pădure, pe drum forestier. Acolo unde vântul bate de parcă ar vrea să spulbere tot ce-i nelalocul lui. Doar în vale, unde călugărul Onufrie a poposit în urmă cu 19 ani, cu o bocceluţă cu cărţi la spinare, vântul se îndulceşte în adieri cu miros de brad. Totul tace. Doar cei trei câini vestesc paşii noştri. Pe unul dintre ei, mai gălăgios, l-a luat părintele şi l-a dus departe, în oraş, de teamă să nu se supere schiorii, că-i sperie. A doua zi, dimineaţa, când părintele a ieşit din chilie, a văzut cum câinele îl aştepta liniştit la uşă, gudurându-se pe lângă el. Călugărul ne binecuvântează. Are mâinile aspre. Dar privirea senină. Singur şi-a construit chilia în care locuieşte, şi-a făcut loc special pentru toacă şi clopotniţă, iar pentru cei care vor să-i lase acatiste şi pomelnice şi-a înjghebat ca o cutie poştală. Are 7 găini, porumbei, un peşte în micul heleşteu creat tot de el. Până nu demult, avea şi un măgar primit cadou de la oamenii buni. Într-o zi a dispărut, pur şi simplu. Furat de cine ştie cine. Atunci, călugărul Onufrie a hotărât că nu mai are rost să ţină micuţa căruţă pe care o avea. „Am dat-o unei familii, la ce bun să o mai ţin?”, spune el simplu, şi zâmbeşte. Pe prispa de lemn, pustnicul a aşezat un trunchi de copac cioplit în care a sădit flori. Tot el a sculptat zile la rândul troiţa pe care a aşezat-o la intrare în „împărăţia” lui. De la 22 de ani a intrat în Mănăstirea Cernica, după ce un an a pribegit prin ţară. Mai târziu, după 20 de ani de ascultare şi de rugăciune, călugărul s-a hotărât să facă ce-i spunea de multă vreme inima. Ştia de la părintele Cleopa, sfătuitorul său, că abia după 20 de ani de stat în mănăstire eşti pregătit pentru a părăsi lumea şi a te refugia în pustietate. „Am fost la duhovnicul meu, Sofian Boghin, şi am făcut legământ pentru a deveni pustnic. Duhovnicul, stareţul Mănăstirii Antim, mi-a spus că dacă nu mai pot, să vin la el să mă dezlege şi mă întorc în mănăstire. Între timp, a murit. Şi eu am rămas pe veci legat de pustie. Nu mai are cine să te dezlege, dacă duhovnicul îţi moare. Trebuie să merg înainte şi să îmi continui drumul pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit, pustietatea”, spune blând călugărul.
Nu asta-i, însă, crucea pe care trebuie să o ducă. De ceva timp încoace, la uşa chiliei sale bat autorităţile. Nu în căutarea Celui de Sus şi nici a pocăinţei. „Vor să plec de aici, să dărâme paraclisul, că aş sta în calea pârtiei de schi.” Părintele vorbeşte şi privirea sa încearcă parcă să cuprindă izvorul care susură leneş, dar care-i dă apa de care are nevoie, găinile lăsate libere ziua, pisica ce toarce alene, nestingherită, în preajma câinilor, cele câteva rânduri de lemne aşezate cuminţi, în aşteptarea gerului. Toată agoniseala lui de 19 ani. „Am mers în oraş, la Primărie, am depus o hârtie prin care ceream să mă lase măcar până în primăvară să stau. Primarul a trimis foaia mai departe la Regia Autonomă a Pădurilor Kronstadt şi s-a spălat pe mâini. Am ajuns şi acolo. O avocată, foarte credincioasă, care vine la biserică, a mers cu mine. L-a luat pe director pe toate părţile, l-a întrebat de ce tocmai acum, când putea să facă lucrul ăsta în primii ani, să îmi dea amendă, să mă evacueze, nu după 19 ani. Nu s-a putut discuta cu el. Dar nu mă dau bătut. Eu mă rog la Dumnezeu. Nu-i cer decât sănătate pentru toată lumea, luminarea minţii, iertarea de păcate, şi pentru mine, putere să îndur şi să fac voia Lui. Căci, să ştiţi de la mine, El ştie ce-i trebuie fiecăruia, nici nu trebuie să glăsuim noi ce vrem.”
„Am avut o discuţie cu el, i-am pus în vedere că nu mai poate sta acolo, pentru că se extinde domeniul schiabil. E drept, doar verbal. A venit şi cu un avocat. Poate să vină cu oricine, nu are dreptul să stea acolo. A trebuit să acţionez legal şi am depus o plângere penală la Poliţie împotriva lui. I-am spus că îl ajutăm să se mute în altă parte, că îi cărăm lucrurile, locuinţă nu pot să-i dau, unde să vină, poate la mine acasă?”, spune, cu ironie, directorul Ocolului Silvic, Dan Olteanu. „Sunt curios dacă are vreun sprijin din partea bisericii, că eu nu ştiu ce este, dacă are studii în teologie, de ce stă acolo. Am înţeles că a fost la o mănăstire, curios lucru însă de ce a plecat de acolo”, se întreabă directorul, neştiind că pentru a deveni călugăr şi slujitor al Domnului e nevoie de credinţă, de determinare, de dorinţă şi nu neapărat de studii teologice brevetate cu vreo diplomă. Ne-am convins cu ochii noştri că pârtia de schi e mult prea departe de chilia călugărului şi că încercarea autorităţilor de a-l izgoni poartă pecetea relei-voinţe. Şeful de şantier, Nelu Ţiplea, ne-a certificat că „aşa cum arată proiectul pe care ar trebui să-l încheiem anul viitor, pârtia de schi nou amenajată nici pe departe nu se apropie de zona în care şi-a făcut adăpost călugărul”.
Părintele zice că este doar o încercare. „Toate-s de la Dumnezeu. Nu mă tem decât de El. Dacă va trebui, o iau de la capăt, la 60 de ani ai mei.” Acum 19 ani a tăiat cu fierăstrăul fiecare lemn ce avea să clădească locul de rugăciune, a împodobit încăperea cu icoane oferite de credincioşi. Doi ani de zile, până ce au început oamenii să îl cunoască şi să-l ajute, a mâncat leurdă din pădure şi ciuperci, măcriş şi urzici. Şi, ca să nu se îmbolnăvească, mânca usturoi şi bea ceaiuri din plantele pe care le culegea şi le usca. „Dumnezeu ne ţine în viaţă. Am încredere. Şi asta e tot ce contează”, spune părintele cu convingere. Nici pe oamenii care vor să-l alunge acum nu-i priveşte cu duşmănie. Şi nici cu răutate nu se gândeşte la ei. Pentru el, explicaţia e simplă: „Oamenii cad în deznădejde foarte uşor, n-au răbdare şi îşi pierd credinţa repede. De-asta s-a ajuns aici. Dacă am fi un pic mai încrezători…”. Aşa le spune şi celor puţini care vin să se roage cu el. Dumnezeu l-a ferit mereu de urşi, de vulpi. S-a împrietenit cu căprioarele, porumbeii, la altitudinea de 1.700 de metri, mai rar îşi fac casă. La părinte au venit şi n-au mai plecat de ani de zile. 15 ani a stat în întuneric beznă, cu lumânări pâlpâind la căpătâi, cu flacăra tremurândă pe filele învechite ale cărţilor lui de suflet. Abia de câţiva ani, nişte bucureşteni ajunşi la el, fără voie, s-au molipsit de modestia şi blândeţea lui şi i-au adus un generator. Iarna, când zăpada e atât de mare că acoperă troiţa făcută de el, îşi înfige ghetele în nişte tălpici din lemn şi străbate nămeţii fără teamă. Din când în când, coboară în oraş să-şi mai cumpere câteva fructe, pâine, lapte şi nişte brânză. Carne nu mai mănâncă de 39 de ani, de când s-a călugărit. În cămăruţa sărăcăcioasă, cu un pat, o masă şi câteva unelte de tâmplărie, părintele se simte cel mai bine. În liniştea pădurii, departe de răutăţi, de invidii, de goana după bani şi avere. Dacă ar fi izgonit, spune el, „aş fi unicat. Ar trebui să-i alunge pe toţi pustnicii de prin păduri şi munţi, pe unde se duc cel mai des. Iar să dărâmi o biserică este mare păcat. Cine o face, trebuie să trăiască cu asta pe conştiinţă. Dumnezeu, însă, nu va permite. Eu unul ştiu că voi lupta până la capăt”. Părintele nu poate să vadă un lucru sfânt şi să-l abandoneze. În urmă cu ceva timp, o tânără a murit pe munte, familia i-a înălţat o cruce în locul în care a pierit. Din cauza lucrărilor pe pârtie, un buldozer a scos din ţâţâni crucea şi a aruncat- o cât acolo, ca pe-un lucru inutil. Fără valoare.
Părintele a luat fiecare bucăţică din ea, le-a pus una lângă alta, le-a lipit cu ciment şi a aşezat crucea lângă troiţă. Ştie, însă, că nu pe mulţi îi interesează vorbele şi învăţămintele lui. În afară de Dumnezeu nu are pe nimeni. Dar El îi e de-ajuns…
(Articol, de Carmen Preotesoiu, preluat de pe Jurnalul.ro, din 4 noiembrie 2011)

Către
Redacţia ziarului „Condeiul ardelean”,
directorului Ioan Mugur Topolniţchi şi spre luarea la cunoştinţă domnului Doru Feldiorean
Am stat să cuget dacă are rost să vă scriu, având mari îndoieli că prin aceasta pot îndrepta ceva care este strâmb, adică nedrept.
Să vă explic: ziarul pe care îl conduceţi începe cu îndemnul „Cuvânt către Neamul Românesc: Părinţii şi Ţara nu se vorbesc de rău”!, iar în nr. 197, serie nouă, preluaţi îndemnul Sfântului mitropolit Andrei Şaguna: „Fiţi pe pace, aveţi-vă bine, nu vă sfădiţi”. Citindu-vă rubrica „Întâmplări comentate sau de la o ediţie la alta”, cu mare greutate am reuşit să-l parcurg cuprins fiind de cea mai profundă revoltă împotriva neadevărurilor veninoase pe care le înşiraţi. Îndemnurile pe care le făceaţi în prima pagină sunt pură ipocrizie, încercând să dea onorabilitate unora fără onoare.
Pun întrebarea retorică: ce român adevărat şi mai ales unul care se pretinde purtător al stindardului românismului poate batjocori adevărurile istorice în aşa măsură? Aţi avea o scuză că nu le cunoaşteţi: n-aţi avut răgazul şi nici înclinarea spre aceasta. V-aţi mulţumit cu „adevărurile” vărsate prin gura şi condeiul lui Vadim şi a securiştilor de teapa lui.
Ce urmăreşte de fapt ziarul dumneavoastră?
Să adune românii spre un ţel comun pentru păstrarea identităţii naţionale şi reîntregirea ţării, sau învrăjbirea? Felul cum l-aţi bagatelizat şi batjocorit pe Majestatea Sa Regele Mihai este echivalent sau chiar mai grav ca gestul lui Csibi Barna când a dat foc chipului lui Avram Iancu. Csibi Barna nu e român şi nici nu pretinde, spre deosebire de dumneavoastră, care faceţi paradă de aceasta fără ca eu să mai pun temei pe ce declaraţi. De altfel, imitându-vă acum stilul, nici numele care-l purtaţi nu vă îndreptăţeşte la atâta împăunare.
Da, domnule director, acesta este adevărul! Peste 50 la sută dintre români au încredere în Majestatea Sa Regele Mihai, conform ultimului sondaj de opinie, în ciuda campaniei furibunde de denigrare începută de bolşevicii care l-au detronat, acceptată de alte forţe ostile României, iar acum amplificată de urmaşii lor, plus încă alţi mercenari şi iresponsabili.
Eu însumi am fost martor la drama care au simţit-o ţăranii români ortodocşi, tatăl meu fiind preot în Belin, iar eu, copil de 9 ani, la detronarea Regelui.
Plângeau ca nişte copii rămaşi orfani, Regele fiind pentru ei eliberatorul de sub tirania hortystă, pe bună dreptate. Era ocrotitorul şi părintele lor. Să luaţi aminte ce scrieţi pe frontispiciul ziarului: „Părinţii nu se vorbesc de rău”!
Cu mare durere vă declar că mi-ar fi plăcut să existe un ziar care să-i unească pe români, laolaltă şi împreună să fie capabili să-şi dea şi viaţa pentru Neam şi Ţară. Acest lucru l-au făcut sute şi mii de români pe care nu aveţi timpul să-i amintiţi.
Iată ce scrie românul Petre Ţuţea despre Rege: „Regele Mihai I de Hohenzollern a izbit neamul nemţesc de la Baltica la Creta într-o noapte şi a salvat poporul român de la dezastru. Mihai, regele românilor, a pus pumnul în balanţa forţelor, înclinând-o în momentul în care nu se ştia încotro înclină”... - citat din: 321 vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Humanitas, Bucureşti, 1993.
Deci Regele şi-a asumat plin de curaj, cu riscul vieţii, actul de la 23 august 1944.
Marii istorici precum academicianul Dinu C. Giurescu, de a cărui cercetări vă folosiţi când vă convine, susţine că acţiunea regelui din 23 august 1944 a fost salvatoare şi necesară pentru România. Corneliu Coposu, secretarul lui Iuliu Maniu în acea perioadă, printre cei mai cunoscători a demersurilor pentru ieşirea din război a României, iată ce scrie: (alăturat copie). Dacă toate aceste şi încă multe altele pentru dumneavoastră nu au valoare, atunci nu-mi rămâne decât să renunţ la ziarul care nu mă reprezintă pe mine şi încă pe majoritatea românilor.
P.S. În situaţia când veţi publica cele scrise de mine, s-ar dovedi că sunteţi un om curajos, dispus să ascultaţi şi alte opinii decât ale dumneavoastră. Ing.

Florea Mircea Rupea, 7 noiembrie 2011
 

Stimate domnule inginer Florea Mircea,
Nu curajul ne lipseşte. Nu ne lipseşte nici răbdarea de a citi alte opinii. Nu ne lipseşte nici dragostea de neam şi nici dragostea de ţară. Nu ne lipseşte nici respectul pentru eroii neamului românesc din toate timpurile, care au murit pentru ca după 1918 ani de la venirea Mântuitorului, numai prin voia lui Dumnezeu, românii să aibă statul lor.
Din totdeauna ei, românii, au dorit ca statul lor să fie naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Acest deziderat realizat a făcut să se nască adversari înverşunaţi care să dorească dezmembrarea lui cât mai repede, şi nu numai atât. Mai mult, se dorea dispariţia neamului românesc încă înainte de a avea un stat care să-i înglobeze totalitatea. Engels afirma în Neue Rheinische Zeitung, încă din 13 ianuarie 1849, în „Lupta maghiarilor”, că: „Românii sunt un popor fără istorie... destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale... Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice... Dispariţia lor de pe faţa pământului ar fi un pas înainte”. Tovarăşul Lenin, întemeietorul sovietelor, şi apoi tovarăşul Stalin, conducătorul lor, nu au uitat învăţăturile, ci au pornit să le aplice cum puteau şi cât le permitea conducerea poporului român.
Astfel, în timpul lui Lenin, Ferdinand I întregea oarecum România, statul acesta zis România Mare fiind înconjurat de români. În timpul lui Stalin, Mihai I lăsa cale liberă dezintegrării României. Numai o minune, ce nu poate fi explicată, a lăsat ca Republica Populară Română să includă majoritatea neamului, cei de pe margini, mulţi din estul ţării, fiind luaţi. Pe deasupra, a fost lăsat şi un germene al dezintegrării, respectiv Regiunea Mureş Autonomă Maghiară, urmând a fi folosit când se va putea.
Datorită schimbărilor intervenite la finele anului 1989, ce culminează apoi cu dispariţia Uniunii Sovietice, unii români din zilele noastre au acces la arhive şi scriu, ne informează, ne spun adevărul documentelor. Spre exemplificare, publicăm o selecţie dintr-un articol apărut în Foaia Românească (on-line), scris de colonelul (r) prof. Claudiu Aiudeanu: „Este foarte adevărat că istoria oficială nu a prezentat, până în prezent, întregul adevăr şi este imperios necesar ca în viitor manualele şcolare şi tratatele de istorie să prezinte adevărul aşa cum a fost. În acest sens să facem un scurt recurs la istorie şi să consemnăm pe linia respectării adevărului istoric, potrivit documentelor istorice de arhivă, fără a intra în detalii, numai două dintre aceste adevăruri:
1. Actul de la 23 august 1944 asumat de fostul rege a însemnat, potrivit tuturor normelor şi practicilor militare de război, capitularea necondiţionată a României! Urmarea imediată a fost luarea ca prizonieri de război a trupelor române, de pe întreg frontul de est, de către armata sovietică, cca. 180.000 de soldaţi, care au fost închişi în lagărele sovietice şi de unde, cei mai mulţi, nu s-au mai întors niciodată în România, pierderea a 50 la sută din totalul diviziilor care luptau în acel moment pe frontul respectiv, deportarea a peste 20.000 de români şi 70.000 de români de origine germană. De altfel, foarte mulţi istorici, oameni politici, consideră capitularea necondiţionată înaintea semnării unui armistiţiu de către fostul rege ca fiind cauza ce a dus la pierderea oricărei baze juridice şi morale pentru sprijinirea apărării intereselor naţionale ale României la acel moment. Ca atare, mulţi dintre aceştia susţin că a fost o gravă eroare politică sau înaltă trădare! Unii istorici militari, şi nu numai, chiar cataloghează momentul 23 august ca fiind actul prin care un rege îşi preda armata duşmanului! La fel, între militarii străini care au deţinut funcţii de comandă importante, Allen Brootie, Şeful Marelui Stat Major al Armatei britanice, susţine că prin actul regelui Mihai de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Est!
2. Decretul regal nr. 1850/10 octombrie1944, care a avut ca principal scop epurarea armatei române. În baza acestui decret au fost daţi afară din armată, arestaţi şi condamnaţi ofiţeri şi generali care luptaseră inclusiv pe frontul de vest şi participaseră la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei! Şi în acest caz, unii istoricii consideră că prin decretul respectiv al fostului rege Mihai s-a realizat decapitarea Armatei Române, începutul bolşevizării acesteia şi că s-a dat o lovitură teribilă sistemului naţional de apărare al României. Atunci au fost desfiinţate şi unităţile militare româneşti ale vânătorilor de munte, armă de elită a armatei române, care săvârşiseră atâtea fapte de eroism pe fronturile de război! Ca o ironie a sorţii, fostul rege a depus jurământul militar, ca sublocotenent, la o unitate de vânători de munte. În locul celor epuraţi, în baza acestui decret regal, au fost introduşi în armata română membrii diviziei „Tudor Vladimirescu”, constituite anterior pe teritoriul sovietic, şi ai căror membri erau pro sovietici! Mulţi dintre militarii români luaţi prizonieri de sovietici şi care au refuzat să se înroleze în Divizia „Tudor Vladimirescu” au fost transformaţi în adevăraţi sclavi şi forţaţi să muncească în minele de fier şi uraniu, în condiţii de neimaginat! Cei mai mulţi au murit acolo!!! Extrem de puţini s-au mai reîntors în România în anii 1954-1956”.
Cel care a abdicat şi prin abdicare a devenit Mihai Argeşeanu (nume de familie pe care singur l-a ales), semnează la Versoix, în 4 iulie 1989, cu numele l-a care a renunţat, „Declaraţia de la Budapesta”, care conţine, printre altele, următoarele: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie să devină un model de pluralism cultural şi religios. Dreptul la o reprezentare politică autonomă şi a autonomiei culturale a fiecărei naţiuni trebuie garantată”. Graţie jurnalistului, criticului literar, scriitorului şi omului politic Mihai Ungheanu, care în cartea sa „Un război civil inventat” a dezvăluit prevederile documentului, a putut afla românimea şi ultima ispravă, „în folosul României”, a ex-regelui Mihai I.
Domnule inginer Florea Mircea, am adus puţine argumente. Cred că semnificative. Există mai multe, dar spaţiul tipografic nu ne îngăduie să le aducem pe toate. Îmi pare rău că, abonat fiind la „Condeiul ardelean”, nu aţi observat că tot ceea ce publicăm are în spate o documentare solidă. Citindu-vă scrisoarea am descoperit, cu părere de rău, că sunteţi o victimă a dezinformării. Probabil, în ultima vreme nu aţi reuşit să mai citiţi şi ce nu au vrut inamicii românilor să se spună.
Ne-aţi scris, v-am publicat. Nu vom mai continua discuţia în ziar. În particular, cu mare plăcere. Fiecare cu argumentele lui. Vă rog să mă iertaţi că v-am indispus cu articolul despre care faceţi vorbire.
P.S. Fără a fi răutăcios, cred că ar fi bine să citiţi următoarele:
- „Operaţiunea Autonomus. În România în vreme de război”, autor Ivor Porter, ofiţer de informaţii al Serviciului de Operaţiuni Executive Britanic, la data 23 august 1944, apărută la Editura Humanitas, anul 2008;
- „Fereşte-mă Doamne de prieteni - Războiul clandestin al blocului sovietic cu România”, autor Larry L. Watts, apărută anul acesta la Editura RAO;
- „Fereastra serviciilor secrete - România în jocul strategiilor globale”, autor Aurel I. Rogojan, apărută anul acesta la Editura Compania;
- „Un război civil regizat”, autor Mihai Ungheanu, apărută la Editura Romcartexim, 1997.

Ioan Mugur Topolniţchi, 14 noiembrie 2011

- Domnule primar, încep cu întrebarea clasică a zilelor noastre. Ce proiecte aveţi pentru comuna Valea-Mare?
- Da, de proiecte nu ducem lipsă. Proiectele noastre se află în două stări. Unele sunt în execuţie, iar altele sunt în starea de aşteptare a aprobării ce va veni, sper, de la Bucureşti. Le-am depus la Consiliul Judeţean Covasna şi aşteptăm.
- Care sunt proiectele în execuţie?
- Avem două, ambele au termen de predare luna martie din anul 2012. Primul este refacerea Şcolii Generale cu clasele I-VIII „Mihai Eminescu”. Al doilea este construirea unei săli multifuncţionale, care include şi două săli de clasă pentru elevi. Sunt mulţumit de stadiul lucrărilor şi dacă nu intervine ceva neprevăzut, termenul de predare se va respecta.
- Care sunt proiectele depuse spre aprobare?
- Sunt patru proiecte. Primele două, însă, trebuie să se execute concomitent, în opinia mea şi a locuitorilor. Alimentarea cu apă potabilă a comunei şi cel ce vizează construirea canalizării menajere. Valoarea cumulată a proiectelor este de aproximativ 3 milioane de euro. Al treilea proiect se referă la modernizarea Căminului Cultural, iar ultimul la asfaltarea a trei străzi comunale.
- Domnule primar, proiectele despre care am vorbit sunt cu bani veniţi din afara bugetului comunei. Din sursă proprie, bugetul local, aţi reuşit să faceţi ceva?
- Da, în fiecare an Consiliul Local Valea-Mare, la propunerea mea, a alocat sume de bani, atât cât s-a putut, pentru lucrări gospodăreşti. S-au executat lucrări de îmbunătăţire a străzilor comunale, a drumurilor de câmp, de recondiţionare a podeţelor, s-au curăţit păşunile comunei, s-au făcut adăpători pentru animale. - În comună există o asociere a crescătorilor de animale ori a producătorilor de lapte? - Da, avem în comună Asociaţia Crescătorilor de Bovine, cu care Primăria colaborează foarte bine. În ultimii ani, acestei asociaţii i-au fost închiriate păşunile localităţii şi treaba merge bine. Ea se ocupă de întreţinerea lor şi de dotarea cu ce este necesar.
- Cum este relaţia dumneavoastră cu oamenii comunei? Cum i-aţi caracteriza?
- Să ştiţi că vălenii nu sunt nici mai buni, dar nici mai răi decât românii în general. Sunt de foarte multe ori înţelegători faţă de greutăţile cu care ne confruntăm împreună. I-aş mai caracteriza ca fiind conservatori, prudenţi, înţelepţi. Nu se aventurează în activităţi noi până nu văd o experienţă anterioară. Sunt tradiţionalişti. Eu încerc să-i mai dinamizez un pic. De aceea, am organizat diferite cursuri. Cursuri de iniţiere, apoi cursuri de pregătire a resurselor umane, pe activităţile specifice localităţii. Au răspuns chemării în special tinerii, ei fiind prezenţi în număr mare. Am observat, cu mare bucurie, că vălenii nu au căzut într-o stare de apatie, ci luptă să răzbată pe toate fronturile.
- Fiţi, vă rog, mai explicit. Ce fac? Cum luptă?
- În primul rând, văd faptul că ei nu au lăsat terenurile în paragină. Toate sunt lucrate. Mulţi au abandonat agricultura de subzistenţă, adică doar pentru nevoile propriei gospodării, trecând la o agricultură mai intensivă, care să le permită şi vinderea unei părţi din recoltă. Fac legumicultură mai bine. Un exemplu e familia Mogoş, care a investit într-un solar, obţinând o recoltă bogată pe care a comercializat-o. Remarc faptul că vălenii care muncesc prin alte părţi revin mereu acasă cu bani, pe care îi folosesc la renovarea gospodăriilor ori la îmbunătăţirea condiţiilor lor de locuit.
- Să revenim la relaţia dumneavoastră cu oamenii.
- Relaţia e de colaborare şi într-ajutorare. De înţelegere a greutăţilor şi de participare activă la înlăturarea lor în comun. Din păcate, în vremurile de azi, Primăria nu-i poate ajuta cu bani, dar cu un sfat competent da. Nădăjduiesc să nu fie departe clipa în care se vor hotărî să-mi asculte sfatul şi să investească în pensiuni agroturistice. E păcat să nu avem turişti cărora să le facem cunoscute frumuseţile naturale din împrejurimi, să nu le arătăm Biserica Ortodoxă „Sfinţii Mihail şi Gavriil” din localitate, care este monument istoric şi dispune de un minimuzeu cu obiecte bisericeşti, vechi de sute de ani, foarte frumoase. Suntem în apropierea Mănăstirii „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, care va deveni în timp şi loc de pelerinaj. În pensiuni pot vinde şi mâncărurile tradiţionale foarte gustoase.
- Domnule primar, eu cred că nu îi veţi convinge atât timp cât drumul de la Boroşneu-Mare până aici este asfaltat necorespunzător, iar până la mănăstire şi mai departe, la Sărămaş, e drum neasfaltat, care în sezon turistic, şi nu numai, te umple de praf şi-ţi bate pietrele în podeaua maşinii.
- Nu sunteţi singurul care îmi amintiţi de aceste inconveniente importante pentru turism. Mulţi musafiri, în trecere prin comună cu ocazia diverselor evenimente ale noastre, mi-au reproşat acest lucru. Să ştiţi şi dumneavoastră, aşa cum toţi vălenii ştiu, eu nu am pierdut nicio ocazie de a ridica această problemă decidenţilor şi responsabililor cu administrarea drumului, respectiv cei de la Consiliul Judeţean Covasna. Până acum fără rezultat. Mai mult, ştiind că în judeţ se pune, în ultimii ani, un accent mare pe dezvoltarea turismului, mă miră că nu sunt ascultate doleanţele noastre de către conducerea Consiliului Judeţean.
- Poate în viitorul apropiat, din cele 16 milioane primite de la Bucureşti, nu vor mai asfalta asfaltul bun dintre Chichiş şi Sfântu- Gheorghe, ci se vor îndrepta şi spre Valea-Mare. Doresc să vă mai pun câteva întrebări. Cum staţi cu asistenţa medicală pentru comunitatea localităţii?
- De mai mulţi ani am modernizat dispensarul. Sunt asigurate condiţii bune medicului de familie, care are o grijă deosebită faţă de oameni. Am creat condiţiile deschiderii unei farmacii în comună, astfel încât vălenii să-şi poată procura uşor medicamentele de care au nevoie. Din fericire, nu am avut probleme deosebite, iar oamenii sunt mulţumiţi că au medicul şi farmacia aproape.
- Domnule Avram, mai pictaţi pe piatră?
- Da, mai ales acum!
- Mă surprindeţi! De ce mai ales acum?
- Pentru că eu am multă energie. Pentru mine stresul nu este activitatea de administrare a comunei, ci lipsa fondurilor în bugetul local şi puţinătatea fondurilor care vin de la alte bugete prin redistribuire. E foarte stresant pentru mine să vreau să fac, să pot să fac şi să nu dispună localitatea de banii necesari. Mă macină faptul că nu mi se permite cât pot şi cât îmi doresc să fac pentru semenii mei. De aceea, simt nevoia refugiului în această îndeletnicire care mă linişteşte sufleteşte. Energia necheltuită în administrare o consum, aşa… „cu furie” aş putea spune, în pictat. Pictatul pietrelor mă linişteşte sufleteşte, dar paradoxal, în loc să mă obosească îmi dă putere şi energie mai mare.
- Doriţi să candidaţi pentru încă un mandat?
- Ce se întâmplă! În vară am lansat ideea că nu aş mai dori să candidez. Din acel moment au început, pe rând, să vină cetăţeni ai comunei să mă convingă să nu fac, cum spuneau ei, „prostia asta”, să nu mai candidez. După mai multe astfel de solicitări şi după multe discuţii, am hotărât şi le-am promis că o să mai candidez pentru încă un mandat. Să merg cu ei, pentru ei.
- Mulţumesc, domule primar. Eu vă doresc succes în toate activităţile şi demersurile dumneavoastră!
- Şi eu vă mulţumesc, domnule Topolniţchi.