Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Showcase


Channel Catalog


older | 1 | .... | 81 | 82 | (Page 83) | 84 | 85 | .... | 130 | newer

    0 0
  • 04/17/14--11:42: IZVORUL TĂMĂDUIRII
  • 25 aprilie

    Hristos a Înviat, iubiţi fraţi şi surori întru Domnul! Dacă Prea Curata Fecioară Maria nu este Născătoare de Dumnezeu, atunci nu există nici înviere a Domnului, pentru că astfel nu L-a născut pe Dumnezeu întrupat, ci pe un om oarecare. Însă credinţa noastră, credinţa ortodoxă, o mărturiseşte pe Maica lui Dumnezeu ca pe Născătoarea de Dumnezeu şi ca pe Pururea Fecioară, ca pe Maica şi Mireasa Fiului ei.
    Şi prin praznicul Izvorul Tămăduirii, auxiliat praznicului celui mare al învierii Sale din morţi, Biserica lui Dumnezeu mărturiseşte încă odată realitatea unirii ipostatice, adică a unirii dumnezeirii cu umanitatea, în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat şi a realităţii tuturor actelor mântuitoare ale lui Hristos, Dumnezeul nostru.
    Iar praznicul de astăzi, ca şi cel al Botezului Domnului, vine după un praznic foarte mare, şi vedem realitatea şi consecinţele iconomiei mântuirii lui Hristos concretizate în sfinţirea apei.
    După praznicul Naşterii Domnului avem praznicul Botezului Domnului şi sfinţirea mare a apei de la 6 ianuarie. Acum, după praznicul Învierii Domnului şi în Săptămâna Luminată, în Vinerea Săptămânii Luminate, a săptămânii pline de lumina şi de bucuria Sa, avem sfinţirea mică a apei, Maica lui Dumnezeu fiind cinstită astăzi ca cea din care ne izvorăsc „curgerile harului” ei cel „mai presus de cuvânt”.
    Însă, praznicul Izvorului Tămăduirii nu o singularizează pe Maica lui Dumnezeu şi nici nu vorbeşte despre ea separat de Fiul ei, ci dimpotrivă, ea ne umple cu harul ei tocmai pentru că e Născătoare de Dumnezeu, pentru că harul ei este harul Fiului ei. Numai că harul Maicii Domnului este harul pe care îl primim prin intermediul persoanei ei îndumnezeite prin efort personal şi de aceea harul acesta poartă amprenta vieţii Fecioarei asumate pentru Dumnezeu.
    Dacă poemul Luceafărul poartă amprenta lui Mihail Eminescu, iar Coloana fără sfârşit poartă amprenta lui Constantin Brâncuşi, cu atât mai mult mijlocirile şi minunile Maicii lui Dumnezeu, din iubire pentru noi, poartă amprenta ei, a curăţiei, a frumuseţii, a maternităţii ei pline de sensibilitate şi simplitate dumnezeiască.
    Avem în limba română culegeri cu minuni ale Maicii Domnului, dar şi culegeri de minuni ale altor Sfinţi. Şi observăm cum Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii Îngeri au lucrat şi lucrează într-un anume fel la mântuirea oamenilor.
    Iar acest fel personal prin care Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii lucrează în viaţa oamenilor ne vorbeşte despre unicitatea fiecărei persoane umane şi despre modul particular în care fiecare dintre noi acţionăm şi ne sfinţim viaţa.
    De aceea, unirea noastră cu harul lui Dumnezeu şi manifestarea acestei intimităţi cu El în fapte, gesturi, cuvinte, scrieri are întotdeauna prospeţimea noutăţii personale, pentru că fiecare acţionăm în felul nostru, deşi ne bucurăm de aceeaşi intimitate cu El, prin har, pe care o au toţi cei botezaţi întru El.
    Şi astăzi, cu toţii, vom bea din apa sfinţită de către noi aici, în Biserică. Deşi toţi vom bea din ea, fiecare o vom resimţi într-un mod personal. Apa sfinţită va lucra în noi urmări harice, sfinţitoare în măsura în care noi tindem spre Dumnezeu şi spre anumite lucruri într-un anume mod personal.
    Însă praznicul de astăzi ne spune altceva şi mai profund: că actele Fiului lui Dumnezeu întrupat sunt unice, dar cu noutate sfinţitoare veşnică.
    El S-a întrupat dintr-o singură Fecioară, care e Născătoare de Dumnezeu (pentru că Maica lui Dumnezeu L-a născut pe Fiul lui Dumnezeu şi nu o persoană umană), S-a născut, a trăit, a vorbit oamenilor, a murit, a fost îngropat şi a înviat din morţi doar o singură dată.
    Tot ce a făcut Hristos pentru noi a făcut doar o dată, iar această singură dată are o putere mântuitoare continuă, neschimbată, nediminuată, prin care transfigurează pe tot omul care vine în lume.
    Şi viaţa noastră pământească e tot una singură, pentru că nu există reîntrupări succesive. De aceea, viaţa noastră este extrem de valoroasă.
    Murind şi înviind cu Hristos Dumnezeu prin Botez, fiecare clipă a vieţii noastre are încărcătura duhovnicească şi măreţia mântuirii.
    Fiecare clipă a vieţii noastre e clipă a mântuirii. De aici şi continua încordare pentru curăţire, sfinţire, adică pentru a lupta cu patimile din noi.
    Rugăciunea de sfinţire a apei mici ne vorbeşte despre rostul ei ascetic în viaţa noastră: „Şi, prin gustarea şi stropirea cu apa aceasta, trimite-ne nouă binecuvântarea Ta, care spală întinăciunea patimilor. Aşa ne rugăm, cercetează neputinţa noastră, Bunule, şi tămăduieşte cu mila Ta bolile noastre cele sufleteşti şi trupeşti”.
    Pentru că, la fel ca la 6 ianuarie, prin apa sfinţită primim harul lui Dumnezeu. Se reafirmă faptul că materia poate fi umplută de har şi că fiinţa umană, implicit, nu numai că se poate umple de har, dar şi că a fi plin de har înseamnă a fi om deplin.
    Născătoarea de Dumnezeu e cea plină de har, de harul Fiului ei şi de toată virtutea şi frumuseţea ascetică şi mistică.
    Iar noi suntem chemaţi spre aceeaşi frumuseţe dumnezeiască, adică spre a deveni făclii pline de lumina Sa, locaşuri ale Stăpânului, fecioare înţelepte, sare a înţelepciunii dumnezeieşti, fii ai lui Dumnezeu după har, pentru că astfel arătăm că am înviat cu Hristos şi ne-am umplut de slava Sa.
    Nu mulţi au fost la Mormântul Domnului ca să vadă şi să se spele pe faţă şi mâini cu lumina aceasta minunată, care coboară anual în Mormântul Său, în Sâmbăta Mare, ca semn al realităţii Învierii Sale din morţi. De aceea, pentru toţi, avem apa aceasta sfinţită astăzi, care tămăduieşte sufletul şi trupul tot ca semn al realităţii Învierii Lui şi al statutului Fecioarei Maria de Născătoare de Dumnezeu. Cu aceeaşi evlavie, închinându-ne Celui înviat din morţi şi Prea Sfintei Maicii Sale, să luăm şi să gustăm această apă dumnezeiască, pentru ca să ne umplem de lumina Sa în mintea, în inima şi în trupul nostru, căci e plină de harul Lui. Amin!

    Categorie:


    0 0
  • 04/17/14--11:57: CANONICON la Covasna!
  • Expoziţia itinerantă de fotografie religioasă semnată Dan Mihalcea a ajuns, în organizarea Asociaţiei „Justinian Teculescu” şi a lui Matei Schinteie, şi în oraşul celor o mie de izvoare.

    Marţi, 15 aprilie 2014, în Sala de Expoziţii a Casei Orăşeneşti de Cultură Covasna, în organizarea Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu” din Covasna şi a iconarului Matei Schinteie, în parteneriat cu instituţia gazdă a evenimentului, a avut loc vernisajul Expoziţiei itinerante de fotografie religioasă a regizorului de film Dan Mihalcea, din Bucureşti.
    Expoziţia a cuprins 20 de lucrări, 84/60 cm. Maniera de lucru este clar-obscur şi detaliu. Fotografiile reprezintă o selecţie dintr-o serie pe care autorul le-a realizat în decursul a 4-5 ani în pelerinajele pe care le-a făcut la mănăstirile din Ţară.
    Cuvântul de deschidere i-a aparţinut Ritei Konnat, referent la Galeria de Arta din Covasna. Primul care a prezentat autorul fotografiilor a fost Pr. Ioan Ovidiu Măciucă, paroh al Bisericii „Înălţarea Domnului” din localitate şi preşedinte al Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”. Părintele a făcut vorbire despre cariera artistică a regizorului şi artistului fotograf Dan Mihalcea şi s-a referit, apoi, la semnificaţia simbolurilor creştine, a postului şi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. La final, a recitat o frumoasă şi emoţionantă poezie din opera proprie, părintele Ioan Ovidiu Măciucă fiind un binecunoscut poet creştin, colaborator de seamă al publicaţiei regionale „Condeiul ardelean”.
    A urmat la cuvânt dr. Mihai Tozlovanu, vicepreşedinte al Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”, cel care a dus greul organizării expoziţiei cu sprijinul lui Matei Schinteie şi a prof. Florentina Teacă, secretar al organizaţiei nonguvernamentale a românilor covăsneni.
    În continuare, prezentatorul evenimentului, Matei Schinteie, a improvizat un interviu cu autorul expoziţiei, Dan Mihalcea, în direct în faţa publicului, spre surprinderea şi deliciul audienţei.
    Momentul artistic a fost asigurat de tânărul şi talentatul rapsod Alexandru Baciu, din Covasna, care a încântat sala cu două pricesne care au uimit publicul prin emoţia creată.
    La final, Dan Mihalcea a primit din partea Asociaţiei „Justinian Teculescu” o Diplomă de excelenţă, o carte cu personalităţile oraşului Covasna şi alte publicaţii informative despre zonă, cu atât mai mult cu cât, pe parcursul şederii aici, s-a discutat referitor la faptul că, în viitorul nu foarte îndepărtat, se doreşte realizarea unui film-documentar profesionist despre Episcopul Justinian Teculescu şi despre viaţa şi tradiţiile voineştenilor covăsneni.
    Alături de marele public, această deosebită expoziţie a fost onorată cu prezenţa şi de oficialităţile judeţene şi locale: prefectul judeţului Covasna - Marius Popica, primarul oraşului Covasna - Thiesz Janos, consilierii locali Nicolae Enea şi Kopacz Levente, comandantul Poliţiei staţiunii Covasna - Emil Ciurea, protopopul de Sfântu-Gheorghe -
    Pr. Bercu Ioan, Pr. Cristian Vlad Irimia, Pr. Anthonio Cristian Pitrinjel, Pr. reformat Balogh Zoltan.
    Partenerii media ai evenimentului au fost: „Condeiul ardelean”, „Mesagerul de Covasna”, stiriortodoxe.ro, crestinortodox.ro, radiodobrogea.ro şi revista „Lumea Credinţei”.
    După ce Expoziţia itinerantă de fotografie religioasă a regizorului Dan Mihalcea a trecut prin municipiile Râmnicu-Vâlcea (urbea natală a autorului, după cum acesta ne destăinuia într-un interviu exclusiv acordat, recent, „Condeiului ardelean”), Piteşti, Târgu-Jiu, Sibiu, Timişoara, Ploieşti, Slatina, Arad şi Braşov şi a venit acum în micul orăşel supranumit al celor o mie de izvoare, va mai poposi pe parcursul acestei luni în Capitală, pentru a ajunge, în luna mai, într-un alt mic orăşel, Anina din judeţul Caraş-Severin.

    Categorie:


    0 0

    Dacă vorbim despre bucuria trăirii culturale, ca despre un sentiment plenar al spiritului uman, atunci credem că aceasta nu poate fi regăsită decât în momentele de bucurie şi de comuniune spirituală, care se articulează ca stări de graţie şi de împlinire în aria tărâmului privilegiat al harului. Poate nu întâmplător, Festivalul coral „George Sbârcea”, ajuns acum la a treia ediţie şi desfăşurat la Sfântu-Gheorghe în 29 martie, a stat, anul acesta, sub semnul acelei clipe astrale şi sub steaua marelui muzician şi om de cultură de la naşterea căruia s-au împlinit, la 23 martie 2014, 100 de ani. Personalitatea multilaterală a lui George Sbârcea (care s-a născut la Topliţa Română, a trăit şi a creat la Cluj şi la Bucureşti) este, azi, puţin cunoscută. Din această perspectivă, un asemenea demers recuperator, de genul Festivalului coral de la Sfântu-Gheorghe, este nu doar binevenit, ci şi imperios necesar, mai ales pentru formarea conştiinţelor şi cultivarea valorilor autentice româneşti, în special în rândurile tinerelor generaţii. Mă voi referi, în cele ce urmează, la valenţa duală a manifestării, reunind atât festivalul şi concursul propriu-zise, cât şi întâlnirile cu caracter ştiinţific, care presupun comunicări ştiinţifice, prezentări şi lansări de cărţi, dezbateri, fapt ce reprezintă atât lansarea unei „pieţe” a ideilor, cât şi o provocare intelectuală de acută actualitate.
    Festivalul coral „George Sbârcea” a crescut şi s-a împlinit frumos, de la prima ediţie şi până în prezent, fiind întregit şi dublat armonios prin paralelismul unor mese rotunde în cadrul cărora a fost evocată personalitatea multivalentă a omului de cultură topliţean. Îmi reamintesc cu bucurie lăuntrică (dar şi cu pioasă nostalgie) despre ediţia întâi a festivalului, din zilele de 23 şi 24 martie 2012. Colocviul dedicat lui George Sbârcea i-a reunit atunci pe regretatul Constantin Catrina, împreună cu Nicolae Bucur, Ioan Lăcătuşu, Luminiţa Cornea şi cu semnatarul acestor rânduri; cu toţii am încercat să prezentăm aspecte importante din viaţa şi activitatea autorului, dar şi unele probleme legate de cercetările etnologice, mai vechi sau mai noi, realizate în decursul timpului în sud-estul Transilvaniei. Depănând retrospectiva acestor întâlniri formatoare, la ediţia de anul trecut (11 mai 2013, atunci când am simţit pentru prima dată regretul absenţei lui Constantin Catrina) au fost prezentate din nou aspecte inedite privind folclorul şi spiritualitatea românilor din această zonă, cu punctări vizând scrierile lui George Sbârcea (lect. univ. dr. Nicolae Bucur), privind muzica bisericească din sud-estul Transilvaniei (Pr. prof. univ. dr. Vasile Grăjdian), viaţa muzicală din judeţul Trei Scaune în perioada interbelică (dr. Ioan Lăcătuşu) sau cuprinzând cercetările şi studiile etnologice asupra folclorului românesc din judeţul Covasna (dr. Constantin Secară). Anul acesta, aria preocupărilor ştiinţifice a gravitat în jurul aceloraşi teme de interes general şi/sau particular, atât asupra creaţiei muzicale, muzicologice şi literare a celui evocat, cât şi acestei zone. Centenarul naşterii lui George Sbârcea şi preocupările sale inedite vizând culegerea folclorului muzical, dar şi activitatea sa, mai puţin cunoscută publicului larg, de cercetător etnomuzicolog în cadrul Arhivei de Folclor din Cluj-Napoca (în perioada 1957-1966), ambele evocate de Nicolae Bucur, au fost întregite prin prezentarea lui Ioan Lăcătuşu (care a făcut referire la cercetători ai folclorului muzical din sud-estul Transilvaniei) şi prin comunicarea concluziilor mele, la încheierea a două etape de cercetare personală privind muzica tradiţională şi identitatea românească din cadrul aceluiaşi areal geografic.
    Am afirmat mai sus că acest festival a început să-şi formeze o personalitate şi o individualitate bine conturate în peisajul cultural local. În acelaşi timp, prin truda concertată a doamnei Maria Peligrad, preşedintele Fundaţiei „Mihai Viteazul” din Sfântu-Gheorghe (iniţiatoarea acestui act de intensă cultură naţională), a celorlalţi membri activi ai acestui ONG şi prin consilierea de specialitate muzicologică pe care am acordat-o acestui festival drag sufletului meu, roadele muncii încep să se vadă, căci anul acesta au avut de câştigat, deopotrivă, calitatea generală a manifestării, membrii formaţiilor corale participante, publicul covăsnean, dar şi echipa juriului, pe care am avut bucuria să o coordonez, în calitate de preşedinte. Sunt convins că Festivalul coral „George Sbârcea” de la Sfântu-Gheorghe îşi va croi, într-un viitor apropiat, un binemeritat drum către elita festivalurilor naţionale profesioniste şi că, mai presus de ceea ce este el azi - un festival al culturii româneşti de înaltă şi frumoasă calitate, un festival al prieteniei -, va deveni o puternică şi individuală emblemă culturală locală şi zonală.

    Categorie:


    0 0
  • 04/17/14--12:46: HRISTOS A ÎNVIAT!
  • Acum, în astă sfântă noapte,
    Mister e-n jur şi s-aud şoapte.
    Deodată clopotele bat:
    „Bing-bang”, „Hristos a înviat!”.

    Mirate, florile-şi deschid potirul,
    Lăsând, în stropi, spre noi, să curgă mirul.
    Un freamăt nou pluteşte peste sat,
    Răspuns şoptit: „Adevărat a înviat!”.

    Creştini se-ndreaptă spre altare,
    Lumini s-aprind cât vezi în zare,
    Sobor de preoţi, coruri cântă,
    În noaptea noastră cea mai sfântă
    Spre ceruri imnul lor s-avântă…

    Un suflu sfânt e-n atmosferă,
    Începe-n lume-o altă eră.
    Acum Iisus - al nostru Împărat,
    Prin înviere, moartea a călcat,
    Cu morţi, din morţi „Hristos a înviat!”.

    Categorie:


    0 0
  • 04/17/14--13:08: ÎNVIEREA
  • În noaptea cea mai sfântă scăldată-n armonie,
    Lumina învierii luceşte cu tărie.
    Nu mai domneşte moartea, puterea sa e frântă,
    Iar îngerii mirifici un imn de laudă cântă.

    Domnul a înviat, ce zi de biruinţă,
    Când pe pământ şi-n cer, e bucurie multă.
    Păcatu-ntunecos a fost spălat prin cruce,
    Iubirea lui Hristos în suflete pătrunde.

    Creştini de pretutindeni în sfintele biserici,
    Slăvesc marea minune a binecuvântării.
    Calea spre izbăvire de astăzi s-a deschis,
    Nădejdea mântuirii, n-a mai rămas doar vis.

    Categorie:


    0 0

    Sâmbătă, 12 aprilie 2014, Sala Unirea din Voineşti (Covasna) a găzduit conferinţa cu tema CETATEA DACICĂ din VALEA ZÂNELOR, susţinută de dr. Virgil Apostol, arhitect în cadrul Muzeului Naţional de Istorie a României, organizată de Asociaţia Cultural-Creştină „Justinian Teculescu”, cu sprijinul Prefecturii judeţului Covasna.
    Dr. Virgil Apostol, membru fondator al ARA (Asociaţia Arhitectură, Restaurare, Arheologie), a prezentat rezultatele taberelor de arheologie experimentală de la Cetatea Dacică ce străjuieşte oraşul celor 1.000 de izvoare de sănătate, a prezentat modalităţi de abordare teoretică şi realizare practică a conservării, protejării şi punerii în valoare a monumentelor aflate în stare de ruină, în lumea contemporană.
    În partea a doua a manifestării, Claudia Apostol, membră ARA, cunoscută militantă pentru salvarea Roşiei Montane, a vorbit celor prezenţi despre implicare civică, despre cei patru paşi ai implicării (informare, conştientizare, campanie şi organizare), sădind în minţile acestora germenii acţiunilor ulterioare pentru o cauză comună: Cetatea Dacică din Covasna!
    *
    Dintre toate siturile arheologice cunoscute în zona Covasnei, cel mai bine conservat şi spectaculos este Cetatea Dacică din Valea Zânelor, o adevărată bijuterie a arheologiei româneşti. Ea se află la est de oraş, între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Miska, pe un munte (cota 930), care, datorită ruinelor zidurilor de piatră, a fost numit de localnici Muntele Cetăţii sau Cetatea Zânelor. Muntele este înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte, care-i asigurau protecţia atât în faţa inamicului, cât şi a vicisitudinilor naturii. Panta de nord-vest a muntelui coboară în valea Covasnei având o largă deschidere spre Depresiunea Târgu-Secuiesc. Pe această parte, dar şi spre sud, se observă mai multe terase tăiate în stâncă şi amenajate în antichitate. Primele patru au fost consolidate şi apărate cu ziduri mari de piatră, urmele lor fiind vizibile şi astăzi. Tot cu zid de piatră a fost înconjurat şi vârful muntelui unde se afla centrul cetăţii - acropola. De aici, priveliştea este deosebită putându-se vedea o bună parte din Depresiunea Braşovului. Spre nord-est şi est malurile sunt abrupte, pe alocuri sub forma unor pereţi de stâncă, aproape imposibil de urcat.
    Strălucind prin amplasare, dar şi prin vestigiile păstrate, cetatea a inspirat de-a lungul timpului admiraţie şi teamă, de numele ei legându-se numeroase poveşti şi legende. Toate acestea au atras, pe parcursul anilor, diverşi cercetători şi oameni de cultură, dar şi căutători de comori şi antichităţi. Unul dintre ei, renumitul cărturar Orban Balazs, a vizitat cetatea la mijlocul secolului al XIX-lea şi a lăsat o descriere amănunţită a vestigiilor, mult mai bine păstrate la vremea respectivă. Impresionat de „amplasarea strategică de excepţie” a acesteia, el o asemăna cu un adevărat „cuib de vulturi care - remarca autorul - înainte de inventarea armelor de foc, putea să reziste în faţa oricărui inamic”.
    În anii 1942-1943, arheologul clujean Alexandru Ferenczi iniţiază primele săpături arheologice, reuşind să dezlege o parte din tainele cetăţii, demonstrând că aceasta a fost construită în epoca dacică. Dispariţia autorului la scurt timp după aceste cercetări, pe frontul de est, a făcut imposibilă publicarea rezultatelor acelor săpături. Din puţinele informaţii apărute în presa vremii aflăm, printre altele, că pe acropolă a fost descoperită o locuinţă în interiorul căreia s-au găsit vase ceramice, o statuetă de origine romană, fibule de bronz şi argint, precum şi mai multe arme şi unelte de fier.
    În anul 1949, cercetările au fost reluate de un colectiv condus de eminentul arheolog şi istoric din Cluj, Constantin Daicoviciu, care a considerat-o ca fiind comparabilă cu cetăţile dacice din Munţii Orăştiei (Costeşti şi Piatra Roşie), deosebindu-se doar prin sistemul de construcţie a zidurilor.
    În anul 1968, s-au întreprins din nou săpături arheologice, de către Szekely Zoltan, directorul de atunci al Muzeului Judeţean din Sfântu-Gheorghe. Cercetările lui au cuprins o parte din acropolă şi primele două terase. Cu această ocazie au fost estimate dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor de fortificare, unele fără precedent în lumea dacică. S-a descoperit un bogat material arheologic constând în vase ceramice, unelte, arme, un tezaur monetar cuprinzând denari republicani şi imperiali romani, precum şi un mormânt.
    În următoarele trei decenii, cetatea a fost abandonată şi lăsată pradă „căutătorilor de comori”, care au răvăşit o parte din incinta şi zidurile cetăţii. Un imens prejudiciu i l-a adus apoi furtuna care s-a abătut violent asupra Covasnei în anul 1995. Ea a smuls din rădăcini copacii de pe cetate, dislocând părţi din ziduri şi din complexele de locuire.
    Cetatea de la Covasna a fost una din cele mai importante fortificaţii ale sistemului defensiv dacic. Construirea ei a presupus un efort social şi economic deosebit. Suprafaţa relativ mare a teraselor şi masivitatea liniilor de fortificaţie indică un important centru politico-militar, poate chiar o reşedinţă zonală, dar şi un loc de refugiu pentru comunităţile din imediata apropiere. Aşezată la răscruce de drumuri, ea a avut şi rolul de supraveghere a căilor de comunicaţie între sud-estul Transilvaniei, Moldova şi Muntenia. Viaţa cetăţii a încetat imediat după cel de-al doilea război daco-roman. Intrată în graniţele Provinciei Dacia, ea a avut aceeaşi soartă ca toate celelalte fortificaţii: incendierea şi distrugerea.
    (Informaţii preluate din Potenţialul turistic şi patrimoniul cultural din zona Covasnei, 
    Editura Angvstia, 
    Sfântu-Gheorghe, 2002, autori
    V. Cavruc, Viorica Crişan, V. Sârbu)

    Categorie:


    0 0

    În seara zilei de vineri, 11 aprilie a.c., „Aula Magna” a Colegiului Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” din municipiul Târgu-Mureş a găzduit un eveniment editorial deosebit: lansarea volumului VII „Dascăli mureşeni”, având autori pe Dorin Borda, redactor la cotidianul „Cuvântul liber”, Simion Virgil Bui, profesor la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian” şi profesorul Ilarie Gheorghe Opriş, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici Mureş din Târgu-Mureş. Acest al VII-lea volum conţine 200 de date biografice ale profesorilor din judeţul Mureş, are peste 470 de pagini şi o prezenţă editorială deosebită. Invitaţi pentru a prezenta volumul în faţa unei alese prezenţe din viaţa culturală şi didactică a judeţului, au fost: prof. univ. dr. Ioan Nicolaescu, de la Universitatea de Medicină şi Farmacie (UMF) Târgu-Mureş, Valentin Constantin Bretfelean, director executiv în cadrul Primăriei Târgu-Mureş şi preşedinte al Societăţii Cultural-Patriotice „Constantin Romanu-Vivu”, autorii Simion Virgil Bui şi Ilarie Gheorghe Opriş. De la eveniment a lipsit, motivat, Dorin Borda. Moderator al evenimentului a fost prof. Constantin Bogoşel.
    În deschidere, Constantin Bogoşel a dat citire unor alese cuvinte, o confesiune a nobilei misiuni a dascălului, pe care le-a aşternut pe hârtie profesorul englez John Schelton. Motivându-şi demersul, Constantin Bogoşel a afirmat: „Foarte mulţi dintre cei prezenţi sunt dascăli şi împărtăşesc aceleaşi simţăminte... Chiar dacă nu suntem toţi dascăli, avem în comun un fapt: fiecare am avut dascălii noştri, persoana care ne-a pus pentru prima dată creionul în mână, persoana care ne-a învăţat alfabetul şi apoi tainele ştiinţelor…”.
    Prof. univ. dr. Ioan Nicolaescu şi-a început alocuţiunea argumentând că seria volumelor „Dascăli mureşeni” constituie caz unic în ţară, prin faptul că autorii, cu începere de la primul volum care l-a inclus pe Traian Bosoancă, prin biografiile dascălilor cuprinse în cele şapte volume, au reuşit să implementeze în rândul cititorilor conceptele morale şi cunoştinţele necesare în viaţă. Orice individ când dovedeşte unele sincope educaţionale în viaţă, de fiecare dată vina este dată de societate fie pe lipsa educaţiei în familie, fie a celei din şcoală. „În realitate, profesorii, la fel ca şi medicii, sunt cei mai aproape de sufletele oamenilor, cei care fac sacrificii pentru ca aceştia să poată să evolueze, să pătrundă în viaţă.” Apoi, Ioan Nicolaescu a mărturisit că a venit la Târgu-Mureş în calitate de dascăl în urmă cu 52 de ani, în anul 1962, an în care la UMF Târgu-Mureş a început învăţământul şi în limba română. Împreună cu alţi colegi au pus bazele învăţământului preclinic, apoi şi cel clinic prin venirea prof. dr. Pop D. Popa, Popovici, Simu, Dorin Nicolescu şi care, prin activitatea lor, au promovat renumele şcolii medicale târgumureşene în ţară şi străinătate. După cum arăta Ioan Nicolaescu, cu începere chiar de la primul volum de carte s-a reuşit conturarea acestor personalităţi de dascăli ai învăţământului românesc: „… Mai ales în această zonă a Transilvaniei, unde pentru a putea menţine acest învăţământ la standarde înalte, trebuia ca cei care au făcut acest învăţământ în limba română să aibă un nivel extrem de ridicat”. Eminentul profesor universitar a mărturisit că o perioadă de mai mulţi ani, pentru completarea normei de catedră a profesorilor, a fost şi el nevoit să accepte o catedră la un liceu. În decursul anilor a predat la mai multe licee şi a constatat remarcabila şcoală târgumureşeană din învăţământul preuniversitar, amintindu-i pe foştii săi colegi de la Colegiul Naţional „Alexandru Papiu Ilarian”, Simion Văsieş, Radu Băbeanu, Gheorghe Mateescu,
    Bazil Ciacoi, Vasile Dragoş şi alţii de la alte licee: Cosma Gliga, Iosif Todea, Mircea Furdui, Vasile Matei, Drăgan Maxim, Constantin Albu, Viorel Florea, Viorel şi Adina
    Ciotea, Constantin Monoranu,
    Grigore Ploeşteanu, Lazăr Lădariu, Corina Târnăveanu, Doina Bancu, Alice Arsinevici, Rodica Cismaş. Ioan Nicolaescu a remarcat acurateţea şi efortul autorilor deosebit de prolifici, şi-a exprimat încrederea continuării seriei de volume, având până la ora actuală 1400 de biografii oglindite în cele şapte volume ale dascălilor mureşeni, şi a subliniat că protagoniştii îşi dezvăluie calităţile şi modul de evoluţie în plan profesional. Vorbitorul a remarcat prezenţa în carte şi a numeroşi preoţi, a celor care acum predau în şcoli orele de religie.
    Constantin Bogoşel a adus la cunoştinţa auditoriului că pro-iectul în derulare a seriei volumelor „Dascăli mureşeni” este unic în ţară, exprimându-şi părerea că ar trebui să constituie „o biblie a învăţământului mureşean”, având în vedere că sunt cuprinse şi destinele unor preoţi, citându-l în continuare pe regele Carol al II-lea: „Şcoala nu este un institute de învăţătură, ci un templu ai cărui preoţi sunt dascăli”. Apoi, a dat cuvântul lui Constantin Valentin Bretfelean (foto, în picioare). Domnia sa şi-a început alocuţiunea prin rostirea unor versuri închinate dascălilor, apoi a evidenţiat rolul decisiv al dascălilor în progresul gene-ral al ţării, marcând Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, rolul dascălilor reuniţi în curentul de gândire a Şcolii Ardelene pentru emanciparea Naţiunii Române din Transilvania, apoi acelaşi rol decisiv pe care l-au avut dascălii în desăvârşirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. „Fără implicarea dascălilor, care au consolidat Statul Român în perioada interbelică, sau fără implicarea lor în cele două războaie mondiale, când din dascăli au devenit locotenenţi şi au condus armatele României pentru a putea noi astăzi să ne bucurăm de viaţă, fără dascălii noştri care ne-au învăţat adevărata istorie, nu cea impusă de către comuniştii sovietici care ne vorbeau de cominternism şi de tot felul de falsuri care n-aveau nicio legătură cu naţiunea noastră, fără dascălii noştri care sunt sacrificaţi şi astăzi de către toate guvernele postrevoluţionare, aşa, cu o nonşalanţă cu care ar trebui să ne dea tuturor de gândit, fără ei, nu s-ar fi făcut nimic în ţara asta…” Valentin Constantin Bretfelean, felicitându-l pe Ilarie Gheorghe Opriş, a adus la cunoştinţă că „este cel mai mare monograf al României, ca operă scrisă…Cu certitudine, factorii de decizie locali, în speţă executivul municipalităţii, dar şi Consiliul Local, vor trebui să acorde în continuare atenţie promovării unor asemenea iniţiative şi la fel cum promovează arta, istoria, trebuie să promoveze şi tot ceea ce înseamnă act scris, cu atât mai mult cu cât această epopee a dascălilor noştri va continua şi sper că fiecare va fi pus acolo unde-i locul, mă repet, în fruntea naţiunii…”.
    A venit rândul autorilor cărţii. Primul care a luat cuvântul a fost Simion Virgil Bui, care consideră o onoare faptul că a fost inclus în colectivul de autori ai cărţii, „o lucrare care cuprinde în acest al VII-lea volum, cum s-a spus aici, 200 de biografii diverse: de educatoare, de învăţătoare, de profesori de învăţământ gimnazial, liceal, universitar, de oameni care prin forţa şi truda lor au contribuit la propăşirea învăţământului mureşean…”, continuând în a prezenta, pe scurt, unele destine ale dascălilor: „Veţi vedea, de la învăţătorul Gheorghe Chebuţiu din Sântu, care a luptat împotriva sistemului communist şi care a fost deposedat de toate drepturile sale fiindcă era fin al marelui dr. Eugen Nicoară şi i se împotrivea comuniştilor, până la cei mai tineri profesori şi învăţători actuali” şi mulţumind pentru prezenţă participanţilor la eveniment, cu promisiunea continuării seriei volumelor destinate biografiilor dascălilor mureşeni.
    Înainte de a-i da cuvântul de încheiere coautorului Ilarie Gheorghe Opriş, Constantin Bogoşel a motivat prezenţa în carte a profesorilor din toate structurile învăţământului: „Fiecare dintre noi, ca persoană, trecem prin anumite stadii de pregătire în evoluţia noastră. Edu-catoarea îşi are rolul ei, la fel învăţătoarea, apoi profesorii de la şcoala gimnazială, de la liceu şi, în final, cei din universitate. Fie-care dintre ei merită recunoştinţa şi respectul nostru”. În final, Ilarie Gheorghe Opriş a mulţumit pentru prezenţă la eveniment, a mărturisit că a păşit în acea sală în urmă cu 62 de ani, fiind elev, din anul 1952, al Liceului „Alexandru Papiu Ilarian”, iar întâmplarea a făcut ca domnia sa să ţină legătura cu toţi profesorii, acum ai Colegiului Naţional, care i-au devenit foarte buni prieteni. „Prin anul 2004, finalizând o carte cu distinsul profesor de istorie şi muzeograf Traian Bosoancă despre alegerile parlamentare din judeţul Mureş din perioada interbelică, 1919-1939, am constatat că majoritatea celor implicaţi în acei ani deosebiţi în politică erau dascăli. Când am terminat cartea, ne-au rămas foarte multe biografii, fotografii şi informaţii despre aceşti dascăli. Ne-am gândit că ar trebui să continuăm cu o carte despre dascăli. Ne-am întâlnit cu regretatul Şerban Melinte în biroul domnului Dimitrie Poptămaş la Biblioteca Judeţeană şi Şerban Melinte, zice: «Măi, trebuie să scoateţi o carte, Dascăli mureşeni». A fost naşul acestui gând… Prima carte a apărut în 2006. La început, am zis că o să ne străduim şi o să realizăm 1000 de biografii, deci cinci volume, dar pe parcurs au venit informaţiile, am făcut foarte multe deplasări în toate comunele din judeţul Mureş şi am lăsat chestionare în toate şcolile… Am avut colaboratori extraordinari: Traian Bosoancă, care a plecat dintre noi în 2005, şi atunci am discutat cu Dorin Borda ca să devină şi el coautor la această carte, mai ales că din anul 2004, octombrie, prima săptămână, am publicat de fiecare dată în ziarul «Cuvântul liber» de joi câte o biografie. Deci în 10 ani s-au publicat peste 500 de biografii în «Cuvântul liber», ceea ce înseamnă foarte mult. Au spus cei de la «Cuvântul liber» că este cel mai lung serial. Nici înainte de 1990 în ziarul «Steaua Roşie» nu a fost un serial care să apară cu atâta regularitate ca şi serialul «Dascăli mureşeni». Am avut un colaborator extraordinar, pe domnul profesor Melinte Şerban, care din volumul II până în volumul VI a scris despre învăţământul mureşean, de la începuturi până în anul 1918. De ce ne-am concentrat pe această perioadă? Pentru că este mai puţin cunoscută şi am dorit să pomenim şi acei dascăli şi acele şcoli unde nu ştiam decât numele dascălului, al şcolii, sau aveam informaţii foarte puţine şi nu puteam face o biografie… L-am avut colaborator şi pe Iulius Moldovan, care a fost professor aici, nici dânsul nu mai este, deci, vrem, nu vrem, vremea trece, cei din carte sunt, aşa după cum am numărat, din cei 1400, peste 500 plecaţi deja dintre noi…” Ilarie Gheorghe Opriş a arătat că, printr-o iniţiativă a Bibliotecii Judeţene, timp de 10 ani, un colectiv a lucrat la o carte monumentală, intitulată «Portrete mureşene», unde sunt cuprinşi oameni de cultură, în principal cu începere din anul 1500 până în anul 2010, şi unde au fost selecţionaţi din cele şase volume de «Dascăli mureşeni» peste 70 de dascăli care au intrat între cei 1100 de oameni de cultură din ultimii 500 de ani. „Cred că dacă vom reuşi să realizăm zece volume, deci 2000 de biografii, o să cuprindem, eu zic, majoritatea dascălilor, cu merite, sau cu cei care le vor avea. Ni s-a reproşat la un moment dat că am cuprins şi dascăli foarte tineri. Noi am susţinut ideea că ei vor progresa, vor avea grade didactice sau titluri universitare mai târziu, şi pentru noi, pentru autori, înseamnă foarte mult ca aceştia peste ani să-şi prezinte în biografia lor că au părut înainte cu ani de zile.” Ilarie Gheorghe Opriş a arătat, în continuare, că volumele „Dascăli mureşeni” sunt citate în multe biografii necesare atât inspectorilor generali şcolari, cât şi altor dascăli şi speră ca în următorii 3-4 ani să se ajungă la volumul X. A adresat, apoi, mulţumiri oamenilor din teritoriu, numindu-l pe Mihai Stavilă, a mulţumit pentru sprijin Inspectoratului Şcolar Judeţean Mureş, Casei Corpului Didactic, Pimăriei Municipiului Târgu-Mureş, Consiliului Judeţean Mureş, în ideea că meritul este, totuşi, al celor cuprinşi în carte, al celor care au avut în familie dascăli şi au venit cu materiale şi documente pentru volume.
    Am prezentat mai pe larg acest eveniment editorial în publicaţia regională „Condeiul ardelean”, în dorinţa ca seria volumelor „Dascăli mureşeni” să aibă ecou şi în alte judeţe. Prin truda unor oameni din toate judeţele din ţară, s-ar finalize o lucrare de foarte mare anvergură: oglinda învăţământului românesc. În acelaşi timp, să facem remarca decentă că şi alte categorii socio-profesionale şi-ar putea afla locul în lucrări similare, cum ar fi, spre exemplu, medicii.

    Categorie:


    0 0

    Coaliţia de guvernare PSD-UNPR-PC şi UDMR a decis, săptămâna trecută, ca „legea steagurilor”, care va permite autorităţilor locale să arboreze steaguri locale şi judeţene pe instituţiile publice, să fie adoptată în Parlament, pentru aceasta urmând să fie depus un proiect legislativ de către UDMR. Vicepremierul Liviu Dragnea a declarat că: „Am discutat despre legea steagurilor, urmează să fie depus un proiect legislativ în acest sens”, în timp ce vicepremierul Kelemen Hunor a precizat că se lucrează la proiectul legislativ, care urmează să fie depus în Parlament zilele acestea. Amintim faptul că la formarea Guvernului Ponta 3, liderii PSD, UDMR, PC şi UNPR au semnat un acord de colaborare parlamentară care la punctul 9 precizează că: „Părţile vor susţine promovarea unei iniţiative parlamentare în baza unei largi dezbateri publice, pentru reglementarea unui cadru legal cu privire la posibilitatea autorităţilor locale de a arbora pe instituţiile proprii alături de steagul UE şi al României, steaguri ale unităţilor administrativ teritoriale pe care le reprezintă”.

    Proiectul UDMR depus de Ponta şi Dragnea
    Deşi anunţaseră că proiectul va fi depus în Parlament de UDMR, totuşi, miercuri, 16 aprilie 2014, un grup de 42 de deputaţi PSD, printre care Victor Ponta şi Liviu Dragnea, au iniţiat propunerea legislativă care reglementează aprobarea, arborarea şi folosirea de către unităţile administrativ-teritoriale a steagurilor proprii, ca simbol local. Proiectul va fi discutat mai întâi de Senat, Camera Deputaţilor fiind decizională. Este de reţinut şi faptul că la începutul lunii februarie, pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale era postat un proiect de lege privind stabilirea metodologiei de aprobare, arborare şi folosire a steagurilor unităţilor administrativ-teritoriale, acesta fiind supus dezbaterii publice. Potrivit acestuia, unităţile administrativ-teritoriale pot avea, conform noii legi, steaguri proprii: „Forma şi dimensiunile steagurilor unităţilor administrativ teritoriale sunt cele stabilite, în condiţiile legii, pentru drapelul României. Unităţile administrativ-teritoriale pot supune aprobării proiectul de steag, prin hotărâre a autorităţilor deliberative, numai în cazul în care au stemă proprie aprobată conform legii”. Proiectul de lege înaintat de Victor Ponta şi Liviu Dragnea are acelaşi conţinut ca şi cel postat pe site-ul Ministerului Dezvoltării Regionale şi prevede că pe viitoarele steaguri culoarea şi însemnele distinctive ale acestora nu vor putea aduce atingere simbolurilor naţionale şi nu pot conţine simboluri naţionale ale altor state. Pe aceste steaguri vor putea fi reproduse şi stemele unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi denumirile acestora. În localităţile unde populaţia minorităţilor naţionale depăşeşte 20 la sută pe aceste steaguri poate fi menţionată denumirea unităţii administrative şi în limba minorităţii respective, dar va avea aceeaşi mărime a literelor, caracterelor şi culorilor ca şi denumirea oficială în limba română şi va fi amplasată sub aceasta din urmă. Unităţile administrativ-teritoriale vor arbora steagurile proprii numai la sediile unităţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor de interes local, la intrarea principală, deasupra acesteia şi numai împreună cu drapelul României şi drapelul Uniunii Europene, la acelaşi nivel. Steagurile proprii vor putea fi folosite şi cu prilejul unor manifestări de interes local, acţiuni protocolare sau festive, dar nu vor depăşi ca număr şi dimensiune drapelele României şi Uniunii Europene. Municipiile, oraşele şi comunele vor putea arbora şi steaguri ale judeţelor respective, împreună cu steagurile proprii. Drapelele şi steagurile proprii ale judeţelor vor încadra cele două steme, stema României şi cea proprie a unităţii administrativ-teritoriale, în toate cazurile stema României fiind aşezată în stânga. Proiectul conţine şi sancţiuni astfel că nerespectarea prevederilor va constitui contravenţie şi se va sancţiona cu amendă de la 5.000 la 10.000 lei şi cu confiscarea steagului care nu respectă aceste prevederi. Hotărârea autorităţilor locale privind aprobarea proiectului de steag şi nota de fundamentare însuşită de prefect şi preşedintele Consiliului Judeţean se trimite la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice. În proiect se precizează şi că unităţile administrativ-teritoriale pot arbora steagurile proprii numai la sediile primăriilor, consiliilor judeţene, precum şi la instituţiile publice aflate sub autoritatea, în subordinea, în coordonarea acestora şi numai împreună cu drapelul României şi drapelul Uniunii Europene. De asemenea, se precizează că steagul unităţii administrativ-teritoriale nu va depăşi în dimensiuni şi număr de exemplare drapelul României şi drapelul Uniunii Europene şi va fi amplasat la acelaşi nivel cu acestea.

    Steag al localităţii sau steag secuiesc?
    Din ceea ce se prefigurează, devine destul de clar că UDMR se va folosi de proiectul de lege ce va reglementa arborarea steagurilor, mai ales că acest proiect nu va fi elaborat nici de mediul academic românesc, nici de jurişti, nici de specialişti în domeniu, ci se doreşte a fi un cadou pentru UDMR, pentru serviciile sale de susţinere a guvernării. Dacă se aprobă o astfel de lege care reglementează arborarea steagurilor unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe, judeţe), aceasta se va face la presiunea UDMR, care trebuie să deconteze cumva în faţa electoratului prezenţa la guvernare, înafara beneficiilor personale. Prin faptul că proiectul de lege va avea la bază textul elaborat de UDMR, este de aşteptat ca formulările sale să fie suficient de ambigue încât să creeze toate condiţiile pentru legitimarea de facto a aşa-zisului „steag secuiesc”. Cel mai probabil, toate localităţile şi judeţele îşi vor adopta propriul steag şi stemă, ceea ce va însemna o explozie de culoare şi fantezie la liber. Acest lucru nu se va întâmpla însă şi în localităţile şi judeţele în care decizia aparţine udemeriştilor, fiind de aşteptat ca toate steagurile să reproducă fidel cromatica recent inventatului „steag secuiesc”, adică banda aurie încadrată de două benzi albastre. Practic, pe acest fundal va fi amplasată stema localităţii sau judeţului, care inevitabil va fi o stemă ce îi va reprezenta doar pe unguri, care vor defila şi de această dată cu sloganul „Minoritatea se supune majorităţii” şi vor afirma cu seninătate că atâta vreme cât deciziile privind stema au fost luate democratic, prin votul majorităţii consilierilor locali sau judeţeni, românii nu mai au niciun cuvânt de spus şi, prin urmare, să tacă. Intenţia Guvernului Ponta este de a stinge definitiv problema „steagurilor secuieşti” şi a arborării acestora. Logica este că aceste steaguri ale unităţilor administrativ-teritoriale fiind cu stema proprie localităţii sau judeţului nu vor mai putea fi considerate drept „steaguri secuieşti”, iar UDMR va avea satisfacţia că, totuşi, a obţinut arborarea „steagului secuiesc” pe instituţiile aparţinând administraţiei publice locale. Despre modul unitar în care vor apărea „steagurile secuieşti” rebranduite ca steaguri ale localităţii sau judeţului, se va spune că, pur şi simplu, aceste autorităţi locale dau dovadă de lipsă de imaginaţie, ceea ce nu este împotriva legii şi, prin urmare, va fi împăcată şi varza şi capra, problemele fiind rezolvate definitiv. Cât despre UDMR, aceasta va sta în linişte şi va susţine guvernarea mult şi bine, că doar ungurilor li s-au satisfăcut pretenţiile. Asta să creadă naivii şi proştii, căci ceilalţi ştim că udemeriştii vor tăcea numai cât vor crede ei de cuviinţă, până la un următor privilegiu obţinut în dauna Statului Român, în dispreţul Constituţiei şi legilor acestei Ţări.

    Categorie:


    0 0

    Cinci tineri, cinci voci de excepţie, pasiune, perseverenţă şi o mare de... sunete. Aceasta a fost combinaţia perfectă pentru ca un grup vocal aşa cum este „Anatoly” să cucerească definitiv publicul.
    Andrada Mureşan (alto), Gabriel Baciu (tenor I), Ciprian Cucu (tenor II), Ciprian Ţuţu (bariton) şi Marius Modiga (bas) cântă á capella, cântă cu acompaniament, lucrări preclasice, clasice şi romantice, muzică religioasă, colinde, prelucrări folclorice şi lucrări contemporane, în aranjamente proprii. Cântă orice pentru că talentul lor acceptă provocările de tot felul şi pentru că de mai bine de un deceniu aceasta este tot ceea ce fac în timpul lor liber.
    Urmăresc cu interes fenomenul muzical de acest gen; apreciază şi îi inspiră grupurile vocale á capella din spaţiul american şi vest-european. Sunt într-o căutare continuă de piese de diferite facturi, pe care le adaptează pentru grup. Printre modelele lor se numără The King’s Singers şi The Real Group.
    Au înregistrat zece CD-uri cu lucrări din repertoriul românesc şi universal, evidenţiindu-se cu o activitate concertistică intensă, susţinând, în ultimii doi ani, mai multe concerte în compania artiştilor: soprana Felicia Filip, baritonul Iordache Basilic, pianistul Mihai Ungureanu, cvartetul de coarde Gaudeamus, violoncelistul Anton Niculescu, pianista Alexandra Fitz, muzicologul Petruţa Măniuţ-Coroiu, Mariana Anghel, Paul Surugiu (Fuego), pianista Anca Preda, regizorul Cristian Mihăilescu, actorii Dorel Vişan şi Marius Cristian Cisar.

    Reporter: - Mai întâi de toate, vă rugăm să faceţi, pentru cititorii publicaţiei „Condeiul ardelean”, un scurt istoric al cvintetului Anatoly.
    Anatoly: - Grupul nostru a luat fiinţă, în anul 2000, la Biserica din Bran-centru, la părintele Enescu. Am fost iniţial un cvartet mixt (sopran - Corina Maria Zosim; alto - Andrada Mureşan; tenor - Gabriel Baciu şi bariton - Ciprian Cucu), până ce colega noastră Corina s-a măritat şi a plecat în Canada.
    Deşi ne-am gândit să renunţăm la a mai cânta, încurajările primite ne-au făcut să continuăm sub o formulă atipică de trio, timp de 8 ani, dornici să ne depăşim limitele. Această dorinţă a noastră de a căuta perfecţiunea în sunet şi de a ne îmbogăţi repertoriul a condus la transformarea grupului, în anul 2011, într-un cvintet prin alăturarea celor două voci grave, de bas şi bariton, în persoana prietenilor noştri Marius Modiga şi Ciprian Ţuţu.
    - Grupul Anatoly fiinţează, iată, de ceva ani. Însă, spuneţi-ne de când aţi început să fiţi cunoscuţi la o scară mai mare?
    - Notorietatea grupului a crescut firesc odată cu trecerea timpului. Participările la numeroasele liturghii, discurile înregistrare până în prezent, cât şi implicarea în evenimentele culturale zonale şi la nivel naţional (concerte, recitaluri, vernisaje, lansări de carte, sărbători etc.), toate au avut un rol decisiv.
    - Dar baza a fost muzica religioasă.
    - Da, şi va rămâne.
    - Şi acum aţi ajuns la acest concurs de la ProTV, „Românii au talent”, unde v-a văzut, practic, o ţară întreagă. Care a fost scopul participării formaţiei Anatoly la acest concurs?
    - Trebuie să vă mărturisim că au fost foarte mulţi cei care ne-au încurajat să ne înscriem în acest concurs al talentelor, de la familie, prieteni, până la colegi de muncă şi nenumăraţi fani de pe site-urile de socializare. Când ne-am convins că participarea la „Românii au talent” poate fi cu adevărat o mare provocare, am început să ne pregătim, ne-am înscris, ne-am prezentat la preselecţia de la Galaţi şi surpriza nu a întârziat să apară. Suntem primul act artistic căruia i-a fost înmânat „biletul de aur”, după cum i-a spus Andy Moi-sescu, bilet ce ne trimite direct în semifinală.
    - V-aţi propus să câştigaţi concursul „Românii au talent”? Care sunt motivele pentru care ar trebui să vă voteze românii în semifinala din 25 aprilie 2014?
    - Sigur că ne dorim să câştigăm acest concurs! Avem convingerea că prin muzica noastră, prin genul pe care îl abordăm, putem ajunge la sufletul românului şi să cucerim publicul definitiv. Ne dorim să facem un spectacol de calitate, prin care să le transmitem românilor frumuseţea cântului á capella, trecând cu lejeritate de la cele mai profunde emoţii la divertisment.
    - Ce veţi face în continuare dacă veţi câştiga Marele Premiu?
    - Va fi o recunoaştere a talentului nostru la nivel naţional şi asta pentru noi contează enorm, iar în ceea ce priveşte banii... o parte din ei i-am investi în realizarea unui studio profesional şi în iniţierea unui Festival-concurs de nivel internaţional dedicat grupurilor vocale.
    - De unde numele Anatoly?
    - Un fost coleg de cor, student la teologie la acea vreme, ne-a întrebat după ce a participat alături de noi la o liturghie: Dar voi de unde aţi răsărit? Şi Gabi i-a răspuns mai în glumă: De la răsărit! Iar el a continuat: Păi, vouă vă trebuie un nume, un nume cu mai multe vocale... ia staţi un pic, răsărit în greacă se spune anatoly. Are mai multe vocale? No, ăsta să vă fie numele...
    - Aveţi concurenţă pe piaţă, alte formaţii de acest gen mai există în acest moment în România?
    - Formaţii de gen mai există cu siguranţă în România, dar în varianta noastră de cvintet (alto, tenor 1, tenor 2, bariton, bas) şi cu un repertoriu atât de vast, credem că suntem singurii. Putem aborda orice stil muzical, de la á capella la lucrări cu acompaniament, lucrări preclasice, clasice şi romantice, muzică religioasă, colinde, prelucrări folclorice şi lucrări contemporane, în aranjamente proprii. Vocile noastre acceptă provocări de tot felul.
    - În final, o ultimă întrebare: cum aţi reuşit performanţa, că este o performanţă, de a rămâne ancoraţi în realitate, modeşti, în ciuda succesului care, este evident, de la o vreme încoace îl aveţi? Vă întreb aceasta întrucât nu este pentru prima oară când vă întâlnim la Sfânta Liturghie în micile parohii din judeţul Covasna, unde este clar că veniţi cu inima deschisă şi nu din vreun interes, de orişicare ar fi el…
    - Reuşim aceasta deoarece cântatul pentru noi este pasiune pură...

    Despre membrii cvintetului Anatoly:

    Andrada Mureşan (alto) - 37 ani, profesor de Educaţie Muzicală la Colegiul Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov, membru fondator al grupului; căsătorită.
    Gabriel Baciu (tenor I) - 38 ani, inginer la Technyx Euro Services, membru fondator al grupului. Absolvent al Şcolii de Muzică din Braşov - vioară. Preşedinte al Asociaţiei Culturale Anatoly; căsătorit.
    Ciprian Cucu (tenor II) - 30 ani, membru fondator al grupului, selectează, armonizează şi realizează aranjamentul pentru cinci voci al pieselor grupului; necăsătorit.
    Ciprian Ţuţu (bariton) - 34 ani, lector universitar doctor, dirijor de cor la Opera Braşov, de cor şi orchestră la Facultatea de Muzică din Braşov, selectează, armonizează şi realizează aranjamentul pentru cinci voci al pieselor grupului; căsătorit.
    Marius Modiga (bas) - 43 ani, profesor de muzică liniară şi bisericească la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Dumitru Stăniloae” şi profesor de Educaţie Muzicală la Liceul „Andrei Mureşanu” din Braşov. Dirijor şi fondator al Corului mixt de cameră Concentus, preşedinte al Asociaţiei Culturale Concentus; căsătorit.

    Categorie:


    0 0
  • 04/17/14--13:38: PASTORALÅ
  • cu prilejul marelui praznic al Învierii Domnului

    † IOAN,
    Din mila lui Dumnezeu,
    Arhiepiscop al Covasnei şi Harghitei

    Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini har, milă şi
    pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare!

    „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă,
    pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte
    pe fratele său rămâne în moarte.”
    (I Ioan 3, 14)

    Hristos a Înviat!

    Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
    Binecuvântat să fie Bunul Dumnezeu, Care ne-a împărtăşit acum două mari bucurii: sosirea primăverii - înnoirea firii înconjurătoare -
    şi trăirea unei clipe din primăvara Învierii lui Hristos.
    S-au auzit în tot spaţiul nostru românesc ortodox, în acest post, dangăt de clopot, chemări de toacă şi rugă către Preasfânta Treime Dumnezeu.
    Un Iordan de lacrimi a curs din ochii celor care s-au întâlnit cu Hristos în minunata Taină a Spovedaniei.
    Aceste lacrimi vor face să rodească pe mai departe întreg spaţiul nostru duhovnicesc.
    Prin post, mulţi dintre fraţii noştri au reuşit să urce pe Everestul durerii - Golgota - locul întâlnirii cu Hristos cel răstignit.
    În Duminica a doua a Triodului, s-a citit în toate bisericile noastre ortodoxe „Parabola întoarcerii fiului risipitor”, rostită de Hristos - Fiul lui Dumnezeu.
    Acolo ne-am regăsit cu toţii, cei care ne-am depărtat şi noi de Tatăl nostru cel Ceresc.
    În acest post am putut vedea, de data aceasta, nu un fiu risipitor care se întoarce la tatăl său, ci pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu întorcându-Se la Tatăl cel Ceresc.
    Fiul din parabolă îşi cere partea de avere cu care pleacă în lume şi o risipeşte.
    Fiul lui Dumnezeu, Hristos Domnul, este trimis în lume să ne caute pe noi cei ce L-am părăsit pe Tatăl, pe Dumnezeu.
    Hristos n-a fost trimis în lume de Tatăl să ne răscumpere cu aur şi argint, ci să ne răscumpere cu scump Sângele Său.
    Aceasta este partea de avere a lui Hristos prin care ne-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii.
    Hristos n-a venit să-i răscumpere doar pe cei vii, ci şi pe cei morţi.
    Iată nemărginita iubire a lui Dumnezeu!
    Dacă pentru un om viu s-ar mai găsi cineva să-l răscumpere, dar pentru un mort, cine şi-ar mai vărsa sângele?!
    De ce şi pentru morţi?!
    Pentru că omul, fiinţă dihotomică, nu sfârşeşte în ţărână, ci trece prin ţărână „dincolo”, acolo unde legile biofizice nu mai au nicio putere.
    Organismul uman, ca formă pluricelulară, se comportă şi răspunde legilor biofizicii.
    Timpul este piatra care l-a ţinut mereu legat pe om de pământ şi de cele pământeşti.
    Viaţa nu moare, ci, în Hristos, se mişcă spre Dumnezeu, adică nu către „nicăieri”, ci către Tatăl nostru cel Ceresc.
    Unii se îndreaptă şi azi către „nicăieri”.
    Hristos ne spune că, pe toţi aceia care se întorc la Tatăl, îi va păzi pe drumul de întoarcere, ca să nu li se întâmple niciun rău, cum s-a văzut în „Pilda fiului risipitor”.
    La sfârşitul drumului, tatăl îşi îmbrăţişează fiul; o dulce îmbrăţişare dintre iubire şi pocăinţă.
    În contextul sfintelor slujbe din Biserica noastră, în Săptămâna Patimilor, vedem şi noi cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se întoarce la Tatăl.
    Însă, pe cărarea către Cer, noi, oamenii, L-am aşteptat ca pe un tâlhar la poalele Muntelui Golgota; pe Cel Care venise să aducă lumina în lume şi să ne răscumpere, n-am vrut să-L lăsăm să Se întoarcă la Tatăl cel Ceresc, ci L-am răstignit ca pe un tâlhar.
    Am făcut din Iubire tâlhar.
    Ce cugetare, ce judecată, să pui pe aceeaşi treaptă valorică tâlhăria cu iubirea!
    Dar să nu-i judecăm pe cei din vechime, căci şi noi, azi, iubim tâlhăria şi urâm iubirea.
    O, ce îndrăzneală să stai la pândă pe drumul Golgotei şi să-L răstigneşti pe Fiul lui Dumnezeu în drumul Său spre Tatăl!
    Iubite frate creştine, ce ar fi în inima ta, dacă, în zorii zilei de mâine, ar veni cineva să-ți spună că fiul tău a venit aseară de departe, din lume, şi a fost ucis la marginea satului?!
    Noi, oamenii, L-am făcut să plângă şi pe Dumnezeu.
    Doamne, nu mai plânge, căci acum, la lumina Învierii Fiului Tău, cu lacrimi în ochi ţie ne rugăm: Ajută-ne să ne întoarcem de pe cărările pierzării, la Crucea iubirii Fiului Tău!
    Doamne, se vor întâlni vreodată lacrimile mele cu ale Tale în Iordanul iubirii?!
    Doamne, ajută-mă să grăiesc cu Tine în cea mai sfântă limbă omenească, graiul lacrimilor!

    Iubiţi fraţi şi surori,
    Poate veţi zice că noi n-am fost părtaşi la Răstignirea lui Hristos, noi avem mâinile curate, aşa cum a spus şi Pilat: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia” (Matei 27, 24).
    Dar, iubită mamă creştină, câţi fii ai răstignit şi tu pe Golgota pântecelui tău?!
    Vai!
    Trăim într-o ţară plină de cruci pe care au fost răstigniţi atâţia copii care voiau să se întoarcă la tatăl şi la mama lor şi la al lor Creator!
    E plin pământul de cruci!
    De nu ne vom opri, mâine nu vom mai avea loc unde să mai semănăm nici măcar un bob de grâu.
    Dumnezeu a semănat viaţă pe pământ, iar omul seamănă cruci.
    În Sfânta Scriptură se spune că va fi un cer nou şi un pământ nou (cf. Apocalipsă 21, 1), adică pământ fără cruci şi Cer fără lacrimi de prunci.
    Floarea de trandafir trăieşte între spini. Oare de aici să se fi inspirat omul când, pe Cruce, L-a încununat pe Hristos cu spini?!
    Iată Trandafirul iubirii pus de om între spini! Spinii apără floarea trandafirului, însă Hristos, pe Cruce, nu Se putea apăra, căci avea piroane în mâini.
    O, Trandafir, Ce ai înflorit pe Crucea de pe Golgota, mireasma Ta a fost scump Sângele Tău!
    Tu, nici azi nu Te-ai veştejit, ci ai rămas în Potirul Crucii, de unde, cei însetaţi de iubire vin să-şi astâmpere dorul întâlnirii cu Cel de Sus.
    Omule, ai pironit un Trandafir, ai pironit pe Cruce pe Soarele Dreptăţii, dar nu ca să-I înveşniceşti lumina acolo, pe Golgota, ci să-L stingi.
    Câtă îndrăzneală a avut omul! Voia să stingă Soarele, să nu mai fie lumină ca să nu i se mai vadă ale lui fărădelegi.
    O, câtă îndrăzneală să baţi piroane în Soare!
    Pe Cruce, omul răstigneşte Trandafirul, sublimul frumuseţii, iar lângă Cruce vedem urâţenia frumuseţii umane.
    Hristos, însă, cu piroanele din mâinile Sale, îl va restaura pe om aducându-l la frumuseţea cea dintâi pe care o pierduse.
    Adam a fost izgonit din Rai pentru că a păcătuit, iar Hristos a fost izgonit de pe pământ pentru că a iubit.
    Din doi ochi curgeau lacrimi care udau Trandafirul de pe Cruce.
    Erau ochii Maicii Domnului. Lacrimile Maicii Domnului au luat atunci chipul Cerului spre care Se îndrepta Fiul său.
    Privind în ochii Maicii Sale, văzu în ei chipul veşniciei, căci Cerul şi veşnicia se topesc în ochii mamei.
    Zorile veşniciei răsar din ochii mamei. Ochii mamei sunt două stele pe bolta veşniciei.
    Tinerilor, vouă vă grăiesc: Iubiţi-vă părinţii şi nu ardeţi lacrimile mamei!

    Iubiţii mei fii duhovniceşti,
    De la Buna Vestire până la Cruce este un arc peste Taina Întrupării lui Hristos. Hristos trage vălul de pe Taina Întrupării şi ne arată că pe Cruce a suferit în trup.
    Hristos n-a fost o nălucă, ci din coasta Sa a curs sânge şi apă. Hristos ştia că, după Înălţarea Sa la Tatăl, vor apărea controverse, şi de aceea Îşi scrie Testamentul cu apă şi sânge.
    Răscumpărarea noastră s-a făcut prin Jertfa lui Hristos.
    Jertfa a fost dintotdeauna actul prin care omul I-a adus mulţumire lui Dumnezeu.
    Omul aducea jertfa la altar, însă, de data aceasta, Jertfa Se duce la Altarul Crucii.
    Nu ostaşii Îl duceau pe Hristos la Golgota, ci El îi ducea pe ei.
    Ostaşul a luat atunci chip de jertfitor, de „preot”, care, cu suliţa, coasta I-a împuns.
    Iată prima Liturghie săvârşită de un ostaş. El primise poruncă să săvârşească prima Liturghie Hristică la care erau de faţă Maica Domnului, ucenici şi cete îngereşti.
    Ce taină mare!
    Nu unui înger i se dă poruncă să jertfească, ci unui ostaş.
    Aşa cum, atunci, ostaşul a împuns cu suliţa coasta lui Hristos, preotul din biserică împunge prescura pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, unde Hristos Se jertfeşte de fiecare dată pe Altarul bisericii.
    Vino şi tu, aşa cum a venit Maica Domnului, cu lacrimi în ochi, la Liturghia Jertfei Fiului său.
    Câţi mai lăcrimăm azi la Sfânta Liturghie, când, preotul, din Sfântul Altar, în numele lui Hristos, zice: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor”.
    Hristos zice: „Acesta este Trupul Meu” la prezent.
    Hristos ne cheamă să ne împărtăşim cu El viu şi nu zice: „Mâncaţi, acesta a fost Trupul Meu”.
    Hristos a înviat, este viu.
    De aceea se zice şi azi în Sfânta Liturghie: „Acesta este Trupul Meu”.
    Viu este Dumnezeu!
    Ultima Cină I-a fost pregătită lui Hristos de Apostoli, pe Muntele Sionului, iar Hristos ne-a pregătit prima Cină pe Cruce.
    Fără Cina de pe Cruce, omul ar fi murit.
    Astfel, cei ce se împărtăşesc cu Hristos au viaţă veşnică.
    Ostaşul, cu suliţa, deschide izvorul Sângelui, izvorul Iubirii din care se adapă azi toţi cei însetaţi.
    De atunci, acest izvor n-a secat şi va curge mereu, căci, şi la Cina Mielului, ne vom împărtăşi tot cu scump Sângele lui Hristos.
    Ostaşul n-a ucis, ci a aprins pe Cruce focul iubirii lui Hristos.
    El nu ţine în mână suliţa urii, ci o torţă cu care a aprins lemnul Crucii care ardea, dar nu mistuia Trupul lui Hristos.
    Acel foc ardea doar păcatele noastre cu care Se îmbrăcase Hristos.
    Hristos, la Înviere, nu iese din mormânt cu veşmânt negru, ci alb. Focul arsese toate păcatele noastre.
    Crucea aprinsă de ostaş pe Golgota rămâne singura candelă din univers spre care trebuie să ne îndreptăm şi să luăm lumină pentru candela sufletelor noastre.
    Privind la Cruce, ne aducem aminte ce a făcut Hristos pentru noi şi ce facem noi pentru semenii noştri.
    În graiul nostru românesc, cuvântul „răstignire” stă în centrul actului de Jertfă.
    În alte limbi, actul Jertfei poartă pecetea cuvântului „crucificare”, punându-se accent mai mult pe felul în care o persoană era condamnată la moarte.
    Însă, în graiul nostru, cuvântul „răstignire” are un plus de valenţă şi exprimă starea pe care a avut-o Fiul lui Dumnezeu atunci, când era pe Cruce.
    Dacă analizăm cuvântul „răstignire”, el este compus din prefixul „răs-”, care are aici sensul de negaţie, şi cuvântul de bază „tihnă” (ticnă, tignă).
    În graiul nostru românesc atât de expresiv, cuvântul „răstignire” ne arată că, pe Cruce, a fost locul unde Fiul lui Dumnezeu n-a avut tihnă.
    Hristos a fost judecat şi răstignit de „drepţi”, nu de păcătoşi. „Drepţii” ar fi vrut ca Trupul lui Hristos să fie dat corbilor, însă Hristos a hotărât ca Trupul Său să fie dat păcătoşilor.
    Zaheu s-a suit în sicomor ca să-L vadă pe Hristos. Hristos S-a suit pe Cruce ca să vadă toată lumea.
    O sigură cruce arde în univers. Aceea este Crucea lui Hristos.
    Moise a lovit cu toiagul Marea Roşie şi a despicat-o în două, ca să salveze poporul lui Israel.
    Ce mare minune!
    Însă ostaşul a lovit cu suliţa coasta lui Hristos, de unde se deschide izvorul iubirii nemărginite a lui Dumnezeu.
    Anonimul ostaş n-a scris nicio carte cu condeiul, însă a scris cu suliţa una din cele mai fascinante pagini din Cartea vieţii lui Hristos.
    El este cronicarul vieţii lui Hristos. El n-a scris pe un pergament, ci a scris atunci, pe lemnul Crucii, viaţa lui Hristos.
    Văzând, scria. Lui i s-au deschis ochii să vadă Taina Jertfei Fiului lui Dumnezeu.
    O, Sfântă Cruce, tu eşti Cartea vieţii lui Hristos!
    Ostaşul a scris această Carte a vieţii lui Hristos cu slove pe care le poate citi şi înţelege orice pământean.
    A scris în graiul iubirii şi al iertării: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
    Iată câteva cuvinte scrise în această carte: iubiţi-vă, iertaţi-vă, jertfiţi-vă!
    Ostaşul n-a scris cu cerneală viaţa lui Hristos, Liturghia Jertfei Sale, ci cu însuşi Sângele Fiului lui Dumnezeu. N-a scris cu pana, ci cu suliţa, pe care, pentru fiecare cuvânt, o înfigea în coasta lui Hristos.
    Hristos i-a dat Sângele Său ca să scrie această carte pe braţele Crucii şi am văzut că tot cu Sângele Lui a scris pe cealaltă faţă a Crucii şi numele celor pentru care S-a jertfit. Undeva, pe ultimul rând, era scris şi numele meu: Ioan din Carpaţi.
    De aceea, de câte ori citesc această carte scrisă cu Sângele lui Hristos, mai întâi o sărut.
    Citeşte şi tu, iubite frate creştine, această carte şi vei găsi acolo numele tău şi al părinţilor tăi. Ea este Cartea neamului lui Hristos, a fraţilor Săi pentru care S-a jertfit. Pentru ei a venit în lume, ca să-i ducă în Casa Tatălui Ceresc.
    Aceasta este o carte vie. Ea îi apără şi-i păzeşte pe cei ce o citesc la lumina lacrimilor.
    Ne punem mereu întrebarea de ce se citeşte tot mai puţin azi.
    Pentru că totuşi se scrie mult, dar se scrie cu cerneală şi nu cu lacrimi.

    Iubiţi fraţi şi surori,
    Omul nu este nenorocul istoriei.
    Omul nu este o pauză între naştere şi moarte. El transcede moartea. Ea îl aşează pe aripile veşniciei.
    Mormântul este o aripă a veşniciei.
    Prin el, omul coborând, urcă în veşnicie.
    Un fariseu - Iosif din Arimateea - Îl ajută pe Dumnezeu să-şi pună Fiul în mormânt. Dumnezeu şi-a ales ca gropar un fariseu.
    Ce ar fi azi Învierea fără Iosif - groparul din Arimateea?!
    După cum înaintea zorilor e noapte, tot aşa, înainte de înviere e moartea.
    Mironosiţele L-au căutat pe Hristos în mormânt. Unii Îl mai caută şi azi pe hartă.
    Mormântul lui Hristos a rămas gol ca în el să ne îngropăm noi şi apoi să înviem.
    Pe crucea părinţilor, noi am scris şi: Iisus Hristos Nika, adică Iisus
    Hristos învinge.
    Ce mare cinste pentru un creştin ca, pe crucea lui, să scrie şi numele lui Hristos Biruitorul!
    Nici în mormânt nu suntem singuri, ci suntem cu Hristos.
    De aceea, nu mai plânge la mormântul maicii tale, că nu e singură nici acolo.
    Singurătatea nu mai bântuie acum în univers; ea a fost alungată de Hristos.
    Toţi cei adormiţi în nădejdea învierii vor învinge moartea şi vor învia.
    Învierea este întoarcerea omului în nemurire.
    Sub cruce nu sunt cei învinşi de moarte, ci cei ce au învins împreună cu Hristos moartea.
    De aceea noi nu putem vinde pământul sacru, căci este un pământ cu sfinte moaşte.
    Învierea este o mare provocare pentru filozofie.
    În existenţa sa, omul este în relaţie cu sine şi cu „dincolo”.
    Omul are o relaţie istorică şi directă cu Dumnezeu.
    Învierea transcede condiţiile spaţio-temporale ale acestei lumi; ea păşeşte dincolo de marginea minţii.
    Moartea despică temporar omul în ţărână şi suflet, însă nu se întrerupe relaţia cu Dumnezeu.
    Omul, prin moarte, depăşeşte limitele spaţiului şi ale timpului.
    De azi, omul trece prin moarte în metaistorie şi rămâne în relaţie veşnică şi mai presus de grăire cu Dumnezeu.

    Iubiţii mei fii duhovniceşti,
    Cu părintească iubire v-am scris aceste cuvinte spre a voastră mângâiere şi-L rog pe Bunul Dumnezeu să vă învrednicească a petrece acest mare Praznic al Învierii Domnului în deplină pace şi sănătate.
    Doamne, nu ne părăsi la ceas de cumpănă şi la grele încercări!
    Părinţilor, iubiţi-vă fiii!
    Fiilor, iubiţi-vă părinţii!
    Şi cu toţii să-L iubim pe Dumnezeu şi scumpa noastră Ţară, aşa cum au iubit-o Brâncoveanu şi fiii săi.

    Al vostru, al tuturor,
    de tot binele voitor,
    † Ioan al Munţilor

    (Dată în Reşedinţa noastră Episcopală din Miercurea-Ciuc, la 20 aprilie 2014)

    Categorie:


    0 0

    În Covasna şi Harghita, Guvernul Victor Ponta a cedat suveranitatea naţională a României în favoarea extremiştilor maghiari care luptă pentru autonomia teritorială pe criterii etnice a maghiarilor din aşa-zisul ţinut secuiesc.
    Drapelul României lipseşte de pe sediul Primăriei Breţcu din judeţul Covasna, condusă de Dimeny Zoltan (UDMR). În schimb, steagul secuiesc stă arborat pe frontispiciul instituţiei publice a administraţiei publice locale. Deşi sediul Primăriei Breţcu se află chiar pe DN 11 (E 574), un drum naţional foarte tranzitat, absolut nimeni nu a remarcat această ilegalitate.
    Situaţia de la Primăria Breţcu încalcă flagrant prevederile H.G. nr. 1157/2001, în cauză prefectul judeţului Covasna, Marius Popica, fiind obligat să-l amendeze pe primarul Dimeny Zoltan conform prevederilor art. 24 lit. b din H.G. nr. 1157/2001. Sunt sigur însă că nu o va face! Asta pentru că în Covasna şi Harghita aplicarea legii se negociază politic cu UDMR, stăpânii zonei.
    Prin faptul că nu arborează drapelul României pe sediul Primăriei Breţcu, primarul Dimeny Zoltan refuză să recunoască autoritatea Statului Român în comuna Breţcu. Prin faptul că nu-l va sancţiona în niciun fel, Guvernul Victor Ponta îi dă dreptate.
    Cazul de la Breţcu nu este singular. Atât UDMR, formaţiunea politică aflată la guvernare în acest moment alături de PSD, cât şi celelalte formaţiuni politice maghiare, PCM şi PPMT, duc o luptă agresivă de epurare etnică a românilor din zonă şi de alungare a autorităţii Statului Român din judeţele Covasna şi Harghita. Toate acestea se petrec cu sprijinul tacit al guvernelor de la Bucureşti, de această dată a PSD şi a liderilor care conduc acest partid, Liviu Dragnea şi Victor Ponta.
    (Articol, semnat de Dan Tanasă, preluat de pe http://lupuldacicblogg.wordpress.com, 28.04.2014)

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Stimată redacţie,
    Vă scriu dumneavoastră, mai mult pentru a aduce în amintirea cetăţenilor nişte fapte şi declaraţii concrete, dar şi pentru a adresa nişte întrebări publicului, dar şi instituţiilor abilitate ale Statului de Drept ROMÂNIA.
    Mi-a fost greu să aleg un titlu potrivit acestei epistole, aşa încât le voi scrie pe toate cele care-mi sunt mai aproape:

    HIPNOTISM ŞERPESC
    NAIVITATE, PROSTIE SAU TRĂDARE?
    INTERES PERSONAL SAU DE GRUP?

    Fac întâi referire la intrarea UDMR la guvernare. Premierul PSD, Victor Ponta, şi-a impus voinţa şi folosind pretextul unei stabilităţi guvernamentale a adus această uniune culturală în conducerea ţării, uitând că politicienii ei au făcut parte din Guvernul anterior, cel atât de blamat de trei sferturi din populaţia ţării şi de conducerea USL, atunci când aceasta era în opoziţie. Drept răsplată, UDMR-ul primeşte posturi de miniştri, secretari de stat, subsecretari de stat, şefi de agenţii şi prefecţi. Nici una, nici două, au cerut şi primit Prefectura judeţului Braşov, acolo unde populaţia maghiară este de doar 8 (opt) la sută, iar populaţia română, hipnotizată, a acceptat cu plăcere şi în tăcere această situaţie.
    Mai nou, o altă ştire ne spune că UDMR-ul a semnat un protocol cu PCM-ul (altă formaţiune etnică ce luptă doar pentru posturi în administraţiile publice locale, deoarece, în fapt, are aceleaşi obiective comune cu uniunea; au făcut mereu alianţe pentru alegeri parlamentare) pentru a aduce acest partid la guvernare. Domnul Kelemen Hunor ne comunică faptul că acest protocol a început a fi negociat cu câteva luni în urmă, atunci când opinia publică încă nu lua la cunoştinţă de plecarea PNL-ului de la guvernare şi aducerea acestei formaţiuni etnice în fruntea ţării. Ce ştia atunci Kelemen Hunor şi nu ştia opinia publică? Ce a mai promis domnul Ponta înaintea alegerilor din 2012?
    Analişti de tot felul şi chiar şi politicieni s-au întrecut în a lăuda performanţele miniştrilor şi conducerii UDMR, exprimările „moderate” ale acestora lăsând pe seama membrilor Consiliului Naţional Secuiesc şi a altor formaţiuni etnice maghiare manifestările şi luările de atitudine iredentiste, revanşarde.
    Niciodată UDMR-ul nu şi-a uitat scopul precis şi făcut cunoscut, al declarării autonomiei teritoriale a aşa-zisului ţinut secuiesc.
    M-am documentat un pic şi doresc să împrospătez mintea cititorilor, a politicienilor cu câteva acţiuni ale udemeriştilor.
    În toamna anului 1991, reprezentantul UDMR, ultraradicalul Katona Adam a lansat ideea proclamării unei „Ţări a Secuilor”, în cadrul ceremoniilor ce urmau să aibă loc la Lutiţa, judeţul Harghita, pe 19 octombrie. Acest concept, răsucit pe toate părţile, a stârnit dispute pro şi contra, atât în mass-media, cât şi în Parlament. Solicitat de Televiziunea Română, la acea dată, să comenteze, deputatul Csapo Iosif s-a delimitat de poziţia lui Katona Adam, fără să spună mai mult pentru că nu avea alt mandat din partea UDMR. (Delimitarea de tot ce vine din partea unor astfel de membri este foarte dragă, la moda şi mereu actuală în răspunsurile liderilor, a conducerii UDMR. Răspunsurile lor sunt pentru adormit conştiinţe vinovate, poate mai puţin cunoscătoare a dublului discurs udemerist.) Acest lucru nu l-a împiedicat cu nimica, în anul următor, 1992, să prezinte, fără jenă, în Parlamentul României, „Statutul Ţării Secuilor”, care la Articolul 1 proclama autonomia teritorială a respectivului ţinut. La vremea respectivă, parlamentarii şi mass-media au sancţionat această „noţiune”, care era rezultatul unui naţionalism exacerbat, radical şi dăunător pentru starea de spirit a populaţiei. În acelaşi timp, cererile UDMR-ului pentru instituirea unui sistem bilingv în administraţie şi justiţie, după ce obţinuse separarea şcolilor pe criterii etnice, s-au intensificat. Nu a fost guvernare fără ei, fără concesii majore făcute de guvernanţii români în detrimentul stabilităţii şi securităţii Statului Român.
    Declararea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a fost dintotdeauna şi a rămas în mod constant penultimul ţel al liderilor maghiari, indiferent de forma de exprimare, indiferent de „tipul curentului” la care adera respectivul în UDMR, moderat sau radical. Exemplu: domnul Borbely Laszlo, deputat şi fost ministru, declara la 5 mai 1995, la întrunirea Consiliului Reprezentanţilor UDMR de la Târgu-Mureş: „Kaliningradul este la o mie de kilometri de Rusia şi aparţine Rusiei. Alaska este la o mie de kilometri de SUA şi aparţine Statelor Unite. De ce nu ar urma Ţara Secuilor aceste exemple?”.
    Conform recensământului din 2002 (nu am date de la ultimul recensământ, din 2011), naţionalitatea „secui” nu exista; la nivelul judeţului Covasna s-au declarat „secui” 38 de persoane, incluse în naţionalitatea maghiară. Pe ţară, deci în întreaga Românie, erau numai 861. Cine are interesul să-i folosească? Politicienii care au deţinut şi deţin puterea sunt fie naivi, fie rău intenţionaţi, sau slabi în faţa forţelor iredentiste din ţară şi din exteriorul ei. Măsurile luate acum de ministrul de Interne, generalul Gabriel Oprea, trebuie să fie doar începutul unei curăţiri a societăţii româneşti de manifestări de acest gen, în paralel cu crearea unei mentalităţi de respect şi înţelegere reciprocă între toţi locuitorii. Cred că ele trebuie dublate de eforturi diplomatice, de revizuirea programelor educaţionale de la preşcolari până la finalizarea studiilor liceale şi urmărirea aplicării corecte a lor, de programe culturale tradiţionale şi altele.
    Din punct de vedere politic, poate fi organizată o reînscriere a partidelor politice pe criteriul doctrinar şi nu pe cel etnic, precum şi lămurirea, odată pentru totdeauna, a participării unei uniuni culturale (deci a unei organizaţii nonguvernamentale) la guvernare.

    Victoriţa Rizea

    Sfântu-Gheorghe,
    18 aprilie 2014

    P.S. Chiar nu ştiu de ce îmi dau cu părerea. Mă ia în seamă cineva?!

    Aparut in : 

    0 0

    Doamnelor, domnilor, directori, învăţătoare şi învăţători, profesoare şi profesori, foşti inspectori de specialitate şi foşti inspectori generali,

    Cu câteva zile în urmă, presa locală din judeţul Covasna, în limba română şi limba maghiară, relata cu mare avânt dorinţa de a „face curăţenie” a domnului consilier local Mădălin Guruianu, membru în Consiliul de Administraţie al Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din municipiul Sfântu-Gheorghe, în rândul cadrelor didactice, precum şi demisia celor două directoare de la această instituţie de învăţământ.
    Lăsăm la o parte incidentul care a provocat reacţia nesimţită a domnului amintit - deşi ar fi bine de arătat că democraţia şcolară se manifestă, din păcate, în sprijinul elevilor şi împotriva cadrului didactic (situaţie care se repetă şi în acest caz), indiferent de gravitatea actului de indisciplină a elevului - şi ne oprim la reacţia dumneavoastră, cadre didactice prezente în acea şcoală.
    Ca să vă puteţi numi cadre didactice şi să dobândiţi competenţele necesare unei meserii atât de nobile, nerespectate sau chiar hulite de cei cărora nu le-a plăcut cartea, dumneavoastră a-ţi învăţat 13-16 ani, studii încheiate cu diplomă de licenţă. Pregătirea nu s-a terminat aici. Au urmat examenele de definitivat, grade didactice sau chiar doctorate, cursuri diverse de pregătire, examene de tot felul, toate mărind capacităţile dumneavoastră de instruire şi educaţie a mai multor generaţii.
    De aceea, este de neînţeles cum permiteţi să fiţi conduşi, dominaţi, manipulaţi de o nonvaloare ca „stimabilul domn” amintit. Se ştie că a urmat - cu chiu, cu vai - o facultate de sâmbătă-duminică şi care nu a fost finalizată nici până în ziua de astăzi cu o diplomă de licenţă. Puteţi urmări singuri apariţiile sale în mass-media, comportamentul său cameleonic, duplicitar, la limita cea mai de jos a decenţei. Dacă dumneavoastră nu vă pasă, aveţi totuşi datoria de a scoate copiii de sub influenţa sa malefică, plină de contradicţii. Poate nu ştiţi, dar întrebarea care circulă destul de des în rândul părinţilor, bunicilor şi al unei părţi a locuitorilor municipiului Sfântu-Gheorghe este: Cum reuşeşte Mădălin Guruianu să le spele creierii în asemenea hal?! Nu ştim dacă referirea este doar la adresa elevilor de la „Mihai Viteazul”.
    Un grup de părinţi 01.05.2014

    P.S. Nu ne dăm numele nu din frică sau laşitate, ci numai pentru ca supărarea „domnului” să nu ne afecteze copiii, prin braţul celor care pot şi doresc să o facă.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    FORUMUL CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ

    Continuând tradiţia începută în anul 2003, conducerile asociaţiilor culturale şi civice româneşti din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, membre ale Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, au acordat şi în acest an titlul de Cetăţean de Onoare al comunităţii româneşti din municipiul Sfântu-Gheorghe, unui număr de nouă persoane, în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru întreaga lor activitate depusă în slujba acesteia. Solemnitatea decernării a avut loc la Muzeul Spiritualităţii Româneşti de la Catedrala Ortodoxă din municipiul Sfântu-Gheorghe, miercuri, 23 aprilie 2014, ora 12, la finalul Sfintei Liturghii săvârşită cu ocazia praznicului Sfântului Mare Mucenic Gheorghe - hramul sfântului lăcaş.
    În acest an, titlul de Cetăţean de Onoare al comunităţii româneşti din municipiul Sfântu-Gheorghe a fost acordat următoarelor personalităţi:
    1. Maria Peligrad - inginer, profesor; timp de 37 de ani a fost profesor în Sfântu-Gheorghe, la Liceul Industrial Nr. 2, actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” (între anii 1982-1986, director adjunct), iar din toamna anului 1990, profesor la Grupul Şcolar „Puskas Tivadar”; membru activ al societăţii civile româneşti din judeţul Covasna, preşedinte al Fundaţiei „Mihai Viteazul”.
    2. Florica Luminiţa Cornea - profesor, muzeograf, ghid turistic, publicist, editor, cercetător, scriitor, „Doctor în filologie”; timp de 40 de ani a fost profesor de limba şi literatura română în Sfântu-Gheorghe, majoritatea acestei perioade la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” (unde a îndeplinit şi funcţia de director adjunct); autor al numeroase lucrări şi studii de specialitate; preşedinte al Despărţământului ASTRA Covasna-Harghita.
    3. Ilie Muşat - inginer silvic, doctor în Silvicultură; timp de peste patru decenii a fost cercetător ştiinţific la Institutului de Cercetări Silvice, lector universitar; publicist, autor al numeroase lucrări ştiinţifice de specialitate; membru al societăţii civile româneşti din Sfântu-Gheorghe.
    4. Liliana Pandele - profesor; timp de 30 de ani a fost profesor de fizică-chimie în Sfântu- Gheorghe, dintre care 15 ani a fost director adjunct la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” şi la Şcoala Gimnazială „Varadi Jozef” din Sfântu-Gheorghe.
    5. Nicolae Laurenţiu - profesor; timp de 37 de ani a fost profesor de limba şi literatura română la Şcoala Generală din Vâlcele, apoi la Şcoala Generală Preventorială din aceeaşi localitate (unde a fost şi director), iar din 1989 la Şcoala Generală cu clasele I-VIII Nr. 1 din Sfântu-Gheorghe, devenită „Nicolae Colan”.
    6. Rodica Parfene - profesor; timp de 45 de ani a fost profesor de limba şi literatura română la mai multe şcoli din Sfântu-Gheorghe, printre care fostul Liceu de Matematică-Fizică (actualul „Szekely Miko”), Liceul de Artă „Plugor Şandor”, Şcoala Generală „Godri Ferencz”, Şcoala Generală „Nicolae Colan”, iar după pensionare, la Şcoala Generală „Tatrangi Sandor” din comuna Ozun.
    7. Constantin Filip - inginer; din cei 36 de ani de activitate profesională la întreprinderi industriale din judeţele Braşov şi Covasna, 25 de ani i-a desfăşurat în Sfântu-Gheorghe, ca şef birou aprovizionare la ISAMA Sfântu-Gheorghe (1988-1997), director comercial la SC Scule de Filetat SA (1997-2003), patron la o firmă privată (2003-2006), membru în Consiliul Parohial şi sponsor al lucrărilor de restaurare de la Catedrala din Sfântu-Gheorghe.
    8. Elena Şandru - economist; ofiţer în cadrul Inspectoratului Judeţean Covasna al Ministerului de Interne, peste 25 de ani; traducător; colaborator al Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi al Centrului European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu-Gheorghe, contribuind la editarea mai multor materiale publicate la editurile „Eurocarpatica” şi „Grai Românesc”.
    9. Maria Iuga - asistent medical; a lucrat 37 de ani în Sfântu-Gheorghe, din care 25 de ani la Creşa de Copii „Textila Oltul”, în funcţia de asistentă şefă, şi 10 ani la Căminul cu program prelungit „Albă ca Zăpada”, ca asistentă medicală; membră a societăţii civile româneşti din Sfântu-Gheorghe.

    Biroul de presă 23 aprilie 2014

    Aparut in : 

    0 0

    Drumul europenizării minorităţilor - maximă egalitate în drepturi, fără modificări de graniţe

    Drumul europenizării minorităţilor - maximă egalitate în drepturi, fără modificări de graniţe

    „Jo napot kivanok” - Bună ziua. „Magyarul beszélnek?” - Vorbiţi ungureşte? Cu acest mesaj telefonic sunt bombardaţi zilnic românii din vestul ţării, cum ar fi din judeţul Arad, care sunt invitaţi să obţină cetăţenia maghiară, pe lângă cea română. Procedura care li se prezintă este extrem de simplă. Nu trebuie decât să declari că unul dintre strămoşii tăi a vorbit limba maghiară sau că ai avut în familie un nume unguresc, chiar dacă acesta ar fi fost maghiarizat (de exemplu Fekete în loc de Negru), şi poţi obţine dubla cetăţenie. Lucru care s-a şi întâmplat, astfel că mulţi români, printr-o simplă completare a unei cereri, au obţinut în timp record şi cetăţenia ungară. Unii dintre confraţii noştri fac acest lucru pentru a beneficia de spaţiul Schengen, alţii pentru a putea obţine diverse avantaje comerciale şi fiscale din partea statului ungar, alţii din simplă curiozitate sau, pur şi simplu, pentru că s-au săturat de România, ori pentru că nu le strică o legitimaţie în plus. Cert este că asistăm la o maghiarizare cu arme extrem de diplomatice, la un fel de retrocedare, dar nu de pământuri, de moşii şi de păduri, de castele, palate şi alte imobile, ci de una la fel de periculoasă, cum ar fi aceea de identitate naţională, ce aminteşte de vechea politică de asimilare forţată lingvistică şi politică din vechea Ungarie nobiliară şi imperială.
    Se reia, de fapt, sau mai bine zis se continuă ideea ungurească de stat, de mare imperiu al coroanei Sfântului Ştefan, în spaţiul dunărean. Orice om care se considera ungur şi vorbea ungureşte se bucura şi avea aceleaşi şanse de promovare. Se urmărea şi se urmăreşte o renaştere a spiritului şi a statului maghiar, sub semnul limbii materne maghiare, esenţa şi formula concentrată a identităţii etnico-naţionale şi, totodată, a existenţei politice a Ungariei Mari. De fapt, se reia politica mai veche de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din fosta monarhie austro-ungară: români, slovaci, ruteni, sârbi, croaţi, germani, ce avea să se dovedească a fi catastrofală şi avea să ducă în final la dezagregarea Ungariei Mari, pentru că transformarea unui stat al naţionalităţilor într-un stat naţional şi centralizat pur maghiar a fost un proces sortit eşecului, ca şi toată politica de maghiarizare forţată. Potrivit principiului „că prin limba ei trăieşte naţiunea maghiară”, au fost emise, în special în perioada dualismului, o serie de legi şcolare (1879, 1883, 1891) prin care limba maghiară a devenit obligatorie în grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale. Iar prin legile lui Albert Apponyi din 1906 şi 1910, numărul şcolilor naţionalităţilor s-a înjumătăţit. Noroc că din lipsa mijloacelor materiale nu s-a putut realiza şi o etatizare completă a şcolilor confesionale cu altă limbă de predare decât cea maghiară. Consecinţele au fost dezastruoase pentru minorităţi şi, mai ales, pentru copiii acestora. Preponderenţa maghiarilor a sporit rapid şi se reflectă şi în aceea că 84 la sută dintre absolvenţii celor 8 clase de şcoală gimnazială şi 89 la sută dintre studenţi erau maghiari, în condiţiile în care ponderea maghiarilor se cifra la doar 48,1 la sută din totalul populaţiei. În 1910, aveau ca limbă maternă maghiara 96 la sută dintre funcţionarii de stat, 91,2 la sută dintre funcţionarii publici, 96,8 la sută dintre judecători şi avocaţi, 91,5 la sută dintre profesorii de gimnaziu şi 89 la sută dintre medici. Şovinismul lingvistic maghiar era, deci, în plină floare. Cu toate acestea sau poate tocmai de aceea, viziunea unor noi state naţionale pe ruinele Ungariei câştiga tot mai mult contur. Chiar prinţul moştenitor Rudolf, educat din copilărie în spirit filomaghiar, a făcut o critică dură politicii ungare a naţionalităţilor. „Partea tristă pentru Ungaria este, scria el, că niciun maghiar nu vrea să recunoască şi să priceapă că evident cu tratament rău, cu dispreţ şi cu măsuri vehemente momentane nu se realizează nimic în relaţia cu naţionalităţile superioare numeric şi absolut indispensabile pentru menţinerea statului ungar în aceleaşi dimensiuni pe care azi le mai are încă. În multe, aproape în cele mai multe locuri din regiunile coroanei lui Ştefan nu mai sunt unguri, decât nobilimea, funcţionarii şi evreii, poporul însă aparţine altor neamuri”.
    Perfect adevărat. Ce să mai vorbim de faptul că întreaga avere, peste o treime din suprafaţa ţării, era în mâinile a circa două mii de mari moşieri, iar biserica catolică avea peste un milion de hectare. Cei mai mulţi din marii aristocraţi nu ştiau ce averi aveau, atât de bogaţi erau. Ei trăiau de fapt mai mult la Viena şi de multe ori nu ştiau nici limba maghiară, vorbind mai mult în germană. Nu-i de mirare, deci, că după o astfel de politică naţională de maghiarizare, tot mai neînfrântă, materială şi spirituală, s-a ajuns la... Trianon.
    A fost răsplata dreaptă primită pentru politica total şovină pe care au dus-o în privinţa naţionalităţilor. O răsplată cu care ungurii nu s-au împăcat şi nu se împacă, astfel că singura chestiune care a preocupat majoritatea covârşitoare a politicienilor maghiari de dincolo şi de dincoace de noile graniţe a fost revizuirea Tratatului de la Trianon, din 4 iulie 1920. Pe cale paşnică ori printr-un război victorios. Pe calea războiului nu se mai poate pentru că suntem aliaţi în cadrul aceleiaşi alianţe, în NATO, şi Ungaria nu mai poate declara un război Statelor Unite, aşa cum a făcut-o la 13 decembrie 1941, fapt ce a dat naştere celui mai cunoscut banc unguresc din timpul războiului. Este vorba despre o convorbire între preşedintele Roosevelt şi ministrul său de Externe, Hull. O reproducem spre amuzamentul dumneavoastră:
    Hull: Trebuie, din păcate, să vă informez, domnule preşedinte, că Ungaria ne-a declarat război.
    Roosevelt: Ungaria? Ce fel de ţară este aceasta?
    Hull: Este un regat.
    Roosevelt: Cine este regele?
    Hull: Ei nu au rege.
    Roosevelt: Un regat fără rege? Cine este şeful statului?
    Hull: Amiralul Horthy.
    Roosevelt: Amiral? Avem, deci, după Pearl Harbour, din nou o flotă care ne ameninţă?
    Hull: Nu, domnule preşedinte, Ungaria nu are flotă, nici măcar o coastă maritimă.
    Roosevelt: Ciudat. Atunci ce vor de la noi? Au, poate, pretenţii teritoriale?
    Hull: Nu. Vor teritoriu de la România.
    Roosevelt: Au declarat război României?
    Hull: Nu, domnule preşedinte, România este aliatul lor.
    Şi dacă pe calea războiului nu se poate, pe cale paşnică, pas cu pas, iredentiştii unguri speră să refacă Ungaria Mare. Numai că şi aici, prin alegerea căii, aceeaşi cale greşită a maghiarizării forţate, sub masca dublei cetăţenii, nu au nicio şansă, cu atât mai mult cu cât regele Ştefan cel Sfânt le-a transmis un sfat foarte clar şi înţelept: „Slabă şi neputincioasă este o ţară cu o singură limbă şi cu o singură datină”. Un sfat de care politicienii revizionişti de astăzi nu prea ţin cont şi vor cu orice preţ să-i maghiarizeze din nou pe românii din Transilvania, ademeniţi cu mirajul dublei cetăţenii. Ei vor ca cel puţin 4 milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş să se declare şi cetăţeni maghiari, pentru ca la un eventual referendum să aibă un atu puternic, inclusiv la Uniunea Europeană şi la marile curţi ale Europei, acolo unde susţin ei că nu a fost bine reprezentată comunitatea maghiară în 1920, la Trianon, cum declara, recent, Bela Marko.
    Ce ar trebui făcut pentru contracararea acţiunii revanşarde maghiare a dublei cetăţenii? De exemplu, în Slovacia, Guvernul a interzis acordarea cetăţeniei maghiare slovacilor, sub interdicţia cu confiscarea averilor şi expulzarea din ţară. La noi, cred că ar trebui avută în vedere o altă cale, definită de istorica hotărâre de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, care proclama: „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”. În spiritul acestei istorice rezoluţii, Statul Român de ieri şi de azi a asigurat egalitatea în drepturi civile şi politice şi libera practică religioasă, libertatea de a utiliza limbile minorităţilor în conversaţiile private, societatea civilă şi procedurile legale, dreptul de a înfiinţa şcoli cu predare în limbile minorităţilor şi cu finanţare privată, cât şi dreptul la o educaţie primară în limbile minorităţilor finanţate de stat, acolo unde minorităţile reprezintă o proporţie considerabilă din populaţie. Putem spune, deci, că la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1918, s-au pus şi bazele unei noi politici naţionale, a unei adevărate Charte a drepturilor şi libertăţilor pentru toţi cetăţenii României, indiferent de naţionalitate. Din acest punct de vedere, Alba-Iulia şi judeţul Alba sunt ele înseşi un exemplu, un model, dacă avem în vedere că aici fiinţează cele mai reprezentative şi tradiţionale instituţii bisericeşti şi laice, culturale şi spirituale ale maghiarilor din România, care au fost păstrate, dezvoltate şi consolidate de Statul Român democratic de azi. Iar faptul că şi Cetatea, simbolul stăpânirii habsburgice austro-ungare în Transilvania, a fost recuperată, restaurată şi renovată este o dovadă şi în acelaşi timp un nou simbol că Alba-Iulia a fost şi va rămâne oraşul în care spiritul şi solidaritatea, convieţuirea istorică româno-maghiară, deplina libertate, drepturile omului, ale cetăţeanului, au atins standarde europene. Ce să mai vorbim despre faptul că ungurii au o viaţă politică exemplară, nemaiîntâlnită în alte ţări din Europa, ei având deputaţi şi senatori în Parlamentul României, miniştri în Guvernul României şi tot felul de şefi şi şefuleţi centrali şi locali, primari, prefecţi şi preşedinţi de consilii judeţene, prin intermediul cărora participă activ, uneori chiar prea activ, la treburile ţării în care trăiesc şi muncesc. Ca orice român, ca orice cetăţean, ca orice european. Mai mult de atât nu cred că se poate. Adică Nec Plus Ultra, că tot le place lor limba latină, ca nobili ce se cred din moşi-strămoşi!

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Stimată redacţie,

    Mă numesc Kertesz Sandor şi sunt un simplu fermier ce domiciliez în comuna Zagon, judeţul Covasna. Ca mulţi alţi zagoneni, mai bine de un an şi jumătate am ajuns să fiu hăituit la propriu şi pus sub presiune de primarul comunei, Kis Iosif, la comanda căruia mai mulţi acoliţi ai acestuia din instituţiile Statului Român acţionează în protejarea intereselor personale şi de grup. Sesizarea mea către autorităţi se datorează unor evenimente care au luat amploare în ultima vreme în judeţul Covasna şi, mai ales, în comuna Zagon. Faptele şi actele primarului trec neobservate, deşi au fost făcute nenumărate sesizări, iar inclusiv concetăţeanul meu de suferinţă, Kelemen Gyula, a scris mai multe articole adresate „Condeiului ardelean” în care a arătat fărădelegile, acţiunile abuzive şi de coerciţie ale primarului Kis Iosif la adresa întregii comune Zagon. Într-un număr anterior din „Condeiul ardelean”, Kelemen Gyula arăta opiniei publice, pe bună dreptate, faptul că primarul Kis a venit la o şedinţă publică cu cetăţenii zagoneni în care le-a arătat că poartă pistol la brâu şi a spus textual: „… sunt autorizat să împuşc pe oricine mă ameninţă, şi nu-mi este frică de nimeni…!”. Din păcate pentru securitatea noastră, a cetăţenilor zagoneni, primarul Kis a recidivat cu o altă acţiune tipică acestuia, dar de data aceasta, cu consultarea mai multor consăteni, am hotărât sesizarea autorităţilor îndrituite. În cele ce urmează puteţi citi sesizarea faptelor penale comise de primarul comunei Zagon, Kis Iosif.

    Cu stimă,
    Kertesz Sandor

    Zagon,
    30.04.2014

    Aparut in : 

    0 0

    Goga Levente, ţiganul care şi-a tăiat toate degetele de la mâna dreaptă în curtea primarului, în timp ce lucra pentru ajutorul social (?!), are acum şanse, după 4 ani, să i se facă dreptate. Măcar atât, că mâna oricum nu i-o mai dă nimeni înapoi

    Vă mai aduceţi aminte de interviul publicat în exclusivitate de „Condeiul ardelean”, în urmă cu două luni şi jumătate, cu justiţiabilul Goga Levente? Vă mai amintiţi cum povestea omul nedreptatea care i se făcuse de către organele de cercetare judiciară, respectiv Poliţia Târgu-Secuiesc şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Secuiesc, acesta din urmă dispunând, prin Rezoluţie şi prin Ordonanţa prim-procurorului Petru Muşat, neînceperea urmăririi penale (NUP) împotriva lui Balogh Tibor, primarul comunei Sânzieni, judeţul Covasna? Ei bine, această nedreptate - pe care nici nu ştim cum s-o denumim, deoarece orice cuvânt poate părea nepotrivit atunci când un om îşi pierde, practic, o mână - a început să fie îndreptată de către instanţa de judecată, respectiv de Judecătoria Târgu-Secuiesc, spre cinstea acesteia, prin Încheierea pronunţată în şedinţa publică din data de 22.04.2014, în dosarul nr. 372/322/2014. Astfel, în urma interviului publicat în ziarul nostru, dar şi a ajutorului de specialitate acordat lui Goga Levente prin intermediul „Condeiului ardelean”, Judecătoria Târgu-Secuiesc a trimis cauza înapoi Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Secuiesc, concluzionând că se începe urmărirea penală împotriva numitului Balogh Tibor, primarul comunei Sânzieni, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prevăzută şi pedepsită de art. 184, alin. 2, Cod Penal (1969).
    Un pas mic, deocamdată, pentru Goga Levente, în schimb un pas mare pentru Justiţia din România, în lupta cu primarii abuzivi, care se cred imuni şi mai presus de lege datorită politicului.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Deputatul PSD Bogdan Diaconu a publicat, recent, pe blogul său o pledoarie pentru scoaterea în afara legii a UDMR, susţinând desfiinţarea acestei organizaţii şi interzicerea ei după modelul Partidului Comunist Român. Bogdan Diaconu a prezentat o serie de argumente, lângă care am mai putea adăuga încă multe altele… Importanţa acestui demers constă în aducerea în spaţiul dezbaterii publice, de la nivel parlamentar, a chestiunii depăşirii tuturor limitelor democratice de către UDMR şi necesitatea protejării intereselor Statului Român şi a cetăţenilor săi în faţa agresiunilor udemeriste. Argumentelor de ordin doctrinar care arată clar asemănarea dintre UDMR şi PCR, li se pot adăuga fapte concrete, ce ar trebui subliniate, fiecare în parte, prin gravitatea lor. În cele ce urmează, redăm textul integral al poziţiei deputatului Bogdan Diaconu.
    „UDMR trebuie desfiinţat pe modelul Partidului Comunist Român pentru că, de 20 de ani de când se joacă de-a puterea, UDMR chiar a devenit un fel de Partid Comunist Maghiar. Iată şi asemănările de bază: naţionalizarea, prin trecerea avutului românesc în mâini maghiare, fanatizarea, pe bază de ideologie sectară extremistă, plus cultul repetitiv al grandiosului, un fel de Cântarea Ungariei sau Secuilor, cu defilări, marşuri, imnuri şi steaguri.
    Prima asemănare: naţionalizarea. UDMR duce o luptă acerbă pentru a „naţionaliza” sau a maghiariza bunurile României în contul unor aşa-zişi reprezentanţi ai comunităţii maghiare. Păduri, conace, terenuri, trec cu duiumul în proprietatea maghiarilor deşi fie au fost răscumpărate deja de Statul Român în preajma Marii Uniri, fie nu au fost niciodată în proprietate maghiară, precum şcolile revendicate de bisericile maghiare, sau, mai rău, au fost luate cu japca de slujbaşii lui Horthy pentru ca acum România să le cedeze ca şi cum ar fi aparţinut în mod real unor criminali de război împroprietăriţi cu forţa armelor pe bază de tâlhărire.
    A doua asemănare: fanatismul. UDMR nu este o organizaţie politică, este o ideologie fanatică şi agresivă, capabilă de orice pentru a-i impune unei ţări întregi unitatea ei de măsură: maghiarismul, falsificând istoria, trecutul şi normalitatea. Politica nu este menită să acapareze, ca o credinţă sectară, întreaga viaţă a unui om şi a unei societăţi, fiind doar una din preocupările sale. Udemerismul, devenit comunism maghiar, vrea însă să creeze omul nou, maghiarul absolut, la care să se închine toată suflarea românească. Maghiarul absolut nu e un simplu cetăţean, el e supraom, el defilează prin România călare, scuipă pe drepturile românilor în ţara lor, îşi bate joc de Constituţie deşi profită de prevederile sale extrem de generoase în privinţa minorităţii maghiare, suge de la bugetul de stat în exact acelaşi timp în care distruge statul pe care îl parazitează. În plus, maghiarul de tip UDMR venerează şi celebrează public criminalii de război şi toţi trepăduşii culturnici şi slugarnici ai diferitelor regimuri dictatoriale doar pentru că vorbeau limba maghiară, aşa cum comuniştii schimbau ierarhiile culturale ca să ajungă în faţă slujitorii regimului.
    A treia asemănare: manifestările grandioase închinate ideologiei. România e plină, mai nou, de Cântarea Ungariei, de festivismele zilelor maghiare în oraşe unde abia dacă se mai află câţiva reprezentanţi ai acestei comunităţi. Monumente maghiare sunt ridicate peste tot, porţi, steaguri, o frenezie de simboluri autonomiste şi etnice pe baza cărora afirmarea Partidului Comunist Maghiar intitulat UDMR să se erijeze într-o mare forţă. În Bucureşti, UDMR are sediu chiar în Centrul Vechi, pe Lipscani. Pe cine reprezintă UDMR în Centrul Vechi al Bucureştilor? Dar aşa cum au avut prefect în Moldova, de ce nu ar avea sedii şi în Centrul Capitalei şi de ce nu am învăţa toţi ungureşte, aşa cum şi-au exprimat dorinţa în numeroase ocazii liderii acestei organizaţii. Apoi, are şi UDMR un 23 august al său, pe 15 martie, când Internaţionala maghiarilor se agită prin toate colţurile Europei să ne demonstreze superioritatea, iar la noi acasă să ne ceară ruperea României.
    UDMR, ca şi Viktor Orban în Ungaria, se dau de ceasul morţii că au luptat împotriva comunismului doar ca să inaugureze în prezent o nouă formulă fanatică, bazată nu pe materialismul dialectico-ştiinţific, ci pe etnicismul tribalo-european. Toată Europa să fie naţionalizată, raţionalizată şi enclavizată pentru minorităţi, aceasta este ideologia omului nou UDMR. Iar şefi de trib, desigur, vor fi politicienii maghiari, de la noi şi de aiurea, că doar ei au inventat întoarcerea la Evul Mediu timpuriu, când cine călărea mai repede şi trăgea mai bine cu arcul putea fi stăpânul Europei.”

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Mare bucurie s-a revărsat în Sfânta zi a Paştelui din acest an, 20 aprilie 2014, asupra credincioşilor din zona Buzăului Ardelean. Aceasta deoarece printre ei s-a aflat, la cea de-a doua Înviere a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Înaltpreasfinţitul Părinte Ioan Selejan, Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, care a ţinut o slujbă de binecuvântare a noii Biserici, dar şi a noului sediu administrativ al nu demult înfiinţatului - în premieră de când există creştinism pe aceste meleaguri - Protopopiat Ortodox de Întorsura-Buzăului. Aşadar, noua Biserică, ce poartă hramul „Naşterea Maicii Domnului” (8 septembrie), a fost sfinţită, ca să se poată sluji în ea în bună rânduială, cu apă sfinţită de către ierarhul locului în mijlocul unei mări de credincioşi, care, aşa după cum a amintit Vlădica Ioan, şi-au adus şi ei obolul la construirea sfântului lăcaş, susţinându-l, practic, pe cel care a condus lucrările de zidire, părintele Florin Tohănean, protopopul de Întorsura-Buzăului. În cuvântul său de învăţătură, IPS Părinte Arhiepiscop Ioan s-a referit la cea mai mare sărbătoare a omenirii, care este Învierea Domnului, grăindu-le celor prezenţi, în stilul său autentic, despre însemnătatea evenimentului. Apoi, spre final, înainte de a ieşi şi a face fotografia de grup cu credincioşii, Înaltpreasfinţitul l-a hirotesit întru duhovnic pe preotul Mihai Solomon.
    La deosebitul eveniment, au participat prefectul judeţului Covasna, Marius Popica, senatorul Marius Obreja, primarul oraşului Întorsura-Buzăului, Leca Băncilă, primarul comunei Barcani, Gheorghe Marin, primarul comunei Sita-Buzăului, Nicolae Stoica, protopopul de Sfântu-Gheorghe, părintele Ioan Bercu, stareţul Mănăstirii „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” Valea-Mare, ieromonahul Ilie Bularca, şi, bineînţeles, gazda tuturor, protopopul de Întorsura-Buzăului, părintele Florin Tohănean, împreună cu un numeros sobor de preoţi.
    Piatra de temelie la Biserica „Naşterea Maicii Domnului” a Protopopiatului Întorsura-Buzăului a fost pusă în anul 2008 de către Înaltpreasfinţitul Ioan, iar în 2009 au început lucrările de zidire. În 2013 s-au realizat finisajele exterioare, brâul şi ocniţele în care se va picta la exterior, iar până la data prezentă s-au turnat scările de acces la biserică.

    Categorie:

    Aparut in : 

    0 0

    Interviu cu noul prefect al judeţului Covasna, Marius Popica

    - Domnule Marius Popica, aţi fost instalat, în urmă cu aproximativ o lună, în cea mai importantă funcţie care există într-un judeţ, cea de prefect. Cu ce gânduri aţi venit la Prefectura Covasna şi cum aţi găsit colectivul cu care veţi lucra în exercitarea mandatului dumneavoastră?
    - În primul rând, doresc să vă mulţumesc pentru că mi-aţi solicitat acest interviu şi să ştiţi că sunt convins că vom avea o colaborare bună şi fructuoasă. Din momentul investirii mele în funcţie, am găsit aici, în Prefectură, un colectiv foarte bun, sunt oameni care ştiu foarte bine ce au de făcut. Atât pe cei care reprezintă compartimentul juridic, cât şi pe cei de la administraţie îi cunoşteam deja, chiar nu era niciun salariat pe care să nu îl fi cunoscut când am venit în această instituţie. De ce? Pentru că eu vin din zona deconcentratelor, fiind anterior directorul APIA Covasna, şi am avut conlucrare cu dânşii prin natura sarcinilor de serviciu. Cred că vom face echipă bună cu dânşii. Eu sunt convins că pentru o reuşită este obligatoriu să lucrezi în echipă, să ai foarte multă credinţă şi foarte mult bun-simţ de a face lucrurile aşa cum trebuie. E nevoie neapărat de o echipă în cadrul Prefecturii, pentru că sunt foarte multe lucruri de făcut şi vom avea multă treabă.
    - Care a fost primul gând cu care aţi acceptat noua funcţie?
    - Primul gând pentru care am venit în Prefectură a fost acela de a încerca să schimbăm ceva. Deoarece eu chiar îmi doresc ca şi copiii mei să stea în linişte şi pace aici, să poată să convieţuiască în zona aceasta a Covasnei cu mare drag şi, prin urmare, prin toate eforturile noastre să încercăm să ajungem la o normalitate. Scopul meu ca prefect este, în primul rând, să veghez la respectarea legalităţii, la ordine, la un climat de linişte şi de calm. Ne lipseşte foarte mult acest lucru. Am obosit ca cetăţean să mai am senzaţia că în permanenţă aici, la noi, sunt probleme deosebite. Spun aceasta deoarece vin fel şi fel de oameni care ne învaţă cum să trăim unii cu alţii aici, români şi maghiari. Eu cred că ar trebui să punem puţin ordine între noi, să stăm la masă şi să discutăm problemele existente şi, mai apoi, să ne trăim viaţa aşa cum trebuie, adică în respect, în bun-simţ şi în bună colaborare unii cu alţii.
    - Sunt perfect de acord, numai că vedeţi, domnule prefect, tocmai din spusele dumneavoastră rezultă că această bună înţelegere a cam lipsit cu desăvârşire în ultimii 25 de ani şi atunci nu am cum să nu vă întreb: cine credeţi că este răspunzător pentru aceasta?! Eu spun că este clar că dacă dumneavoastră vreţi să instauraţi acum liniştea, armonia, înseamnă că ele nu prea au existat, şi atunci, pe cale de consecinţă, cineva trebuie să fie vinovat pentru instigările şi ura interetnică propagate în ultimele două decenii - nu-i aşa?!
    - Noi, cei care locuim aici de o viaţă, ştim foarte bine ce avem de făcut şi ştim să ne respectăm unii pe alţii. Părerea mea personală este că de prea mult timp vin fel şi fel de cetăţeni care ne învaţă cum trebuie să trăim, când noi, cei care locuim aici, ştim să convieţuim unii cu alţii. E foarte simplu să faci o campanie politică folosind nişte teme naţionaliste sau teme etnice.
    - Deci vă gândiţi la politicieni atunci când spuneţi că cineva ne tot dă indicaţii despre cum trebuie să trăim noi aici?
    - În general, o mare parte din tulburări sunt create şi de anumite campanii electorale, deci de politicieni, fără discuţie.
    - Domnule Popica, ştim cu toţii că prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu, în judeţ, şi că principala sa sarcină din fişa postului este garantarea legalităţii. Mai ştim că în judeţul Covasna, după două mandate în care domnul Gyorgy Ervin a fost garantul ilegalităţii, iar exemplele în acest sens sunt cu zecile, au urmat doi prefecţi, domnii Codrin Munteanu şi Dumitru Marinescu, care au făcut ca litera legii să fie sfântă. Adică au făcut exact ce trebuie să facă un prefect. De aceea au şi fost schimbaţi la presiunile UDMR-ului, formaţiunea separatistă ce deţine cu adevărat puterea în judeţele Covasna şi Harghita. Pe scurt, domnul Codrin Munteanu a demarat nişte procese cu administraţia judeţeană şi cu administraţiile locale controlate de UDMR pe care apoi domnul Dumitru Marinescu le-a câştigat, existând acum mai multe hotărâri definitive şi irevocabile ale Curţii de Apel Braşov ce urmează a fi puse în executare. Ei bine, acest rol vă revine dumneavoastră, să daţi jos aşa-zisele steaguri secuieşti de pe Consiliul Judeţean Covasna, Primăria Sfântu-Gheorghe, din Parcul central al municipiului reşedinţă de judeţ, ba chiar şi steagurile, tot ilegale, ale unităţilor administrativ teritoriale CJ Covasna şi Primăria Sfântu-Gheorghe. Vă rog să îmi spuneţi ce veţi face în continuare? Veţi acţiona la îndepărtarea acestor steaguri dovedite, definitiv şi irevocabil de instanţa de judecată, ca fiind ilegale?
    - Fără nicio discuţie, indiferent cine a fost şi cine va fi prefect, va trebui să respecte legea. Deci toate aceste procese care s-au soldat cu hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile vor trebui puse în aplicare. Ce putem face pe viitor este principiul din sănătate, dacă previi nu te mai îmbolnăveşti. În cazul anumitor fapte care ar încălca legea se poate sta la masă şi discuta şi astfel vom mai ajunge la instanţă doar în ultima soluţie, dacă vedem că nu se poate altfel. Dar eu spun că noi putem sta la masă şi discuta diplomatic, ca pe viitor astfel de situaţii să încercăm să le evităm. Desigur că în varianta în care nu se poate ajunge la un consens deoarece o anumită parte nu doreşte respectarea legii, atunci vom ajunge tot la instanţă ca fiind ultima soluţie. Şi toate procesele, indiferent că ele sunt în fază incipientă, în recurs sau în fază finală, ele vor merge mai departe aşa cum sunt şi vor fi puse în aplicare conform literei legii. Deci, încă odată, fără discuţie, de fiecare dată când vom avea de-a face cu o hotărâre definitivă şi irevocabilă, o vom pune în aplicare.
    - Bun, atunci vă întreb, în aceste condiţii pe care dumneavoastră tocmai le-aţi enunţat, cum vedeţi buna colaborare cu conducerile UDMR de la Consiliul Judeţean Covasna şi Primăria Sfântu-Gheorghe, când ştim că preşedintele Tamas Sandor şi primarul Antal Arpad sunt principalii lideri şi susţinători au autonomiei teritoriale pe criterii etnice? Cum credeţi că se va împăca poziţia dumneavoastră tranşantă din punct de vedere al respectării legalităţii, cu a lor, care ştim că este în contracţie cu Constituţia şi legile României? Că eu chiar nu pricep, în aceste condiţii, cum vedeţi dumneavoastră că veţi putea asigura climatul de linişte.
    - O să încerc întotdeauna să am un dialog şi cu partea maghiară. Le voi explica faptul că nimeni nu este pornit să le facă dânşilor rău. Trebuie să înţeleagă foarte bine că dacă nu le convine o anumită lege sau nu le place, să încerce s-o schimbe, dar până este acea lege în vigoare, trebuie să o respecte. Orice drept câştigat al părţii maghiare nu înseamnă că trebuie îngrădit un drept al părţii române. Trebuie să avem loc unul de altul şi trebuie să ne respectăm unul pe celălalt, pentru că dacă prin gestul tău ajungi să tulburi pe vecinul, nu e normal, nu e firesc. De aceea, orice drept legal câştigat de dânşii este binevenit, nu-i nicio problemă, însă problema este ca prin acest drept să nu îngrădească pe nimeni. Cuvântul cheie este respectul reciproc. Să ştiţi că eu chiar nu sunt legat foarte tare de această funcţie de prefect. Voi sta aici atâta timp cât voi încerca şi voi reuşi să fac lucruri bune. Când nu voi mai reuşi acest lucru, voi lăsa pe altcineva în loc. N-a fost visul meu niciodată să fiu prefect. Dar încerc diplomatic să rezolv nişte probleme. Trebuie să nu facem excese, să încercăm să mergem strict pe lege şi să nu se facă excese nici de-o parte, nici de alta. Şi în cazul în care sunt legi care sunt interpretabile, să facem demersurile pentru ca legile să fie foarte clare. Pentru că dacă o lege este foarte clară, atunci nu mai este loc de interpretare, nu mai poate fi folosită sub tot felul de subterfugii. Aici avem foarte mult de lucru. Şi, repet, atunci când există posibilitatea, riscul să se încalce vreo lege, trebuie chemate părţile implicate şi spus foarte clar: aici nu e bine, aici se încalcă o lege. Dacă aşa nu se va putea, atunci, într-adevăr, ultima soluţie va fi instanţa.
    - Cum răspundeţi discuţiilor create în jurul numirii dumneavoastră, apropo de faptul că sunteţi numit de PSD, dar cu susţinerea, sau acceptul, UDMR? Eu nu ascund faptul că şi publicaţia noastră a ridicat un semn de întrebare în acest sens.
    - A coincis numirea mea cu intrarea la guvernare a UDMR, este adevărat. Deşi sunt susţinut de PSD, eu trebuie să fiu apolitic ca prefect, să pot sta de vorbă cu oricine din PSD, PNL, PDL, UDMR etc., să pot să am un dialog cu fiecare dintre ei. Nu înseamnă că eu sunt pus aici să fac „cărţile” PSD-ului. Ce am eu de făcut este foarte clar stipulat în lege, să stau să ascult pe fiecare şi să încerc să găsesc soluţii pentru fiecare în limita legii. Nu sunt nici prefectul PSD-ului, nici prefectul UDMR-ului, sunt prefectul judeţului Covasna şi orice cetăţean are vreo problemă, încerc s-o rezolv. Dar am senzaţia că am pierdut atâta energie cu astfel de lucruri, în loc să ne ocupăm de probleme economice, de retrocedări de terenuri, de limitele administrative ale judeţului… Avem atâta de mult de lucru în parteneriat cu ONG-urile, atâtea proiecte de făcut, atâtea probleme de rezolvat în ceea ce priveşte colaborarea instituţiilor deconcentrate, ca să ne aflăm, într-adevăr, în sprijinul cetăţeanului, şi noi ne-am ocupat până acum tot de altele. Este o problemă, de exemplu, cu cei care vor să acceseze proiecte europene. Dacă stăm să alergăm câte patru, cinci luni după o adeverinţă, atunci să nu ne mirăm că nu putem accesa fonduri. În schimb, prin intervenţia Prefecturii se pot pune la treabă deconcentratele şi odată ce s-a depus cererea şi ea se poate soluţiona într-o zi sau două, păi atunci să se soluţioneze. Nu să rezolvăm în maxim 30 de zile, pentru că aşa prevede legea, o problemă care se poate soluţiona în 5 minute. Dar mă întorc la ce am spus înainte. Fiecare dintre noi trebuie să-şi respecte tradiţiile, nu că are dreptul să facă asta, ci este obligat să o facă. Eu sunt crescut ca bun creştin, noi ne-am născut, cu voia Domnului, unul român, unul maghiar, unul sas, unul rom s.a.m.d., fiecare este dator să fie mândru cu etnicitatea lui.
    - Este adevărat ce spuneţi dumneavoastră, dar asta nu prea seamănă cu ceea ce ne spun zilnic autonomiştii… Spuneţi-mi, aţi avut vreo discuţie până acum cu premierul Victor Ponta? Ce v-a transmis el să faceţi, care au fost sarcinile pe care vi le-a dat?
    - Nu am avut o discuţie directă cu primul ministru, dar mi s-a transmis că voi fi sprijinit să reuşesc să fac un climat de linişte şi de ordine. Pentru că nu ne face bine toată atmosfera asta de conflict. Până la urmă, dacă stăm să socotim, judeţul Covasna este unul dintre cele mai sigure judeţe din punct de vedere infracţional. Faptul că se induc teme potrivit cărora mereu aici sunt conflicte, nu e un lucru bun pentru noi. Nu vedeţi? - nici investitorii nu dau pe la noi! Pierdem proiecte, pierdem bani. În plus, copiii noştri nu se simt în largul lor, fac o şcoală şi pleacă de aici. Eu vreau ca să trăiască aici copiii mei. Eu şi cât am fost director la APIA am fost permanent în contact cu primarii, fermierii, maghiari şi români, şi am căutat calea bună, calea paşnică şi am încercat să ajut pe fiecare cât am putut.
    - Vă urez succes în mandatul pe care îl aveţi.
    - Şi eu vă mulţumesc, încă odată, pentru interviu.

    Categorie:

    Aparut in : 

older | 1 | .... | 81 | 82 | (Page 83) | 84 | 85 | .... | 130 | newer