Te-ai ridicat în slăvi, la locul tău, mărite,
Curatele-nălţimi prin har şi-au fost menite.
Alături cu Divinul luceşti acolo sus,
De când nemernici de la „Timpul” te-au răpus.

Te-ai războit mereu cu falsul şi prostia,
Visând să se-ntroneze în Ţară omenia.
Erai convins că „te-or întrece nătărăii”,
Dar, chiar mai mult, tot ei ţi-au fost călăii!

Şi-atunci ai dat cuvânt ca nime’-n urma ta
Să nu păşească-n negru şi-n fals a regreta,
Iar azi, portretul tău e peste tot în glie
Că-n orice tei din Ţară făptura ta e vie.

Tu ai sfinţit şi limbă, şi nume româneşti
Şi-ncoronat înalt pe vatra noastră eşti,
Pios mereu spre tine cu toţii ne plecăm,
Spiritual, prin tine, în lume existăm.

Voievod prea vrednic al limbii noastre sfinte,
Ai răscolit o lume şi-ai pus-o în cuvinte.
Cunoaşterea ai strâns-o cu trudă migăloasă
Şi-asupra firii noastre ea-ntruna se revarsă.

Citim când suntem tineri şi iar la senectute,
Uimiţi că-n câţiva ani ştiai atât de multe.
De-acolo învăţăm ce-nseamnă demnitatea,
Atunci când lumea-i rea şi nu-ţi găseşti dreptatea.

Toţi s-au temut de tine, ca de-o armată grea
Şi însuşi împăratul de tine se temea,
Când te-ai înscris în lupta care cerea Unirea,
La ordin din Viena, ţi-au săvârşit pieirea.

Străinul rege,-n Ţară, nici el n-a stat deoparte,
Că nu i-ai închinat o odă mai aparte,
Că tu, ca şi Vlahuţă, ai descifrat minciuna
Iar plecăciunea-n viaţă ai ocolit-o-ntruna.

De-atunci, când te-ai retras, eşti singur în înalt,
Că-n timpul ce s-a scurs, n-a mai ajuns un alt.
Cei ce se bat în piept şi au creat prea lesne
Altă măsură n-au, decât până la glezne.

La tine ne-adunăm cu sufletul în floare,
Cu tine noi cântăm în zi de sărbătoare,
Simbol de dăinuire şi har nemuritor,
Ai dat frăţia-n cuget întregului popor!

Te bucură, mărite, că neamul e unit,
Aşa cum însuţi tu în viaţă ţi-ai dorit!
Şi mândri suntem toţi că putregaiul jalnic
Nu poate să atingă frumosul tău chip falnic!

Niciodată nu se vor epuiza determinările alăturate valorii eminesciene în conştiinţa Naţiunii Române şi în cunoaşterea universală, în care i se atribuie poetului român, Eminescu, aura de înaltă, sfântă, genială personalitate. Cartea „Eroi şi martiri români”, de Ion Ciama, înscrie în paginile sale o inegalabilă evaluare a „Luceafărului” prin sintagma „Românul Absolut”. Nu poetul, nu eroul, nu luptătorul, ci „Românul Absolut”. Adică nimic mai românesc, fiindcă pentru el Ţara e „Dulce Românie”, nimic mai înalt, fiindcă el este Luceafărul care luminează istorie, suflet, conştiinţă româneşti, nimic altceva superior lui, fiindcă el este absolutul.
Grea încercare şi neputincios comentariu spre a decela semnificaţia acestui „absolut”! Dar calea ne-o deschide tot „Românul Absolut”, pentru că la el găsim cântul iubirii în nuferii lacului şi în floare-albastră, la el distingem durerea căutării iubirii sincere, la el descoperim calda amintire a copilăriei petrecute în mijlocul naturii, care îşi trimite în generaţiile următoare vibranta chemare: „Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?!”. Acest român absolut a lăsat moştenire toată gama de trăiri umane: de la contopirea cu durerea codrului căruia iarna îi alungă cântăreţii, la sfatul dat tânărului spre a distinge falsul iubirii: „Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila, / De ai inimă şi minte - feri în lături, e Dalila!” (Scrisoarea V), apoi la „satira de o violenţă fără egal”: „… urâciunea fără suflet, fără cuget”, „… negru, cocoşat şi lacom”, „… bulbucaţii ochi de broască”, „… fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bîlbâiţi cu gura strâmbă” (Scrisoarea III), „exprimând mânia curată şi îndreptăţită a poetului, care împărtăşeşte viziunea maselor asuprite” (Zoe Dumitrescu Buşulenga).
Sufletul lui toarnă în sufletul nostru oda măreţiei eroilor români, strajă mereu trează la hotare şi tărie în faţa invadatorilor, care au venit de-„au cerut pământ şi apă”, dar, „cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ”, transmite maselor înalta conştiinţă de neam: „De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, / Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi…? / De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?” (Împărat şi proletar), deschizând căi de speranţă şi tărie de luptă pentru drepturile oropsiţilor vremii.
În puţinii ani ai vieţii, pătrunde gândirea universală şi reuşeşte să discearnă că „Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic” (Mortua est!) şi să dezvăluie „Panorama deşertăciunilor” (Memento mori), certificatul acumulărilor în anii de învăţătură.
Ca un colos al demnităţii, „Îşi dăduse sieşi ca misiune să frângă relele sau să piară, dar să nu se plece”. Şi nu s-a plecat, însă a fost ucis, „iar pentru urmaşi a rămas ca o severă lecţie de viaţă” (Valahia - Dacia nemuritoare, decembrie 2015, p. 14), în timp ce pentru asasini, o veşnică apăsare în iadul neiertător al uitării. Cine mai vorbeşte astăzi despre contribuţia culturală maioresciană? Teoria lui Maiorescu „artă pentru artă”, lipsită de vibraţia vieţii, n-a fost luată în seamă de Eminescu, pentru că propaga un frumos mort. Or, Eminescu revarsă într-un singur volum de poezie toată zbaterea fiinţei naţiunii.
Pătrunzând detaliile universalităţii, Hiperion urmează calea arătată de Divin şi rămâne acolo în înalt: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Urmând calea destinului, Eminescu, „Românul Absolut”, a părăsit cu demnitate cercul strâmt al norocului şi a ales spirala spre înalt a eternităţii. De acolo, de sus, trimite către „Ţara de dor”, lumina astrală a Culturii Române.

Studiul operei eminesciene - şi când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga producţie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului - ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoaştere, dornică de a-şi însuşi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu e ramură de ştiinţă - afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu - pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, şi când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea…” Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra creştinismului şi pe perspectiva din care evalua omul.
Ioan Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena şi Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, ştiinţe financiare, filologie, istorie modernă şi geografie, fizică, medicină şi filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipoteşti ca „omul deplin al culturii româneşti”.
Nu avem ştiinţă ca Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie, însă, că în primul rând acasă, şi mai apoi la Cernăuţi, a făcut cunoştinţă cu Biserica şi cărţile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărţile de învăţătură n-au rezistat curiozităţii tânărului din Ipoteşti şi au fost cercetate cu atenţie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii şi în articolele publicate în „Timpul”. Intuiţiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la creştinism este un articol intitulat „Şi iarăşi bat la poartă…”, publicat în ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: „Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri”.

Despre cea mai înaltă formă a existenţei umane

Vorbind despre Evanghelie şi mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu aşează creştinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparaţie cu celelalte învăţături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Iisus Hristos, credinţa creştină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existenţei umane: „Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.
Măreţia Persoanei lui Iisus Hristos nu constă doar în sublimul învăţăturii predicate de El celorlalţi, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viaţă. Mihai Eminescu subliniază ideea că o doctrină, nişte principii abstracte, nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a mişca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învăţătura pe care o propune, aduce cu sine convingerea că Iisus Hristos este Adevărul absolut: „E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune, după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela propria sa viaţă”. Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este aşa de mare, Mihai Eminescu îi dă un răspuns simplu: „Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă, şi reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă” (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981).

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”

Într-un articol intitulat „Paştele”, apărut în ziarul „Timpul” din 16 aprilie 1878, Eminescu comentează rugăciunea Patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei şi pune în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteşte răul cu rău, ci se milostiveşte de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărţile de cult şi cu slujba pascală, pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Paştilor: „Să mânecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpânului”, încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: „Să ne primim unul pe altul şi să zicem fraţi şi celor ce ne urăsc pe noi…”.
Dar să revenim la fondul afirmaţiei. Autorul deplânge faptul că, deşi „aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâşiem…” şi că „în loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca şi omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-aşterne la pământ în nevoi mari şi cerşeşte scăpare” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 78). „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti drept, noi nedrepţi; Tu iubeşti, noi vrăjmăşim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu dreptul este nouă să ne dăm pierzării, prea drepte judecătorule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!” Redactorul ziarului recunoaşte la finalul citării sale: „Rar ni s-a întâmplat să vedem şiruri scrise cu atâta cunoştinţă de caracterul omenesc: Tu eşti bun, recunoaştem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ţi răsplăteşti asupra noastră, pentru că ai sta în contrazicere cu calităţile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător”.

Dacă moartea are ultimul cuvânt, viaţa este lipsită de sens

„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil şi desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii”, exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viaţă în aflarea sensului existenţei:
„Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca
astfel să mori?
De e sens într-asta,
e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte
nu-i scris Dumnezeu”
(Mortua est, 1871, 1 martie).
Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Dumitrescu Buşulenga observă într-un comentariu al său că, în poezie, condiţionalul dacă, prezent prin de e, precede definirea sensului de întors şi ateu. Aşadar, doar dacă moartea ar fi ţelul singur al vieţii, atunci viaţa ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprimă conştiinţa că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s-a născut din negaţie, din ceea ce nu este spiritul nostru - atotştiutor; din ceea ce nu este braţul nostru - atotputernic; din ceea ce nu este viaţa noastră - infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru - ubiguu”. Avem aici trasată în linii fine diferenţa între cele două condiţii, cea divină, absolută, şi cea umană, mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat şi în cheie apofatică, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin negaţia tuturor limitărilor omeneşti.

„Omul este oarecum naşterea eternă”

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea că între om şi Dumnezeu există afinităţi care fac posibilă comunicarea între cei doi. „Dumnezeu. El are predicabilile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni - are spaţiul; el e etern - are timpul; El este atotputernic - dispune de întreaga energie a Universului. Omul este după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui - in ortum - câteşitrele calităţile Lui.”
În studiul său antropologic, Mihai Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la acelaşi nivel, ci în firea lui există dorinţa unui progres, a unei lupte spre desăvârşire, prin care se încearcă autodepăşirea: „Omul conţine în el o contradicţiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinaţiune internă. Facultatea, puterea, voinţa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însuşi o viaţă nouă. Nu e niciun om mulţămit de-a rămânea etern pe acelaşi punct - omul e oarecum naşterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradicţiune a puterii mărginite şi-a destinaţiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viaţa omenească. Viaţa este lupta prin care omul traduce destinaţiunea sa, intenţiunile sale în lumea naturei. Această viaţă întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalităţii în obiectele naturii, se numeşte lucru. Întreaga viaţă omenească este o viaţă a lucrului” (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Mihai Eminescu a dat o replică în „Timpul” din 2 februarie 1879: „… a vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, este ca şi când ai zice oţel de lemn”.
Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană. Conştient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totuşi atenţia tuturor ca nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. „Pământul nostru este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3-4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant şi geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte” (Fragmentarium, p. 178).

Câteva cuvinte despre „naţionalismul” lui Mihai Eminescu

Multă lume şi-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un naţionalist disperat, care detesta existenţa celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt tradiţia neamului, limba curată, românească, şi credinţa creştină: „Naţionalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu ţine la esistenţa sa decât acela ce are să o piardă în curând şi aceasta se simte instinctiv. Nicăieri nu se manifestă voinţă de viaţă mai tare decât acolo unde viaţa este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii naţiunilor moderne - cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei „formele costisitoare de cultură ale Apusului” -, îi opunea cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvântului.
Într-un articol, publicat în ziarul „Timpul” la 22 ianuarie 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: „În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe prietenii noştri, am dat-o de o parte şi am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, care în înţelegere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al Bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi în palat, în colibă şi-n toată românimea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstrul limbei, n-o mai înţelege”.
Legătura dintre Biserica Ortodoxă şi Neamul Românesc, Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care şi el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii şi identităţii naţionale este incontestabil şi aceasta pentru că „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989, p. 187).

„Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”

Pasiunea naţională şi socială a scriitorului venea din dorinţa de a vedea pe români ieşiţi din starea nenorocită în care se aflau: „Populaţia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu oţet şi cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar aşa de mizerabil, ţăranul a ajuns la un grad de anemie şi slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui ţăran român, om de ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp şi de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseşte câte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, lihniţi şi chinuiţi de friguri permanente”.
Educaţia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească. Instrucţia publică are în vedere şi integritatea morală a cetăţenilor, pentru că „moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat”. Faţă de calamităţile fizice cu care se confruntă adeseori Ţara întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupţi, vicleni, superficiali sunt mult mai mari şi descurajatoare pentru contribuabilul român: „Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţe se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate şi dreapta ascensiune a liniei lor de mişcare trebuie descărcată de greutăţi prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din ţâţâni, astfel caracterele tari şi determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept că ele adeseori sunt rezultatul mişcării sociale”.
Schimbând acum registrul discuţiei noastre, mă întreb şi vă întreb: Cum mai este receptat, tratat şi abordat astăzi Mihai Eminescu? Aşa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat şi amintit doar de zilele naşterii şi morţii sale, dar mai rău decât atât este faptul că, în ultimii ani, s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai ştie generaţia de azi despre cel numit şablonard „poetul nepereche al literaturii române” şi „poetul naţional al românilor”? Citeam, recent, nişte păreri ale unor tineri prin unele spaţii virtuale de dezbatere - deloc de neluat în seamă - potrivit cărora Mihai Eminescu ar fi mult mai preţuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga „pe gâtul elevilor” prin programa şcolară. Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat şi rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învăţat în şcoală la capitolul „facultative”, că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocaţie trebuie să fie nişte profesori de limba şi literatura română pentru ca Mihai Eminescu să le devină indezirabil şi nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au ştiinţa de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în condiţiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor să iasă nişte elevi care să vorbească şi să scrie corect în limba română. Dar ştim că nu e chiar aşa. De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.
Prin urmare, s-ar cădea să ne amintim de Mihai Eminescu nu doar într-un mod şi într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă de bine, de rău opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb articolele de ziar îi sunt ştiute mai mult de specialişti, de criticii literari şi de o mână de oameni pasionaţi. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoaşterea doar a „Luceafărului” şi a „Scrisorii III” la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriaşe pe care nu le are oricine în casă, dar cu siguranţă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăşi lectura textului.
Prezentându-şi ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evoluţia societăţii moderne româneşti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la Naţiunea Română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea Unirii, situaţia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar şi evoluţia noastră istorică privită în raport cu aşezarea străinilor în teritoriile româneşti. Mihai Eminescu a iubit România şi, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie şi eroism. De aceea, vorbind despre Poporul Român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent şi o înflăcărare când îşi aminteşte de marii bărbaţi ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Uimit de vastitatea unei minţi atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: „Mihai Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală, nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi”.
Trecând acum într-un alt registru al dezbaterii noastre, vom susţine şi observaţia că „în cultura lumii, locuim eminescian”, după cum spunea profesorul de limba română Costel Zăgan, în vreme ce poetul Mihai Robea ne atenţionează că „vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Mihai Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Mihai Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă.
Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica Neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.

Despre unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu

Aflăm, aşadar, din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.

Despre spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ

Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte, într-unul din studiile sale, despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: „Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la Mănăstirea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul Mihai Eminescu. Şi a fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mănăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…”. Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul „Răsai asupra mea”, de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei „Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: „Răsai asupra mea, lumină lină, / Caân visul meu ceresc dâodinioară…”.

Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească

Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că, la un moment dat, Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul „Eminescu şi mistica nebuniei”. Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la „Timpul”, în luna iunie 1883, când era „stricat cu toată lumea”, iar Titu Maiorescu şi Simion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti.” De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul „păstrării contactului cu marele centru cultural al Ţării”.
De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Românul”, în 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de „alienat”. „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul Neam Românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul. În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din „Sărmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu.

Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă

Încheiem această succintă prezentare şi abordare, citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut iniţiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909: „… obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum este la Paşti ori la Sfântul Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că „tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar „că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Mihai Eminescu a locuit un timp”. Iată, aşadar, adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie niciun dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Mihai Eminescu, atunci când spune: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.

Auzi departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi,
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
Şi sora noastră cea mezină
Gemând sub cnutul de calmuc
Legată-n lanţuri a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-au... poate numai doarme
Ş-aşteaptă moartea de la câni
La arme,
La arme, dar români!
Pierit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi,
Voi, fii ai vechei Transilvanii
Sunteţi cu totul enervaţi
Şi suferiţi în înjosire
De la Braşov pân-la Abrud,
Ca să vă ţie în robire
Fino-târtanul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n-o să farme,
N-aveţi inime, n-aveţi mâni?
La arme, la arme,
La arme, fraţi români!
Maghiar, tătar cu cap de câne
De noi şi azi îţi baţi tu joc...
Sub pumnul nostru vii tu mâne
Strămutăm fălcile din loc,
Şi limba ta muiată-n ură
Ţi-om smulge-o, câne tu, din gât,
Ţi-om băga pumnul nostru-n gură
Căci, câne, te iubim atât.
Şi braţul nostru-o să vă farme
Şi robi veţi fi, măriţi stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţi români!
Iar tu, iubită Bucovină
Diamant din steaua lui Ştefan
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâni murdare de jidan,
Ruşinea ta nu are samăn
Pământul sfânt e pângărit...
Mişel, şi idiot, şi famăn,
Ce ai mai sta la suferit,
De-acuma trâmbiţi de alarme,
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni
La arme,
La arme, dar români!
Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş,
E moarte, e leşin, e somn?
Au Dragoş nu-i din Maramureş,
Au n-a fost la Moldova Domn?
N-ai frânt a duşmanilor nouri,
N-ai frânt pe leşi şi pe tătari,
Au Dragoş, vânător de bouri,
N-ai să vânezi şi pe maghiari?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi ca să nu muriţi mâni
La arme,
La arme, dar români!
Din laur nemuritorii ramuri
O, ţară pune-n frunte azi
Şi-n tricolorul mândrei flamuri
Să-nfăşuri pieptul tău viteaz.
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi vitejii tăi.
Şi la război ea demnă pleacă
Cu pui de şoimi şi fii de zmei
În rânduri, rânduri ea să farme
Calmuci, tătari, duşmani, stăpâni,
La arme, la arme,
La arme, fraţii mei români!

La templul din Ierusalim în zi de sărbătoare,
A strălucit Pruncul divin ca razele de soare,
Era adus de Maica Sa, Fecioara Maria,
Iar dreptul Simeon vedea-mplinită proorocia.

Cu chipul blând şi glas duios cuprins de bucurie,
Bătrânul înţelept vestea a Fiului menire.
Primind cu braţe tremurânde, pe Ziditorul lumii,
Învăluit în rugăciune trăia apusul vieţii.

Întâpinând Păstorul blând cu lacrimi de iubire,
S-a stins cu sufletul plângând de-atâta fericire.
Să oferim Domnului Sfânt fiinţa noastră-ntreagă,
Făcând cu cerul legământ, mergând pe calea dreaptă.

Pr. Ioan Ovidiu Măciucă
Parohia Covasna, ROMÂNIA

2 februarie

La 40 de zile de la Naşterea Sa după trup, Domnul nostru Iisus Hristos a fost dus la templu, aşa cum cerea legea acelei vremi. Pentru că acolo, la templu, El a fost întâmpinat de oameni mişcaţi de Duhul Sfânt, dar mai ales pentru că dreptul Simeon L-a primit pe El în braţele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit întâmpinare. Biserica a stabilit ca această mare sărbătoare a Domnului Hristos şi a Maicii Domnului să fie prăznuită pe 2 februarie, pentru că atunci se împlinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, când se sărbătoreşte Naşterea lui Hristos după trup. Episodul ducerii lui Hristos la templu, în cea de-a 40-a zi de la Naşterea Sa, este descris numai de către Sfântul Evanghelist Luca (Luca 2, 22-39). Cu acest prilej, vom prezenta câteva importante meditaţii la acest mare praznic.
Aducerea copiilor la templu, în cea de-a 40-a zi de la naştere, era o sărbătoare a curăţirii. Mama şi copilul trebuiau să fie curăţiţi de urmările naşterii. Desigur, naşterea copiilor este o binecuvântare a lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul că modul în care omul se naşte este rodul şi rezultatul căderii primilor oameni şi că fiecare prunc poartă hainele păcatului pe care Adam le-a luat după cădere şi după împuţinarea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor psalmului: „Căci iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50, 6). În cele din urmă, prin bunăvoinţa Sa, Dumnezeu a binecuvântat modul acesta de naştere, dar el a rămas în continuare rodul căderii şi, prin urmare, atât părinţii, cât şi copiii trebuiau să îşi amintească de această realitate, fapt care explică şi justifică ceremonialul curăţirii. Gândindu-ne la aceste adevăruri teologice, putem să ne dăm seama că Hristos şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curăţire, pentru că zămislirea s-a făcut fără parte bărbătească; de la Sfântul Duh. Au venit la templu din supunere şi ascultare faţă de Legea dată. Dumnezeu vine să împlinească ceea ce El Însuşi a poruncit.
Potrivit spuselor Sfântului Grigorie, Episcopul Nissei, pentru ca să dea viaţă firii noastre omeneşti, Hristos - Omul S-a făcut întâi născut în trei feluri (desigur, prin aceasta, el nu se referă şi la naşterea de dinainte de veac, din Tatăl). Aşa cum propria noastră fire vine la viaţă prin trei naşteri, adică din mama noastră, din Botez şi din morţi, care nădăjduim că se va petrece în viitor, şi Hristos S-a făcut întâi născut în trei feluri, pentru ca să dea viaţă şi să îndumnezeiască firea noastră omenească. Aşadar, după naşterea trupească, trebuie neapărat să urmeze şi cea duhovnicească.
Scena în care Hristos Se oferă pe Sine în templu ca prunc şi ca nou-născut este emoţionantă. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preaînalt fiind, era unit în permanenţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel care cuprindea lumea şi întreaga creaţie, vine acum în templu, ca prunc, purtat pe braţele mamei Sale. Dumnezeu a stabilit ca aducerea pruncului de parte bărbătească să fie însoţită de oferirea unui miel neprihănit, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel (Leviticul 12, 6). Sfântul Evanghelist Luca spune că părinţii L-au dus pe Hristos la templu pentru ca „să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24). Sfântul şi dreptul Iosif şi Fecioara Maria nu au adus un miel, aşa cum se dădea posibilitatea în Lege, pentru că erau săraci. Cei din clasele bogate ofereau un miel neprihănit de un an, în vreme ce păturile sărace aduceau o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Cu adevărat, Hristos S-a născut într-o familie săracă şi a crescut în sărăcie. Totuşi, sărăcia lui Hristos nu a venit din faptul că S-a născut şi a trăit sărac, ci din aceea că S-a întrupat şi a luat fire omenească. După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, „Fiul lui Dumnezeu a sărăcit, pentru ca să ne îmbogăţească pe noi cu Dumnezeirea Sa”.
La templu se mai aflau două persoane: Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana. Prezenţa acestora ne dezvăluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetătoare care L-au întâmpinat pe Hristos atunci când Acesta a urcat la templu. Aşadar, pe lângă perechea de turturele necuvântătoare, Duhul Sfânt a trimis şi o pereche de turturele duhovniceşti şi purtătoare de duh, adică pe Simeon şi pe Ana.
După cum spune Sfântul Grigorie Palama, din toate acestea înţelegem cine sunt cei care urmează să îl primească pe Hristos şi cum trebuie să fie aceştia. Unirea cu Hristos presupune o viaţă corespunzătoare. Simeon era numit drept şi nu se menţionează dacă a fost sau nu căsătorit, în vreme ce Ana, după moartea soţului ei, a trăit în binecuvântarea văduviei, în neprihănire şi curăţie. Viaţa în Hristos înseamnă fecioria după Hristos sau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama. De asemenea, într-o predică rostită la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, Sfântul Grigorie vorbeşte în detaliu despre răul pe care îl provoacă desfrânarea şi spune că omul nu poate să aibă legătură cu Hristos dacă este desfrânat, deoarece o asemenea legătură cere răstignirea cărnii şi a dorinţelor ei. Mântuirea omului nu depinde de felul de viaţă ales, adică feciorie sau căsătorie, ci de modul cum omul trăieşte, adică de legătura pe care acesta o are cu Hristos. Şi într-un caz şi în celălalt, se cer feciorie şi cuminţenie. Spre aceste lucruri ţinteşte viaţa ascetică, trăită în Tainele Bisericii; acesta este modul de viaţă spre care Dumnezeul-Om Hristos îşi îndrumă făptura sa.
Atunci când Dreptul Simeon a întâlnit-o pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care Îl ţinea în braţe pe Hristos, L-a luat pe Pruncul Sfânt cu mâinile sale. „El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu” (Luca 2, 28). Scena aceasta este înfricoşătoare. Cu adevărat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putinţă dacă braţele lui Simeon nu erau întărite de Duhul Sfânt.
Din praznicul împărătesc al împlinirii de către Hristos a vârstei de 40 de zile, Biserica a făcut o ceremonie, adică o slujbă care se săvârşeşte pentru fiecare copil la împlinirea a 40 de zile de la naştere. Pruncul este adus în Biserică de către mama sa în cea de-a 40-a zi de la venirea pe lume. Această aducere are un dublu înţeles. În primul rând, mama este binecuvântată la sfârşitul perioadei de curăţire de după lăuzie. La fel cum Biserica se roagă pentru orice boală, ea se roagă şi pentru femeia care a născut şi care, fireşte, simte slăbiciune trupească după efortul naşterii. În plus, se face rugăciune pentru curăţire, fiindcă modalitatea de naştere a omului este cea care a urmat căderii. În al doilea rând, aceasta este o slujbă de mulţumire pentru naşterea unui copil. Deoarece zămislirea şi naşterea unui copil nu sunt numai lucruri după fire, ci şi rezultat al intervenţiei lui Dumnezeu, simţim că pruncul aparţine Ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l dă înapoi prin intermediul preotului pentru ca noi să îl creştem. Dar în realitate, el aparţine lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Grigorie, Episcopul Nissei, la jertfelnicul cel de sus, în loc de perechea de turturele, trebuie să aducem curăţia sufletului şi a trupului, iar în loc de doi pui de porumbel, să fim cu luare-aminte nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci şi a oamenilor. Şi aşa cum, după săvârşirea celor după lege, Hristos S-a întors în patria Sa, împlinindu-Se şi crescând în înţelepciune, şi noi trebuie să ne întoarcem în adevărata noastră patrie, care este Ierusalimul ceresc, trăind duhovniceşte, după legea sfântă, crescând în înţelepciune şi în har şi ajungând la vârsta împlinirii lui Hristos, desăvârşiţi cu sufletul şi vase adevărate ale Duhului Sfânt. Este datoria noastră, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare, să ne asemănăm cu Dreptul Simeon şi cu Proorociţa Ana. Trebuie şi noi să îl întâmpinăm pe Hristos îmbrăcaţi în nevinovăţie, în pocăinţă, în cuminţenie, în curăţie şi, în general, în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Nimeni nu poate să Îl întâlnească într-un alt fel pe Hristos, Care este adevărata viaţă.
Praznicul Întâmpinării Domnului arată că Hristos este viaţa şi lumina oamenilor (lumină spre descoperirea neamurilor) şi că omul trebuie să ţintească spre dobândirea acestei lumini - unită cu firea umană, unită cu propria viaţă. Biserica înalţă rugăciunea: „Luminează-mi sufletul şi cu lumină simţită să văd limpede şi să Te vestesc pe Tine Dumnezeu”. Pentru ca omul să Îl propovăduiască pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să Îl vadă cu limpezime. Numai cei care Îl văd pe Dumnezeu sau măcar primesc experienţa celor ce văd, se pot face îndrumători. Dar pentru ca omul să-L vadă pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să primească iluminarea sufletului şi a simţurilor trupului. În acest fel, praznicul Întâmpinării Domnului se face praznic al întâmpinării fiecărui credincios: Hristos ne iubeşte pe toţi şi doreşte să ne întâmpine pe toţi în Slava Sa Cea Cerească! Depinde doar de noi… Amin.
Pr. StoianAdrian
Topliţa, ROMÂNIA

Cu prilejul Zilei Culturii Româneşti - 15 ianuarie, poetul covăsnean de limbă română, Toth Arpad, alias Artangel, a fost invitat de către preşedintele Ligii Scriitorilor din România - Filiala Braşov, prof. Viorica Popescu, la sărbătorirea acestui eveniment la Colegiul Naţional „Unirea” din municipiul Braşov, unde a şi ţinut o alocuţiune. Considerând-o semnificativă pentru modul exemplar în care poetul-silvicultor priveşte relaţiile de convieţuire interetnice româno-maghiare, reproducem în continuare această scurtă cuvântare încheiată cu poezia sa „Din ambrozia cuvintelor tale”.
(Redacţia „Condeiul ardelean”)

LA MULŢI ANI SĂRBĂTORII CULTURII ROMÂNE şi lui EMINESCU în anul 2016! Este o bucurie pentru noi şi Ţara noastră să sărbătorim azi, împreună cu poetul nostru nepereche, Ziua Culturii Române. De câţiva ani, România omagiază cu acest prilej, într-un cadru national şi festiv, „Luceafărul” ce ne veghează întru veşnicie.
Am iubit din şcoală melodioasa Limbă Română, acum a doua mea limbă „maternă”. Premiant sistematic, am devenit literat, cunoscând regulile de gramatică şi ortografie mai bine decât cele ale limbii materne.
Aduc astăzi elogiile mele celor care în judeţele Covasna, Harghita şi Braşov m-au încurajat şi m-au promovat pentru însuşirea corectă a Limbii Române, astfel încât am devenit membru al Ligii Scriitorilor Români - Filiala Braşov.
Dacă la începutul publicării volumelor mele purtam o întreagă corespondenţă cu tipografiile din Brăila, Reghin sau Bacău pentru corectarea lucrărilor mele - acum, graţie poetei Anthonia Amati, mă exprim în Limba Română ca un bun cunoscător al limbii şi al poetologiei.
Atmosfera cenaclurilor de la Araci, unde am debutat public în arta recitării, de la Arcuş, Reghin, dar şi de la Librăria ,,Şt.O. Iosif” din Braşov, m-a ambiţionat şi încântat deopotrivă în perfecţionarea exprimării poetice.
Având în vedere prezentările prestigioase ale volumelor mele realizate de poeta Anthonia Amatti - membră a Uniunii Scriitorilor din România, de prof. Vasile Stancu, de prof. Viorica Popescu, simt că am devenit şi eu ,,frate cu românul”, vorba poetului.
Consider că am avut norocul să beneficiez de spaţiu tipografic în presa regională şi locală, respectiv în bilunarul „Condeiul ardelean” şi în cotidianul „Mesagerul de Covasna”, şi astfel să am şansa unor colaborări cu ziarişti de marcă de la aceste publicaţii. Această experienţă generalizată ar reprezenta un uriaş pas întru convieţuirea paşnică a etniilor transilvane, care au o existenţă milenară pe aceste minunate plaiuri. Acest superb ambient natural, care se află în centrul scrierilor mele, ne este favorabil în acest sens.
Doamne ajută!
Semnează poetul Artangel, silvicultor-jurist, prin naştere săcelean de Braşov, prin domiciliu covăsnean, iar prin instrucţie şi educaţie, european şi ardelean

Din ambrozia cuvintelor tale
Din ambrozia cuvintelor tale,
Savurez vraja extazului divin.
Culegând ale strofelor petale,
Eminescului-Luceafăr… mă închin!

Inimi iubindu-se pe strune de vers
Se întreţes prin sentimente pure,
Mănunchiuri de raze înspre Univers,
Se întâlnesc pe piscurile sure!

Prin graiul tău divin… dulce, românesc,
(Ambasador al poeziei noastre!),
Inimile prin iubire se întreţes,
Cu mii de îngeri, printre flori albastre!

Harghita

Aproximativ 400 de români s-au prins duminică seara (24 ianuarie 2016 - n.n.) în Hora Unirii, la Miercurea-Ciuc, pentru a sărbători Unirea Principatelor Române.
În ciuda faptului că termometrele arătau minus 10 grade Celsius, oamenii au ales să vină pe platoul din centrul oraşului pentru a fi împreună la ceas de sărbătoare. Hora Unirii s-a dansat pe acordurile interpretate de fanfara Brigăzii de Vânători de Munte şi de Corul Bărbătesc din localitatea covăsneană Vâlcele.
Înaintea acestui moment, în sala de şedinţe a Palatului Administrativ din Miercurea-Ciuc a avut loc un simpozion despre însemnătatea Unirii Principatelor Române.
Prefectul Harghitei, Adrian Jean Andrei, şi-a început discursul cu jurământul rostit de Alexandru Ioan Cuza după alegerea sa ca Domn şi a evocat evenimentele care au avut loc în urmă cu 157 de ani, punctând faptul că solidaritatea este un exerciţiu a cărui valoare democratică şi umană trebuie redescoperită şi în prezent.
„Este de datoria noastră să continuăm efortul celor care au făcut posibilă Unirea, participând împreună la consolidarea statului de drept şi la modernizarea României. (…) România are nevoie, mai ales acum, de loialitatea noastră, de eficienţa şi responsabilitatea noastră, oriunde am fi, România este efortul nostru de a fi împreună în fiecare zi, solidari şi conştienţi de răspunderea pe care o avem faţă de viitor”, a declarat prefectul Adrian Jean Andrei.
La rândul său, Episcopul Ortodox al Covasnei şi Harghitei, PS Andrei Moldovan, a punctat faptul că „dintotdeauna poporul nostru a fost unit în jurul unor mari idei, pe care le-a aplicat prin fapte de vitejie şi nobleţe, de-a lungul istoriei, însă ideea cea mai înaltă şi cea mai pură a fost, este şi va rămâne mereu unitatea”.
De asemenea, profesoara de istorie Rodica Roman a rememorat evenimentele de la 24 ianuarie 1859 şi a evocat personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza.
Evenimentul s-a încheiat cu un program artistic susţinut de membrii Cenaclului Literar „Bunavestire” din Miercurea-Ciuc şi cu un concert susţinut de Corul Bărbătesc „Voievozii Munţilor” din Vâlcele, condus de părintele Vasile Antonie Tămaş.

Dacă ai fi mică, dacă ai fi urâtă, dacă ai fi săracă - şi tot te-aş iubi, Ţara mea! Cum să nu te iubesc aşa cum eşti, cum să nu te înfăşor în Tricolorul nostru?! De aceea au ieşit covăsnenii pe 24 Ianuarie în stradă la Voineşti: să înfăşoare România în Tricolor! A fost frumos, a fost româneşte!
În fiecare an, la 24 Ianuarie, ne amintim cu emoţie şi mândrie de măreţul act al Unirii Principatelor Române prin care s-au pus temeliile Statului Român modern. După 157 de ani, ziua de 24 ianuarie 2016 ne-a făcut din nou să retrăim, cel puţin la nivel de poveste, aceşti câţiva paşi făcuţi de strămoşii noştri pentru tot ce înseamnă astăzi România. „Mica Unire” a fost marcată la Voineşti-Covasna, în organizarea Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”.
Manifestarea a fost deschisă de preşedintele Asociaţiei Cultural-Creştine „Justinian Teculescu”, Pr. paroh Ioan Ovidiu Măciucă, care a rostit un cuvânt de binecuvântare şi de bun venit.
La îndemnul „Hai să dăm mână cu mână!” au răspuns peste 300 de participanţi, tineri, bătrâni, copii în costume populare, mândri purtători de cojoace ciobăneşti, mulţi având steaguri tricolore fluturând în vânt. Alături de organizatori, s-au prins într-o Horă a Unirii, a bucuriei, a românilor, reprezentanţi ai Asociaţiilor „Suflet românesc” din Târgu-Secuiesc, „Căciula” din Zăbala, membri ai ansamblurilor populare „Brâuleţul” din Sita-Buzăului, „Datina” din Zăbala, „Florile Zagonului” din Zagon, „Junii covăsneni” din Covasna, localnici şi turişti aflaţi în staţiune, veniţi din toate colţurile României: din Ţara Oaşului şi din judeţele Constanţa, Iaşi, Dolj, Alba, Ialomiţa, Bihor etc.. Cum se-ntâmplă des prin părţile astea ale Covasnei şi Harghitei, oficialităţile locale nu au considerat că este legal, dar şi frăţeşte să participe la o sărbătoare naţională a românilor, în cazul de faţă Ziua Unirii Principatelor Române.
Organizatorii au oferit tuturor participanţilor câte o tocăniţă de purcel, preparată de Marian Lazăr şi membrii familiei sale, după reţeta tradiţională a strămoşilor voineşteni, alături de un vin fiert. De asemenea, au fost dăruite steguleţe tricolore, astfel încât Parcul din vecinătatea Complexului „Valea Zânelor” s-a colorat instantaneu în roşu, galben şi albastru. Ca la toate acţiunile ACCJT, s-au remarcat eforturile organizatorilor, gazde primitoare: părintele Ioan Ovidiu Măciuca, Mihai Tozlovanu, Florin Balea, Ioan Luca, Henorel Olărescu, Florin Ciambur, Mihai Lungu şi toţi cei „anonimi”, care de fiecare dată, la momente importante pentru Istoria Neamului, reuşesc să adune la un loc covăsnenii, să demonstreze că acolo unde politica dezbină, credinţa şi cultura unesc.
Aşa s-a sărbătorit la Voineşti Unirea lui Cuza. Ne-am bucurat şi am urat: La mulţi ani, Românie, Ţara noastră mare, frumoasă şi bogată!

Cetăţene Antal Arpad (nu zic „domnule”, că nu sunteţi domn), dacă vă este atât de drag drapelul negru, care vă încântă privirea şi vă mângâie sufletul când îl afişaţi cu ocazia sărbătorilor româneşti, de ce nu vă acoperiţi cu el cât puteţi mai degrabă? Vă asigurăm că noi, românii, oameni de omenie, cu suflet generos, mult îngăduitori cu imigranţii seculari pe pământ românesc, vom participa la ceremonia învelirii, respectând sobrietatea ambientală tristă şi sentimentele celor care vă idolatrizează. Cu respect faţă de ce vă este atât de drag, vom arbora şi noi drapele negre cât mai multe pentru a sugera închinăciunea noastră urmare dispariţiei pe care ne-aţi oferi-o, o mult aşteptată dispariţie din funcţia pe care o deţineţi, contrar Constituţiei României.
Notam mai sus că nu sunteţi „domn”, cetăţene Arpad, calitate care vă lipseşte cu desăvârşire şi vă coboară în mocirla urât mirositoare a putrefacţiei, pentru că aceasta aţi ales, prin comportamentul care vă descalifică şi vă goleşte de tot ce este onorabil pentru un bărbat public. Am convingerea că poate fi calificat domn cel care respectă pe alţii. Gestul de a afişa drapelul negru spre jignirea unei Ţări, a unui popor, nu poate fi comparat cu o dispută între doi rivali, care îşi dau mâna înainte şi după înfruntare. Uitaţi că, în calitatea de rămăşită etnică rătăcită, maghiarul (bine, nu chiar tot maghiarul, se înţelege… udemeristo-pecemisto-pepemetistul şi alte asemenea, căci de el e vorba, nu de omul de rând), se confruntă cu o naţiune multimilenară, care a ştiut să se apere de forţe mult superioare şi şi-a construit aici fundamentul statutului de stăpân pe aceste meleaguri. Se pare că dispuneţi de o judecată alterată, dacă socotiţi că vă înălţaţi (situându-vă drept exemplu pentru consângenii dumneavoastră) prin instituirea unui principiu de viaţă axat pe ură, pe dispreţ, pe desconsideraţie faţă de poporul pe al cărui pământ trăiţi. Înnegriţi-vă toţi de teapa aceasta de câte ori ne manifestăm la sărbătorile noastre. După cum vedeţi, noi avem respect şi faţă de noi înşine, de aceea nu afişăm drapele negre la sărbătorile maghiarilor, conduită care ne înalţă, ne onorează, ne arborează în viziunea lumii drapelul sufletului nostru de oameni lucizi, deschişi spre înţelegere şi ospitalitate chiar şi faţă de criminalii care ne-au chinuit, umilit şi ucis de câte ori li s-a oferit ocazia în decursul istoriei.
Acum, însă, Uniunea Europeană v-a tăiat pofta de călăi, cetăţene Arpad! V-aţi scris singuri (prin lideri de factura dumitale) certificatul de popor al ororilor umane. Afişarea drapelului negru spre dispreţul sărbătorilor noastre arată ca o ultimă zvâcnire a sugrumatului care şi-a pus singur ştreangul de gât. Nu vă mai suportă nimeni în postura de veşnici cerşetori de drepturi necuvenite, adică de privilegii cerute în permanenţă peste legea în faţa căreia suntem egali cu toţii.
Ce fel de responsabil sunteţi pentru vieţile concetăţenilor etnici, dacă îi trimiteţi la închisoare, urmare îndemnului de a ucide în masă? Toţi fruntaşii unguri din cele două judeţe satanice merită să fie duşi la întunericul temniţelor, dacă negrul tot le este atât de plăcut! S-ar curăţa astfel populaţia maghiară de stigmatul cu care s-a plasat - vrând, nevrând - în ochii lumii; adică de stigmatul de „viteji” ucigaşi ai românilor ardeleni neînarmaţi, lipsiţi de apărare, fapte înscrise în cărţi cu compasiune de atâţia oameni remarcabili ai planetei, acuzatori, din păcate, din aceste motive, asupra întregii naţiuni maghiare, care şi-a construit în acest fel un soclu al dezonoarei.
Vă obsedează culoarea morţii, care a devenit emblema voastră, pentru că vă hrăneşte satisfacţia urii: de Ziua Naţională a Românilor, aţi amplasat drapele negre în stradă, pe faţadele caselor, apoi la Carei, maghiarii au smuls drapelele româneşti şi au îmbrăcat în negru scena unde şcolarii români au sărbătorit Ziua Naţională, iar de sărbătoarea primei Uniri a românilor, „vrednicul” primar Arpad s-a grăbit să arboreze drapelul negru pe clădirea unei Primării a României.
Câtă „bravură”, câtă „onoare”! Ăsta da „merit”!
Continuaţi să fiţi cetăţeni degradaţi? Da-v-ar Dumnezeu un dram de omenie!

EXCLUSIV

Primăria Sfântu-Gheorghe a „participat” la manifestările dedicate Zilei Unirii Principatelor Române arborând drapelul negru de doliu pe faţada instituţiei.
Un drapel negru de doliu a putut fi observat azi, de Ziua Unirii Principatelor Române, pe faţada Primăriei Sfântu-Gheorghe, condusă de UDMR-istul Arpad-Andras Antal.
Steagul a fost arborat încă de vineri (22 ianuarie 2016 - n.n.) pe faţada Primăriei Sfântu-Gheorghe, se pare din cauza unui deces, însă primarul Arpad-Andras Antal a „uitat” să înlăture steagul azi (24 ianuarie 2016 - n.n.) pentru a manifesta respect faţă de o sărbătoare naţională a românilor, Unirea Principatelor Române.
Chiar dacă a fost arborat pentru că cineva a decedat (Primăria nu a făcut niciun fel de anunţ public cu privire la acest aspect), steagul trebuia înlăturat azi în primul rând pentru că vineri şi sâmbătă erau suficiente pentru a arbora steagul de doliu pe Primărie şi în al doilea rând pentru a manifesta respectul cuvenit faţă de sărbătoarea Unirii Principatelor Române.
Doar că primarul UDMR Arpad-Andras Antal nu putea rata ocazia de a-şi manifesta din nou dispreţul faţă de simbolurile şi sărbătorile naţionale ale românilor şi a păstrat drapelul de doliu pe faţada Primăriei şi astăzi.
De menţionat şi faptul că Primăria Sfântu-Gheorghe nu a arborat steagul de doliu în zilele de 31 octombrie, 1 şi 2 noiembrie 2015, atunci când Guvernul României a decretat trei zile de doliu naţional în urma tragediei din Colectiv.
(Articol preluat de pe www.dantanasa.ro, din 24 ianuarie 2016)

SE CONFIRMĂ

Noi informaţii confirmă faptul că arborarea steagului negru de doliu pe faţada Primăriei Sfântu-Gheorghe, de Ziua Unirii Principatelor Române, a avut unicul scop de a batjocori sărbătoarea naţională a românilor.
Primăria Sfântu-Gheorghe a comunicat public, în urma articolului prin care am adus în atenţia opiniei publice faptul că Primăria Sfântu-Gheorghe a arborat steagul negru de doliu cu ocazia Zilei Unirii Principatelor Române (vezi alăturat), că steagul negru de doliu ar fi fost arborat pe instituţie în semn de respect faţă de Sinka Mozes, laureat al premului Pro Urbe, care a decedat. Doar că, din informaţiile prezente în presa de limbă maghiară, reiese că Sinka Mozes a fost înmormântat vineri, 22 ianuarie a.c., la ora 13.
Cotidianul de limbă română „Mesagerul de Covasna” a intrat în posesia unei informaţii care dovedeşte, dincolo de orice dubiu, că arborarea steagului negru de doliu pe faţada Primăriei Sfântu-Gheorghe în ziua de duminică, 24 ianuarie a.c., de Ziua Unirii Principatelor Române, a avut un singur scop: batjocorirea sărbătorii naţionale a românilor.
„Însă, în cursul zilei de ieri, un cititor ne-a comunicat faptul că înmormântarea domnului Sinka Mozes a avut loc vineri, 22 ianuarie a.c., la ora 13, lucru pe care l-a aflat din rubrica „Decese” a unuia dintre ziarele de limbă maghiară din judeţ. Drept urmare, cititorul nostru a afirmat că „reprezentanţii Primăriei Sfântu-Gheorghe, în frunte cu primarul Antal Arpad, nu au nicio scuză pentru modul în care au jignit comunitatea românească, şi nu numai, cu ocazia zilei de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române. Au avut la dispoziţie atât ziua de vineri după-amiază, după ce domul Sinka Mozes a fost înmormântat, cât şi toată ziua de sâmbătă să dea jos acest steag care, oricum, nu trebuia să fie arborat acolo unde a fost arborat, între drapelul naţional al României şi steagul Uniunii Europene”, transmite cotidianul „Mesagerul de Covasna”.
Contactat telefonic, viceprimarul Tischler Ferenc a declarat că îşi asumă eroarea cu privire la ziua în care a decedat deţinătorul titlului Pro Urbe, Sinka Mozes, deoarece a fost plecat din localitate, iar informaţia cu privire la motivul existenţei steagului negru, de doliu, pe faţada Primăriei Sfântu-Gheorghe „a obţinut-o de la un coleg”, transmite cotidianul „Mesagerul de Covasna”.
Sinka Mozes nu a murit vineri, ci a fost înmormântat vineri, 22 ianuarie a.c.. Cel mai probabil el a murit cu două sau trei zile în urmă. Steagul negru de doliu ar fi trebuit arborat în ziua în care a murit, nu în ziua în care este înmormântat. Conducerea UDMR a Primăriei Sfântu-Gheorghe a confirmat bătaia de joc la adresa sărbătorii naţionale a românilor şi prin faptul că steagul negru a fost îndepărtat în cursul zilei de duminică, 24 ianuarie a.c., după terminarea manifestărilor dedicate Zilei Unirii Principatelor Române.
Viceprimarul UDMR, Tischler Ferenc, „n-a ştiut”. Primarul UDMR, Antal Arpad, cel care i-a ameninţat pe românii din Covasna şi Harghita cu soarta sârbilor din Kosovo, nu dă socoteală public în urma acestui nou episod care trădează lipsa sa de bun-simţ. Că doar Antal e grof pe moşie, nu primar în România. Iar comunitatea maghiară din oraş o să-l voteze iar, în ciuda mentalităţii sale medievale. Trăiască buna convieţuire româno-maghiară.
P.S.: Cum era de aşteptat, bufonul liberal a luat apărarea conducerii UDMR a oraşului. Săracul de el.
(Articol preluat de pe www.dantanasa.ro, din 26 ianuarie 2016)

Declaram, într-un articol, recent publicat în paginile ziarului „Condeiul ardelean”, că mi-am dorit mult şi cu ardoare să particip la sărbătoarea Zilei Naţionale a României, împreună cu prietenii mei români din Covasna (Constantin Secară, „Noi vrem unirea!” Despre patriotism şi simţire românească la Sărbătoarea Zilei Naţionale, „Condeiul ardelean”, Anul X, Serie Nouă, nr. 301 (336), 11-27 decembrie 2015, p. 10-11). Atunci, am văzut sărbătoarea de 1 Decembrie drept „o lecţie veritabilă a păstrării, dăinuirii şi transmiterii valorilor culturale şi spirituale ale identităţii româneşti, a patriotismului şi conştiinţei naţionale, tot mai mult puse la încercare în aceste vremuri tulburi” (Idem, p. 11). De aceea mi-am propus să revin în mijlocul românilor din Arcul intracarpatic cu un alt binecuvântat prilej, legat de o sărbătorire ce are, în conştiinţa românească, un răsunet de importanţă comparabilă cu cea a Zilei Marii Uniri. Această ocazie a fost, bineînţeles, legată de Ziua Micii Uniri, aşa cum a rămas în conştiinţa românească data de 24 ianuarie 1859, Ziua Unirii Principatelor Române.
Un scurt răgaz (cu un „ocol” între drumurile numeroaselor mele îndatoriri profesionale) şi, iată: am ajuns, în dimineaţa unei duminici geroase de 24 ianuarie, la Sfântu-Gheorghe. Oraşul m-a întâmpinat cu o atmosferă glacială care promitea, însă, o zi frumoasă şi luminoasă. Manifestările şi ceremoniile solemne au început, imediat după săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii, din faţa Catedralei Ortodoxe. Cortegiul festiv, alcătuit din călăreţii Grupului „Voievozii Munţilor” din Vâlcele şi din credincioşii ieşiţi din Catedrală, cărora li s-au alăturat, pe parcurs, câteva sute de locuitori ai municipiului (tineri, vârstnici şi copii), a pornit spre locul desfăşurării tradiţionale a numeroase sărbători solemne care-i adună pe români: Piaţa „Mihai Viteazul”. Ajunşi în acest loc încărcat de multiple semnificaţii istorice, cei prezenţi au asistat la un moment cultural susţinut de Ansamblul „Pădurenii” din Barcani, Corul „Voievoizii Munţilor” din Vâlcele şi actriţa Camelia Paraschiv-Katai, care a recitat un poem cu profunde semnificaţii patriotice, semnat de Ionel Simota. Apoi, prefectul judeţului Covasna, Sebastian Cucu, şi comandantul Garnizoanei Militare Sfântu-Gheorghe, colonelul Gheorghe Lupu, au trecut în revistă Garda de Ooare, moment care a precedat intonarea, de către întreaga asistenţă, a Imnului Naţional şi săvârşirea ceremonialului religios, slujit de preotul militar al Garnizoanei, părintele Ioan Costin Cucu.
Am reţinut, din cuvântul adresat de prefectul Sebastian Cucu, mai multe idei care demonstrează atât actualitatea actului Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, cât şi necesitatea (vitală pentru Românii de pretutindeni, dar mai cu seamă a celor pe care soarta i-a aşezat pe aceste meleaguri) ca generaţia actuală să menţină, în aceste vremuri tulburi, nestinsă flacăra iubirii de Neam şi Ţară. Prefectul judeţului Covasna a subliniat: „Sărbătorim, astăzi, un moment istoric cu semnificaţii deosebite. La 24 ianuarie 1859, românii şi-au impus magistral voinţa, Unirea Principatelor Române reprezentând nu doar rezultatul conştiinţei originii şi limbii comune a moldovenilor şi muntenilor, ci şi voinţa politică a tuturor românilor, născută la 1600 prin fapta lui Mihai Viteazul. Voinţa de Unire a fost exprimată clar şi puternic încă din timpul Revoluţiei de la 1848, apoi Unirea a devenit tema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti: o idee care a pus în mişcare toate categoriile sociale. (…) Unirea Principatelor Române, înfăptuită la 24 ianuarie 1859, reprezintă actul politic care a stat la baza României moderne. Împrejurările istorice nu au permis Unirea simultană a tuturor provinciilor româneşti, astfel că Statul Naţional Român s-a format treptat, iar această Mică Unire de la 1859 a reprezentat primul dintre paşi. Perioada 1877-1878, în urma glorioaselor victorii ale Armatei Române, de la Plevna, Smârdan, Vidin, a însemnat atât proclamarea independenţei Ţării, dar şi Unirea României cu Dobrogea, constituind cel de-al doilea pas pe calea Unităţii Naţionale. Alte jertfe şi sacrificii româneşti, cele din Războiul de Reîntregire Naţională, au făcut posibilă desăvârşirea Unităţii Naţionale, la 1 Decembrie 1918. Astfel, acest vis al românilor s-a desăvârşit prin ceea ce noi numim „Marea Unire” şi formarea Statului Unitar Român modern, România Mare”. În acelaşi context, prefectul Sebastian Cucu a mai subliniat necesitatea ca în societatea românească să domnească „spiritul unităţii şi al solidarităţii, în continuitatea aspiraţiilor şi exemplelor oferite de înaintaşii noştri, al artizanilor Unirii”. Totodată, el şi-a exprimat hotărârea de a participa, împreună cu toţi cetăţenii oneşti şi loiali Statului Român, la respectarea şi aplicarea eficientă şi responsabilă a legii, ca fundament şi garant al statului de drept. În finalul cuvântului său, prefectul judeţului Covasna a declarat, cu încredere, că celebrarea Unirii Principatelor ar trebui făcută de toţi Românii împreună, într-un efort comun al solidarităţii şi responsabilităţii, cu nădejdea că „spiritul Unirii va învinge şi în aceste timpuri, în folosul României şi al cetăţenilor ei”.
Mi-aş dori să cred că mesajul acestor cuvinte (aflate în consens şi cu ideile exprimate ulterior de colonelul Gheorghe Lupu, comandantul Garnizoanei Militare Sfântu-Gheorghe) au trezit un ecou în conştiinţele celor prezenţi. Depunerea coroanelor la baza Grupului Statuar „Mihai Viteazul”, din partea instituţiilor Statului şi a unor formaţiuni politice sau civice, defilarea trupelor militare şi, nu în cele din urmă, înmănuncherea participanţilor într-o simbolică „Horă a Unirii”, ar putea fi considerate expresii ale acestei necesare solidarităţi.
Din păcate (aşa cum am observat şi cu alte numeroase prilejuri), reprezentanţii Primăriei Sfântu-Gheorghe şi ai Consiliului Judeţean Covasna s-au remarcat prin aceeaşi sfidătoare absenţă prin care înţeleg, de ani buni, să trateze cu dispreţ zilele şi însemnele naţionale ale României. Mai mult chiar, şi-au permis să arboreze un drapel negru pe sediul Primăriei Sfântu-Gheorghe, gest care, pentru conştiinţa românilor trăitori în această zonă (dar şi pentru a mea personală, ca cetăţean al acestei Ţări) nu poate fi interpretat decât ca o expresie a culorii sufletului lor faţă de Români, de România şi de simbolurile şi sărbătorile naţionale româneşti. Singur, Tricolorul uriaş, arborat pe faţada clădirii Prefecturii, mai oferă certitudinea că Statul Român este încă prezent şi că-şi exercită atribuţiile şi autoritatea în oraş şi în judeţ. În rest, şantierul dezafectat al movilei-balaur din faţa Prefecturii, aşa-zisele „steaguri secuieşti” afişate cu ostentaţie la unele balcoane ale blocurilor de locuinţe din preajma Grupului Statuar „Mihai Viteazul”, patinoarul din centru, cu muzică ambientală doar în limba maghiară, alte şi alte „semne” pe care am învăţat să le „citesc” şi să le „descifrez” în anii de peregrinări în această zonă, mi-au întărit convingerea că viaţa la Sfântu-Gheorghe se desfăşoară, zi de zi, mereu în aceeaşi pendulare între încremenirea în „proiectele autonomiste secuieşti”, încercarea instituţiilor Statului de contracarare a lor, dar şi disoluţia elementului etnic românesc, din cauze care ţin de interese meschine, trădări, compromisuri, laşităţi. Am plecat, spre seară, cu bucuria de a fi fost, pentru câteva ceasuri, împreună cu bunii mei prieteni români din Sfântu-Gheorghe, bucurie umbrită de tristeţea acestor realităţi, pe care le-am observat şi care mi se confirmă cu fiecare prilej de revenire pe aceste meleaguri binecuvântate din inima Ţării. Poate doar „Hora Unirii”, difuzată (cu siguranţă, prin purtarea de grijă a Regionalei CFR Braşov) la difuzoarele staţiei din Sfântu-Gheorghe, mi-a întărit speranţa că ecourile Unirii Principatelor Române, ca şi ale Marii Uniri, au darul şi puterea să aducă acea solidaritate, mult dorită, a Poporului Român.

Şocant, dar totodată şi interesant.

Dezvăluirile lui de la aceea vreme au fost privite ca scenarii SF de către opinia publică, dar şi de cea mai mare partea a clasei politice. Timpul a trecut, Anghel Rugină s-a înălţat la ceruri, dar mărturisirile acestuia din acea emisiune ar trebui să le dea mult de gândit celor care astăzi sunt la butoanele României - Cioloş şi Iohannis, dar şi celor care s-au perindat în ultimii zece ani, fie că se numesc Tăriceanu, Boc, Ponta sau Băsescu. Dezvăluirile lui Anghel Rugină rememorate astăzi, schimbă total viziunea despre cine conduce lumea şi cine conduce România.
„Dragii mei, lumea asta este condusă de un fel de guvern mondial, format dintr-un grup de circa 250-300 de persoane, super-bogate, super-puternice şi super-bine-informate, care trăiesc „ca în sânul lui Avraam”! Oamenii ăştia deţin puterea absolută pe planetă. În afară de accesul imediat la toate resursele economice şi la cele mai recente descoperiri tehnico-ştiinţifice, multe ţinute în secret, au la dispoziţie, în toate ţările lumii, institute de cercetări psiho-sociologice, cu ajutorul cărora ţin sub control toate popoarele planetei. Acestea le indică personajele politice cele mai „potrivite” pentru a „câştiga alegerile”, în mod „democratic” în cele mai importante state ale lumii; importante nu numai ca număr de locuitori, dar mai ales prin resursele lor naturale, prin puterea economică, militară sau prin poziţia lor strategică. Practic, toţi conducătorii statelor importante ale planetei sunt „aleşi” cu „binecuvântarea” acestui „GRUP”, şi toţi cei aleşi nu fac altceva decât să pună în practică „directivele” trasate de acesta”, mărturisea Anghel Rugină.
Atunci, un telespectator l-a întrebat telefonic dacă şi România face parte dintre ţările vizate de „GRUP”? „Da. Şi ca dovadă vă aduc faptul că, înainte cu două luni de alegerile din 2000, persoana care a câştigat alegerile prezidenţiale, a fost în vizită „privată” în Statele Unite, iar la două săptămâni de la câştigarea alegerilor, primul ministru proaspăt numit a făcut acelaşi lucru. Au fost amândoi să-şi ia „foaia de drum”…” „Adică dumneavoastră vreţi să spuneţi că pe preşedintele nostru ni l-au ales americanii?”, a replicat telespectatorul. „Nu o spun eu. Aşa este. Numai că nu americanii, ci „GRUPUL” care conduce. În America a avut loc doar acceptarea şi instruirea personajelor.”
Telespectatorul a fost iritat de replica renumitul economist şi l-a acuzat pe acesta de interese ascunse, dar răspunsul lui Anghel Rugină a fost unul magistral. „Dragă domnule, te felicit…! Te felicit că ai ajuns la vârsta la care ai capul plin de păr alb şi că ai trăit până acum cu impresia că ai putere! Că votul tău contează! Poţi să mori fericit în cazul ăsta! Eu nu am vorbit pentru cei care au vârsta şi convingerile dumitale. Eu am vorbit pentru cine are urechi să audă şi minte să înţeleagă…! În ceea ce priveşte votul, nu uitaţi vorbele lui Stalin, care zicea că nu contează cine şi ce votează, contează doar cine numără voturile! Astăzi, cu voturile centralizate electronic, treaba asta a devenit un simplu joc pentru un informatician: cu un program deştept, printr-o simplă atingere a unei anumite taste, voturile în plus ale unui candidat se adună discret la cel care trebuie să iasă. Îmi spui că nu ştii ce interes am… Am interesul ca POPORUL MEU SĂ AFLE… Să afle şi SĂ ÎNŢELEAGĂ…! Să înţeleagă că la nivel global „cărţile sunt făcute”! Oamenii ăştia sunt prea deştepţi şi prea puternici…!” Dar cine sunt acei oameni? „Pe oamenii ăştia nu-i cunoaşte nimeni… Adică nimeni dintre „muritorii de rând”! Ce, sultan? Ce, Bill Gates? Ăştia sunt mici copii, pe lângă cei din „GRUP”! Trebuie să înţelegeţi că adevăraţii bogaţi ai lumii nu apar în niciun top, al niciunei reviste… Se bucură de anonimat pentru ca astfel să aibă libertate deplină de mişcare. Doar un număr limitat de persoane, alese pe sprânceană, cunoaşte identitatea unora dintre ei, alte persoane „alese”, cunosc pe altele, şi tot aşa. Nimeni nu poate pune toate piesele acestui puzzle împreună… Nici măcar preşedinţii marilor state ale lumii. Directivele ajung la ei prin interpuşi. V-am spus că este vorba despre oameni deosebit de inteligenţi şi despre o organizare perfectă…!” … „Sunt şi evrei, dar nu sunt majoritari…!” … „Sunt şi arabi? Că ăştia au petrol…” … „Dragii mei, sunt reprezentanţi de peste tot, într-o proporţie echilibrată. În asta şi constă succesul „GRUPULUI”, deciziile în interiorul lui se iau într-un mod absolut democratic, iar locul în acest „GRUP” se moşteneşte, pe principii monarhice, cei ce urmează să între fiind foarte bine testaţi şi pregătiţi în acest sens… Se zice că acest „GRUP” a luat fiinţă cam pe la începutul anilor 1800, cu scopul declarat de a prelua conducerea lumii. Prima mişcare cu relevanţă la nivel planetar ar fi fost iniţierea valului de revoluţii din Europa anilor 1848. Apoi, „GRUPUL” a încercat preluarea puterii pe tot globul prin intermediul ideologiei comuniste.” … „Deci totul este al tuturor şi în particular al nimănui. Şi chiar dacă nu sunt ale nimănui, după victoria planetară a comunismului, aceste bunuri trebuiesc totuşi „administrate” de cineva. Şi de ce acel cineva n-ar putea fi un „GRUP”, de administratori la nivel mondial de, să zicem… 250-300 de persoane…!”
Toată lumea rămâne mută. Inclusiv Marius Tucă… Şi domnul profesor a continuat: „Toate mişcările de rezonanţă mondială de după 1848, s-ar fi produs cu acceptul acestui „GRUP”. Totul bine studiat. Totul cu un scop precis. Bineînţeles că au apărut şi evenimente neprevăzute. La un moment dat, liderii comunişti, supuşi unei propagande deşănţate cu scopul creării cultului personalităţii, pe criterii de marketing politic, au început ei înşişi să creadă în ceea ce propovăduiau şi să se creadă nişte zei în viaţă, aşa că au scăpat de sub control. Şi atunci a fost nevoie de crearea unei ideologii care să contrabalanseze comunismul, şi anume fascismul. Şi aşa a pornit cel de-al doilea război mondial… Şi când şi fascismul a început să aibă derapaje, i s-a opus o coaliţie mondială, şi pentru că nu fusese înfrânt comunismul „independent”, a fost nevoie de un „război rece”, care s-a încheiat aşa cum ştim cu toţii, cu victoria „GRUPULUI” asupra copilului rebel - comunismul! Acum suntem în faza în care „GRUPUL” se concentrează asupra unei noi strategii de putere, şi anume „GLOBALIZAREA”. Au fost create organisme la nivel global în sprijinul acestui concept: NATO, G8, G20, FMI, Banca Mondială, BERD, Comunitatea Europeană etc.… Trebuie să recunoaştem că acest „GRUP” a avut un rol foarte important în menţinerea unui echilibru strategic la nivel mondial. În perioada dominaţiei acestuia, nivelul de trai al populaţiei a crescut în mod constant, nu peste tot e drept, dar încă se mai lucrează la acest lucru prin intermediul organismelor mondiale controlate de „GRUP”. De asemenea, nivelul tehnologic a cunoscut un progres uriaş care nu ar fi fost posibil fără direcţionarea resurselor necesare în acest sens. „Drepturile omului” sunt impuse permanent pe ordinea de zi a tuturor reuniunilor la nivel mondial, sau regional, acolo unde acestea nu sunt la înălţimea momentului. În general, se impune o nouă ordine mondială, care încearcă să înlăture haosul, anarhia şi pericolele potenţiale la nivel planetar… V-am spus că este vorba despre persoane deosebit de inteligente. E drept, uneori sunt mai răi câinii ca stăpânii, dar sunt sigur că la momentul oportun, stăpânii îşi vor pune câinii cu botul pe labe…!”.
Însă, Marius Tucă uimit de afirmaţiile lui Anghel Rugină, încearcă să afle dacă acestuia nu îi este frică să facă asemenea dezvăluiri. Replica renumitului economist a fost: „În primul rând, am o vârstă: „Mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”, şi apoi sunt lucruri, repet, deja cunoscute, iar scopul pentru care am făcut-o este de a limpezi cumva apele şi de a potoli spiritele înfierbântate din România, care încă mai crede că tot ceea ce zboară se mănâncă…!”. Tucă insistă: „Şi noi ce trebuie să facem?”. „Aici am vrut să ajungem cu discuţia noastră…! Pentru noi, important este să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scară internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuiesc rupte! Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem, în schimb, să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt: să ne trăim viaţa liniştiţi…”, a avertizat Anghel Rugină. Acum, orice comentariu despre profeţiile lui Anghel Rugină este de prisos!

Trufia de a şterge din memoria oamenilor trecutul

Elevii sunt invitaţi să-şi anunţe părinţii că, printr-o hotărâre plină de „patriotism” şi curaj, disciplina Istorie s-ar putea ca pe viitor să se numească Educaţie cetăţenească.
Şi, uite aşa, ne-am întors victorioşi la epoca fericită când Roller coordona manualul „Istoria R.P.R.” - manual pentru învăţământul mediu. „Fericita” epocă în care tinerii erau îndreptaţi şi îndrumaţi, printr-un manual unic, la reinventarea istoriei potrivit cu noile interpretări de sorginte marxistă.
Mai este vreo diferenţă între atunci şi acum? Da, este, atunci era Istoria Republicii Populare Române, astăzi se numeşte Istorie - clasa a XII-a.
Cu îndreptăţire ne întrebăm a cui istorie?
În fapt, Istoria Românilor a dispărut ca disciplină formativ în învăţământul liceal. Tinerilor li se oferă o istorie care poate fi a oricui. Şi este aşa deoarece curricula este una singură pentru toate categoriile de şcoli.
Regresul este şi mai mare pentru că se renunţă definitiv la studiul Istoriei ca disciplină fundamentală, pe cale de consecinţă şi la români şi a lor istorie ca materie de studiu. Este o hotărâre fenomenală acum când ne apropiem de centenarul Marii Uniri!!!
Dacă la revoluţie Istoria avea trei ore pe săptămână, azi este o materie secundară, cu o singură oră pe săptămână şi nu mai este materie obligatorie pentru Bacalaureat.
Veniţi elevi de azi, de mâine şi dintotdeauna, veniţi părinţi, veniţi profesori, veniţi toţi cei pentru care înseamnă ceva Istoria poporului nostru şi minunaţi-vă de insulta adusă Istoriei naţionale şi eroilor care s-au jertfit de-a lungul veacurilor pentru ca românii să trăiască, să răzbească indiferent de vitregiile trecute sau prezente.
În zilele noastre, a-ţi iubi Ţara este aproape un delict! Cu cât uiţi mai repede şi mai ireversibil trecutul care-ţi aparţine, cu atât mai uşor îţi pierzi identitatea.
Cine vrea să devenim ca popor o masă uniformă, cenuşie, fără trecut, deci fără viitor? Stupida trufie de-a şterge din memoria oamenilor trecutul va duce mai devreme sau mai târziu la dispariţia noastră ca neam.
Asta vrem?
(Articol, de acad. Dinu C. Giurescu, preluat de pe www.cotidianul.ro, din 7 februarie 2016)

România e o Ţară a paradoxurilor, mai ales când ai de-a face cu politicul şi aplicarea Legii. În toată România, mai tot politicianul se dovedeşte finalmente corupt, doar în judeţul Covasna nu se întâmplă absolut nimic, el fiind un „îngeraş fără vină”. Ai impresia că aici, în judeţul Covasna, politicianul, aşa cum spune un clasic în viaţă, are alte sisteme de valori, deci nu poate fi decât corect şi reprezintă cetăţeanul în interesele sale. În realitate, este o iluzie, aşa cum şi realitatea este tot o iluzie indusă a sistemului, de către „paznicii matrixului” cetăţeanului de rând, pentru crearea unei aparente legalităţi asupra existenţei muritorilor de rând.
Balogh Laszlo, un cetăţean din comuna Sânzieni, judeţul Covasna, este justiţiabilul exponent al multor justiţiabili de rând, care atunci când intră în contradictoriu cu politicianul sau îşi caută dreptatea în faţa lui, nu poate avea sorţi de izbândă.
Ghinionul domnului Balogh Laszlo este că a dorit să cumpere, în anul 2013, un teren intravilan în comuna de domiciliu, iar greşeala a făcut-o când l-a rugat pe verişorul lui, Balogh Tibor, ajuns primarul Sânzieniului, să verifice legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate şi emiterea titlului de proprietate. Balogh Tibor, primarul, fără să stea pe gânduri i-a cumpărat terenul de sub nas, verişorului, fără nici măcar să-i mulţumească pentru pontul dat.
În primă fază, Balogh Laszlo, auzind de isprava verişorului-primar, în dauna lui, fiind vecini de domiciliu, a mers într-o dimineaţă la Balogh Tibor în curte, pentru a-l întreba dacă este adevărat zvonul că a cumpărat el terenul. Drept răspuns, Balogh Laszlo s-a ales cu un dosar penal pentru violare de domiciliu, iar prin Rezoluţia din data de 31.01.2014 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Secuiesc, în dosarul nr. 1435/P/2015, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Balogh Laszlo, în baza Referatului cu propunere de a nu se începe urmărirea penală în cauză.
Văzând răspunsul emfatic al primarului şi ameninţarea acestuia, omul s-a gândit să meargă a doua zi, în mod oficial, la Primăria Sânzieni, pentru că era zi de audienţe. Balogh Laszlo, verişorul, s-a gândit că astfel, fiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu, va putea să discute cu Balogh Tibor, primarul. Acest aspect i-a fost fatal şi s-a dovedit coşmarul existenţei sale ulterioare.
Primarul având o altă audienţă, Balogh Laszlo a vorbit cu secretarul instituţiei despre furtul unui cântar de mare tonaj ce a aparţinut CAP Sânzieni şi vânzarea acestuia de către primarul Balogh Tibor la Zagon. Nu se ştie exact unde au ajuns banii pe cântar, pentru că ei nu au fost înregistraţi niciodată la Primăria Sânzieni, dar din acest motiv se poate bănui ce a făcut politicianul cu ei.
Primarul Balogh Tibor auzind o asemenea îndrăzneală, în „instituţia lui”, a terminat brusc audienţa cealaltă, l-a invitat mieros pe verişorul Balogh Laszlo în birou, a închis frumos uşa în urma lui, să nu existe martori, şi i-a aplicat o corecţie fizică cu pumnii lui Balogh Laszlo, în zona facială şi torace, până la 12-15 zile de îngrijire medicală şi leziuni traumatice, ulterior pseudotumoră inflamatorie în legătură cu leziunea zigomatică stânga, ce a fost excizată chirurgical, cel bătut rămânând cu un semn permanent pe obrazul stâng (vezi interviul lui Balogh Laszlo din „Condeiul ardelean” nr. 253 (288), din 10-23 ianuarie 2014).
Din vara anului 2013, plângerea penală formulată de Balogh Laszlo, împotriva primarului bătăuş Balogh Tibor, a fost soluţionată abia la sfârşitul anului trecut; prin Ordonanţa din data de 24.12.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, în dosarul nr.18/P/2015, s-a dispus, în temeiul art. 315 alin. 1, lit. b Cod Proc. Pen., cu referire la art. 314, alin. 1, lit. a din Cod Proc. Pen., raportat la art. 16, alin.1, lit. b Cod Proc. Pen., CLASAREA CAUZEI. Tot în acest dosar, Balogh Laszlo a mai fost cercetat încă odată, sub aspectul săvârşirii infracţiuni de violare de domiciliu, la solicitarea primarului Balogh Tibor, deşi exista o autoritate a lucrului judecat, ordonanţa din anul 2014.
Împotriva Ordonanţei nefavorabile, Balogh Laszlo a făcut plângere, iar prin Ordonanţa cu nr. 3/II/2/2016, din data de 21.01.2016, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, prin prim-procuror Sătîrbaşa Florin, s-a dispus, în temeiul art. 339 Cod Proc. Pen., respingerea plângerii lui Balogh Laszlo, în calitate de persoană vatămată/parte civilă, împotriva Ordonanţei nr. 18/P/2015, din data de 24.12.2015, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna, ca neîntemeiată, considerându-se că prima soluţie de clasare este legală şi temeinică sub aspectul săvârşirii infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută şi pedepsită de art. 250, alin. 3, Cod Pen., de la 1969.
Împotriva acestor ordonanţe, Balogh Laszlo a formulat plângere judecătorului de cameră preliminară, iar odiseea căutării dreptăţii continuă, deşi cu slabe speranţe, politicul şi politicianul dovedindu-se a fi în toţi şi-n toate. Cel puţin aşa este în Covasna, judeţul nimănui din mijlocul României. Sau, mai bine zis, al urmaşilor grofilor, UDMR-iştii. Să vedem până când?

X Interviu cu Balogh Laszlo, cetăţeanul din Sânzieni care poate fi bucuros că nu l-a bătut verişorul-primar Balogh Tiberiu destul, că doar e om mare... Nu, nu, asta nu spune cel care a încasat-o, ba nici măcar cel care a dat-o, ci Procuratura!

- Bună ziua, domnule Balogh Laszlo, ne-am cunoscut în iarna 2013-2014, când aţi povestit ziarului nostru că verişorul prim al dumneavoastră, primarul din Sânzieni, Balogh Tibor, v-a bătut în biroul de la Primărie. Aţi venit atunci la noi aducând cu dumneavoastră fotografii cu ochiul umflat şi ne-aţi povestit faptul că aţi fost, în prealabil, şi la ziarele de limbă maghiară din Târgu-Secuiesc, dar care nu au vrut să vă publice de frica UDMR. Vă rog să ne povestiţi ce s-a întâmplat în aceşti doi ani cu dosarul dumneavoastră. V-aţi împăcat cu verişorul sau nu, a fost finalizat dosarul?
- La 2 august 2013, când am fost bătut, am făcut plângere la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Secuiesc şi a fost cercetat primarul pentru faptul că a bătut pe mine în Primărie, dar fără rezultate, nu au anunţat pe mine de nimic. Între timp, eu am fost de mai multe ori, am cerut cercetarea, prima dată la Parchetul Târgu-Secuiesc, fără rezultat, au ţinut acolo doi ani şi jumătate dosarul şi am fost şi la domnul prefect, să avanseze dosarul mai departe, am fost la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
- Adică l-aţi rugat pe domnul prefect să intervină ca să se judece în altă parte dosarul.
- Da.
- Şi a ajuns dosarul la Braşov?
- Nu. Eu am fost şi acolo, pentru că n-am putut să scot dosarul de la doamna procuror de la Târgu-Secuiesc, în audiere la Parchetul General la Braşov şi atunci au dat ordin ca la 2014, 28 februarie, să fie finalizat dosarul.
- Ce instanţă era asta de la Braşov?
- Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov. Şi a dat în faţa mea, a ridicat telefonul şi a chemat Parchetul de la noi şi a spus: Domnule, când puteţi să rezolvaţi?. Ăştia de aici n-au zis nimic, iar atunci doamna procuror general a spus: Vă dau termenul 28 februarie 2014; în fapt n-au făcut nimic. Ulterior, am făcut cerere pentru avansarea dosarului, la urmă l-au dat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, la Sfântu-Gheorghe. Am fost chemat la audieri.
- Şi când a ajuns la Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna?
- În toamna lui 2015.
- Numai atunci?! Păi şi din februarie 2014 până în toamna lui 2015 ce s-a întâmplat?
- Era blocat dosarul la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu-Secuiesc. Am fost chemat la audiere la Sfântu-Gheorghe, au întrebat dacă susţin ce am declarat, am zis că susţin; primarul nu a venit în acea zi.
- Care a fost rezultatul?
- Am aşteptat să dea un răspuns. În 24 decembrie, anul trecut, a venit o ordonanţă de clasare a dosarului.
- Adică?
- Adică s-a terminat. Că eu sunt vinovat. Au amestecat toate, spuneau că am avut probleme, că am acuzat că au furat un cântar de 50 de tone al comunei, şi a fost făcut încă un dosar de ultraj. Eu eram de vină că, înainte de a mă bate primarul, eu am intrat la el în curte şi am întrebat care e rezultatul cu grădina respectivă. Şi a reieşit că eu sunt vinovat, că sunt un personaj revoltător.
- Deci dosarul s-a închis specificându-se că dumneavoastră sunteţi vinovatul?!
- Da, şi procurorul mai scria în ordonanţă, că bine că numai aşa m-a bătut, că la ce om solid este primarul putea să bată şi mai tare.
- Şi acum?
- Am făcut o contestaţie.
- Vedeţi dacă nu vă ocupaţi de agricultura dumneavoastră şi umblaţi prin tribunale? Primarul şi cu ăştia vă scot şi bătut şi vinovat. Personaj răzvrătit, care tulbură ordinea publică, adică liniştea primarului - ce mai încolo şi-ncoace.
- Noi am făcut agricultură împreună cu trei fraţi şi o soră, am avut un depozit de peste 600 de metri pătraţi magazie, pe care am făcut în 1995, la Sânzieni, unde a fost terenul intravilan al tatălui meu. Dar nu era suficient locul, 16 ari la o sută de hectare de pământ să prelucrezi este puţin şi cu utilajele pe acelaşi loc. M-am dus la Primărie de mai multe ori, am depus cerere să îmi dea un teren în apropiere ca să pot să fac un acoperiş pentru maşini şi pentru prelucrarea cartofului, şi vărul meu n-a vrut să-mi dea. Am dat mai multe cereri că am nişte intravilane concesionate în timpul CAP-ului, măcar o despăgubire, să am un loc.
- Staţi puţin. El, vărul, de când este primar în comună?
- De 8 ani, al doilea mandat.
- Şi dumneavoastră vă ocupaţi de agricultură din 1995.
- Da. Acuma cum a făcut fabrici, tot a dat afară, prima dată eu, după aia fratele mai mare şi aşa ne-am apucat de agricultură.
- Şi ziceaţi ceva, la un moment dat, că aţi fost şi la perfecţionare în străinătate, în domeniul agriculturii?
- Cum am terminat la fabrică, eram tehnician normator la fabrica de izolatori şi la restructurare eram pe tabel, în 1993, atunci m-am dus în Elveţia pentru perfecţionare în agricultură şi m-am întors acasă şi m-am apucat de agricultură, am stat o vară acolo.
- Şi acum vă încurcă vărul de nu vă lasă să faceţi nici agricultură…?
- Nu, că nu sunt aceleaşi drepturi în comună, unii au dreptul să intabuleze terenuri, din CAP, alţii nu.
- Adică vreţi să spuneţi că oamenii nu sunt trataţi cu aceeaşi unitate de măsură.
- Da, unii primesc, alţii nu mai primesc nimic. Şi atâtea cereri la 2013, vara a măsurat la 20 ari de teren pentru numele la tatăl meu, că nu ajungea terenul. Până la urmă ne-au dat 20 de ari la marginea comunei. Era înainte de bătaie. A pus în fişe de posesie, iar primarul n-a avut curaj să mai taie de acolo, altfel tăia din fişele de posesie. Şi unii când m-a bătut, au zis că pentru asta a dat terenul, ca să împac cu el, alţii spuneau că era măsurat deja.
- Înţeleg din tot ce îmi povestiţi că nu v-aţi mai împăcat nici până în ziua de azi. De ce s-a ajuns chiar până în situaţia asta?
- În vara lui 2013, când au măsurat terenul, am avut nişte cherestea care o tăiam eu pentru oriunde mai trebuia. Cum au măsurat, imediat m-am apucat pentru construirea unui acoperiş pe acel teren, ca să am la utilaje. Eu am întrebat de mai multe ori, şi la urbanistică dacă trebuie ceva acte, şi a spus că fără titlu nu mai eliberează certificat. Dar în comună sunt sute de persoane ce au construite pe schele nişte acoperişuri fără autorizaţie şi toată lumea îmi spunea Fă şi tu, şi am făcut. Cum am făcut construcţia, am lucrat doi ani sub acel acoperiş şi în toamna lui 2015, în octombrie a venit de la Urbanistică Balint Istvan, de la Primărie şi m-a întrebat unde sunt actele? Ce pot să zic: nu mai am acte pe el. Dar el ştia. M-a chemat la Primărie să duc actele, cu dovezi că ce am făcut, fratele meu s-a dus acolo să vadă că terenul e comun şi să dăm o declaraţie că am făcut nelegal. Eu n-am făcut nicio declaraţie, nici fraţii, că pe numele meu erau toate şi a trimis după 13-15 zile amendă 200 mii lei noi, şi am întrebat Pentru ce?. Am explicat că vizavi sunt construcţii poate şi de mai mare întindere, în comună sunt o grămadă şi oamenii ştiau că la construcţii pe schele fără fundaţie nu trebuie autorizaţie. Şi nimeni n-a zis oamenilor, că n-a ţinut de 8 ani nicio şedinţă să spună: Uite domnilor, dacă faceţi aşa veţi fi amendat.
- Ceilalţi care au construit ilegal au fost amendaţi, sau numai dumneavoastră?
- Numai eu am fost amendat.
- De ce credeţi că a făcut chestia asta, care arată ca o răzbunare, din moment ce în urma cercetării cu bătaia nu a păţit nimic, dimpotrivă, acolo se spune că dumneavoastră sunteţi vinovat?! În aceste condiţii, ce motiv ar avea să mai continue „războiul”?
- Da, aşa e. Din răzbunare, a zis că vrea să mă lase fără nimic. Vrea să dizolve viaţa mea şi a familiei. A chemat cu schiţele ce am acasă, proiecte de casă, garaj, să demonstrez că le-am făcut legal. Dacă nu plătesc amenda asta acum, de 200 mii lei, vrea să scoată la licitaţie sau să mă scoată afară din casă.
- V-a ameninţat cu asta?
- Scrie în procesul verbal asta! Şi m-a avertizat că am la grajd o fereastră de lumină de 40X60 de centimetri, spre el, să înfund geamul, că casa mea are uşile spre curtea lui. Deci să închid geamul ca să nu văd ce e la el în curte.
- Păi staţi un pic, aţi spart peretele şi v-aţi făcut geam spre el acum două săptămâni, de e aşa supărat pe geamul acela?
- Ooo, e din anul 1977 , atunci am construit casa, de atunci e distanţa de la casa mea până la gard cam 20 de metri, iar până unde e casa lui e 50 de metri distanţă.
- În final, spuneţi-mi care a povestea cu curentul electric, că am înţeles că şi asta e o supărare…
- Da, cum am spus, au măsurat pentru noi un teren la marginea comunei, unde nu este nici curent, nici gaz, nici apă, nimic. Pe terenul nostru care a fost concesionat exista şi curent şi gaz. Aşa că a trebuit să trag curent, şi din sursă proprie, de la o magazie am curentul, de acolo un cablu de branşament subteran, am băgat la 60 de centimetri adâncime, cu fir de avertizare, tot, şi branşamentul am făcut cu un electrician autorizat, am tras curentul de la mine.
- Cât este de lungă instalaţia?
- 80 de metri, în marginea grădinii, acolo am tras.
- Dar problema de care s-a legat primarul, din câte am înţeles, este că nu aţi făcut această lucrare pe terenul dumneavoastră, ci în afara gardului.
- Da, dar nici nu-i drum, e în spate, e pajişte, în spatele gardului vecinilor, e un drum de câmp, nici nu-i drum public.
- Ce aveţi de gând să faceţi mai departe?
- Am făcut deja plângere la ce a spus Parchetul de la Tribunalul Sfântu-Gheorghe pe 24 decembrie 2015.
- Şi acum cu cazul acesta nou, cu amenda?
- Am făcut contestaţie la procesul-verbal de amendă. Vedem ce soluţie va da instanţa.
- În final, spuneţi-mi dacă în aceşti doi ani şi jumătate de când vă luptaţi, aţi simţit vreodată că autorităţile şi instanţele ţin cu cel mai puternic, în detrimentul unui om simplu, aşa cum sunteţi dumneavoastră?
- Domnule, păi şi procurorul explică în ordonanţă că primarul nu m-a bătut destul…! În certificatul medical scrie că a prins pe mine de gât şi a bătut. M-a ameninţat cu moartea şi în Primărie. Păi ce trebuie mai multe dovezi de atât…?
- Domnule Balogh Laszlo, eu vă mulţumesc pentru interviu şi vă asigur că, dacă alte ziare vă închid uşa în nas, la noi puteţi veni până când vom constata împreună că au înţeles udemeriştii că şi ei trebuie să respecte legea în Ţara asta. Că nu mai merge cum a mers în sfertul de veac trecut de la Revoluţie. Gata! A venit timpul ca legea să fie aceeaşi pentru toţi!
- Şi eu mulţumesc, că la dumneavoastră e singurul ziar unde am putut vorbi. Ceilalţi este frică de ei, de UDMR.

Pigmeii căcăcioşi - „slabii”, cum Eminescu îi numea, din grota vremii, urlă şi ne ameninţă din nou! Ziarul de limbă maghiară - „Szekely Ido”, care circulă prin judeţele din Transilvania, folosindu-se, din plin, de blândeţea legilor româneşti, permisive, privind libertatea de exprimare, în numărul din 9 ianuarie 2016, publica apelul de recrutare din partea (vedeţi şi citiţi bine!) „Ministerului de Interne” al „Guvernului Republicii Secuieşti”!
Semnat de insul numit Incze Gyula, „ministrul Apărării” în Guvernul Secuiesc emigrant, apelul îi îndeamnă pe secui să se înscrie în „Armata Naţională Secuiască”. Iată traducerea apelului: „Bravi secui! Din cauza faptului că, în ultimii ani, România a urgentat şi a făcut mai agresivă strategia naţională de asimilare împotriva locuitorilor maghiari indigeni, iar în momentul de faţă îi persecută, prin pretexte ridicole, pe patrioţii secui care luptă, deocamdată, prin instrumente legale, pentru autodeterminarea Pământului Secuiesc, din cauza faptului că nimeni din partea Guvernului Ungariei nu are curajul să se ocupe de cauza autodeterminării poporului secuiesc şi maghiar, văzând aceste lucruri, statul terorist român, colonizator, recurge la instrumente mârşave şi ilegitime. Noi, membrii Guvernului Secuiesc emigrant, înfiinţat în luna noiembrie a anului 2015, am hotărât să înfiinţăm Armata Naţională Secuiască, al cărei scop primordial este eliberarea Pământului Secuiesc, aflat sub ocupaţie română provizorie, iar, în baza autodeterminării secuieşti, şi apărarea Statului Secuiesc independent, ca viitoare provincie a Sfintei Coroane Maghiare. Divizia Secuiască, cea care a înfruntat, în anii 1918-1919, zeci de supravieţuitori români, a apărat Patria Maghiară în faţa prădătorilor români, nemernici! Niciodată nu a pierdut o luptă! Bărbaţi secui! Trăim vremuri istorice! Poporul laş nu are patrie! Înscrieţi-vă în Armata Naţională Secuiască! Organizarea şi perfecţionarea armatei se petrec pe teritoriul actual al Ungariei ciuntite”.
Într-un alt apel, de la Nyiregyhaza, adresat, la 1 ianuarie 2016, Guvernului Ungariei, „preşedintele” şi „premierul” însărcinat al Republicii Pământului Secuiesc, Kovacs Zoltan, vorbind în numele Guvernului Secuiesc emigrant, reluând o parte din celălalt apel, al lui Incze Gyula, „ministrul Apărării”, spunea: „Facem apel, ferm, la Guvernul Ungariei să-şi îndeplinească obligaţiile de putere protectoare, incluse în Constituţie, şi să îi apere pe confraţii maghiari care trăiesc în partea transilvană de ţară, aflată provizoriu sub ocupaţie română, să renunţe, deîndată, la tratatul de bază ungaro-român, semnat de criminalul în masă Horn Gyula -, să someze România într-o notă fermă cu privire la încetarea, imediată, a tratamentului duşmănos, umilitor şi privativ de drepturi, aplicat locuitorilor maghiari care locuiesc pe teritoriul transilvan, să someze România ca, în decurs de două săptămâni, să înceapă negocieri strategice, la nivel de stat, cu Ungaria, în vederea examinării tratatului de pace de la Paris, din anul 1947. Trăim vremuri istorice! Concetăţenii noştri secui aşteaptă, cu un nod în gât, adoptarea unei poziţii, de către Ungaria, Patria-Mamă, ale cărei graniţe au fost apărate timp de o mie de ani. Soluţionarea acestei situaţii ameninţătoare, din punct de vedere al strategiei naţionale, nu poate fi amânată”.
Acestea sunt apelurile pline de venin, de ură viscerală, de răzbunări şi refulări, de minciună, de invective şi incitare la încălcarea ordinii de stat. Aşadar, după capul acestor pigmei căcăcioşi, ameninţători nevoie-mare, România este „statul terorist colonizator” care „recurge la instrumente mârşave şi ilegitime”. Adică, România, în repetate rânduri dată, de Uniunea Europeană, ca „model de rezolvare a problemelor minorităţilor naţionale”. România în care minoritatea maghiară şi secuiască mereu dorindu-se mai egală decât alţii, şi-a primit toate drepturile posibile într-un stat democratic, tolerant şi primitor. În Guvernul României au fost doi vicepremieri maghiari (Marko Bela şi Kelemen Hunor), vreo cinci miniştri, în Parlament sunt senatori şi deputaţi, prin guverne, din 1990 încoace, maghiarii au obţinut posturi de secretari de stat, de directori în funcţii importante, au avut prefecţi şi subprefecţi prin judeţe! Aşa că-i bine să fii „cetăţean de rangul doi”, cum ei clamează mereu! Iar, în capul unui zevzec şi al contoraşilor lui, al celui numindu-se „ministrul Apărării în Guvernul Republicii Secuieşti”, care, de fapt, nu există, există doar coşmarurile lui de avorton rătăcit, pierdut prin valurile prezentului. România, cea care a acordat toate drepturile legale unei minorităţi, este pentru ei, pentru aceşti nemernici, „statul terorist român, colonizator”, care „recurge la instrumente mârşave şi ilegitime” împotriva „locuitorilor maghiari indigeni”. Care „indigeni”? Ei, cei aduşi de vânturile vremurilor şi de praful istoriei? Te cruceşti în faţa acestei sfidări a adevărului, a colportării minciunii cu picioare scurte!
Cică, Guvernul Secuiesc emigrant are un scop precis, primordial: „eliberarea Pământului Secuiesc aflat sub ocupaţie română, provizorie (…), şi apărarea Statului Secuiesc independent, ca viitoare provincie a Sfintei Coroane Maghiare”. Zău? Ce-o fi în scăfârlia ăstora? De când românii de aici se află într-o situaţie „provizorie”, imbecililor? „Provizorii”, oare să fim aici, noi, românii, de la Burebista şi Decebal încoace în leagănul naşterii noastre, la Sarmizegetusa Regia şi la Ulpia Traiană?! Provizorii au fost şi sunt cei aduşi pe aceste meleaguri în galopul cailor de prin stepele asiatice, veniţi să calce, să ucidă, să ocupe cu acea barbarie, cu o lăcomie şi o cruzime nemaiîntâlnite!
Apoi, care „viitoare provincie a Sfintei Coroane Maghiare”? Ăştia, în noaptea, în întunecimea minţii lor, oare mai cred în refacerea Ungariei Mari sub coroana lui Ştefan? Doamne, ăştia chiar nu realizează, încă, faptul că ne aflăm în secolul 21 din al treilea mileniu? Chiar au rămas, cumva, în Evul Mediu? Răspunsul la visul lor abracadabrant, la năzăririle lor este unul singur şi pe înţelesul lor: „Sohan!”.
E cumplit să afli că, după ce Garda Maghiară a fost declarată a fi ilegală în Ungaria, în anul 2016 este proslăvită Divizia Secuiască, înfiinţată după Unirea de la 1 Decembrie 1918; rămâi uluit că se face apologia crimei, fiind cunoscut că, în perioada 1918-1919, Divizia Secuiască, lăudată şi de Tokes Laszlo, a comis crimele abominabile împotriva românilor, ura viscerală a membrilor ei a dus la sânge şi la moarte, acoperindu-se de fila neagră a istoriei transilvane. Orice maghiar de bună-credinţă condamnă faptele atât de sângeroase ale Diviziei Secuieşti! Divizie pe care, iată, ei o transformă în Armata Naţională Secuiască! E grav! Deosebit de grav. Insul, acest Incze Gyula, afirmă că „niciodată Divizia nu a pierdut o luptă (…) în faţa prădătorilor români, nemernici”. Oare aşa să fie? Cine i-a bătut măr? De cine a fost distrusă? Nu chiar de invocaţii „prădători români, nemernici”, ostaşii patrioţi ai generalului Gheorghe Mărdărescu, cei care au ocupat Budapesta, iar la 4 august 1919 au dat jos steagul unguresc şi au pus pe Parlament opinca românească?! Este de prisos să mai amintim că acela care invocă, imprudent, Divizia Secuiască, mânjită cu atâta sânge românesc, se îngroapă singur în nămol, în fecalele istoriei, în noaptea neagră a unei jalnice nostalgii, a unui trecut fără glorie!
Şi mai aflăm că „organizarea şi perfecţionarea armatei se petrece pe teritoriul actual al Ungariei ciuntite”. Aşadar, unde are loc mârşăvia? În Ungaria! Cea implicată, din nou, într-o mizerie care nu-i face, deloc, cinste!
Nici nu se putea ca „preşedintele” şi „premierul” însărcinat al Guvernului Secuiesc emigrant al „Republicii Pământului Secuiesc”, Kovacs Zoltan, să nu dea şi el, spectaculos şi jenant, cu parul în baltă. El cere Ungariei să renunţe, „de-ndată, la Tratatul de bază ungaro-român”, să someze România ca, „în decurs de două săptămâni, să înceapă negocieri strategice, la nivel de stat cu Ungaria, în vederea examinării Tratatului de Pace de la Paris, din anul 1947”. Ciudată logică! După capul acestui aiurit - Kovacs Zoltan -, autoîmpopoţonat cu titluri şi funcţii de doi fileri răi, graniţele Ungariei, cică, „au fost apărate timp de o mie de ani”. Care graniţe? Şi, mai ales, ale cărui pământ, din moment ce în Transilvania, tot timpul, conform tuturor recensămintelor, românii au fost majoritari?! Majoritarii aceia din neam dacic, de peste 2.000 de ani aici!
Ciudate sunt şi concluziile publicaţiei „Szekely Ido”, prin nota redacţiei, şi ele pline de venin, de ură nestăpânită, de porniri antiromâneşti. Cică, cei doi membri ai Mişcării de Tineret 64 de Comitate (Beke Istvan şi Szocs Zoltan), arestaţi în urma tentativei de atentat, pus la cale la 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, la Târgu-Secuiesc, sunt nevinovaţi, totodată considerând că „mai eficientă ar fi nesupunerea civică”!
Ce ai mai putea spune, pus în faţa unei astfel de provocări, de către nişte nemernici, de slabii Incze Gyula şi Kovacs Zoltan, care ne ameninţă? Ce le spuneam şi altora de teapa lor când îi sfătuiam pe cei dispuşi să lovească în Statul Român, în legile româneşti, acum îndemnaţi să se înscrie într-o armată secuiască a duşmanilor, de moarte, ai României. Aveţi grijă! Nu întindeţi coarda prea mult, că s-ar putea să aveţi surprize, să vi se aplice, şi vouă, lecţia din Slovacia! Ar fi posibil ca şi răbdarea românească să aibă o limită. Nemulţumitului, uneori se întâmplă să i se mai ia darul. Nu aşa se zice în popor? Şi vă veţi trezi asemenea tuturor minorităţilor din celelalte ţări ale Europei, acolo unde există o singură ţară, un singur popor, un singur teritoriu, o singură limbă, un singur imn naţional, un singur steag! Fără excepţii, fără „discriminări pozitive”, fără participări la guvernare. Şi veţi fi puşi acolo unde, de fapt, vă este locul. Nu vă lăsaţi împinşi în aceste periculoase scenarii rocamboleşti, provocatoare, generatoare de ură, care ar putea duce, în sfârşit, definitiv, la acele măsuri care se impun în astfel de cazuri, când se ameninţă integritatea teritorială, securitatea, structura legală a Statului Român.
Deci, atenţie! Jocul cu focul este foarte periculos! Şi s-ar putea să vă ardeţi. Chiar rău de tot, după ce chiar şi Uniunea Europeană v-a întors spatele, atunci când pretindeaţi autonomia teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului Ţinut Secuiesc. Iar pigmeii, de care aminteam la începutul acestor rânduri, chiar şi pe catalige, tot pigmei rămân!
Ţineţi minte!
P.S. Din păcate, molipsindu-se de răul găzduit de publicaţia „Szekely Ido”, o altă revistă de limbă maghiară - „Europai Ido” (Covasna), aprobă „paşii luptei armate pentru autonomia maghiară”, salutând, ca acţiuni premergătoare, „înfiinţarea Băncii Secuieşti independente”, de acord fiind cu „refuzarea achitării impozitelor către statul român”, cu „nesupunerea civică”, dând de înţeles că n-ar fi exclusă chiar „vărsarea de sânge”. Doamne, cum se mai joacă, aceşti iresponsabili, cu cuvintele!

Când vedem şi auzim atâtea nemernicii care se întâmplă zilnic, nu poţi să nu te întrebi dacă România mai este „patria iubită a oricărui suflet românesc”? Aşa o considera marele Eminescu: „E mică ţărişoara noastră, îi sunt strâmbate hotarele, greutăţile vremurilor au ştirbit-o, dar această ţară mică şi ştirbită este ţara noastră, e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc”.
Drept este că acum această „ţărişoară a noastră” nu e chiar atât de mică precum era în vremea lui Eminescu, chiar dacă mai este şi acum „ştirbită, cu hotarele strâmbate”. România este totuşi - încă! - cea de a şaptea putere europeană! Ori ar trebui să fie! Iar dacă nu este aşa, nu e din cauza altora care, după cum spun unii sceptici, ne-ar purta sâmbetele, cum se spune. Nu, ni le purtăm noi singuri! Ne tăiem craca de sub picioare singuri, nu ne-o taie alţii!
Şi asta pentru că televiziunile nu mai au niciun Dumnezeu. Democraţia noastră „originală” nu mai are nicio limită în materie de drepturi. Televiziunile comerciale - nu numai cele private, ci chiar şi cea naţională! - se întrec în a transmite fel de fel de întâmplări dezgustătoare, care mai de care mai oribile, încât îţi vine să crezi că nu există nimic bun în Ţara asta, că întreaga societate românească contemporană este tot mai ticăloşită. Ba mai mult, aceleaşi televiziuni lansează „ştiri” de-a dreptul „apocaliptice”, care se dovedesc, în cele din urmă, a fi nişte fantasmagorii, baloane de săpun, anume fabricate pentru a avea audienţă.
Motivul? Cică asta vor să vadă şi să audă telespectatorii! Nu se poate să nu te apuce un sentiment de repulsie când vezi gloata de „reporteri” (mai ales „reporteriţe”) care aleargă, ca apucaţii, ca să afle pe cine l-a mai luat DNA-ul, cine a mai comis o crimă (şi îi strigă individului: „Ionuţ, îţi pare rău?”, ori: „De ce ai ucis-o?”), un divorţ, un viol, cine sunt homosexuali, sau puşcăriaşi deveniţi „scriitori” etc..
Acestea sunt subiectele şi evenimentele cele mai importante cărora posturile de televiziune le acordă prioritate absolută.
Dar oare telespectatorii nu ar dori să vadă şi să audă şi altceva? De exemplu, modul în care s-au făcut retrocedările, o adevărată megaexcrocherie! - cea mai mare din istoria contemporană a Ţării! Oare nu ar trebui telespectatorii informaţi despre modul în care Transilvania se vinde - ori uneori se dă chiar fără bani! - bucată cu bucată străinilor?
De ce s-au „uitat” toate ticăloşiile făcută în această afacere? De ce a renunţat România atât de uşor la cele şapte miliarde de Euro care constituie uriaşa avere pe care Emanoil Gojdu a lăsat-o moştenire Bisericii Ortodoxe din Ardeal? Nu îl trage nimeni de mânecă pe domnul „unguent”, Mihai Răzvan Ungureanu? Stă bine-mersi pitit la SIE, şi este convins că va avea o carieră politică bogată în această eră a ticăloşilor, fiind şi el unul dintre ei.
În loc să se stopeze această mârşăvie a retrocedărilor, bazată pe ilegalităţi şi pe falsuri grosolane, vizibile de la o poştă, printr-o simplă hotărâre de guvern, pentru a se verifica „la sânge” toate nelegiuirile săvârşite, ea continuă să se desfăşoare într-o adevărată veselie naţională, ca şi cum totul ar fi cât se poate de perfect. Cum nu vrea nimeni să audă ceea ce s-a petrecut şi se petrece în continuare în acest domeniu? Nu se vrea, fireşte, fiindcă acolo sus, unde capul peştelui este împuţit de demult, nu are nimeni interes să asculte glasuri precum cele ale lui Victor Roncea, Ioan Sabău-Pop, Marcel Bărbătei, Rareş Bogdan, Lazăr Lădariu ş.a..
Oamenii, derutaţi, stau şi se întreabă: Chiar să fie oare surzi cei în mâinile cărora se află azi soarta Ţării şi a poporului nostru, şi să nu fi auzit de „procesul optanţilor”, în urma căruia România a plătit grofilor şi baronilor unguri o despăgubire uriaşă de 3,2 tone aur de 24 de karate?! Iar acum Statul Român, prin contribuţia directă a unor jurişti corupţi, mai retrocedează încă o dată bunurile pe care le-a obţinut prin sume uriaşe! Mai mult, s-a ajuns la concluzia că cererile de retrocedare a proprietăţilor funciare, făcute de urmaşii celor care au fost despăgubiţi, întrec de câteva ori totalul suprafeţelor de teren (arabil, fâneaţă, păşuni, munţi, păduri etc.) pe care foştii exploatatori ai românilor transilvăneni le-au avut!
Nimeni nu vrea să citească numeroasele luări de poziţie ori informările Forumului „Transilvania Furată”, sau ale Forumului Civic al Românilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, trimise: Preşedintelui, Parlamentului, Guvernului, DNA-ului, documente în care se face referire la modul în care pământul şi bogăţiile Ţări trec sub stăpânire străină. Pe frontiera de vest, de exemplu, mii de ha de teren - pământ din pământul României! - au fost deja vândute, ori sunt pe cale de a se vinde, cetăţenilor din Ungaria, încurajaţi şi ajutaţi, prin toate mijloacele, în primul rând prin acordarea de împrumuturi fără dobândă, ori cu dobândă modică, de către Guvernul statului vecin. Fenomenul este valabil pentru întreaga Transilvanie şi pentru Banat. Este limpede că cei de la Bucureşti, care sunt interesaţi acum doar de modul în care ar putea câştiga viitoarele alegeri locale şi parlamentare, habar nu au ce bunuri imobile (pământ, clădiri etc.) se mai află acum în stăpânirea României. „Reprezentanţii poporului” - parlamentarii, cei ajunşi acolo, în „Sfatul Ţării”, nu prin voinţa alegătorilor, ci pe uşa din dos!, votează legi, cu nemiluita, despre drepturile pisicilor, ale câinilor, chiar şi ale urşilor sau ale altor sălbăticiuni ale pădurii etc., în schimb niciunuia nu i-a trecut prin scăfârlie să propună o lege pentru apărarea pământului Ţării, prin interzicerea cu desăvârşire a vinderii acestuia către străini. Nu, fiindcă sunt tot aceiaşi ca şi cei din vremea lui Eminescu: „fonfi, flecari, găgăuţi, guşaţi, bălbâiţi, cu gura strâmbă”! Aceştia, ca şi cei de atunci, „sunt stăpânii astei naţii”!
Când scriu despre asemenea stări de lucruri, care vor fi scump plătite cândva!, nu pot să nu-mi amintesc, din nou, de Eminescu, de Eminescu veşnic şi nestins, care ne-a lăsat, în publicistica sa, adevărate lecţii de patriotism: „Ce prost era de pildă Matei Basarab (domnul Ţării Româneşti între 1632-1654) care dacă afla că un străin cumpărase o moşie în ţară, scotea numaidecât banii din pungă să o răscumpere, pentru ca nu un străin să fie proprietar în ţară” (Şi cum vin cu drum de fier, 22 ianuarie 1880). Doamne fereşte să se mai întâmple aşa ceva acum! Fiindcă pungile „domnilor mari de astăzi” - cum spune un frumos colind - se deschid ca să se umple cu „euroii” primiţi de pe bunurilor vândute ale Ţării.
Iar dacă puţin le pasă de ceea ce se întâmplă cu averea Ţării, strânsă cu sudoare, cu suferinţă şi cu jertfă de atâtea generaţii, desigur aceeaşi nepăsare, aflată la hotarul trădării, o manifestă şi faţă de furunculul plin cu puroi înveninat care a crescut, periculos, în mijlocul României: „Statul Secuiesc independent”! Iar extremiştii şi revizioniştii unguri, cei dinăuntrul Ţării şi cei din afara ei, nu stau degeaba, lucrează mereu, bazându-se tocmai pe lipsa de reacţie a „miticilor” de la Bucureşti. Şi-atunci, văzând dumnealor „că în Statul Român se pot face multe şi au ajuns la convingerea că este un sat fără câini, atunci şi-au zis: să-i dăm drumul, că putem trece şi la obrăznicia asta” (Emil A. Dandea). Aşa au şi făcut: un Guvern Secuiesc şi o Armată Naţională Secuiască „al cărei scop primordial este eliberarea Pământului Secuiesc, aflat sub ocupaţie română provizorie, iar în baza autodeterminării secuieşti, şi apărarea Statului Secuiesc independent, ca viitoare provincie a Sfintei Coroane Maghiare”. Pentru aceasta este nevoie de luptători. „Înscrieţi-vă în Armata Naţională Secuiască!” Care trebuie să lupte pentru „cauza autodeterminării poporului secuiesc şi maghiar”, împotriva „statului terorist român, colonizator”! Apelul este semnat de Incze Gyula, „ministrul Apărării” în Guvernul Secuiesc emigrant.
Mi se pare că cineva se joacă cu focul. Şi nu ştiu dacă cei care vor rămâne cu degetele arse nu vom fi noi, românii. Datorită miopiei politicienilor (nişte lichele şi slugi plecate), lipsiţi de conştiinţă, incapabili să vegheze la destinele Ţării. „Politicieni hâzi, mâncaţi de pofte şi nevolnicii”, cum i-a caracterizat cândva Nicolae Iorga. Sunt tot aceiaşi şi cei de azi „cufundaţi în orgii bugetare, neghiobi şi vânduţi”!

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.
Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul
Decât pe mine.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!

„Încâlcită-ţi este viaţa”,
Basarabie!
„Ca grâul ce-l bate gheaţa”,
Basarabie!
În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Şi-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.
Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frământă
Când un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cântă.
Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încâlcită-ţi este viaţa”,
Basarabie,
„Ca grâul ce-l bate gheaţa”,
Basarabie!